Sfântul Antonie cel Mare, părintele monahilor şi al celor rătăciţi

Puterea harică a pustiei în cea mai veche mănăstire din lume

Autor: Mariana Borloveanu

Într-o imensitate spirituală aparte, “părintele monahilor” veghează ca cei care doresc să primească binecuvântarea rugăciunii ascetice a Sfântului Antonie cel Mare, să poată gusta şi din puterea harică a pustiei Egyptului. După un drum lung şi anevoios prin deşert, după înfruntarea unor stânci a căror imensitate îţi dă fiori, când păşeşti pe poarta Mănăstirii Sfântului Antonie şi simţi boarea blândă a palmierilor care străjuiesc sfântul lăcaş, începi să te rogi fără să-ţi dai seama. Impresionantă stare, având în vedere permanenta nevoinţă a sfântului, în lupta neîncetată cu diavolii. Acesta este duhul pustiei, al sfântului care a renunţat la tot şi a pus dumnezeiesc început al rugăciunii monastice, al sfântului care a trăit şi a plecat la Domnul în asceză şi neâncetată rugăciune.   

                                                                                                                                                                  Zi toridă în plin deşert, cu binecuvântare şi nevoinţă pe măsura imensităţii spirituale a locului.Rugăciunea în pustiul Egyptului îşi are dimensiunile proprii, având în vedere drumul pe care trebuie să îl parcurgi până acolo. Călătoria prin deşert, este ea însuşi o neâncetată rugăciune, având în vedere nevoinţa la care te obligă acele locuri. Privind spre munţii stâncoşi, la început am trăit senzaţia că niciodată nu-i voi putea înfrunta. Pe măsură ce înaintezi spre Al Zaafarana, te simţi împins de o forţă interioară nebănuit de puternică, pentru ca revelaţia acestui popas spiritual să o trăieşti din plin la poalele munţilor Al-Qalzam, acolo unde dintr-o dată se iveşte ca din pământ o fascinantă bijuterie a deşertului. Mănăstirea Sfântul Antonie cel Mare, acest lăcaş sculptat din uriaşe blocuri de piatră, este parcă voit ascuns între culmile uriaşe ale munţilor care înconjoară Marea Roşie. Acest uriaş lăcaş monahal se întinde pe aproape 10 hectare, cuprinzând toate cele şapte biserici ale aşezământului. Aproape că nu este nevoie să se precizeze de când datează aceste vetre monastice, pentru că harul pe care îl simţi încă se la intrare, confirmă faptul că Mănăstirea Sfântul Antonie cel Mare este cea mai veche mănăstire din lume, că aici îşi are începutul asceza şi nevoinţa călugărilor de pretutindeni.

