Thursday 28 April 2011

Izvorul Tămăduirii curge spre însănătoşirea suferinzilor

Încă,din a doua jumătate a primului mileniu creştin, în Vinerea Luminată (cea dintâi de după Paşte), ortodocşii prăznuiesc Izvorul Tămăduirii, zi ce aminteşte de un izvor miraculos, cu mari puteri de vindecare. Un astfel de loc se află şi la Mănăstirea Dervent din Dobrogea.

Maica Domnului, mijlocitoare pentru Duhul Sfânt
Fecioara Maria este în mod fericit asimilată cu Izvorul Tămăduirii, prin ea izvorând Duhul Sfânt, astfel devenind posibilă Naşterea Mântuitorului. Prin mijlocirea apei, ea se revarsă peste oameni, ca binefăcătoare neobosită, fiind un nesecat izvor al dumnezeirii. Toţi cei aflaţi în suferinţă îşi găsesc vindecarea la Izvorul cel dătător de viaţă al Maicii Domnului, în acelaşi timp, harul vindecător al lui Hristos. În această zi se produc minuni.



Apa a ţâşnit din piatră seacă                                 
Mănăstirea Dervent se află într-o adevărată oază de linişte şi binecuvântare din Dobrogea.
La 200 de metri de lăcaş, la capătul unei alei pietruite, se află un izvor tămăduitor. Tradiţia spune că Apostolul Andrei, urmat de ucenicii săi, se afla în aceste locuri. Însetaţi fiind şi negăsind niciun strop de apă, Sfântul Andrei a lovit cu băţul în piatră şi în acel loc a apărut un izvor. Acesta mai curge şi astăzi, cu firul său subţire, dar tămăduitor. Apa este dulce şi, datorită proprietăţilor sale, este considerată „apă pură”, aceasta neschimbându-şi gustul, asemenea agheasmei. Cei care beau de aici se vindecă de boli grele şi se tămăduiesc sufleteşte. În fiecare an, după slujba privegherii de noapte, în faţa izvorului, se începe slujba Sfântului Maslu.

Mărturisirile celor vindecaţi
La Izvorul Tămăduirii de la Dervent vin oameni de pretutindeni pentru a-şi găsi vindecarea. Iată câteva dintre mărturiile celor care au simţit puterea tămăduitoare a acestui izvor:
O fetiţă din Uricani şi-a pierdut vederea într-un banal joc de artificii. Pentru că medicii nu-i dădeau nicio şansă de vindecare, părinţii au dus-o la spovedit şi, după ce a fost împărtăşită, au venit cu ea la Izvorul Tămăduirii de la Dervent. După ce fata a băut, cu toţii erau dezamăgiţi când au văzut că nu se întâmplă nimic. După Maslul de la izvor au înnoptat la o familie din sat, iar dimineaţa s-au trezit cu o mare bucurie: fetiţa vedea.
Toţi cei din jur s-au minunat de cele întâmplate.
Simina B., din Brăila, spune că a fost foarte mulţi ani bolnavă, fiind diagnosticată cu neoplasm uterin. După ce a apelat la diferiţi medici din ţară, un bun prieten i-a povestit despre Mănăstirea Dervent şi despre minunea pe care a primit-o el însuşi. Simina a fost trei ani la rând la Slujba de Noapte şi la Maslul de la Izvorul Tămăduirii, iar astăzi este vindecată şi dăruieşte sticluţe cu apă tămăduitoare tuturor celor aflaţi în suferinţă.
Iulian G., din Bucureşti, afirmă că niciodată nu ar fi crezut că această apă are o putere miraculoasă. Acum opt ani se afla la pescuit în zonă şi, după o furtună puternică, a făcut pneumonie. Timp de cinci zile nu i-a scăzut febra cu medicamente. În cea de-a şasea zi, colegul său i-a propus să meargă împreună la mănăstire şi, după slujbă, a băut apă din Izvorul Tămăduirii. Până seara, febra i-a scăzut ca prin minune şi boala a cedat. De atunci, în fiecare an, vine împreună cu familia la Mănăstirea Dervent, când se prăznuieşte Izvorul Tămăduirii.

 În Vinerea Luminată se sfinţeşte agheasma mică
O dată cu prăznuirea Izvorului Tămăduirii, în toate bisericile şi mănăstirile creştine, după Sfânta Liturghie, se săvârşeşte slujba de sfinţire a apei, agheasma mică. Tradiţia ne învaţă că sfinţirea ei în Vinerea Luminată îi dă puteri miraculoase. Pe lângă vindecările trupeşti şi sufleteşti pe care le aduce creştinilor, apa este binefăcătoare pentru tot ceea ce ne înconjoară, cu ea stropindu-se casele, fântânile şi grădinile din preajmă. Evanghelia ce se citeşte în Vinerea Luminată ne întăreşte convingerea că Biserica este locul în care găsim întotdeauna vindecare sufletească şi trupească.

Autor: Mariana Borloveanu
Articol publicat in Revista Taifasuri

Tuesday 26 April 2011

In Saptamana Luminata raiul este deschis

Prin Invierea Domnului nostru Iisus Hristos din morti, cei din popor cred ca raiul se deschide tuturor sufletelor retinute in prinsoarea iadului incepand de la Adam si pana la venirea Mantuitorului, si ramane deschis de la Inviere pana la Duminica Tomei


 Ca dovada ca in acest interval Raiul este deschis, dupa credinta poporului si datina cea veche, in ziua de Inviere se scoate usa din mijloc a altarului si se pune deoparte, unde sta apoi toata Saptamana Pastilor sau Saptamana Luminata.

Cine moare in acest interval - si mai ales in ziua de Pasti sau in saptamana cea dintai dupa Pasti, numita pretutindeni Saptamana Luminata - merge de-a dreptul in rai pentru ca lumina raiului straluceste fiecaruia care moare in aceasta saptamana si pentru ca in timpul acesta usile raiului sunt deschise, iar cele ale iadului inchise. Cel care moare este primit in rai, indiferent de pacatele care le-a facut, caci toate i se iarta.

Si cel care se naste in aceasta zi, si mai cu seama cand trage clopotul intaia oara la biserica, este un om norocos pentru toata viata.

 Sursa : www. crestinortodox. ro

Thursday 21 April 2011

Slujbe si obiceiuri in Sapatamana Patimilor


 Cele mai impresionante slujbe şi ceremonii liturgice se oficiază în vinerea din Săptămâna Patimilor. Acestea reproduc într-o formă aleasă patimile, moartea şi îngroparea Mântuitorului Hristos, manifestându-se într-un mod impresionant şi cu o puternică încărcătură spirituală asupra sufletelor credincioşilor. Prohodul Domnului se cântă la denia din Vinerea Mare în toate bisericile ortodoxe. Cântarea are trei stări(variante) şi între acestea preotul face câte o scurtă slujbă, specifică prohodirii. Prohodul reprezintă bocetul Fecioarei Maria la punerea în mormânt a lui Iisus, iar în această zi nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie şi se ţine post negru.


 Se spune că în Joia Mare morţii vin pe la vechile lor locuinţe, unde stau până la Sărbătoarea Moşilor, atunci când se împarte pentru plecarea sufletelor acestora. Despre ouăle înroşite în ziua de Joi Mare, se spune că nu se strică tot anul. Unii oameni le păstrează şi cred că dacă acestea se strică se vor îmbolnăvi, iar dacă "seacă" voi fi sănătoşi. Vorbe din popor spun că nu e bine ca Joi, în Săptămâna Patimilor, să se spele rufe, iar în Vinerea Mare nu se coase şi nu se mănâncă urzici şi oţet.
În Sfânta şi Marea Joi, la sfârşitul Sfintei Liturghii există rânduiala spălării picioarelor, în amintirea gestului făcut de Mântuitorul nostru Iisus Hristos înainte de Cina cea de Taină, când a spălat picioarele celor 12 apostoli. Această rânduială se săvârşeşte în mănăstiri şi este oficiată de stareţul mănăstirii, care spală picioarele a 12 dintre vieţuitorii acelei obşti.


Există obiceiul ca în Vinerea Patimilor credincioşii să treacă de trei ori pe sub masa pe care se află Sfântul Epitaf, consi­derând că astfel se vor însănătoşi dacă sunt bolnavi sau vor avea zile mai bune în toate cele.
Credincioşii Bisericii noastre ştiu că în această perioadă ne apropiem de Dumnezeu mai mult decât oricând. Pregătirile pentru sărbătoarea Învierii Domnului trebuie făcute cu multă cumpătare, pentru a nu tulbura din profunzimea spirituală a acestei perioade. În toate casele românilor candela trebuie să ardă neâncetat, iar în miros de smirnă şi tămâie, evlavia să sporească în aşteptarea marii sărbători. De la rugăciunile de dimineaţă şi până la deniile din fiecare seară a săptămânii, totul trebuie să devină o permanentă rugăciune.



