Marele rol al monahului Valerian: pustnicia

Luminile scenei s-au stins, Lumina lui Dumnezeu s-a aprins întru veşnicie

Bucuria întâlnirii cu monahul Valerian a fost ca un vis frumos, din care îmi doream să păstrez clipa, spre a v-o dărui tuturor.

M-am trezit dintr-odată într-o gură de Rai, cu un miros de smirnă şi brad împrospătat de frageda zăpadă, care şterge toate relele lumii şi îţi arată cât de înălţătoare este Calea spre Dumnezeu. O veşnicie a Tainei, a Căinţei, a Împăcării, a Rugăciunii, aşa cum spune monahul Valerian: "Am ales pustnicia pentru a-mi plânge păcatele!"

Acolo, în creierul munţilor, într-o chilie modestă, fără curent electric, departe de lume, monahul se roagă la lumina zilei sau la lumina lumânărilor, desăvârşindu-şi rugăciunea la Sfânta Liturghie, în zilele de sărbătoare. Respectând voinţa sa de pustnic, n-am să vă redau întocmai dialogul pe care l-am avut, dar am să vă conturez o lume a purităţii, a înţelepciunii trăite la rang de smerenie, în care Dumnezeu ne mângâie pe toţi, picurând lumină din candela dragostei creştine.

Un drum ce mi-a părut o veşnicie

De ani de zile îmi tot imaginam cum va fi întâlnirea cu monahul Valerian şi dacă aceasta va fi, având în vedere faptul că până acum câţiva ani a trăit într-o mănăstire cu rânduială athonită?! Vestea mult-aşteptatei întâlniri am primit-o la ivirea zorilor, în vremea Acatistului, când un frate a venit şi mi-a spus că acolo, în munţi, urma să-l întâlnesc pe omul care se roagă neîncetat pentru noi şi pentru păcatele noastre. Era zăpadă, ceaţă şi frig, dimineaţă de iarnă, capricioasă. Am plecat pe întuneric şi nici prin minte nu-mi trecea că voi vedea un răsărit de soare cum n-am mai văzut niciodată. Drumul, în schimb, devenea din ce în ce mai periculos, pentru că sub zăpadă mai erau porţiuni cu gheaţă, pe care nu le puteam intui. Păşeam cu stângăcie, iar prăpastia de lângă poteca îngustă îmi dădea fiori. Dar mă rugam şi mergeam mai departe. Am avut norocul să am o călăuză care cunoştea foarte bine muntele şi care mi-a fost de mare ajutor. Multe lucruri interesante am aflat de la părintele Cosma, dar mai ales am început să văd cu alţi ochi vieţuirea în pustie şi nevoinţele pe care le trăiesc cei care aleg acest mod de viaţă. M-a impresionat, de asemenea, modul în care cunoştea fiecare rădăcină, fiecare lăstar, şi-am înţeles atunci că asta este hrana pustnicilor, că nu putem avea hrană duhovnicească atâta vreme cât nu ne putem îndepărta de hrana trupească.

Singurătatea în rugăciune are pentru sihaştri o tradiţie sacră

Nu este lesne să te-avânţi pe poteci aproape neumblate. Unii urcă uşor, altora li se pare greu şi renunţă. Renunţarea însă înseamnă recunoaşterea faptului că diavolul şi ispita au izbândit asupra dorinţei de a atinge fie şi cea dintâi treaptă a nevoinţei şi a permanentei rugăciuni. Rugăciunea tainică de la ultima troiţă a drumului ne-a întărit, iar cărările au început să se unească, la un moment dat rămânând una singură, mai blândă şi domolind panta de până acum. Era ca şi cum începea un alt drum, parcă mai singuratic, mai departe de lume... nu mai rămânea decât ca în hăţişul acela să strălucească un ochi de urs. Doamne fereşte! Pe-ntreg traseul n-am întâlnit decât trei oameni, doi tăietori de lemne şi un pustnic, pe care tare mă tem că l-am tulburat din rugăciune. Te cuprinde un mare sentiment de vinovăţie în faţa acestei monumentale linişti, dar mai ales în faţa călugărilor care zi şi noapte se roagă pentru iertarea păcatelor proprii, dar şi pentru iertarea nenumăratelor noastre păcate. Singurătatea în rugăciune are pentru sihaştrii acestor locuri o tradiţie sacră. Marea de lumină care se deschidea acum în faţa ochilor mi-a dat senzaţia că am ajuns într-o gură de rai. Un aer proaspăt cu miros de fag şi brad aducea cu sine toată limpezimea de pe tâmpla ninsă a muntelui. În sfârşit trăiam certitudinea că aici sălăşluieşte pacea dumnezeiască, după care noi toţi alergăm.