Faptul că a rămas orfan de tânăr, la vârsta de 18 ani, a făcut ca Sfântul Antonie cel Mare să devină mai sensibil la mesajul Sfintei Evanghelii. Chemarea la pustnicie a simţit-o în timpul Sfintei Liturghii, la auzul cuvintelor Mântuitorului : “Dacă voieşti să fii desăvârsit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi” (Matei 19, 21). Întorcându-se acasă, primul lucru pe care l-a făcut a fost acela de a-şi duce sora într-o comunitate de fecioare, după care, sfântul şi-a vândut toate proprietăţile şi toate bunurile, iar banii i-a dăruit săracilor. Din clipa aceea, s-a retras în post şi rugăciune, nevoindu-se într-o colibă de lângă satul său natal. A făcut apoi ascultare pe lângă un ascet care stăpânea cu rigurozitate calea pustniciei, iar când a simţit că a sosit vremea să se nevoiască de unul singur, Sfântul Antonie s-a retras la marginea deşertului, într-un loc în care, zile şi nopţi se lupta din răsputeri pentru a face faţă atacurilor diavoleşti. Cu toate astea sfântul a iubit mult viaţa monastică din pustiul Egiptului. Ajuns la desăvârşirea duhovniciei, a rămas pentru o vreme la Nitria si Sketis. În ltimii ani ai vieţii s-a retras împreună cu doi dintre ucenicii săi în adâncul pustiei, pe muntele Kolzim. Unul dintre aceştia, Sfântul Atanasie cel Mare, ne-a lăsat cele mai relevante mărturii despre Sfântul Antonie, dintre care şi aceea a trecerii sfântului la cele veşnice:  “… mă văd singur chemat de Domnul; iar voi treziţi-vă, ca pustnicia voastră cea veche sa nu o pierdeţi, ci ca si cum aţi face început de pustnicie, aşa sârguiţi-vă să păziţi osârdia voastră întreagă. Că ştiţi pe diavolii cei ce vă bântuiesc, ştiţi cum sunt de sălbatici, dar neputincioşi cu puterea; deci, nu vă temeţi de dânşii, ci mai vârtos să credeţi în Hristos de-a pururea. Apoi, ca şi cum fiecare aţi muri, aşa să vieţuiţi, luand-aminte şi pomenind sfatuirile pe care le-aţi auzit de la mine…să nu lăsaţi pe nimeni să ia trupul meu şi să-l ducă în Egipt, ca nu cumva să-l pună în casele lor, după cum au obicei, căci pentru aceasta am venit aici în munte. Ştiţi cum de-a pururea opream pe cei ce fac aceasta şi le porunceam să înceteze un obicei ca acesta; deci, voi îngropaţi trupul meu şi sub pământ ascundeţi-l. Apoi să păziti taina între voi, ca nimeni să nu ştie locul, afară de voi singuri. Iar eu la învierea morţilor îl voi lua nestricăcios de la Mântuitorul… şi mântuiţi-vă fiilor, fiţi sănătoşi; că Antonie acum se mută şi nu mai este împreună cu voi". După cum a dorit, aşa a şi fost îngropat şi ascuns, astfel încât nimeni în afara celor doi ucenici, nu a aflat unde este locul acela. Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte pe Sfântul Antonie cel Mare în ziua de 17 ianuarie.

Cuvânt de învăţătură al Sfântului Antonie cel Mare: "Pecetluiţi-vă cu semnul crucii pe voi înşivă şi casa voastră şi vă rugaţi. Veţi vedea pe demoni făcându-se nevăzuţi, căci sunt laşi şi se tem foarte mult de semnul Crucii Domnului. Se mistuiesc îndată, mai ales dacă omul se întăreşte cu credinţa şi se împrejmuieşte cu semnul crucii".

Sfântul Gheorghe Hozevitul, mare făcător de minuni

Un Cuvios mult ajutător din Pustiul Iudeii

Cuviosul Gheorghe Hozevitul, pe numele de mirean Grigorie, s-a născut dintr-o familie de buni creştini, din ostrovul Ciprului. După moartea părinţilor săi, se gândea din ce în ce mai des la viaţa pustnicească, motiv pentru care, urmează calea fratelui său mai mare, Heraclid, care vieţuia ca şi pustnic deja de mai mulţi ani în lavra Calamonului, pe malurile Iordanului. Acesta considerându-l însă prea tânăr pentru viaţa de pustie, l-a dus la Mănăstirea Maicii Domnului de la Hozeva, unde a fost încredinţat unui bătrân foarte aspru. Cu toate astea, el i s-a supus lui cu blândeţe, răbdare şi smerenie, ca şi cum însuşi Domnul ar fi lucrat prin el. Primise haina călugăriei, când, o întâmplare neobişnuită avea să-I schimbe viaţa. Într-o zi, plecând să aducă apă de la râu, a întârziat, iar bătrânul său i-a tras o palmă de faţă cu toată obştea. În clipa aceea mâna călugărului s-a uscat şi i-a înţepenit. După îndelungi ceasuri de rugăciune, ale Cuviosului Gheorghe înaintea mormintelor sfinţilor părinți din mănăstire, mâna bătrânului s-a însănătoşit, iar uscăciunea a dispărut ca prin minune. Este momentul din care sfântul a devenit făcător de minuni.