Tuesday 19 April 2011

Acatistul Sfintei Învieri a Domnului


Acest acatist se citeşte de la Paşti pînă la Înălţarea Domnului.
Preotul dă obişnuita binecuvîntare şi apoi se cîntă:

Hristos a înviat... (de trei ori), apoi:

Condacul 1
Apărătorul cel mare şi Doamne, biruitorul morţii celei veşnice, ca cei ce ne-am izbăvit de omorîrea cea duhovnicească, cele de laudă aducem Ţie, noi robii Tăi şi zidirea Ta. Cel ce ai biruinţă asupra morţii, de moartea păcatelor slobozeşte-ne pe noi, care grăim: Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!
Icosul 1
Îngerii, Învierea Ta, Hristoase Mîntuitorule, neîncetat o laudă în ceruri. Şi pe noi, cei de pe pămînt, învredniceşte-ne cu inimă curată a-Ţi cînta Ţie unele ca acestea:
Iisuse, Cel nepătruns, Care luminezi pe toţi credincioşii, luminează-ne şi pe noi cei ce trăim în întunericul necunoştinţei;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi şi la toate le dai viaţă, înviază-ne şi pe noi, cei omorîţi în păcate;
Iisuse, Cel ce Te-ai înălţat la cer şi ai înălţat pe cei ce nădăjduiesc întru Tine, înalţă-ne şi pe noi, cei plecaţi spre pămînt;
Iisuse, Cel ce şezi de-a dreapta Tatălui şi părtaşi slavei Tale îi faci pe cei ce Te iubesc pe Tine, nu ne lipsi pe noi de slava Ta;
Iisuse, Cel ce vei veni să judeci viii şi morţii, nu ne judeca pe noi după fărădelegile noastre, ci miluieşte-ne după mare mila Ta;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Condacul al 2-lea
Văzînd, Doamne, oamenii căzuţi, Te-ai întrupat şi ai înviat pe toţi, dăruindu-le celor înviaţi toate spre mîntuire. Înviază-ne şi pe noi cei omorîţi din pricina păcatelor, ca să-Ţi cîntăm Ţie: Aliluia!
Icosul al 2-lea
Mintea nu pricepe dumnezeiasca taină, cum izvorul vieţii înviază, omorînd moartea. Pentru aceasta, numai cu inima simţind bucuria învierii şi astfel fiind luminaţi, cu glas de bucurie duhovnicească grăim gătre Tine unele ca acestea:
Iisuse, Cel ce ai intrat prin uşile încuiate, intră şi în casa sufletelor noastre;
Iisuse, Cel ce ai întîmpinat în cale pe ucenicii Tăi, întîmpină-ne şi pe noi, pe calea acestei vieţi, şi ne mîntuieşte;
Iisuse, Cel ce ai aprins inimile lor cu cuvintele Tale, aprinde şi inima noastră cea rece, spre dorirea de slava Ta;
Iisuse, Cel ce Te-ai cunoscut întru frîngerea pîinilor, dă-ne şi nouă a Te cunoaşte în dumnezeiasca împărtăşanie;
Iisuse, Cel ce ai făgăduit pe Duhul Sfînt ucenicilor Tăi, trimite-ne şi nouă pe acest Duh mîngîietor de la Tatăl;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Condacul al 3-lea
Cu puterea Ta, cea dumnezeiască, înviind pe Lazăr, înviază-ne şi pe noi cei ce sîntem doborîţi de patimi şi zacem în păcatul nepocăinţei, ca sculîndu-ne după glasul Tău, să cîntăm cîntare: Aliluia!
Icosul al 3-lea
Avînd putere asupra morţii, sufletele le-ai chemat din moarte, Iisuse. Cheamă-ne şi pe noi, din adîncul păcatelor noastre, ca şi noi, curăţindu-ne simţirile, Ţie, celui ce străluceşti cu lumina cea neapropiată, cu bucurie să-Ţi aducem cîntare de biruinţă, aşa:
Iisuse, biruitorul morţii, biruieşte patimile noastre cele rele;
Iisuse, Dătătorule de viaţă, dă-ne şi nouă o viaţă mîntuitoare;
Iisuse, izvorul bucuriei, bucură inima noastră întru îndreptările Tale;
Iisuse, Cel ce ai săturat, cu cinci pîini şi doi peşti, cinci mii de bărbaţi în pustie, afară de femei şi copii, hrăneşte-ne şi pe noi cu pîinea Ta cerească;
Iisuse, nădejdea celor căzuţi, scoate-ne şi pe noi din adîncul răutăţilor noastre;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Condacul al 4-lea
Viforul patimilor ne tulbură şi ne îneacă; ci Te rog pe Tine Iisuse, întinde-ne, ca şi lui Petru, mîna Ta cea de ajutor şi, cu puterea Învierii Tale, ridică-ne şi ne înalţă a cînta Ţie: Aliluia!
Icosul al 4-lea
Avînd îmbucurătoarea veste a învierii Tale, Iisuse, cerurile cu vrednicie se veselesc şi pămîntul se bucură; iar noi, prăznuind veselia cea veşnică, îndrăznim a-Ţi cînta unele ca acestea:
Iisuse, Cel ce şezi întru lumina cea neapropiată, fii aproape tuturor creştinilor, după îndurările Tale;
Iisuse, Cel ce iubeşti zidirea Ta, nu ne uita pe noi cei de pe urmă;
Iisuse, Cel ce atragi inimile noastre la Tine, întoarce la Tine şi inima noastră cea ticăloasă;
Iisuse, Cel ce împlineşti toate cererile cele bune, împlineşte şi doririle noastre cele bune, ca mai mult decît toate să Te iubim pe Tine;
Iisuse, Cel ce primeşti orice picătură de lacrimi, nu depărta rugăciunile noastre;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Condacul al 5-lea
Viaţă de Dumnezeu plăcută izvorăşte din Tine, o, Iisuse, Fiul Dumnezeului celui viu. Pentru aceea Te rugăm pe Tine, ca să nu ne piardă pe noi ucigătorul de suflete, nici să ne închidă gura ca să murim nepocăiţi, ci învredniceşte-ne să-Ţi cîntăm: Aliluia!
Icosul al 5-lea
Văzînd cu Duhul pe Dumnezeu înviat, veniţi să bem băutură nouă, nu din piatră stearpă şi neroditoare, ci din izvorul nestricăciunii şi purtătorul de viaţă mormînt al Mîntuitorului, care, pe pămîntul cel neroditor al sufletelor noastre udîndu-l, ne-a învăţat pe toţi a cînta unele ca acestea:
Iisuse, Cel ce ne-ai poruncit să primim scump sîngele Tău, învredniceşte-ne fără de lipsă, a primi acest prea cinstit sînge;
Iisuse, Cel ce trimiţi ploaie asupra celor drepţi şi asupra celor păcătoşi, stropeşte-ne şi pe noi cu harul Tău, ca să aducem roadă duhovnicească;
Iisuse, Cel ce nu Te-ai scîrbit de păcătoasa care Ţi-a sărutat cu lacrimi de pocăinţă picioarele Tale, dă-ne şi nouă a-Ţi uda picioarele Tale cu lacrimi de umilinţă;
Iisuse, Cel ce ai întărit pe Toma în credinţa învierii Tale, dă-ne şi nouă credinţă nefăţarnică;
Iisuse, Cel ce ai zis: căutaţi şi veţi afla, dă-ne şi nouă a Te găsi pe Tine;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Condacul al 6-lea
Propovăduind cu duhul neîncetat bucuria învierii tale, celei purtătoare de viaţă, Iisuse, Dumnezeul nostru, dă să fim şi noi, păcătoşii, părtaşi acestei învieri, ca neîncetat să cîntăm în Ierusalimul cel de sus: Aliluia!
Icosul al 6-lea
Strălucind la toată lumea cu învierea Sa Domnul Iisus Hristos, acum toate le-a umplut de lumină: şi cerul şi pămîntul şi cele de dedesubt; ca să prăznuiască toată zidirea Învierea lui Hristos, întru care întăriţi fiind vom cînta unele ca acestea:
Iisuse, Cel ce toate le umpli de lumina Ta, luminează şi ochii noştri cei întunecaţi;
Iisuse, Cel ce ai împreunat cerul cu pămîntul, ridică-ne şi pe noi de pe pămînt la cer;
Iisuse, Cel ce Te-ai pogorît cu lumina Ta cea dumnezeiască în cele de dedesubt, pogoară-Te şi în adîncul inimilor noastre;
Iisuse, Cel ce ai scos din temniţele iadului sufletele ce te aşteptau, scoate-ne şi pe noi, păcătoşii, din întunericul mîhnirii, căci viaţa noastră de iad s-a apropiat;
Iisuse, Cel ce tuturor le întinzi prea curatele Tale mîini, cuprinde-ne şi pe noi, ticăloşii, în braţele Tale;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Condacul al 7-lea
Vrînd Domnul Hristos ca să descopere oamenilor puterea dumnezeirii Sale, S-a acoperit cu pecetea lui Caiafa şi nestricînd-o, înaintea celor ce-L păzeau, ca un purtător de biruinţă s-a sculat şi ne-a învăţat a-i cînta: Aliluia!
Icosul al 7-lea
Minunat şi cu neputinţă este a pricepe, cum ieri ne-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, iar azi ne sculăm împreună cu Tine, în Duh. Dar cu bucurie Îţi cîntăm Ţie unele ca acestea:
Iisuse, Cel ce ai înviat şi ai dat în dar tuturor viaţă, întraripează mintea noastră, ca să-Ţi urmeze Ţie pururea;
Iisuse, Cel ce ai sfinţit pămîntul cu picioarele Tale, sfinţeşte şi gîndurile noastre, cele care se înalţă la Tine;
Iisuse, Cel ce nu ai oprit a se zugrăvi cinstitul Tău chip, dă-ne şi nouă a avea pururea în sufletele noastre chipul învierii Tale;
Iisuse, Cel ce ai primit cei doi bani ai văduvei, primeşte şi de la noi cîntarea aceasta;
Iisuse, Cel ce n-ai osîndit pe femeia desfrînată, ci, prin puterea Ta, ai îndreptat-o pe calea cea bună, nu osîndi nici buzele noastre cele întinate care Te sărută pe Tine, prin cîntări de laudă;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Condacul al 8-lea
Străin lucru, că pe Dumnezeu întrupat şi înviat din morţi, noi astăzi cu cugetul văzîndu-L, toată grija cea lumească să o lepădăm. Şi ca pe Împăratul tuturor să-L primim şi să-I cîntăm Lui: Aliluia!
Icosul al 8-lea
Totul ai fost iubire, Iisuse, către omul cel căzut, şi ai pus la dumnezeiască strajă pe de Dumnezeu grăitorul Avacum, să stea împreună cu noi şi să arate pe îngerul cel purtător de lumină, care a grăit luminat despre învierea ta. Pentru aceasta şi noi grăim Ţie unele ca acestea:
Iisuse, Cel ce ai fost păzit de ostaşi, trimite la straja sufletelor noastre pe îngerul păzitor, pe care noi îl alungăm cu păcatele noastre, ca să ne păzească şi să ne călăuzească spre mîntuire, pentru învierea Ta;
Iisuse, Cel ce ai orbit cu dumnezeiasca Ta strălucire ochii celor ce Te străjuiau, întoarce ochii noştri de la deşertăciune şi-i luminează, spre cunoştinţa adevărului;
Iisuse, Cel ce ai întrebat pe Apostolul Petru: "Mă iubeşti?", dă-ne şi nouă să avem chipul dragostei lui de la urmă;
Iisuse, Cel ce ai iertat lui Petru Apostolul lepădarea de Tine, iartă şi nouă lepădările cele din fiecare ceas, de poruncile Tale;
Iisuse, Cel ce ai dat putere Apostolilor Tăi, a lega şi a dezlega, dezleagă-ne şi pe noi de nedreptăţile noastre;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Condacul al 9-lea
Toată firea omenească în Tine s-a preaslăvit, cu învierea Ta, Iisuse, şi prin aceasta s-a dăruit nestricăciune trupurilor sfinţilor, adeverindu-se aceasta prin moaştele sfinţilor şi cîntîndu-Ţi cu umilinţă: Aliluia!
Icosul al 9-lea
De Dumnezeu grăitorii ritori mînecă cu duhul întîmpinînd ieşirea din mormînt, şi în loc de mir, cîntare Îţi aduc Ţie, ca soarelui dreptăţii şi Stăpînului; cu ale căror cîntări, primeşte şi aceste rugăciuni ale noastre:
Iisuse, Cel ce ai primit mirul cel vărsat pe Tine, primeşte şi ale noastre cîntări de laudă, de mulţumire şi de cerere;
Iisuse, soarele dreptăţii, luminează sufletele noastre cele întunecate;
Iisuse, Cel ce pe pescari i-ai făcut vînători de oameni, atrage şi voia noastră cea rea, spre ascultarea Ta;
Iisuse, Cel ce pe Saul l-ai prefăcut în mai-marele Apostol, înţelepţeşte-ne şi pe noi cei ce rătăcim;
Iisuse, pentru rugăciunile acestui Apostol şi ale tuturor sfinţilor Tăi, fie-Ţi milă de noi păcătoşii;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Condacul al 10-lea
Voind a mîntui neamul omenesc, Iisuse, Te-ai pogorît pe pămînt şi Însuţi Dumnezeu fiind, ai primit neputinţele noastre, ca şi în ele să se arate puterea Ta, care ne îndeamnă a cînta: Aliluia!
Icosul al 10-lea
Cel ce ai înviat, Iisuse Hristoase, Mîntuitorul şi Dumnezeul nostru, Tu, Cel ce Te-ai pogorît în cele mai de jos ale pămîntului şi ai sfărîmat legăturile cele veşnice, în care se ţineau legate sufletele, slobozeşte-ne şi pe noi de legăturile păcatului, ca să-Ţi cîntăm Ţie unele ca acestea:
Iisuse, Cel ce ai încredinţat pe iubitul Tău ucenic Maicii Tale, încredinţează-ne şi pe noi îngrijirii ei, celei mîntuitoare;
Iisuse, Cel ce suferinţele Maicii Tale le-ai prefăcut în bucurie, dă-ne şi nouă, nevrednicilor, cu răbdare să purtăm crucea noastră;
Iisuse, Cel ce ai dat lumii ocrotitoare pe Maica Ta, dă-ne şi nouă, păcătoşilor, ca să fim sub acoperămîntul ei;
Iisuse, Cel ce nu ai oprit pe prunci a se atinge de Tine, dă-ne şi nouă blîndeţile şi curăţia inimii pruncilor;
Iisuse, Cel ce ai liberat pe desfrînata şi i-ai poruncit de acum să nu mai păcătuiască, dă-ne şi nouă ca de acum să nu Te mai întristăm;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Condacul al 11-lea
Cîntare de umilinţă, despre învierea Ta, binevoieşte ca să-Ţi aducem Ţie, Mîntuitorul nostru. Şi prin aceasta să primească sufletele noastre mirul vindecărilor de nălucirile cele vătămătoare, ca să-Ţi cîntăm Ţie pururea: Aliluia!
Icosul al 11-lea
Primind, prin învierea Ta, razele strălucitoare ale darului, şi prin aceasta, ca prin oglindă, duhovniceşte văzînd scularea Ta cea aducătoare de viaţă, ne închinăm cinstitei Tale cruci şi slăvitei învierii Tale, pe care o lăudăm şi o slăvim, cîntînd aşa:
Iisuse, Cel ce ai plecat cerul, primeşte şi rugăciunea noastră, ca un îndurător;
Iisuse, Cel ce ai adormit cu trupul ca un muritor, omoară poftele noastre cele trupeşti;
Iisuse, Cel ce Te-ai dat cu totul pentru mîntuirea noastră, dă-ne şi nouă cu totul a ne preda Ţie;
Iisuse, Cel ce Te-ai suit la ceruri, ca să pregăteşti locaşuri celor ce Te iubesc pe Tine, aşază-ne şi pe noi în locaşurile Tale;
Iisuse, Cel ce şezi de-a dreapta Tatălui, numără-ne şi pe noi cu oile cele de-a dreapta Ta;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Condacul al 12-lea
Darul Tău dă-ni-l nouă, Iisuse, Cel ce pe toţi ne-ai iubit, şi primeşte rugăciunea noastră, ca o pîrgă, ce-Ţi aducem Ţie. Şi depărtează de la sufletele noastre tot gîndul cel viclean, ca fără osîndă să-Ţi cîntăm Ţie: Aliluia!
Icosul al 12-lea
Cîntînd preaslăvită învierea Ta, Te slăvim pe Tine, o, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, şi credem că dăruieşti tuturor viaţă veşnică. Pentru aceasta, întru această numită şi sfîntă zi, ca fraţii unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Iar pe cei ce ne urăsc pe noi, să-i iertăm pentru învierea Ta. Deci cu o gură şi cu o inimă să cîntăm unele ca acestea:
Iisuse, Cel ce binecuvîntezi pe cei ce Te binecuvîntează pe Tine, binecuvîntează şi acum osteneala noastră cea după putere;
Iisuse, Cel ce sfinţeşti pe cei ce nădăjduiesc întru Tine, sfinţeşte şi doririle şi gîndurile noastre;
Iisuse, Cel ce Te-ai făgăduit să fii cu cei credincioşi pînă la sfîrşitul veacului, fii neîncetat şi cu noi păcătoşii;
Iisuse, Cuvîntul cel Adevărat al Tatălui, curăţă cuvintele noastre cele nevrednice, ca să Te lăudăm pe Tine;
Iisuse, Paştile cele mîntuitoare, care duc de la moarte la viaţă, sălăşluieşte-ne în locaşul Tău, luminîndu-ne haina sufletelor noastre;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Condacul al 13-lea
O, Iisuse Hristoase, Cel ce ai călcat cu moartea pe moarte şi celor din morminte le-ai dăruit viaţă, primeşte ca un miros de bună mireasmă duhovnicească această puţină rugăciune. Şi dăruieşte-ne nouă, celor ce sîntem în mormîntul nesimţirii, viaţă veşnică, ca să-Ţi cîntăm Ţie: Aliluia! (acest Condac se zice de trei ori)
După aceasta se zice iarăşi Icosul întîi: Îngerii, Învierea Ta, Hristoase Mîntuitorule... şi Condacul întîi: Apărătorul cel mare şi Doamne...
Se cîntă apoi: Hristos a înviat... (de 3 ori) şi se face otpustul.