Întâlnirea cu pustnicul Valerian

După ce ne-am închinat la icoane şi am dat slavă lui Dumnezeu că am reuşit să ajungem cu bine, înfruntând capriciile nebănuite ale muntelui, am rămas cu privirea în zare, în limpezimea albastră care se cernea cu mărinimie peste clipa pomădată de fragedă zăpadă. În decorul acesta mirific şi sacru în acelaşi timp, în zarea care părea că nu se mai termină, pe poteca ce despărţea muntele de cer, aici a apărut monahul Valerian. Ştia că îl căutăm. Cu toate astea, a rămas în lumea lui, s-a oprit în faţa troiţei şi a făcut trei metanii, închinându-se şi ridicându-şi privirea către Puterile Cereşti, aşa cum face întotdeauna când trece prin locul acela. Când pustnicul Valerian s-a oprit lângă noi, parcă un fulger mi-a secerat toate vorbele şi tot ceea ce am putut să mai fac a fost încercarea de a-i săruta mâna şi de a primi o binecuvântare. Cu un zâmbet coborât parcă din lumina Psalmilor, monahul şi-a invocat nevrednicia şi sfiala de a face asta, găsind de cuviinţă că este mult mai înţelept ca el să sărute mâna părintelui cu care venisem la marea întâlnire. De-atâta amar de vreme îmi doream să cunosc lumea pustniciei şi trăirile care îi dau putere şi stăruinţă pustnicului în neîncetata rugăciune, încât la întâlnirea cu monahul Valerian am rămas cu ochii goi, ca ai statuilor, care privesc o imensitate a clipei, maiestuos îngemănată în eternitate.

"Am ales pustnicia pentru a-mi plânge păcatele!"

A început să vorbească despre Dumnezeu, Maica Domnului şi Puterile Cereşti, iar vocea lui cobora parcă din limpezimea lacrimilor cu care noi toţi ar trebui să ne plângem păcatele cele multe şi grele. Chiar aşa mi-a mărturisit ava Valerian: "Am ales pustnicia pentru a-mi plânge păcatele!" Nimeni nu poate şti cât de înălţătoare trăiri îţi poate aduce puterea rugăciunii trăite în singurătatea chiliei din creierul munţilor. Era vădit tulburat monahul şi asta m-a făcut să-mi plec privirea, simţindu-mă vinovată pentru faptul că i-am întrerupt meditaţia şi dialogul cu cele sfinte. Am simţit că mi-e ruşine de mine şi îmi plângea sufletul pentru tulburarea cea fără de voie, pe care, din păcate, o pricinuisem. Ceea ce m-a uimit cel mai mult au fost simplitatea şi profunzimea cu care monahul Valerian - care cândva a fost actorul Dragoş Pâslaru - a găsit calea spre mântuire. Fiecare clipă a fost o trăire, fiecare cuvânt a fost o lecţie de smerenie, iar Credinţa, Nădejdea şi Dragostea s-au încununat într-o viaţă ce vine din lumina Rugăciunii. 

"Să daţi slavă lui Dumnezeu că v-a învrednicit să ajungeţi până aici!"

Îmi căutam stingherită cuvintele şi-n clipele acelea găseam doar frânturi de fraze de care nici măcar nu mai făceam efortul de a mă agăţa. Uitasem de reportofon, de aparatele foto, de toată artileria jurnalistică pe care o aveam asupra-mi (în nevrednicia mea, venisem cu gândul unui fabulos interviu) şi nu conteneam să trăiesc bucuria de a-i sorbi cuminţenia vorbei şi dulceaţa smereniei, pe care se sfia să o recunoască. Pustnicul mi-a spus: "Soră Mariana, să nu vă pară rău că nu vă spun ceea ce aţi fi vrut... şi să daţi slavă lui Dumnezeu că v-a învrednicit să ajungeţi până aici, să ne rugăm împreună!" Privind înspre el, mi-am ascuns cu greu o lacrimă, amintindu-mi o întâmplare din Pateric, în care Sfântul Arsenie a refuzat să primească o patriciană romană care venise la el şi n-a făcut-o pentru că nu-şi iubea semenii, pentru că tot el spune: "Ştie Dumnezeu cât de mult vă iubesc, dar nu pot să fiu şi cu oamenii şi cu Dumnezeu!" 

