CHIRURGUL OPEREAZĂ, DUMNEZEU VINDECĂ

Un dialog relizat de Mariana Borloveanu, cu prof.univ.dr. Vasile Sarbuvezi articol

 » In operatiile foarte grele, pacientii pivesc moartea cu seninatate.
» Viata si moartea implica unitate spirituala.

O discutie cu profesorul doctor Vasile Sarbu este o binecuvantare. Despre eminentul chirurg s-a scris si se va mai scrie multa vreme, motiv pentru care va propun sa fiti martorii unui interviu cu omul Vasile Sarbu.

» As vrea sa aflam cat de sinuos este traiectul bolii atunci cand vorbim despre medici.

V. S.: In mod paradoxal, medicii in general si chirurgii in special se ingrijesc destul de putin de sanatatea lor. Toti medicii din lumea asta ar trebui sa trateze un rege, ca si pe ultimul lui slujitor. Eu personal, mi-as lasa bucuros trupul bolnav pe mana elevilor mei. Un oftalmolog care suferea de o cataracta foarte complicata, avand si o incarcatura patologica deosebita, a dorit sa fie operat doar de elevii sai, ci nu de o echipa de elita. El s-a supus fara rezerve interventiei chirurgicale a elevilor sai, exprimandu-se ca, daca nu i-a invatat bine cum sa faca o astfel de operatie, atunci prefera sa-si piarda vederea.

» Ati fost pus vreodata in situatia de a ascunde adevarul?

— Fara-ndoiala! Mi s-a-ntamplat, din pacate adeseori, sa am in fata un coleg suferind. Nu am cuvinte sa descriu o asemenea situatie, extrem de dificila, in care nici macar nu poti sa-l menajezi. In fata unui bolnav oarecare putem vorbi in anumiti parametri, pe care numai noi, medicii, ii intelegem, astfel incat pacientul sa nu se intristeze. Dar cand te afli in fata unui coleg medic, este cumplit sa-ncepi prin a-i spune: "stii…este ceva, care… stii si tu ce este…". Am avut un coleg medic care a decedat intr-o garda a mea si n-am sa uit niciodata privirea aceea inlacrimata si mainile cu care strangea la piept o icoana, gandind la mantuire, cred eu. L-am ajutat sa treaca… dincolo!

» Care este legatura dumneavoastra cu Dumnezeu?

—Este una permanenta. Un medic ce opereaza sau trateaza un bolnav trebuie sa o faca asa, ca si cum Dumnezeu ar fi cu ochii pe el. Sigur o va face mai bine. De fapt, orice medic poate face mult bine altora, dar devine neputincios atunci cand este vorba el.

» Cum percep actul medical vizavi de moarte oamenii simpli?

— Pe ei nu-i sperie moartea si asta pentru ca oamenii de rand isi incep in marea

lor majoritate o terapie prin credinta, pe care mai rar o vedem la intelectuali. Ei vin la operatie spovediti, impartasiti, pregatiti pentru tot ceea ce le-a randuit Dumnezeu, si de ce nu, chiar pentru lumea de dincolo. Multi dintre ei mi-au destainuit in fata unor operatii foarte grele ca sunt pregatiti in egala masura pentru reusita operatiei ca si pentru moarte, pe care o privesc cu seninatate. Aici ar fi multe de spus, in sensul ca parafrazandu-i pe Sfintii Parinti "fiecare clipa trebuie traita cu gandul la moarte". Numai atunci omul poate constientiza cat de mult valoreaza viata. Este inutil sa ne amagim, cand cu totii stim ca adevarul este ca in subconstient toti isi doresc sa mai traiasca macar o luna, macar o zi, macar o clipa.

» Si atunci, cand clipa incepe sa doara, ce mai ramane, euthanasia?