 Pentru a scăpa de slava oamenilor, Sfântul Gheorghe a fugit şi s-a dus la fratele său, la Calamon, unde s-au nevoit ani îndelungaţi împreună. El îl asculta în toate şi îl cinstea ca şi pe părintele său după Dumnezeu, nu ca pe fratele său trupesc. Niciodată nu s-a împotrivit la nimic, sporind pe zi ce trecea în rugăciune, iar ca mâncare se mulţumea cu câteva resturi mucegăite pe care le ţineau pentru ei de la o săptămână la alta. După moartea fratelui său s-a întors la mănăstirea lui de metanie, Hozeva, unde egumenul l-a primit cu bucurie. După ce i s-a dat o chilie deosebită,  acesta a ales să ducă o viață aparte. Trăia zăvorât toată săptămâna, în rugăciune şi nevoință şi venea în obşte numai duminica, dând cuvânt de folos pentru fraţi şi să primind spovedania gândurilor lor. La plecare, aduna întotdeauna câteva rămăşiţe de la masa de obşte, pe care le usca la soare şi le mânca în timpul săptămânii. 

 Atacurile diavolilor încercau ades să-l oprească de la nevoința sa, dar el nu-şi întrerupea cu nici un chip rugăciunea şi nu rostea niciodată vreun cuvânt, fără să primească  semn de la Dumnezeu. Aşa a reuşit Cuviosul Gheorghe să dobândească nebănuită putere asupra duhurilor necurate. Deşi ajunsese la acea trăire de a nu mai judeca pe nimeni, era nemulţumit de râvna scăzută a părinţilor şi îi mustra pe cei care se mândreau cu vechimea anilor de mănăstire, defăimându-i ades pe mireni şi pe păcătoşi. Sfântul avea convingerea că : “nu poţi să te apropii de Dumnezeu, dacă nu eşti în pace cu aproapele tău. Toate păcatele şi patimile au ca izvor mândria şi duc la moarte. Iar ascultarea şi supunerea către Domnul sunt viaţă, bucurie şi lumină”. I-a învăţat întotdeauna pe ucenicii săi să se elibereze de patimi prin frica de Dumnezeu şi prin nevoinţă, lacrimi, rugăciune şi post. Acesta spunea că trebuie să se întreacă unii pe alţii în smerenie, păzindu-se de orice judecată şi invidie, ca să ajungă la sfânta dragoste, care este însăşi legătura desăvârşirii.

 A rămas la Hozeva, zăvorât până la sfârșitul zilelor, avându-l alături pe ucenicul său Antonie. Datorită puterii rugăciunilor lui, mănăstirea n-a dus niciodată lipsă de pâine și de apă pentru oaspeții veniți de pretutindeni. Când a simţit că i se apropie sfârșitul, l-a chemat la el pe ucenicul Antonie. Din binecuvântate pricini, fiind ocupat cu slujirea oaspeţilor, acesta n-a putut să vină în clipa aceea. Spre miezul nopţii, când a ajuns Antonie, Cuviosul Gheorghe l-a sărutat frăţeşte, după care a zis: „Ieşi suflete al meu! Du-te către Domnul!”. Ajuns la vârful nepătimirii şi umplându-se de darul Sfântului Duh, şi-a aflat odihna durerilor şi ostenelilor sale, mutându-se către Domnul său cel dorit. Sfintele sale moaşte se pot cinsti în biserica mănăstirii, iar cei care ajung acolo simt binefacerea atingerii lor.

 Cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns şi eu la Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul, din Pustiul Iudeii. Iniţial, biserica din această sfântă mănăstire era închinată Maicii Domnului. Astăzi, doi mari nevoitori ai pustiei, vegheză la pacea sfântului lăcaş: Sfântul Gheorghe Hozevitul şi Sfântul Ioan Iacob de la Neamt ( Hozevitul). În timp, s-au făcut reconstruiri şi adausuri care vin în slujba monahilor, dar harul sfinţilor de la Hozeva se simte pretutindeni.

Amin!