Taina Rugăciunii se desluşeşte tot prin Taină

În faţa acestui rugător, stăpânit de o desăvârşită iubire faţă de aproapele şi a dragostei pe care o emană fiecare din vorbele sale, simt cum din candela Cerului picură o pace adâncă, învăluită într-o lumină necunoscută mie până acum, o lumină a bucuriei lăuntrice care nu se lasă umbrită de grijile şi necazurile acestei trecătoare lumi în care cu toţii trăim. Dumnezeu m-a învrednicit să fiu adesea în preajma marilor noştri duhovnici, a multor trăitori desăvârşiţi, dar întâlnirea cu pustnicul Valerian a fost cea mai dură şi în acelaşi timp desăvârşită în desluşirea multor semne de-ntrebare. Şi asta pentru că suişurile şi coborâşurile care l-au împovărat cu cele lumeşti i-au dat tăria şi profunzimea de a căuta şi de a găsi, în acelaşi timp, cele mai limpezi căi către iertare, către smerenie, către drumul spre mântuire. Întâlnirea cu acest monah din pustiul înzăpezit al munţilor mi-a dat convingerea că nu se cade să forţez urcuşul spre esenţa trăirii în pustie, că taina rugăciunii nu poate fi forţată prin raţiuni ale trăitorilor din lume. Şi-atunci cel mai înţelept lucru care îmi vine în minte este o rugăciune pe care ava Ghelasie, isihastul, chipul iubirii dumnezeieşti, ne-a lăsat-o: "Iartă-mă, Doamne, Părinte a toate! Îmbrăcat în Chipul Fiului Tău, vin şi eu, făptura Ta şi stau cu închinare în făptura Ta, într-o fericită oprire de taină, în care aş dori să stau o veşnicie. Fac Altarul de taină al Fiului Tău şi transfigurat, prefăcut şi eu în chipul de fiu de Creaţie, iată-mă primit în faţa Ta, unde nu poate sta nimeni decât în chipul Fiului Tău, peste care se odihneşte Duhul Preasfânt. Rugăciunea mea de făptură este Altar, Chip de Fiu şi ritual de a sta la hotarul iubirii de Fiu, că iubirea este Rugăciunea."

"Am luat coarnele plugului dumnezeiesc şi sufletul meu a iertat tot"

Mă doare când aud confraţi de-ai mei vorbind despre călugărul Dragoş Pâslaru. Greşit. Acela a fost actorul Dragoş Pâslaru! Acest fabulos actor a lăsat în urmă roluri mari, despre care s-a vorbit şi se va vorbi întotdeauna şi odată cu ele a lăsat un nume de mirean, cu care a strălucit în teatru şi film. Luminile scenei s-au stins, Lumina lui Dumnezeu s-a aprins întru veşnicie. Fratele din faţa mea a lăsat în urmă toate marile roluri, toate aplauzele unei incontestabile glorii, pentru că a găsit calea spre monahism, calea care l-a dus la loc de rugăciune şi înălţare a spiritului. Acesta este de fapt marele lui rol: Pustnicul Valerian. Astăzi este fascinat de calea mântuirii, a rugăciunii din pustiu, de Taina Iubirii Dumnezeieşti şi se uită cu îngăduinţă la nişte bieţi oameni care îi tulbură liniştea. Întâlnirea cu pustnicul Valerian este cea mai elocventă lecţie de smerenie pe care am primit-o vreodată. Când a plecat din lume spre a-L găsi pe Dumnezeu, a avut un mod personal de a-şi lua rămas-bun de la toate cele lumeşti: "Am luat coarnele plugului dumnezeiesc şi sufletul meu a iertat tot". În schimbul acestei desăvârşite iertări, Dumnezeu a rânduit ca monahul Valerian să-şi afle Calea, călăuzit de părintele Ghelasie, despre care ne spune: "Cel mai mare Dar duhovnicesc pe care ţi-l făcea ava Ghelasie era Iubirea. Iubirea pentru Dumnezeu-Sfânta Treime, pentru Maica Domnului şi pentru toţi Sfinţii Lui. Iubirea pentru aproapele tău pe care să-l percepi ca pe cel mai bun decât tine, iubirea pentru cei aflaţi în nevoinţe, Iubirea pentru întreaga creaţie a lui Dumnezeu." 