— Sunt impotriva euthanasiei din mai multe motive si lipsa luciditatii la un bolnav incurabil il supune pe acesta unei certe erori de gandire. Acceptarea euthanasiei este un inceput de drum tragic. Personal, am avut un coleg chirurg, care la cel de-al doilea accident vascular, neputand sa mai vorbeasca a facut semnul crucii in idea de a i se scoate perfuziile si de a fi lasat sa moara. Este evident ca nici un coleg n-ar fi putut face asa ceva, dar se pare ca Dumnezeu i-a ascultat dorinta pentru ca in clipa imediat urmatoare a si murit. Dar, revenind la euthanasie, aceasta ar deschide calea unor crime necontrolabile. Or, viata fiind data de Dumnezeu, semenii nostri nu ne-o pot lua, cu atat mai mult cu cat ea nici macar nu ne apartine. Daca citesti cartile lui Cioran, ai spune ca Cioran se sinucide in fiecare zi, ceea ce nu-i deloc adevarat.

» Cum ii comunicati unui bolnav vestea ca va trece la cele vesnice?

— Romanii nu-si pot asuma usor ideea ca li se termina viata inainte de vreme si-atunci mi se pare o absurditate ca putinul pe care un om il mai are de trait sa fie incarcat de medici cu o durere in plus. Cred ca omul a fost facut de Dumnezeu, astfel incat sa moara atunci cand creierul sau a imbatranit suficient de mult pentru a nu mai realiza ce inseamna moartea. De aceea, viata trebuie traita cat mai frumos, dar nu fara tensiuni, pentru ca ar fi ca o apa lina care nu se lupta nici macar cu adierea vantului si lucrurile foarte usoare sunt extrem de plictisitoare.

» Arta chirurgiei
"Chirurgia are o componenta artistica. Pe langa functionalitate si organele umane, au nevoie de frumusete. Este insa o mare deosebire intre un artist autentic si unul care doar mimeaza arta. Parerea mea sincera este ca un artist care copiaza perfect ceva dinainte creat nu este artist. El trebuie fie sa se duca spre esente, fie sa combine altfel lucrurile, pentru a le da o dimensiune particulara, proprie lui. De aceea, daca mana chirurgului e despartita de cineva de creierul acestuia, inseamna fara indoiala  sfarsitul."

Moliftele Sfântului Vasile alungă răul din noi

                                                                                             de Mariana Borloveanu

Nimeni în lumea asta nu doreşte să cadă pradă întunericului şi a lucrurilor necurate. Prin aceste sfaturi duhovniceşti, preluate de la marii noştri asceţi, dorim să venim în ajutorul tuturor celor care caută drumul spre vindecare trupească sau sufletească. În mod minunat, persoana stăpânită de cel rău poate fi salvată prin puterea lui Dumnezeu, odată cu citirea moliftelor Sfântului Vasile cel Mare de către preot sau episcop.

Liturghia Sfântului Vasile Cel Mare se săvârşeşte de 10 ori pe an

Pentru a vorbi despre părintele nostru Vasile cel Mare, înainte de toate trebuie făcută cuvenita precizare că a trăit între anii 330-379, în vremea Sfântului şi marelui împărat Constantin. S-a născut în Cezareea Capadochiei, din părinţi dreptcredincioşi şi înstăriţi. A fost  cel dintâi ierarh care a întemeiat, pe lângă biserică, azile şi spitale, în acest fel venind în ajutorul celor săraci şi neputincioşi.

Pe cei înstăriţi îi îndemna pretutindeni să facă danii şi să îi ajute pe cei nevoiaşi.

A trecut la cele veşnice la vârsta de 50 de ani, în ziua de 1 ianuarie. L-au plâns atât credincioşii, cât şi necredincioşii, pentru că toţi l-au iubit şi l-au cinstit pentru bunătatea şi întelepciunea lui. În cei zece ani în care a fost arhiepiscop al Cezareei Capadochiei, părintele Vasile a făcut atât de multe fapte bune , încât, pe bună dreptate Dumnezeu a rânduit ca acesta să intre în istorie cu numele de Sfântul Vasile cel Mare.