Toată viaţa am ars de dorul lui Dumnezeu

Impresionanta poveste de viaţă a maicii Teodosia   
          

Autor: Mariana Borloveanu

O poveste de viaţă născută din dor, trăită cu dor şi-mplinită din dor de dor. Eu personal, am perceput-o ca pe un dar, primit în sfântă zi din Postul Naşterii Domnului, în chilia caldă a maicii Teodosia. Copil sărac, plecat cu oile spre Frăsinei, L-a întâlnit pe Dumnezeu la Schitul Iezer, într-o desăvârşită lume a rugăciunii. Un nemilos decret al vremii a aruncat-o în vâltoarea vieţii din lume, unde s-a căsătorit şi Dumnezeu a binecuvântat-o cu cinci copii. În toţi aceşti ani, în care a ars de dorul mănăstirii şi-a crescut copiii cu dragoste. Soţul însă, a trăit toată viaţa cu gândul că într-o bună zi, nimic n-o va putea opri şi se va întoarce la mănăstire. Aşa s-a şi întâmplat, dar cu acceptul acestuia. Venind împreună la prăznuirea Sfântului Antonie de le Iezer, maica a rămas pentru totdeauna în mănăstirea pentru care sufletul său a ars neâncetat.

 De unde a început acest drum care, cu toate suişurile şi coborâşurile lui, a fost tot timpul sub binecuvântarea lui Dumnezeu?

Eram copil, acasă la părinţi, aveam vreo paisprezece ani. Într-o zi a venit la noi un  părinte Ioil, de la Frăsinei, care observând că o tot trăgeam de mânecă pe mama, a întrebat-o ce vreau? Parc-o aud şi acum: “Ce să vrea părinte, vrea să mergă cu sfinţia voastră, parcă ea-i de mănăstire…”. Şi voia Domnului a fost ca în scurt timp, să plec la mănăstire, împreună cu verişoara mea, Domnica. De fapt noi, împreună puserăsem la cale totul, eu fiind fascinată de ceea ce-mi povestea despre cei doi fraţi ai săi, care se călugăriseră la Frăsinei. Dumnezeu a rânduit totul. În primăvara aceea, după o iarnă grea, stareţul Simeon de la Frăsinei venise să ia un car cu fân de la tata Pătru. Şi pentru că de-acum unchiul meu le dăduse şi pe cei doi fii şi oile şi fânul, călugărul îi spune că în curând va veni să ne ia şi pe noi. Şi uite-aşa, marţi după Paşti, am plecat de-acasă, pe jos. Am dormit o noapte la nişte gospodari din Ţara Loviştei, o noapte la Cozia, după care, am rămas la Frăsinei, jos, unde au voie femeile, iar sâmbătă părintele Ioil ne-a dus la Iezer.

Un vis împlinit: m-am călugărit la 18 ani

Cum aţi perceput vieţuirea în această sihăstrie şi care au fost trăirile pe care le-aţi avut cu fiecare ascultare în parte?

Acesta era cu adevărat locul la care visasem atâta vreme, fără să ştiu. Am coborât în aripa veche a clădirii, acolo unde câteva dintre maici ţeseau la război. Bine-nţeles că imediat mi-am vârât degetele printre firele de lână, ştiind de acasă cum se ţese la un război, lucru care a încântat-o pe maica stareţă încă de la început. Am plecat însă acasă, pentru ca maica să-şi dea seama dacă într-adevăr ardeam după Dumnezeu. Bine-nţeles că de Rusalii eram deja înapoi. Aici am ţesut, am cărat piatră, am fost şi paracliser atunci când era nevoie, am făcut şi şcoala monahală şi alte ascultări. Atâta timp cât un călugăr se află sub ascultare, este acoperit şi ferit de rele în fiece clipă. M-am călugărit la optsprezece ani, eu devenind maica Teodosia, iar verişoara mea, maica Varvara. Vă daţi seama cât de mare era bucuria! În clipa aceea credeam că avea să ţină o veşnicie, dar din păcate după numai doi ani aveam să cad de-acolo de sus, într-o prăpastie a celei mai cumplite dureri sufleteşti.