La plecare i-am spus: "Dumnezeu să vă-ntărescă!", şi mare mi-a fost bucuria când mi-a mărturisit că de asta are cea mai mare nevoie. Să mă ierţi, frate Valerian, pentru că am îndrăznit să-ţi tulbur liniştea şi să te rogi pentru mântuire şi pentru o lume mai bună!

Monahul Simion s-a călugărit la 100 de ani

Eveniment unic în familia monahală a Schitului Pătrunsa :

Dimineaţă blândă de iarnă şi contraste pe care nu le-am mai întâlnit niciodată, aşa arăta ziua în care urcam printre munţii stâncoşi ai Builei. Urcuşul a fost greu, pe o potecă înzăpezită sau înfundată în alunecoase pante noroioase, pe unde soarele reuşea să se strecoare cu greu. După câteva ore de mers, am ajuns în gura de rai a Schitului Pătrunsa, acolo unde totul este pace şi linişte, într-o deplină şi fericită armonie. Călugării îşi vedeau fiecare de ascultările lor, iar cel mai vârstnic dintre ei, monahul Simion, ne-a primit în chilia sa, unde aveam să aflăm urcuşul spiritual al unui destin, care a culminat cu tunderea în monahism la venerabila vârstă de 100 de ani.

În imediata apropiere a bisericii Schitului Pătrunsa, chilia monahului Simion este înconjurată de viaţă, în totala accepţiune a cuvântului. Pe acolo trec şi se-ntorc toţi cei care trudesc în ascultare, nimeni nu se lasă furat de tumultul treburilor şi nimeni nu uită să ceară blagoslovenie bătrânului monah. Când l-am zărit întâia oară, era în faţa chiliei, cu privirea spre turla bisericii şi cu mâinile împreunate, în semn de-nchinăciune. Ne-am apropiat cu sfială ca nu cumva să-l tulburăm din rugăciune, dar el a surâs întrebător, ca şi când se minuna de faptul că pe o astfel de vreme nu ne-am lăsat înşelaţi de cărările cumplit de înguste, pe alocuri acoperite cu gheaţă sau noroi şi, ca o recompensă pentru faptul că am învins muntele, ne-a invitat în chilia sa. În încăperea aceea modestă, aveam să desluşesc o pace adâncă, mângâiată de o rază de lumină care se strecura printr-un ochi de geam aburit.

S-a născut acum 101 ani, la Vânju Mare
Am încercat cu emoţie şi stângăcie să aflu câte ceva din calea sinuoasă care se întrevedea la capătul unui secol de viaţă. Îmi rostuiam cu grijă fiecare cuvânt, căutând un motiv să-l pot aduce în faţa celor dintâi trăiri ale unei vieţi atât de minuţios dimensionate şi mă întrebam dacă, la această venerabilă vârstă, călugărul din faţa mea îşi mai poate aminti, fie şi secvenţial, câteva repere ale urcuşului monahal. Spre marea mea surprindere, bătrânul Simion a început să-mi relateze momente de viaţă, care începeau acum aproape 100 de ani, undeva în Mehedinţi, la Vânju Mare. M-a lăsat fără cuvinte şi tot sfinţia sa m-a scos din încurcătură, în sensul că mi-a vorbit despre familia din care plecase şi a cărei longevitate o moşteneşte. Părinţii săi au fost oameni simpli, care se îndeletniceau cu munca pământului, dar au avut grijă să-şi crească toţi cei şase copii în spiritul credinţei creştine şi al dragostei pentru muncă. Toţi ceilalţi fraţi ai săi au fost atraşi de învăţătură, doi dintre ei ajungând chiar profesori universitari, numai interlocutorul meu a fost atras de munca fizică, pe care a făcut-o cu mare drag.
             
Nu este înţelept, ci înţelepţit
Vorbeşte tare monahul, iar zâmbetul nu-i dispare nici o clipă, doar e oltean... e o mare bucurie să îl asculţi. Vorbele lui simple sunt fascinante, de o sinceritate debordantă. Despre anii pe care i-a trăit în lume are multe poveşti interesante, unele mai blânde, altele mai dure, după cum au fost anii aceia de demult. Monahul Simion nu este un înţelept, ci mai degrabă înţelepţit. La cei 101 ani nu se sfieşte să ne povestească despre bunele şi relele pe care le-a trăit în lume şi nu încearcă să ascundă faptul că la vremea aceea a făcut de toate, trecând prin toate păcatele şi nimicniciile vieţii. Pe Dumnezeu a început să Îl cunoască destul de târziu şi se căieşte sincer pentru anii în care s-a dedulcit cu patimile şi plăcerile vieţii. A muncit cu mare drag pământul, dar, după o perioadă extrem de grea pe care a trăit-o la Canalul Dunăre - Marea Neagră, a încercat să tragă linie şi să se cerceteze în profunzimea fiinţei sale rătăcite. Văzând cât de sărac sufleteşte se găsea, a hotărât atunci să plece în căutarea lui Dumnezeu.