În Biserica Ortodoxă, Liturghia Sfântului Vasile Cel Mare se săvârşeşte de 10 ori pe an: în ziua prăznuirii Sfântului Vasile, în Ajunul Botezului Domnului, în primele cinci duminici din Postul Mare şi-n joia şi sâmbata din Săptămana Patimilor, la care se adaugă Ajunul Crăciunului.

 "Molitva", în limba slavă, înseamnă "rugăciune"

Aceste rugăciuni de dezlegare se citesc numai de către preot, în ziua Sfântului Vasile, sau în situaţii cu totul speciale, în cazul unor neputinţe grele. În general, ele nu se citesc separat de o altă slujbă, citirea lor făcându-se în biserică, după Sfânta Liturghie sau  după Vecernie. Aşa cum spuneam, moliftele fac parte dintr-un întreg al Bisericii, care implică, atât sfinţirea, cât şi binecuvantarea şi exorcizarea. Încă de pe vremea lui Origen s-a făcut referire la faptul că exorcizarea nu se referă doar la oameni posedaţi, ci şi la locuri bântuite de satana şi de lucrarea lui. Acesta este şi motivul datorită căruia, în orice casă este obligatoriu să se facă sfeştanie. Sfeştania este pentru casa în care locuim, ceea ce este spovedania pentru om. Dacă prin mărturisirea păcatelor şi dezlegarea acestora de către preot, omul se curăţeşte, îşi curăţeşte sufletul, îşi împrospătează harul primit prin Taina Sfântului Botez, tot aşa, prin stropirea cu apă sfinţită şi prin rugăciunile speciale ale preotului, casa sfinţită se curăţeşte de tot răul şi de toată lucrarea cea rea, datorate fie păcatelor celor ce locuiesc în ea, fie oamenilor răuvoitori, fie duhurilor rele. Sfinţirea locului respectiv ţine fără-ndoială de alungarea diavolului şi se face spre liniştea celor care locuiesc permanent acolo.

În Ortodoxie există, pe lângă asemenea rugăciuni de exorcizare, în egală măsură şi rugăciuni de laudă, de cerere, de mulţumire, sau pentru diferite trebuinţe.Toate acestea sunt la fel de importante şi fiecare îşi are rostul său. Este bine ca oamenii să ştie că, în afară de „Moliftele” Sfântului Vasile cel Mare, mai există şi "Moliftele" Sfântului Ioan Gură de Aur, precum şi "Moliftele" Sfântului Ciprian.

 Îndrăcirea poate veni de la blesteme sau vrăji

Aşa cum spuneam, Moliftele Sfântului Vasile se citesc în biserică în prima zi a anului, după Sfânta Liturghie, chiar în ziua în care îl prăznuim pe acest sfânt. Aşadar începem anul cu lepadarea de diavol şi unirea cu Mântuitorul Hristos, cu dezlegarea de toate legaturile malefice, pe care în anul care a trecut le-au pus asupra noastra diavolii, duşmanii sau chiar noi înşine. Nimeni nu poate veni la aceste dezlegări, dacă nu este bine pregatit. Înaintea Moliftelor Sfântului Vasile se impune un post foarte drastic şi o curăţenie trupească şi sufletească desăvârşită. Îndrăcirea poate avea loc ca urmare a păcatelor săvârşite de acea persoană ori moştenite de aceasta.  Un alt motiv al îndrăcirii poate fi şi blestemul arhieresc sau preoţesc, sau blestemul părinţilor trupeşti. Această nenorocire poate apărea la o persoană şi pentru că trăieşte într-un loc unde s-au săvârşit păcate grele sau s-a chemat acolo numele celui rău, fie prin înjurături, fie prin vrăji. Familia demonizatului trebuie să se roage permanent pentru acesta, citind acatiste şi paraclise către Maica Domnului, către Mântuitorul Hristos şi către toate Puterile Cereşti. Persoanele bântuite trebuie obligatoriu să participe la Sfânta Liturghie şi la Sfântul Maslu. Abia după aceea i se pot citi cele trei rugăciuni de exorcizare ale Sfântului Vasile cel Mare ( cel mai bine ar fi ca Moliftele să i se citească lângă racla unui sfânt, într-o mânăstire). Acesta, smuls din ghearele diavolului, devine închinător al lui Hristos, Dumnezeul lumii, venindu-şi în sine, asemenea aceluia care "pierdut a fost şi s-a aflat".