Wednesday 6 April 2011

A lăsat matematica şi a ales mănăstirea

Maica Ambrozia, stareţa Mănăstirii Arnota, a ales jugul monastic  

O linişte blândă coboară peste rugăciunea de taină ce se înalţă între ziduri încărcate de istorie şi-ndepărtate de lume. Un fericit contrast între umbrele vremii şi obştea tânără a Mănăstirii Arnota. Dar cum despre sfânt lăcaşul acesta s-a scris în nenumărate rânduri, am ales să vorbesc astăzi despre un destin care poate aduce o rază de lumină în viaţa celor care caută drumul spre lumea rugăciunii şi a urcuşului monastic. Maica Ambrozia Rucăreanu, stareţa acestei sfinte mănăstiri, a lăsat în urmă o carieră de top şi, ascultând chemarea Domnului, şi-a găsit liniştea şi împlinirea supremă. Ajutată de părintele Arsenie Papacioc, care i-a fost duhovnic, maica Ambrozia a îmbrăcat haina monahală, iar astăzi trudeşte cu vrednicie în slujba Mântuitorului Hristos.


Privindu-vă, atât de tânără şi atât de profund ancorată în rânduiala monastică, am sentimentul că, departe de toată grija cea lumească, aţi descoperit calea unei neîncetate Liturghii existenţiale. Ce a determinat această chemare şi cum s-ar putea desluşi calea ce v-a adus la monahism?
Eu cred că este doar dragostea pentru Hristos şi dăruirea, care ţin de capacitatea fiecăruia de a se lepăda de sine şi de a se lăsa cu totul în mâinile lui Dumnezeu. Trebuie să ai chemare şi credinţă. Credinţă avem toţi şi legile pe care Hristos le-a lăsat pentru oameni sunt aceleaşi, fie că îmbrăţişează viaţa monahală, fie că trăiesc în mijlocul lumii. Totuşi, dacă nu ai o lepădare adâncă şi o chemare adevărată pentru Hristos, nu poţi să vieţuieşti în mănăstire şi să îmbraci haina monahală. Eu am venit la mănăstire destul de târziu, aşa m-a chemat pe mine Domnul. Aşa a fost lucrarea mea. Când am venit aici, am venit convinsă şi hotărâtă că este ceea ce vreau să fac. Nu a fost un imbold sau o exaltare de moment, a fost un lucru temeinic gândit.
Când aţi conştientizat chemarea spre călugărie şi care au fost împrejurările în care aţi simţit nevoia să-L urmaţi pe Hristos?
Gândul la monahism a apărut treptat. Nu m-am gândit niciodată că într-o zi voi ajunge maică. Totul a început ca un vis frumos, mergeam la biserică şi ascultam cu mare evlavie Evangheliile. Cu timpul însă au început să rodească în suflet şi, încet, dar sigur, am început să gândesc în profunzime la ceea ce avea să vină. Aşa a fost lucrarea mea. Şi am început să mă-ntreb: Până la urmă, eu, în lume, ce fac pentru Hristos? Acesta a fost pentru mine punctul hotărâtor. Aşa am ajuns eu la mănăstire. M-am gândit cu adevărat, în taina sufletului meu, că voi ajunge la judecată, în faţa lui Hristos şi-acolo mă va întreba: "Ce-ai făcut tu pentru Mine?" Ce-aveam oare să-i spun, că aveam un serviciu banal, preocupări lumeşti, şi cam atât? Atunci m-am trezit la realitate şi mi-am dat seama că tot ceea ce făceam nu era pentru Hristos, ci pentru lume. Nu spun că nu mergeam frecvent la biserică, nu spun că nu făceam milostenie, dar, până la urmă, asta o face orice creştin. Dumnezeu însă vrea mult mai mult de la noi. Înainte de a intra în mănăstire îi promisesem lui Dumnezeu că voi face milostenie pe la toate mănăstirile pe la care voi merge, ca şi cum Dumnezeu de banii mei avea nevoie... Am început să mă sfătuiesc cu duhovnicul meu, care a primit cu mare bucurie hotărârea mea, dar mi-a dat un canon de 40 de zile pentru a mi se limpezi gândurile. Aşteptând în post şi rugăciune să văd care este voia lui Dumnezeu pentru mine, atunci când am simţit că asta este ceea ce aşteaptă Bunul Dumnezeu de la mine şi că este chemarea Lui pentru mine, mi-am dat seama că nimic nu valorează mai mult decât jertfa proprie. Aşa cum spuneam, nu de banii noştri are nevoie Hristos, nu asta aşteaptă El de la noi, ci să ne lepădăm de toate cele lumeşti, lăsându-ne în voia Domnului. De aceea am spus întotdeauna că nu eu L-am ales pe Hristos, şi Hristos m-a ales pe mine.
  
                     
Părintele Arsenie Papacioc are un crez, pe care-l împărtăşeşte tuturor fiilor duhovniceşti: "Cine pleacă să găsească o mănăstire, degeaba pleacă, n-o s-o găsească. Trebuie să facă întâi în inima lui mănăstire". Unde aţi început urcuşul spre această zidire, la ce mănăstire aţi spus acel definitoriu "am venit!"?
Cum spunea un părinte: "Atunci când simţi că nu mai încapi în lume, atunci poţi să te duci la mănăstire", şi asta mi s-a potrivit mie. Aşa simţeam şi eu, că nu mai încap în lume. Sunt în mănăstire de zece ani. Mergeam la multe mănăstiri, dar la Schitul Jgheaburi m-a atras locul acela izolat şi uitat de lume. Şi eu de asta aveam nevoie. De fapt, asta am gândit când am plecat pe acest drum, să mă retrag cât mai departe de lume. De când am păşit pentru întâia oară în sfânt lăcaşul de la Schitul Jgheaburi, am simţit că aici îmi este locul. Îmi aduc aminte şi astăzi, în primăvara lui 2001, de Rusalii... era seară târziu, iar maicile ieşeau de la Priveghere şi, întâlnindu-mă, maica stareţă m-a întrebat direct: "Când vii la noi?" "Păi... acum", i-am răspuns. Şi asta a fost totul. La început am intrat ca soră de mănăstire, dar acolo am deprins rânduiala şi frumuseţea slujbelor. Ziua munceam la grădină, iar dimineaţa şi seara participam la slujbe. M-aţi întrebat dacă mi-a fost greu în perioada aceea de început, bineînţeles că mi-a fost greu, pentru că până atunci lumea mea era alta. De altfel, părintele Arsenie, duhovnicul meu, mă pregătise în acest sens: "Primul lucru care îţi va părea ciudat este acela că ai venit degeaba la mănăstire. Că nu ai nici un rost. Că nimeni nu are nevoie de tine şi că nu foloseşti la nimic". Era doar o părere pe care am depăşit-o în timp. Cu răbdare s-au aşezat toate, pentru că, după cum bine ştim, nu există cale în viaţă care să nu presupună o luptă.
După ce aţi simţit dulceaţa rugăciunii şi pacea adâncă din obştea de la Schitul Jgheaburi, aţi avut alte ascultări şi astfel s-a conturat un alt mediu duhovnicesc. Care a fost impactul acestor nebănuite schimbări ale traiectului monahal?
                        


Într-adevăr, ca la Schitul Jgheaburi nu e nicăieri, a rămas mănăstirea mea de suflet. Acolo am păşit pe prima treaptă a vieţii monastice şi asta nu se poate uita. Am rămas acolo timp de trei ani şi jumătate, după care am avut o ascultare la Arhiepiscopia Râmnicului şi apoi am ajuns la Mănăstirea Bistriţa. Ascultarea administrativă nu a fost deloc grea, având în vedere că terminasem o facultate de matematică. Dar, ca în orice ascultare, rânduiala monahală îşi are legile ei nescrise. Obişnuită până atunci cu un job care era foarte solicitant (am fost director de vânzări la una dintre cele mai mari întreprinderi de mobilă din România), a fost destul de dificil pentru început. Important este să nu priveşti niciodată înapoi, iar eu, cu ajutorul lui Dumnezeu, am reuşit acest lucru. Nu ştiu, probabil că, fiind un om al cifrelor, sunt şi un om hotărât, nu-mi dau seama. Era totuşi o diferenţă de lumi. Veneam din Bucureşti. Dar atunci când am plecat eram hotărâtă, n-am plecat cu gând de-ntoarcere. Orice-ar fi fost, am simţit că asta vrea Dumnezeu şi niciodată nu mi-am pus problema că va fi greu, că nu m-aş putea adapta, v-am spus, nu exista cale de-ntoarcere. Atunci când am făcut acel canon şi-am luat această hotărâre, am simţit că asta aşteaptă Dumnezeu de la mine şi nu puteam să-L dezamăgesc. Aşa cum spunea şi Cuviosul Efrem de la Muntele Athos: "Dumnezeu vine, cheamă, strigă în inima ta. Dacă tu Îl refuzi, El mai încearcă o dată, te mai cheamă, iar dacă nu răspunzi nici acum, te lasă".
Aţi putea să faceţi o succintă descriere a impactului pe care l-a avut plecarea dumneavoastră la mănăstire asupra familiei şi modul în care a rânduit Dumnezeu lucrurile de când sunteţi stareţă la Mănăstirea Arnota şi păstoriţi această obşte foarte tânără?
Mama şi sora mea au depăşit destul de greu momentul plecării mele la mănăstire. Mai ales că-n perioada aceea se prăpădise şi tata, au rămas doar ele în familia din Dobrogea, pentru că de-acolo suntem. Consider însă că primul pas îl făcusem încă de când am plecat la facultate la Bucureşti, unde am rămas şi după aceea, iar familia mea a rămas la Constanţa. Le-a fost foarte greu, dar cu ajutorul lui Dumnezeu au reuşit să depăşească momentul. De-acum casa este destul de străină pentru mine. Familia a rămas în sufletul meu, chiar şi pe tata îl am la fel de viu în minte ca şi atunci când era lângă noi, dar Dumnezeu a rânduit pentru mine o altă viaţă. Astăzi familia mea este obştea de la sfânta Mănăstire Arnota, unde mă simt fericită şi împlinită duhovniceşte. Este o mănăstire cu pretenţii şi nu ne putem permite să ne îndepărtăm de istoria şi cultura pe care le-am primit moştenire. La Mănăstirea Arnota încercăm să păstrăm aceeaşi rânduială monastică specifică mănăstirilor vâlcene. Ca stareţă, am o mai mare responsabilitate, dar fac tot ceea ce pot pentru ca familia monahală de aici să aibă o convieţuire aleasă, cu ascultări ca-n orice gospodărie. Avem ateliere de sculptură, broderie şi pictură, unde încercăm să dăm viaţă icoanelor bizantine şi unde se confecţionează cruci, metanii şi veşminte preoţeşti. Înainte de toate, indiferent de ascultările pe care le are fiecare dintre noi, ne străduim să păstrăm duhul curăţiei şi al respectului pentru cele sfinte.
"Ca stareţă, am o mai mare responsabilitate, dar fac tot ceea ce pot pentru ca familia monahală de aici să aibă o convieţuire aleasă, cu ascultări ca-n orice gospodărie."
                           
În loc de bun rămas
Când a venit ora plecării noastre de la Arnota, soarele începuse să coboare peste munte. N-am luat rămas-bun de la maica stareţă şi am mai intrat o dată în biserica mănăstirii pentru a ne încărca de harul sfintelor moaşte. O tainică rugăciune şi o metanie în semn de preţuire ne fac să conştientizăm dimensiunea clipei, înălţătoare clipă, ce nu poate fi contemplată cu ochii sau cu mintea, ci numai cu înduhovnicită inimă. Ne despărţim cu greu de liniştea şi sfinţenia acestor locuri, dar încercăm să păstrăm tăcerea rugăciunii, în toată plinătatea ei. Întâlnirea cu povestea de viaţă a maicii Ambrozia m-a tulburat şi am înţeles pentru totdeauna că pentru a împlini voia lui Dumnezeu, mai întâi trebuie să o cunoşti, pentru ca mai târziu să înţelegi că toate aceste bucurii duhovniceşti i se descoperă omului doar în legea dumnezeiască.

autor Mariana Borloveanu

Puterea de a ierta pacatele

Puterea data de Hristos Apostolilor de a ierta pacatele oamenilor nu apare ca o harisma personala care ar fi disparut cu viata lor pamanteasca, ci ca o institutie permanenta si ca o expresie concreta a puterii Duhului Sfant cu care Hristos insusi a investit pe Apostolii Sai dupa inviere. Caci odata cu instituirea preotiei sacramentale: "Precum M-a trimis pe Mine Tatal va trimit si Eu pe voi... Luati Duh Sfant" (In. 20, 21-22), are loc si instituirea Tainei Spovedaniei, aratata ca lucrare a celor investiti cu puterea Duhului Sfant si trimisi in lume: "Carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine, tinute vor fi" (In. 20, 23).