Nu l-a durut niciodată nimic
Drumul spre cele sfinte n-a fost uşor, iar căile cercetate o viaţă au dus toate în acelaşi loc al rugăciunii. Fratele Victor, căci acesta era numele lui de mirean, nu-şi aminteşte să-l fi durut vreodată ceva şi nici medicamente nu a luat niciodată. Ceea ce ştie însă cu desăvârşire este faptul că nu s-a simţit nicicând atras de îmbuibarea pântecelui. Carne a mâncat doar în copilărie, iar fiertura de legume şi ceaiurile de plante i-au dat întotdeauna sentimentul de saţietate. Secretul sănătăţii sale are o temelie fondată pe post şi rugăciune.

La Frăsinei a început a doua viaţă
După ce viaţa i-a desluşit suişuri şi nebănuite coborâşuri, fratele Victor a privit neputincios spre cer, rugându-se la Puterile Cereşti să-i arate calea spre locul în care să-şi poată plânge păcatele. Aşa a ajuns în obştea de la Mănăstirea Frăsinei, unde a rămas zeci de ani ca frate de mănăstire. Întrebându-l de ce nu s-a călugărit atâta amar de vreme, m-a privit fix şi, renunţând la zâmbetul de până atunci, mi-a mărturisit că încă din tinereţe făcuse un jurământ cu sine însuşi, acela de a se călugări doar la vârsta la care ispitele vor fi din ce în ce mai puţine şi când calea spre mântuire îi va fi pe deplin cunoscută. Încercările însă au fost nenumărate şi cu cât se apropia mai mult de Dumnezeu, cu atât necuratul îl ispitea mai tare. A făcut ascultare la grajduri, la grădină, la muncile forestiere şi la tot ceea ce implica viaţa de frate de mănăstire la Frăsinei. Slujbele atonite pe care le impunea rânduiala de la această mănăstire i-au desluşit cele mai întortocheate căi spre cele sfinte, dobândind în felul acesta o trăire monastică aparte. Odată ajuns aici, s-a rupt definitiv de viaţa pe care o trăise în lume, lăsând în urmă dulceaţa înşelătoare a vieţii, pe care a înlocuit-o pentru totdeauna cu postul şi rugăciunea.
                                 
Când a împlinit 100 de ani, s-a călugărit la Pătrunsa
Acum zece ani, Dumnezeu şi Maica Domnului au rânduit ca fratele Victor să mai urce o treaptă a căii spre mântuire şi, după ce a trăit o vreme prin pădurile din Munţii Builei, a urmat cărăruia care se opreşte la Schitul Pătrunsa şi a rămas aici pentru totdeauna. Iată că după zeci de ani de căutări şi incertitudini, a ales să-şi trăiască ultimii ani din viaţă la cea mai aspră mănăstire din Oltenia. Mi-a povestit cât de fericit este alături de fraţii de la Pătrunsa şi cât de mult îi datorează părintelui Varsanufie Gherghel, stareţul mănăstirii, care, pe lângă faptul că l-a primit în familia monahală a schitului, l-a ajutat să îmbrace haina curată a călugăriei. Nu e zgârcit la vorbă monahul Simion, dar când vine vorba despre ziua în care a devenit călugăr, bătrânul se pierde cu firea, ridicându-şi privirea spre cer. I-am respectat tăcerea, încercând să păstrez doar ceea ce clipa lăsa să se cearnă printre nemărturisite trăiri. "Nu m-a lăsat Bunul Dumnezeu, când am împlinit 100 de ani, m-am călugărit. Vedeţi dumneavoastră, există pentru fiecare o vârstă a minţii, la care se trezeşte în noi credinţa de creştini", mi-a spus bătrânul, cu privirea înălţată spre cer, în semn de binecuvânt.

  Articol publicat în Ziarul Lumina