Foarte important: Nu încercaţi să citiţi singuri Moliftele Sfântului Vasile,

pentru aceste slujbe se citesc numai de către proţi, care sunt protejaţi de harul primit la hirotonie.

Pr. Arsenie Papacioc : "Un oftat din inimă face mai mult decât orice rugăciune"

                                                                                   
                                                                            
                                                                                            de Mariana Borloveanu                             De la Părintele Arsenie Papacioc am aflat că un păcat ascuns devine mai greu cu fiecare zi care trece. Multă vreme m-am tot gândit la ceea ce voia să ne spună părintele prin acest cuvânt de învăţătură şi împovărată de păcatele ştiute şi neştiute, am intrat în chilia marelui duhovnic. Nebănuite bucurii şi tristeţi am trăit în preajma părintelui Arsenie şi-am învăţat aici, că nimic nu este mai de preţ decât eliberarea sufletului.

 Alegerea duhovnicului este un lucru extrem de greu. Abia în momentul în care găsim duhovnicul potrivit, conştientizăm câte urcuşuri şi coborâşuri are drumul pe care trebuie să ne ducem propria cruce. Părinte, ce ne sfătuiţi să facem pentru a nu rătăci drumul cel drept?

Vedeţi dumneavoastră, această stare de cercetare este, cum vă spun eu întotdeauna, o stare de prezenţă. La duhovnic nu mergeţi la întâmplare, din simplă inerţie, de-aceea le tot spun celor care mă cercetează: niciodată să nu faceţi o spovedanie, aşa, tradiţional, raţional, ci numai afectiv.! Ca să puteţi gândi la mântuire, trebuie să fiţi bine spovediţi, cu responsabilitate, aceasta este taina care mântuieşte. O spovedanie este, negreşit, un fel de catehism şi dumneavoastră ar trebui să ma înţelegeţi mai bine decât oricare altul. Permanent te cercetezi, te frămânţi, iar când ajungi la duhovnic nu trebuie să te ruşinezi cu niciun chip: „Domnule, asta am făcut!”. Ce ruşine? Ruşinea este arma diavolului, grozav de puternică. Şi să mai ştiţi ceva şi vă rog să o spuneţi şi altora: dacă păstraţi un păcat ascuns sau spus sucit , ocolit, acesta devine şi mai mare. Nu trebuie să vă preocupe părerea duhovnicului şi nici reacţia lui de moment. Oameni buni, important este să reuşiţi să vă salvaţi şi nu să vă nenorociţi pentru păcatele voastre ascunse!

Dar dacă uneori păcatele sunt prea mari, iar cel care se spovedeşte rămâne mut în faţa dimensiunii păcatului… Poate se căieşte sincer, plânge, se roagă, dar nu are puterea mărturisirii. Ce sfat aveţi pentru un astfel de nefericit?