 Deci, puterea episcopului si a preotului, ca savarsitori ai Tainei Spovedaniei, de a ierta pacatele, vine de sus, de la Hristos insusi si este permanent in acestia prin insasi Taina Hirotoniei. Dar pe aceasta putere dumnezeiasca de a ierta pacatele celor care si le marturisesc in fata lor, cu cainta adanca, episcopul si preotul o cer si de sus pentru Penitentul ce se afla in fata lor pentru iertare de pacate. Formula sau epicleza Tainei Spovedaniei arata atat pe savarsitorul Tainei cat si felul si originea puterii iertarii pacatelor: "Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul si cu indurarile iubirii Sale de oameni, sa te ierte pe tine fiule (N) si sa-ti lase tie toate pacatele. Si eu nevrednicul preot si duhovnic, cu puterea ce-mi este data, te iert si te dezleg de toate pacatele tale, in numele Tatalui si al Fiului si ai Sfantului Duh, Amin". Este o formula rugatoare conforma cu spiritul chenotic al Bisericii Ortodoxe, total deosebita de formula imprecatorie romano-catolica: "Ego te absolvo a peccatis tuis in nomine Patris et Filii et Spiritus Sancti".
In epicleza ortodoxa Tainei Spovedaniei nu se vede deci niciun fel de substituire a episcopului si preotului lui Hristos insusi, savarsitorul real si principal dar nevazut al Tainei. Preotul se sterge, de fapt, in fata lui Hristos, punand in fata constiintei penitentului pe Hristos insusi, in fata caruia niciun om nu se poate simti umilit si la care gaseste intelegere si iubire iertatoare a neputintelor omenesti, El insusi rugandu-se Tatalui pentru iertarea celor care L-au rastignit pe Cruce. Episcopul si preotul sunt organele vazute ale Arhiereului si Preotului nevazut Hristos, care i-a investit pe acestia cu puterea Duhului Sfant sa lucreze cele sfinte, Tainele, ca mijloace obiective de impartasire a harului dumnezeiesc, in Biserica Sa, care este o comunitate concreta sacramentala a oamenilor cu Dumnezeu.
Lucrand insusi Hristos prin ei, puterea episcopului si preotului in iertarea pacatelor este relativ nelimitata (Mt. 18, 18; In. 20, 23; Mt. 18, 19). Nu exista nicio discriminare de persoana, de greseala sau de cantitatea pacatelor. Pentru tot felul de pacate,Apostolii au primit puterea iertarii sau legarii acestora si, prin ei, Biserica intreaga mai departe in timp, prin episcopii si preotii ei. Puterea nelimitata a iertarii pacatelor in Biserica este inclusa in insasi trimiterea Apostolilor in lume, investiti cu puterea Duhului Sfant: "Precum M-a trimis pe Mine Tatal si Eu va trimit pe voi... Luati Duh Sfant" (In. 20, 21, 22). Comentand acest text, Sf. Ioan Hrisostom noteaza: "Tatal a dat Fiului toata judecata; eu va incredintez in intregime prin Fiul, Apostolilor si preotilor".
Sf. Ap. Pavel reprimeste la Corint, in Biserica, in urma pocaintei sale sincere, pe incestuosul pe care el il excomunicase mai inainte (II Cor. 2, 7-10 si I Cor. 5, 1-5), dupa exemplul Mantuitorului care a iertat pe femeia prinsa in adulter (In. 8, 11) si a reintegrat in iubirea Sa si in cenaclul Apostolilor pe Petru (In. 21,15-19).
In Taina Spovedaniei, episcopul sau preotul asculta cu atentie mLrturisirea pacatelor facute de catre penitent, ajutandu-1 prin intrebari si indemnuri pentru ca marturisirea lui sa fie cat mai corrlpleta si explicita. Duhovnicul nu va manifesta absenta sufleteasca, plictiseala sau graba, ci o foarte mare intelegere umana care sa creeze si sa sustina starea de cainta in sufletul penitentului. Cu alte cuvinte, preotul duhovnic trebuie sa coboare in adancul de taina al penitentului, stiind ca nu este singur, ci Hristos impreuna cu el coboara in sufletul penitentului. Iar acesta din urma traieste aceasta coborare a duhovnicului in fiinta si viata lui ca o coborare datatoare de putere.
Puterea episcopului si preotului, savarsitori ai Tainelor Spovedaniei, este experiata de penitent ca o putere spirituala, esential diferita de puterea civila judiciara. Iar sentinta sau judecata pe care o da duhovnicul la Spovedanie este o judecata de har, de milostivire, urmarind ca scop principal iertarea pacatosului si restabilirea lui in comunitatea fratilor sai in Hristos, ca un madular sanatos. Excomunicarea si scoaterea membrului bolnav din comunitatea Bisericii pentru pacatul apostaziei sau ereziei, sau a altui pacat similar acestora, nu sunt executate de un singur preot, ci de episcop si foarte adesea de un sinod de episcopi, de Biserica intreaga prin episcopii ei (Mt. 18, 17). Scopul mai indepartat al excomunicarii este tot vindecarea celui bolnav si indreptarea lui.
Episcopul si preotul pot sa si amane un timp dezlegarea penitentului de pacatele grele savarsite, dand acestuia un anumit canon sau epitimii. Dar prin acestea nu se urmareste pedepsirea, ci vindecarea penitentului de anumite pacate grave. Duhovnicul apare acum fata de penitent ca judecator si medic iscusit care apreciaza natura si ponderea gravitatii pacatelor marturisite, fara sa inceteze a fl in continuare un prieten intelegator al acestuia. Lucrarea de Judecator este o simpla lucrare de apreciere pusa in slujba celei de ntedic. Necesitatea preotului apare pe primul plan in aceasta faza, tindea penitentul nu-si poate fixa el singur mijloacele de vindecare si nici nu i le poate da un alt semen al sau cu suficienta autoritate si putere, pentru a-l face sa le implineasca.
Episcopul si preotul dispun si de putere. Dar acestia nu pot dezlega pe penitent sau constata ca acesta nu poate fi dezlegat, pana ce penitentul nu se dezleaga el insusi in interiorul sau, de legaturile pacatului si pana ce nu s-a deschis el insusi putintei de comunicare intre el si Biserica intre el si Hristos. Iar aceasta este un act de credinta deplina in Hristos si in Biserica. De aceea, ca si la Botez si Euharistie penitentul este intrebat de credinta sa, caci cineva din afara Bisericii nu poate fi primit nici la Euharistie si nici la Spovedania dinaintea acesteia, necesara pregatirii pentru primirea Euharistiei.
Episcopul si preotul lucreaza in Taina Spovedaniei atat in numele lui Hristos cu a carui putere sunt investiti si o manifesta, dar si in numele comunitatii care isi da asentimentul ei implicit la toate actele lor. In cazul Tainei Spovedaniei, asentimentul implicit al comunitatii ecleziale transpare din intreaga disciplina penitentiala, stabilita de Biserica pe baza cunoscutelor locuri din Noul Testament, amintite si de noi in cursul acestui referat, dar mai cu seama pe baza cunoscutului text din I Cor. 5, 9-12, in care se atrage atentia crestinilor sa nu aiba legaturi cu o serie de oameni pacatosi si pacate. Epitimiile trebuie sa fie insa in raport cu gravitatea si felul pacatelor, cu situatia si capacitatea fiecarui penitent.
De aceea, ele pot fi si scurtate sau si intrerupte cand preotul observa la penitent o ravna deosebita de a rupe interior cu obisnuinta pacatoasa sau cand penitentul este amenintat de o moarte apropiata. Canonul 102 Trulan, care sintetizeaza intr-un fel intreaga disciplina penitentiala de pana aici, nu este numai unul dintre cele mai pretioase ghiduri pentru episcop si preot in Taina Spovedaniei, ci si un document de mare valoare in care sunt surprinse nu numai implicatiile ecleziale ale pacatului si iertarii acestuia de catre Hristos prin episcop sau preot, ci si implicatiile profunde ale puterii harice de a ierta sau lega pacatele, pentru Biserica, pentru episcopul si preotii bisericii si pentru penitentii insisi in mantuirea lor.
Sursa : Crestin Ortodox                                                                                                                   Autor : Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Radu

Tuesday 5 April 2011

Predică la Duminica a IV-a din Postul Mare

Nicolae Steinhardt - “Dăruind vei dobândi”  
  
Rânduiala tipicului bisericesc prevede că în această a patra Duminică a marelui Post să fie citite Pericopele de la Matei 4, 25-5, 1-12 şi Marcu 9, 17-23.
Cer voie să mă opresc în acest scurt cuvânt de învăţătură asupra referatului din Evanghelia Sfântului Marcu, depăşind însă textul prescris cu încă un verset, al 24-lea. Pentru că tocmai el mi se pare esenţial şi de natură a ne permite să dezvăluim, în parte, misterul credinţei, care va constitui însăşi tema vorbirii noastre de astăzi.
Credinţa, aşa cum reiese din numeroase locuri ale Sfintei Scripturi şi din exegezele principalilor ei comentatori, ni se prezintă ca un mister şi un paradox. Ca pe un mister şi ca pe un paradox ne este înfăţişat actul de credinţă – mai acut şi mai tainic decât oriunde altundeva – la Marcu 9, 24. Căci răspunsul tatălui la mustrarea Domnului (i s-a atras atenţia că acelui ce crede toate îi sunt cu putinţă): „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” nu pare mai puţin contradictoriu şi indescifrabil decât „problema încuietoare”, cunoscută în logică drept paradoxul cretanului. Toţi cretanii sunt mincinoşi este premisa de la care se porneşte; o afirmă un cretan. Dar de vreme ce este cretan, înseamnă că şi el minte şi că – prin urmare – afirmaţia sa nu este adevărată, altfel spus, nu toţi cretanii sunt mincinoşi. Dacă însă cretanul căruia i se pune întrebarea: cu adevărat sunt toţi cretanii mincinoşi? dă un răspuns negativ, ce deducem? Că, fiind şi el mincinos ca toţi cretanii, răspunsul lui negativ înseamnă că de fapt cretanii toţi rostesc neapărat neadevăruri. Descurcă-se cine poate!