Fraţii mei, Mântuitorul nu S-a răstignit numai pentru o categorie de greşeli, ci pentru tot ceea ce este greşeală pe Pământ. Şi-atunci ai două căi, ori îţi spui toate păcatele la spovedit, pentru iertare, ori la Judecata de Apoi, pentru pedeapsă. Ele pot fi ţinute o vreme, dar neaflate nu rămân! Ori aici, cu lacrimi, la duhovnic, care te înţelege şi te dezleagă, ori rămâi pentru Dreapta Judecată şi-atunci va fi grozav de greu! Păcatele mărturisite nu se mai au în vedere la Judecată, pentru că mila Domnului le iartă, dar ce te faci cu cele nemărturisite, ascunse? Dacă aţi şti ce minunat lucru ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur, el spune că  cel mai important lucru cu care trebuie să ne prezentăm la Judecată este dezlegarea. Dacă nu vă algeţi un duhovnic pe sufletul vostru, sunteţi pierduţi copii. Duhovnicul trebuie să vă fie suflet pereche şi mângâiere la ceas de tristeţe.
Ce ne sfătuiţi în privinţa căutării, a cercetării, a descoperirii celui căruia să avem tăria de a-i mărturisi  fără tăgadă păcatele noastre? Există rigori sau criterii după care ne putem alege duhovnicul?
Nici vorbă! Niciun duhovnic nu are mai multă putere ca altul. Nu există duhovnici buni şi duhovnici mai puţin buni. Se poate doar ca la început unii să aibă mai puţină experienţă sau să nu fie înzestraţi cu duhul dragostei, care e de mare preţ în duhovnicie. Dar, în general, reuşita spovedaniei nu ţine de mine, ca duhovnic. Cel mai bine se simte un duhovnic  atunci când îi spui cele mai grozave păcate. Trăieşte  bucuria nemărginită că te-a uşurat. Şi oricât de greu ar fi păcatul, lui Dumnezeu îi place nespus căinţa celor care se spovedesc cu sufletul. Eu nu dau canoane care se fac repede, ca să se scape de ele...asta e o mare greşeală! Cel care se mărturiseşte trebuie să fie pregătit pentru a-şi pleca genunchii în faţa măreţiei harului divin. Şi ascultaţi ce vă spune Arsenie: toţi duhovnicii au har ! Important este să avem în vedere cele patru elemente ale Tainei Spovedaniei: să nu mai faci păcatul, să-l mărturiseşti, să te dezlege duhovnicul şi să faci canonul dat de duhovnic!

Toţi cei care se spovedesc şi se împărtăşesc după rânduială ştiu că numai duhovnicul este cel care hotărăşte cine şi când poate lua Sfânta Împărtăşanie. Dar dacă cel care se spovedeşte, se căieşte sincer şi îşi plânge cu lacrimi fierbinţi păcatele, poate nădăjdui la o scurtare a canonului dat de  duhovnic ?

Sfânta Euharistie este suprema Taină a Bisericii noastre. Într-un fel, numai văpaia din sufletul tău decide când mergi la Împărtăşanie. După Spovedanie însă, duhovnicul este cel care hotărăşte cine este vrednic şi cine nu a se împărtăşi cu Sfintele Taine. Nu ne împărtăşim la voia întâmplării, domnule! Cu cât ascultarea este mai cumpătată, cu atât cuminecarea este mai uşor rânduită. Nu ne putem împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului după bunul nostru plac, ci numai cu încuviinţarea duhovnicului. Acesta are toată autoritatea de a lega şi de a dezlega, dar vă repet, aveţi mare grijă atunci când vă alegeţi duhovnicul.
 Care este cel mai aspru canon în ceea ce priveşte Împărtăşania?
Aici e o mare taină dragii mei, duhovnicilor le revine o grozavă responsabilitate. Cele mai grele canoane pot opri pe cineva de la împărtăşit chiar şi 25 de ani, dar asta ar însemna să nu o mai poţi face niciodată. Eu, Arsenie, nu sunt pentru astfel de canoane. Cel căzut în păcat se obişnuieşte cu neîmpărtăşitul şi poate zice: „Parcă tot cu Împărtăşania am trăit până acum!”. Eu sunt pentru un canon pe care să-l facă zi de zi, în starea de simţire, nu de obligaţie tipicală. Eu nu dau canoane dintr-astea, care se fac repede, ca să se scape de ele. Suspinarea nu îţi ia timp, este la îndemână şi angajează toată fiinţa ta. Zici: „Of, Doamne!”. Nici că se poate mai grozav lucru decât un oftat din adâncul sufletului! Un simplu oftat face mai mult decât orice rugăciune, mai mult decât a zice repede, de zeci de ori, „Tatăl nostru”.

În calea spre mântuire, care se spune că se află la capătul răbdării şi al rugăciunii, credeţi că trebuie să învăţăm să preţuim mai mult timpul?

Singur Dumnezeu poate să hotărască dacă ne mai lasă timp sau dacă prelungeşte timpul vieţii noastre, şi asta pentru a fi cât mai mult împreună cu El. Abia după ce reuşim să înţelegem această relaţie, abia atunci începem să ne preocupăm de mântuirea noastră. Acesta este scopul principal, permanent, de neschimbat, de neuitat - mântuirea. Şi nu putem ajunge la mântuire decât dacă fugim de obiceiuri şi de rutină. Numai aşa ajungem la mântuire, numai aşa scăpăm de povara păcatelor care ne bântuie. Ferice, ferice, de mii de ori ferice de cei care, printr-o cât de mică venire în fire, se pregătesc, după cum ne învaţă Biserica prin Evanghelii, pentru mântuirea lor. Trebuie să ştim că atunci când amarul va fi mai mare şi mai mare, atunci va fi ferice doar de acela care-şi cunoaşte lucrul şi-şi mântuie sufletul. Să nu uitaţi nici o clipă asta!

Părinte, ce ne sfătuiţi să facem atunci când avem în faţă o carte de rugăciuni, iar gândurile ne zboară la cele lumeşti?

Eu sunt pentru rugăciunea din inimă. Momente de suişuri şi coborâşuri există chiar şi-n lumea sfinţilor. Şi la ei pot exista momente de vid. Dacă în timp ce te rogi o să vină duhuri rele să-ţi schimbe mintea de la rugăciune, nu trebuie să te temi. Nu există mirean sau monah, care să nu fie ispitit atunci când se roagă. Când sunt astfel de treceri, de la o trăire la alta, nu trebuie să încetăm a ne ruga măcar cu gândul. Puterea rugăciunii este grozavă. În timp ce unora li se întâmplă să piardă din calitatea rugăciunii, alţii, care se roagă cu inima smerită, simt cum le vine aşa, ca o mângâiere. Şi ei se roagă din nou, la fel de sârguitori, se roagă numai să le vină mângâieri, dar astfel de mângâieri pot să vină şi de la diavol. Nu vă daţi seama cât de bucuroşi sunt diavolii să te ţină în starea aceasta de falsă liniştire, ca tu să rămâi insensibil faţă de adevărata mângâiere a unei rugăciuni rupte din inimă, fără interes, fără oprire. Îmi spunea o fetiţă, o studentă la medicină: „Părinte, mi-am cumpărat toate cărţile de rugăciuni, acatistiere şi pe toate le citesc, dar  cu cât citesc mai mult, cu atât gândurile lumeşti năvălesc peste mine. Şi simt că pierd firul rugăciunii”. Rugaţi-vă smeriţi, să-L aduceţi pe Dumnezeu în inimile voastre, decât să te înalţi cu mintea şi să te rătăceşti cumva pe sus, mai bine să nu fii nimic. Eu nu sunt pentru rugăciunile din cărţi, sunt pentru cele simple, sincere şi trăite. Smeriţi-vă şi iar smeriţi-vă !

 Ce-i sfătuiţi pe cei care au alături fiinţe dragi, care trăiesc în permanentă uitare de sine şi-L mânie fără încetare pe Bunul Dumnezeu? Consideraţi că este de ajuns ca mamele să se roage pentru fii, întru iertarea păcatelor acestora, chiar dacă ei stăruie în greşeală?