  Paradoxul acesta logic a dat mult de furcă filosofilor de-a lungul veacurilor. Chestiunea e pe larg expusă de logicianul român Anton Dumitriu într-un studiu din anul 1965, reprodus în volumul Ştiinţă şi Cunoaştere (1984). Nu vom intra în amănunte şi nici nu vom arăta cum ajung specialiştii contemporani să afle o soluţie a problemei prin teoria zisă a nivelelor de vorbire logică.
Reţinem doar că fraza rostită de tatăl copilului, în versetul al 24-lea din capitolul 9 al Evangheliei Sfântului Marcu nu este şi ea decât un teribil paradox înzestrat cu toate aparenţele insolubilităţii. Căci din două una: ori crezi- şi atunci la ce bun să mai ceri să ţi se dăruiască credinţă, ori nu crezi – şi atunci cum de îndrăzneşti să zici fără pic de ruşine „cred”! Ce fel de credinţă este aceasta care este şi nu este, care se afirmă dar se şi recunoaşte nevoită a cere ajutor? Ce joc mult prea subtil ori din cale afară de făţarnic se desfăşoară aici? Nu cumva răspunsul tatălui întăreşte argumentarea filosofului ateist Jean Paul Sartre care-i învinovăţeşte pe credincioşi a fi de rea credinţă fiindcă textul de la Marcu 9, 24 aceasta chiar vădeşte: incertitudinea, şubrezenia, duplicitatea lăuntrică a pretinsului act de neclintită credinţă? Pentru Sartre şi existenţialiştii din şcoala sa, credinţa nu poate fi decât un limbaj confuz, auto-amăgire (autosugestie), vorbă lipsită de acoperire (în sensul în care aurul din depozitul băncilor de Stat acoperă, garantează moneda de hârtie) sau, pur şi simplu, neadevăr (inconştient ori, mai adeseori, de rea credinţă).
Textul evanghelic de astăzi ne aminteşte însă nu numai de acuza lui Sartre ci şi de o altă celebră spusă a filosofului, francez şi el, Blaise Pascal. Acesta, precursor al existenţialismului, nu ateu, ci profund creştin, pune în gura Mântuitorului care se adresează necredinciosului dornic să creadă, însă neizbutind să-şi împlinească dorinţa, şi necutezând a face pasul hotărâtor, un răspuns cu totul neaşteptat: nu M-ai căuta dacă nu M-ai fi găsit! Răspuns şi el teribil, paradoxal, tainic şi ameţitor.
Să cauţi ceea ce ai şi găsit! Să însemne căutarea ta, strădania ta, angoasa ta nimic altceva decât dovada inutilităţii întregii tale frământări -ba şi a orbirii tale – de vreme ce L-ai găsit pe Cel căutat! (Dar şi ce bucurie: drahma era în buzunar, oaia zisă pierdută nu fusese decât o greşeală de numărătoare!).
Răspuns teribil, paradoxal şi tainic, totuşi deopotrivă lămuritor şi definitiv, punând pentru totdeauna capăt validităţii ispitelor unei logici a dilemelor stringente. Ni se cere numai curajul de a constata că omul frământat, chinuit, obsedat de vocaţia credinţei a devenit prin însăşi starea sa căutătoare, un credincios.
Cine porneşte spre Hristos – şi cât de lungă, de întortocheată, de nesigură i se arată a fi calea – L-a şi întâlnit!
Oare încă departe fiind el, nu l-a văzut şi, alergând, nu i-a căzut pe grumaz, sărutăndu-l?
Sartre, de altfel, recunoaşte că acel care merge să ceară sfatul unui ofiţer dacă să urmeze ori ba cariera militară, a şi luat în sinea sa hotărârea.
Tot aşa omul care-şi expune îndoielile cu privire la vocaţia sa ecleziastică unui preot, el a şi ales: nu ar solicita avizul unui slujitor al lui Hristos dacă nu L-ar fi aflat pe Acesta.
Un caz recent şi edificator este al ilustrului nostru compatriot, Eugen Ionescu, scriitor de limbă română şi franceză, trăit de peste 40 de ani în Franţa, membru al Academiei Franceze. A fost o bună parte a vieţii sale cu totul străin de preocupări religioase. Cu timpul însă problema existenţei (folosesc substantivul acesta deoarece este de uz curent; mult mai corect ar fi să spunem: fiinţării) lui Dumnezeu i s-a impus din ce în ce mai stăruitor, mai aprig, parcă şi mai impacient. Citirea atentă a Sfinţilor Părinţi şi misterul fenomenului care i se părea cel mai ciudat din câte sunt în univers – lumina – l-au apropiat (cu încetul, anevoie, şi nu fără paşi înapoi, rezistenţe, icniri ale deznădejdii şi intervale în care biruinţa se arăta a fi de partea deprimării) de râvnita credinţă în Dumnezeu.
Iată că acum, la bătrâneţe (e născut în anul 1912, ca şi mine) a făcut gestul echivalent cu arderea punţilor lăsate în urmă de oastea care nu mai vrea să ştie de verbul a da înapoi. „S-a declarat”, cum îi plăcea lui Jean Giraudoux să spună.
în recenta sa carte La quete intermittente (cuvîntul quete l-aş tălmăci print-un complex de termeni româneşti: investigaţie, cercetare, cale, căutare, pelerinaj), apărută la sfârşitul anului trecut, după ce expune, cum mai deschis nici că se poate lunga-i călătorie către Hristos, încheie afirmându-şi, credinţa, nuanţând-o totuşi cu verbul a nădăjdui. în cine cred? – zice. Şi-şi formulează, ca mare dramaturg ce este, o replică scurtă axată pe una din virtuţile teologale: în Iisus Hristos, sper!
Acum că autorul a dat lucrurile pe faţă, îmi este îngăduit, cred, să divulg şi eu că în 1980, la Paris, mi-a cerut să mă rog pentru el ca Dumnezeu să-i dăruiască harul credinţei. în volumul pe care l-am citat se mai întreabă încă, plin de îngrijorare şi potrivit exigenţei corectitudini care-l caracterizează: oare nu cumva cred doar că eu cred? Nu cumva credinţa mea e o părere, o iluzie, o făurire a minţii mele obosite, ceea ce englezii numesc wishful thinking, adică o certitudine ce-şi află temeiul într-o năzuinţă a spiritului, în voinţa insului, într-un soi de visare a sa, într-o irealitate luată drept realitate?
Mi-am îngăduit să-i scriu lui Eugen Ionescu şi să-i spun că formula „dar poate că doar cred că eu cred” este varianta frazei pascaliene şi a textului de la Marcu 9, 24. „Poate că doar cred că eu cred” este totuna cu: „Nu M-ai căuta dacă nu M-ai fi găsit” şi cu: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”. De ce se teme sau ruşina, Eugen Ionescu nu are, se alătură câtorva mari artişti şi gânditori biruiţi de Hristos: Dostoievski, Claudel, J. K. Huysmans, Bergson, Peguy, Werfel, Papini, Chesterton.
Dar cripticului fundamental verset 24 trebuie să-i mai dăm un răspuns, se cuvine să-l decodăm şi din punct de vedere practic.
Cum depăşim punctul critic, incertitudinea, acuza de rea credinţă, cum efectuăm saltul de la necredinţă, orbecăială şi tumult interior la credinţă, linişte şi fermitate? Drumul ni-l dă (în sensul vechi al sintagmei, cel preferat de Constantin Noica: ne arată) acelaşi verset 24: „Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi”
Iată cheia, iată cifrul, iată dezlegarea.
însăşi inferioritatea condiţiei noastre omeneşti decăzute supune chiar şi credinţa incertitudinii, fluctuaţiilor, acediei, trecerii prin conuri de umbră. Suntem fiinţe osârduitoare dar şi slabe, oricând predipuse a ne poticni, de nu şi a pica.
Fer. Filip Nerri n-a grăit oare: Ţine-mă Doamne de urechi că altfel te vând ca Iuda!
Dar dacă strigăm, ca tatăl copilului demonizat, dacă într-adevăr ne rugăm cu lacrimi, altfel spus din străfundurile fiinţei noastre, dacă realizăm că nu suntem decât trestii firave şi biete feştile fumegânde, ieşim din capcana trufiei, din chinurile incertitudinii şi din labirintul paradoxelor.
Strigătul însoţit de lacrimi al tatălui e mai înainte de toate un act de smerenie: el recunoaşte şi mărturiseşte ticăloşia condiţiei sale omeneşti; îngâmfarea nu-l mai opreşte să ceară ajutorul interlocutorului său.
Prin smerenie, lacrimi şi rugă, el (şi o dată cu el tot omul) trece de la starea complexă (dubioasă, apăsătoare) de credinţă – necredinţa la starea stabilă de credinţă.
Ce dovedeşte aceasta? Că e nevoie de har.
 