Nu! Şi toţi cei care vin să mă cerceteze ştiu că am o convingere a mea şi anume că avem nevoie fără încetare de rugăciune, cel mai bine pentru om este să fie mereu cu Dumnezeu. Întotdeauna cu El, întotdeauna cu rugăciunea, întotdeauna cu uitarea de rău! Dacă nu te ţii cu toată nădejdea de sfoara care te leagă de Cer, dacă îţi dai drumul, cazi în neant, cazi în păcat, cazi în iad. Ţine-te cum poţi, în felul tău, dar ţine-te cu nădejde! Nu este suficient să se roage altul pentru tine! Diavolul ne pândeşte fără încetare şi, dacă nu suntem permanent cu Dumnezeu, lui asta îi place, se bucură. Omul poate alege să trăiască în plăceri şi nepăsare sau să trăiască în rugăciune. Un învăţat spunea: „Nu este ruşinos pentru un om de a cădea strivit de dureri, ci este ruşinos de a muri nepăsător şi istovit de plăceri”. Trebuie să ne cutremurăm de cuvântul de învăţătură al Sfântului Ciprian: „ Darul anume îşi face loc în noi, pe măsură ce se trezeşte eul nostru şi sunt dezrădăcinate patimile. Când inima se va curăţi de patimi, atunci se va înflăcăra simţirea către Dumnezeu”. Doar cei care îl caută pe Domnul Îl găsesc şi asta pe măsura împlinirii lor.

Care este măsura rugăciunii noastre sau altfel spus, când trebuie să conştientizăm că cerem prea mult de la Dumnezeu şi Maica Domnului?

Nimic nu este prea mult atunci când vine dintr-o inimă smerită. Măsura de curăţire a inimii este măsura de izbucnire a simţirii către Dumnezeu. Nu va mai fi iubire de sine, adică mândrie, când veţi vedea cât de mare este mila lui Dumnezeu pentru noi, păcătoşii. De Maica Domnului ce să mai vorbim, ea este stăpâna Cerului şi a Pământului. Eu unul, dacă îndrăznesc să mai cer zile de trăit de la Dumnezeu este numai ca să pot slăvi pe Maica Domnului. Cum să spui că îi ceri prea mult, trebuie să-i cerem cu toţii lucruri mari, pentru că iubirea ei nu are margini. Am tot spus-o de multe ori, Maica Domnului este foarte supărată pe toţi care nu-i cer nimic. Dumnezeu se arată nu atât celor care se ostenesc, cât celor simpli şi smeriţi. Oricărui ostenitor în Hristos şi Maica Domnului îi putem spune: „Smereşte-te, că ai pentru ce” !

O minune pe pământ apostolic: Bisericile de cretă

de Mariana Borloveanu

La doar 15 km de Marea Neagră, în localitatea Basarabi-Murfatlar, se află un complex rupestru, săpat într-o stâncă de cretă acum mai bine de 1.000 de ani. Dacă ajungeţi în acest loc unic, veţi găsi un labirint de încăperi, în care au fost descoperite mai multe bisericuţe, un cimitir şi chiar vetre de foc. Scrise parcă într-o limbă misterioasă, cu litere greceşti, chirilice sau glagolitice, inscripţiile care se mai păstrează pe pereţi sunt încă nedescifrate.
Un miracol al creştinătăţii existent în Dobrogea
Bisericile de cretă de la Murfatlar se află printre lăcaşurile cu cele mai preţioase vestigii creştine din Europa. Valoarea acestui complex rupestru este dată, înainte de toate, de multitudinea inscripţiilor şi desenelor. Din păcate, multe dintre acestea au fost distruse de intemperii, deoarece creta este uşor degradabilă, iar această minune a creştinătăţii de pe pământ apostolic şi-a mai pierdut din valoare. Păşind însă în ceea ce a mai rămas din aceste încăperi care le-au fost lăcaş de închinare primilor creştini din Dobrogea, veţi găsi impresionante repere spirituale ale ansamblului vechi de peste un mileniu.
Traversarea dintr-un lăcaş în altul se face prin tavan
Zărită de la o depărtare apreciabilă, construcţia, oarecum atipică, structurată pe trei niveluri, creează vizitatorilor o mulţime de semne de întrebare. Ajungând acolo şi încercând să descifraţi ceea ce se observă la tot pasul, veţi trăi o adevărată enigmă.
Masiva peninsulă, situată în partea de nord-vest a dealului de cretă, este un bloc paralelipipedic, ce cuprinde trei biserici importante, suprapuse, denumite de cercetători într-un limbaj specific: B2, B3 şi B4. Acestea comunică între ele prin intermediul unor galerii, ce pot fi străbătute cu dificultate. Complexul rupestru este conceput pe verticală, deschiderea aflându-se în biserica de la intrare, iar locul de pătrundere a necesitat adăugarea unor trepte intermediare, deoarece nivelul de călcare a fost săpat mult mai adânc decât cel al pragului. În tavanul naosului din primele două biserici pot fi zărite deschizături care fac trecerea către bisericuţele de mai sus.

Un porumbel uriaş în pronaos
Biserica B4 este cea mai mare dintre cele trei. Lumina este destul de slabă, constând doar în raza care pătrunde dinspre intrare. Chiar şi aşa se poate distinge destul de bine minunea străjuită de cinci coloane ale naosului şi intrarea în altar, care este marcată de trei arcade foarte frumos ornamentate. În pronaos se mai pot vedea trei stâlpi, iar unul dintre aceştia este de-a dreptul impresionant prin inscripţiile runice săpate în cretă, alături de dragoni împletiţi în spirale, siluete umane şi mai multe cizme. Toate acestea culminează cu imaginea unui porumbel uriaş, înconjurat de cruci malteze şi alte simboluri mai mult sau mai puţin definite.
Chipuri umane, în rugăciune
Toate cele trei biserici au aceeaşi tipologie - pronaos, naos şi altar, dar şi alte încăperi alăturate, precum cavoul din biserica de jos. Toate acestea comunică între ele printr-un adevărat labirint de galerii.
Bisericile de cretă ale complexului rupestru de la Basarabi-Murfatlar sunt unice prin complexitatea şi distribuirea lor arhitecturală şi aduc foarte mult cu sutele de vestigii asemănătoare din Cappadochia, de unde ar fi fost luat acest model. Sfinţii săpaţi în cretă din lăcaşurile cappadochiene se regăsesc şi în aceste biserici din Dobrogea, prin reprezentarea unor chipuri umane, cu mâinile ridicate spre cer, în semn de rugăciune.
Cizma, un motiv misterios al complexului rupestru
Pe pereţii bisericilor de cretă de la Murfatlar există o succesiune de motive grafice, care simbolizează, după cum am văzut, o multitudine de aspecte ale vieţii spirituale de acum 1.200 de ani. Toţi cei care au trecut în vizită pe acolo, de-a lungul timpului, au lăsat semne ale existenţei lor, prin inscripţii sau desene cu valoare de simbol, un adevărat univers care a creat o punte între viaţă şi moarte. În simplitatea lor, oamenii de atunci au scrijelit ceea ce i-a marcat mai mult. Dintre aceste motive, cel al cizmei a fost îndelung studiat de specialiştii în domeniu. Cei mai mulţi au ajuns la concluzia că acest semn ar fi un mod de a marca acele locuri sfinte, ca fiind identice cu cel de la Sinai, acolo unde Dumnezeu i-a spus lui Moise: „Descalţă-te, că acesta este loc sfânt!”. În acest context, toate încălţările capătă conotaţie de simbol. Aşa se explică prezenţa atâtor desene ale încălţămintei, cizme, sandale sau opinci - fiecare pelerin şi-a marcat trecerea prin aceste tipuri de biserici scrijelind semne ale încălţămintei purtate.

Semne ale trecerii lăsate de înaintaşi

În acest adevărat labirint spiritual (atât la propriu, cât şi la figurat), în încăperile mici, cu lumină difuză, se disting multe elemente cu valoare de simbol. Şi dacă motivul cizmei îşi are misterele sale, există şi altele, cu valenţe clare, precum arcul cu săgeată, care în simbolistica creştină înseamnă alungarea lui Adam din Rai, sau diferite reprezentări ale cailor, care ne conduc la ideea prezenţei unor populaţii nomade în zona respectivă. Astfel, se conturează clar ideea că aceste biserici de cretă au constituit un loc de pelerinaj pentru creştinii de pretutindeni.