 Fiinţa omenească nu este îndeajuns de puternică pentru a putea ieşi singură din paradoxalitate, dispersiune şi fluctuaţie. îi este însă larg deschisă poarta smereniei (rugăciune + lacrimi+ „strigare”); ea duce la credinţă, spre deosebire de ferecata poartă a marelui, tragicului Kafka (pentru a cărui mântuire nu mă îndoiesc că se va fi rugat şi Pascal şi Kierkegaard şi Dostoievski).
Acum că Mircea Eliade a murit, pot mărturisi că şi el mi-a adresat aceeaşi rugăminte ca şi Eugen Ionescu. îşi dorea să fie nu numai – cum l-a numit Emil Cioran – cel mai activ propagandist al lui Dumnezeu, ci şi un umil credincios al Său. Acest neîntrecut istoric al religiilor jinduia să fie, după modelul lui Claudel („un poet la picioarele Crucii”), mai mult decât naratorul unei evoluţii: să fie încredinţat că istoria sentimentului religios se încheie pe Golgota. Modestia, bunătatea şi mărinimia îl pregăteau pentru aceasta.
Cât priveşte pe un alt ilustru reprezentant al generaţiei mele (am fost: Eliade, el şi eu elevi ai aceluiaşi liceu bucureştean -Spiru Haret), mă refer la Constantin Noica, sunt sigur, după cele auzite din gura I. P. S. Sale Mitropolitului Antonie Plămădeală la înmormântarea săvârşită într-o zi de iarnă senină şi blândă în imediata apropiere a schitului de la Păltiniş, că marele meu prieten şi binefăcător, părinte de călugăr ortodox, a murit împăcat cu Dumnezeu.
Cred că şi lor, câteştrei, întocmai ca în pericopa zilei de astăzi, Domnul le-a dat răspuns tămăduitor: de nelinişti lui Eugen Ionescu, de întuneric şi îndepărtare lui Eliade şi Noica. [Ulterior am putut afla cu toţii că Eliade a murit spovedit şi împărtăşit]
Pentru că au strigat – fiecare în felul său, în graiul intelectualităţii sale specifice, potrivit matriţei talentului său şi tonalităţii inimii sale: Cred, Doamne, ajută bietei mele necredinţe omeneşti.
Şi mă mai încumet a crede că întreaga generaţie „trăiriste!” a tinereţelor mele – care a luat viaţa în serios, a dispreţuit făţărnicia, a luptat, a nădăjduit, a greşit, a suferit – Domnul îi va arăta nu Faţa Sa dreaptă şi aspră, ci Faţa-I blândă şi milostivnică.
Să ne fie şi nouă tuturor de folos cele ce – poate în mod prea personal şi dezlânat – am tâlcuit şi povestit.
Să ne străduim a ne întări mereu credinţa, oricât am socoti-o de nestrămutată, să o consolidăm prin rugăciune stăruitoare, prin smerenie, prin chemarea dulcelui Nume al lui Iisus, prin păstrarea în adâncul sinei noastre celei mai intime a pildei consemnate de Sfântul Evanghelist Marcu în capitolului 9 al referatului său, adevărată piatră unghiulară a creştinismului.

Sunday 3 April 2011

Directorul de bancă devenit călugăr

"Omul caută faimă, bani, adrenalină, dar nu poate trăi plenar decât întru Hristos."
A fost un economist apreciat, cu burse şi oferte de muncă în străinătate, cu mulţi prieteni şi cu o viaţă "de lume" plină. A renunţat la toate pentru singura libertate care există, după cum spune el, cea pe care ţi-o oferă dragostea pentru Hristos. Şi s-a călugărit.
Ion Dan a absolvit Facultatea de Comerţ, secţia Relaţii Economice Internaţionale, ASE Bucuresti,  în 1980. S-a angajat la ONT Litoral Mamaia, apoi, câţiva ani a lucrat la Direcţia Generală a Vămilor. În '90, după o scurtă prezenţă la Departamentul pentru Reformă din cadrul Guvernului României, a intrat în mediul bancar. Filialele constănţene ale Bancorex, Banca Turco-Română, OTP Bank au fost conduse de el până în 2007, când şi-a dat demisia. În februarie 2009 a fost tuns în călugărie, devenind "fratele Ilarion", iar în aprilie, acelaşi an, a fost hiorotonit.


CE E CULOAREA?
A crescut într-un mediu deloc religios. Născut în '56, "în plină perioadă stalinistă", cum spune el, părinţii fiind şi ei "un produs al regimului". Părintele exemplifică: "tata, pentru că nu ieşise niciodată din Ovidiu iar singura ofertă în anii aceia erau brigăzile patriotice de la Bumbeşti- Livezeni, a plecat şi el acolo." La biserică îl mai ducea bunica, verile, când mergea la ea în vacanţă. Abia în adolescenţă a început să caute. "Aveam întrebări fără răspuns..."
Şi atunci a început să citească, mai ales filosofie, însă  "fără  să găsesc ceva care să mă marcheze cumva, fără să schimbe nimic în mine" spune el, mângâindu-şi gânditor barba lungă. Până-ntr-o zi, când a dat peste o carte din colecţia "Idei Contemporane" a Editurii Politice. "În această colecţie apăreau tot felul de cărţi de sociologie, de filosofie, de economie, mai toate cu idei de stânga.
Printre ele mai scăpau şi altele, ca de exemplu "Spirit şi Materie" a fizicianului Erwin Schroedinger. Acest om spunea că spiritul e altceva decât materia. Pornea de la un exemplu foarte frumos, răspunzând întrebării «ce e culoarea?» demonstrând fizic că, de fapt, culoarea nu există decât în conştiinţa noastră. Este doar o senzaţie receptată de un subiect care nu este doar materie, ci şi suflet. Noi vedem cu partea noastră spirituală culorile şi lumina. Ei, pus în faţa unei astfel de abordări am început să mai caut, să citesc mai mult şi am devenit, să zic, nu neapărat creştin, am devenit teist: da, există Dumnezeu..."

DRUMUL SPRE SUFLET
A descoperit creştinismul, ortodoxia, o dată cu Revoluţia. "Atunci a fost ca un fel de descătuşare, aşa." Iar la finele lui '90, lucrând în Bucureşti, Ion Dan s-a spovedit prima oară. "Am ajuns pe mâna unui mare duhovnic, Părintele Sofian Boghiu, de la Mănăstirea Antim. Un om de o blândeţe deosebită. Atunci m-am hotărât să mă întorc acasă, la Constanţa." Iar părintele Sofian l-a îndrumat către părintele Arsenie Papacioc de la Mănăstirea Techirghiol. "Nu auzisem de părintele Arsenie, deşi în vacanţele studenţiei, ca ghid, am dus grupuri de turişti străini şi pe la mănăstire. Dar după întâlnirea cu el, totul a devenit mult mai profund. Mi-a fost un sprijin atât de puternic că, dacă nu ar fi fost lângă mine, aş fi avut probleme sufleteşti foarte mari, chiar grave."

PROIECTUL SFÂNTUL MINA. "CUM SĂ VENIŢI CU MORTUL ÎN PARC!?"
În '92 a fost cooptat de părintele Picu Nicolae în proiectul bisericii Sfântul Mina din parcul Tăbăcărie. Împreună au făcut proiectul, împreună au fost să caute meşteri în Maramureş. Era pe-atunci directorul Bancorex Constanţa. "Aveam un entuziasm extraordinar, dar ne-am izbit de problema terenului. Am făcut demersurile la Primărie, dar când au auzit că vrem în Tăbăcărie, au sărit ca arşi: "Cum să punem biserică în parc? Să veniţi cu mortul acolo? Oamenii vor fi şocaţi, ei vin să se recreeze şi văd mortul!"

Într-un final, ca să scape de noi, ne-au dat loc «tot în Tăbăcărie, dar nu unde vreţi voi, ci în spatele Microdeltei». Cât s-a mai amărât părintele Picu! Eu ştiam zona, că adesea ieşeam cu copiii la plimbare pe-acolo, era foarte liniştită. Şi i-am propus părintelui să mergem să-l vedem, spunându-i că poate aşa vrea Sfântul Mina. Iar terenul era perfect: plan, nu erau copaci, ne-am putut desfăşura cu materialele, cu vagoanele întregi de buşteni pe care i-am adus acolo, cu munţii de rumeguş,...  Dincolo nu am fi avut cum, erau copaci, terenul băltea, dar asta am văzut-o după câţiva ani şi ne-am dat seama că Dumnezeu a aranjat aşa. A fost o perioadă aşa de romantică, că se făceau slujbele în corturi din acelea militare de campanie, era o comunitate ca-n biserica primară",  povesteşte călugărul, zâmbind amintirilor.


JERTFA
1999 a fost pentru el un an cumplit. Anul în care i-a murit soţia. "Avea 40 de ani. Eram încă tineri, iar copiii erau la o vârstă foarte fragilă. 16 ani, fata, iar băiatul 14 ani. Atunci, foarte mult m-a ajutat faptul că mergeam la părintele Arsenie. M-a întărit sufleteşte să pot face faţă unei astfel de încercări. Eram implicat, trup şi suflet, şi pe partea profesională. Îmi asumam foarte multe responsabilităţi şi riscuri, am prins şi toată perioada asta de modificări structurale ale economiei şi am primit din plin acest şoc, l-am trăit direct pe pielea mea, cu toate consecinţele. Şi m-am trezit, deodată, şi mamă, şi tată. Soţia mea a fost o mamă extraordinară, iar mie mi-a fost ani de zile nu numai soţie, ci şi prietenul meu cel mai bun, sfătuitorul meu. Eu am luat-o aşa, ca un fel de jertfă pentru noi, pentru mine şi pentru copii, aşa am şi primit-o."

Atunci a încolţit în mintea lui şi ideea de a se călugări. A fost la Athos, la Schitul Românesc Prodromul.  "Acolo mi s-a înfiripat gândul ăsta, că aş putea să mă fac şi eu monah (zâmbeşte), deşi atunci era imposibil că erau copiii, trebuia să am grijă de ei. Îmi dau seama şi-acum că dacă ar fi fost posibil atunci, nu eram pregătit. Am înţeles un pic mai târziu cam ce înseamnă să intri în mănăstire".

"NU A ZICE, CI A MERGE ESTE A AJUNGE"
În 2000 a început proiectul Mănăstirea Casian. "Stareţul, ieromonahul Iustin Petre, era un tânăr care terminase facultatea şi s-a trezit aici în Dobrogea, străin cu totul, să facă o mănăstire. De unde s-o iei, cu ce? I-am ieşit înainte şi s-a creat între noi o legătură foarte strânsă. Practic, eu am fost acolo din primul moment, de când au venit vieţuitorii. Apoi a fost proiectul, construcţia, şi am fost tot timpul lângă ei. În fiecare sâmbătă şi duminică eram acolo. A fost refugiul meu, ani de zile." Iar gândul de călugărie îşi înfigea rădăcinele din ce în ce mai adânc în mintea şi în inima lui. "Cel puţin cu doi ani înainte m-am gândit în toate felurile posibile, inclusiv cum o să-mi stea îmbrăcat în hainele astea!", râde călugărul.

"I-am spus părintelui Arsenie încă de acum câţiva ani, iar el m-a încurajat foarte mult, şi, în ultimul an, tot începuse să mă întrebe: «ce faci?» Iar eu îi tot spuneam că nu mi-am rezolvat problemele, că  tot timpul apărea ceva. Treburi de ordin material sau ceva cu copiii, trebuia să am şi acordul lor. Sunt şi nişte ispite când vrei să pleci la mănăstire. Şi la un moment dat mi-a zis: «frate Ionele, nu mai e timp!». Şi l-am întrebat: «bun, şi ce fac?». «Îţi iei bocceluţa, te duci şi spui: am venit!» Foarte simplu, dar mai greu de făcut. Şi mai aveam o problemă: mama. Mama ştiam că n-o să fie de acord.

Dar până la urmă am spus: dom'le gata! Fie ce-o fi! Stabilisem deja cu părintele Arsenie să mă duc la Sfântul Ioan Casian. Eu am crezut c-o să spună să mă duc undeva, în Moldova. Oricum aş fi făcut ascultare, m-aş fi dus oriunde. Şi mi-am luat geanta şi-am bătut la poarta mănastirii. Pentru mine a fost uşor, intrând într-o mănăstire cunoscută, cu oameni cunoscuţi, şocul acomodării n-a fost foarte mare. Şi de-atunci totul a intrat pe un făgaş firesc. Pentru că, la mine, gestaţia acestui gând a fost foarte îndelungată. 8 ani. Părintele spune foarte frumos: «Cine pleacă la mănăstire să găsească o mănăstire, degeaba pleacă, n-o s-o găsească. Trebuie să facă întâi în inima lui mănăstire»".
Pentru mulţi a părut stranie trecerea de la costum la sutana monahală a unui director de bancă, poate şi de aceea, la tunsul în călugărie al economistului au fost prezenţi, spre uimirea lui, vreo 200 de oameni. "Am fost călugărit în peştera Sf. Ioan Casian. De hramul mănăstirii, pe 28 februrie 2009. Am crezut că o să fie o călugărie obişnuită, dar Înaltpreasfinţitul Teodosie a venit şi a zis: la Peşteră. A fost o surpriză extraordinară. De obicei, astea sunt ceremonii mai restrânse. Ei, la mine a fost multă lume, fiind şi hram, erau mulţi care mă cunoşteau - prin '97 - '98 eram unul din cei mai cunoscuţi oameni din Constanţa -, dar fără să ştie că sunt eu cel călugărit, şi m-am trezit acolo cu o mulţime de cunoscuţi."

Toţi prietenii apropiaţi au fost uimiţi, dar l-au susţinut. Apropierea lui de biserică o simţiseră şi ei în timp. Doar unul a fost cumva dezamăgit. "Am un prieten foarte bun din America, om de afaceri, de mare succes, foarte intrigat că eu am intrat la mănăstire. El de fapt a fost singurul care a reacţionat negativ. A venit la mine şi ce mi-a făcut! Cu toate stereotipurile astea: că preoţii sunt corupţi, că nu fac decât pentru bani.... Eu n-am intrat în polemică cu el, l-am lăsat să termine. Zic: «asta este, eu cu alegerea mea!». «Păi ce faci tu aici, în pustietatea asta? Pentru cine faci tu slujbă? Pentru porumbei, pentru păsărele?» Iar mie mi-a plăcut foarte mult: «Da! Pentru porumbei!». Poate nici eu n-aş fi putut să-i spun aşa frumos cum mi-a spus-o el.  Săracul, a plecat aşa de supărat, n-am avut ce să-i fac.

Fata a spus foarte frumos: «tata ne-a lăsat să facem ce-am dorit şi ne-a încurajat. Noi cum era să nu-l lăsăm?». Ei oricum au intuit asta. Oricum, acum poate am şi mai mult timp pentru ei. Nu mai au nevoie de sprijinul meu financiar. Băiatul s-a simţit un pic lăsat deoparte. I-am zis că nu sunt închis acolo, dar el a răspuns, «da, dar n-o să fie acelaşi lucru». Şi are dreptate. Nu mai sunt doar tatăl lor. M-a rugat «mai stai un pic». Şi am stat încă un an de zile. Tata a fost puţin intrigat, când i-am spus, dar el m-a sfătuit totdeauna să fac aşa cum îmi dictează sufletul. Dar a murit chiar în aprilie anul trecut, când am fost hirotonit. Mama abia acum a început să vină la mine..."


"PĂRINTE, UNDE E MAI GREU SĂ TRĂIEŞTI?"
Cum e la mănăstire? "E alt mod de a trăi, de a privi lucrurile, de a înţelege lumea, de a te înţelege pe tine. Mergi pe drumul tău, ştii ce-ai de făcut, ai o convingere deplină. Este foarte frumos şi că acum nu numai crezi că este aşa, ştii că este aşa! Sfântul Nicolae Velimirovici povesteşte cum, pe când era în închisoare la Dachau, a venit la el un gardian german şi l-a întrebat - ştia că este un om foarte educat, avea 5 doctorate - «părinte, dumneata chiar crezi în Dumnezeu?". La care vlădica Nicolae i-a zis: "când eram tânăr, credeam şi eu în Dumnzeu..." la care neamţu' l-a privit aşa... uite, în sfârşit un om cu mintea întreagă! "Acum, nu mai cred. Acum ştiu că există!" (râde), iar neamţul a ieşit din celulă trântind uşa. La fel şi eu, cu tot ce mi s-a-ntâmplat în aceşti 20 de ani. Nu mai ai niciun dubiu când trăieşti toate lucrurile astea. Nu te mai poţi îndoi de absolut nimic.  În orice caz, tot ce pot să spun e că niciodată nu m-am simţit mai liber ca acum. Au venit oameni şi m-au întrebat: «părinte, unde e mai greu să trăieşti? În lume sau aici?». În lume fraţilor! În lume e mai greu să trăieşti. Eu mă uit aşa, şi cu dragoste, şi cu durere, la cei rămaşi în lume, la foştii mei colegi cu care mai vorbesc la telefon şi care nu mai rezistă, sunt copleşiţi de problemele astea ale vieţii de zi cu zi, şi eu sunt... cum să zic, mă simt un pic jenat de faptul că mă simt aşa de bine."

700.000 DE KILOMETRI LA VOLAN
Ion Dan a ajuns prima oară în America în '94, cu o bursă în domeniul bancar. Cursurile le-a făcut pe coasta de răsărit, în Delaware, iar practica a făcut-o într-o bancă, la sud de Chicago. Au urmat încă două vizite în America şi o ofertă de muncă, pe care americanii i-au făcut-o, iar el a refuzat-o. "M-am plimbat destul prin lume. Am văzut multe, am condus mult, fel de fel de maşini. Am făcut odată socoteala că am condus vreo 700.000 de km la viaţa mea. Enorm. Mi-a plăcut. Acum o las pe maica stareţă. Nu mai am nici măcar cel mai mic impuls să mă urc la volan. Am fost adesea întrebat «dar nu regretaţi nimic?» Ce să regret? Libertatea de mişcare? Dacă mă duc până-n vârful dealului, mă simt cel mai bine. Face mai mult decât o călătorie până la New York", spune el râzând.

CRIZA PRIN CARE TRECEM E O "CRIZA SISTEMICĂ"
În 2003, a avut o periodă când 6 luni n-a muncit, pentru că nu mai putea. "Intrasem într-o stare de stres cumplită. Orice hârtie, orice document luam să citesc, mă apuca brusc durerea de cap, cu ameţeli, crunt! Eram bolnav de stres. Şi acum, când trăiesc lipsa totală de stres şi când ştiu sărmanii oameni cum se chinuie, cu toată fuga asta nebună, zile după zile, şi nu te-alegi cu nimic, după bani... Eu ştiu, că am avut bani, am avut salarii bune, dar oricât câştigam, cheltuiam. Şi n-aveam fantezii. Nu te alegi cu nimic. Confort? Când eşti atât de stresat, nu te mai bucuri de el. Ce se întâmplă în lume la ora actuală e cumplit. Eu înţeleg şi mecanismul acestei crize, dacă sunt economist, şi nu e doar o simplă criză economică, e mult mai profunda. E o criză sistemică. E omul în criză. Şi încep să crape chestiile mai vizibile, şi ce este mai vizibil decât banul?  Am lucrat în sistemul ăsta financiar şi am repulsie faţă de bani. Nu mai suport banul! Am pătimit atâta din cauza lor! Aici sunt super fericit că nu mai ating niciun ban!"

"Sunt trei întrebări fundamentale pentru om: Cine sunt? De unde vin? Şi unde mă duc? Dacă vei căuta, în mod onest, răspunsul la întrebările astea, inevitabil te vei întâlni cu Hristos. Pentru că nu există alt răspuns. El este răspunsul la toate şi soluţia tuturor problemelor noastre. Orice altă soluţie este o iluzie. Ne minţim pe noi înşine. Asta eu o afirm pe baza unei experienţe. Nu e citită din cărţi! Eu am trăit lucrul ăsta."


"Din păcate, omul contemporan trăieşte mitul progresului permanent, mitul tehnologic care promite să rezolve totul în mod miraculos. Poate e şi un progres tehnologic util dar noi avem nevoie de afecţiune, de dragoste. Fiecare om de asta are nevoie. Or izvorul dragostei este Hristos şi dacă nu-l ai, dacă nu ajungi la izvor, la sursă, atunci nu ai nici dragoste.  Şi atunci omul caută alte surse, orice: faimă, bani, adrenalină, din dorinţa de a simţi că trăieşte plenar. Şi nu poţi trăi plenar decât întru Hristos. Omul contemporan caută de fapt cu disperare, dar nu găseşte decât surogate, şi atunci caută şi mai tare. "

sursa: www,jurnalul.ro
Autor: Paula Anastasia Tudor