Un decret comunist ne-a alungat din mănăstiri

Cum au fost anii în care, fără de voie, aţi ajuns din nou în lume şi cum aţi reuşit să ţineţi departe ispitele?

Decretul 410 ne-a lovit din plin şi până la sfârşitul anului 1960, aveam să plecăm una câte una, spre durerea şi suferinţa tuturor. În ziua de Buna Vestire, după slujbă am plecat împreună cu părinţii, care veniseră după mine şi după maica Varvara. Părinţii erau şi ei săraci, motiv pentru care, după Paşti ne-am angajat la fabrică, la Tălmaciu. De voie, de nevoie, a trebuit să renunţăm la hainele călugăreşti şi să ne conformăm rigorilor fabricii. Imaginaţi-vă cum e să te trezeşti dintr-o dată, din liniştea privegherilor , în haosul unui cămin de nefamilişti.  Mi-a fost foarte greu, motiv pentru care am hotărât să mă căsătoresc, decât să cad pradă ispitelor lumeşti. Soţul meu provenea şi el dintr-o familie modestă, ceea ce a făcut să cunoaştem greul mult prea devreme. După ani şi ani de stat cu chirie, am primit un apartament, unde încet, încet, ne-am încropit cam ceea ce este necesar într-o familie, după care Bunul Dumnezeu ne-a dăruit cinci copii.

“ Fă ce-ai face şi-ntoarce-te la locul tău!”

Se mai aprindea când şi când dorul de mănăstire?

A fost o perioadă foarte grea, iar eu plângeam zilnic. Nu era zi de la Dumnezeu în care să nu mă gândesc la mănăstire. Anii au trecut, cei cinci copii au crescut şi ei, i-am dat la şcoli, s-au căsătorit…şi dorul meu cel mare s-a reaprins, mai viu, mai puternic. De câte ori  mergeam la vreo nuntă sau un botez, ochii soţului meu erau numai la mine, încercând să mă protejeze cumva de întrebarea care de-acum mă obseda: “ Ce caut eu aici?”. Între timp l-am căutat pe părintele Mina de la Schitul Cornetu, ale cărui cuvinte mi s-au înfipt ca un cuţit în rană: “Întoarce-te acum, când s-a aprins flacăra, pentru că dacă se va mai stinge o dată, stinsă va rămâne pe veci!”. Am trecut apoi pe la Mănăstirea Turnu, dar am plecat şi de-aici cu inima arsă de ceea ce avea să mă-ntrebe părintele Neofit la despărţire: ” Când te-ntorci?”. Hotărârea aveam să o iau la Sihăstria, în chilia părintelui Cleopa, care m-a sfătuit: “ Fă ce-ai face şi-ntoartce-te la locul tău!”.Era greu să conştientizeze un călugăr, trăirile unei persoane, care trăieşte sub Sfânta Taină a Cununiei.

Soţul meu a trăit toată viaţa cu teama că mă voi întoarce la mănăstire

Şi iată că astăzi, vă regăsesc în chilia de la schit. Cum au acceptat până la urmă cei din familie, ca într-o bună zi să vă-ntoarceţi la viaţa monahală?

Când Dumnezeu a hotărât acest lucru, nimeni şi nimic nu m-a mai putut opri. Era într-o sâmbătă, când cu mare greutate ( cred că soţul presimţea ceea ce avea să se întâmple) am reuşit să-l conving să mergem împreună la hramul Sfântului Antonie de la Iezer. Nimic premeditat. Am ajuns la Iezer, cu sentimentul că mă-ntorc de undeva, acasă. Parcă-l văd şi azi pe Înalt Preasfinţitul Irineu, care pe vremea aceea era la Râmnic şi care venise să slujească la Priveghere. Am primit cu mare bucurie binecuvântarea, după care maica stareţă, care tocmai venise, i-a spus în câteva cuvinte povestea mea. Privindu-mă cu blândeţe mi-a spus: “ Maică Teodosia, dar când ne-ntoarcem, ce-I dăm lui Dumnezeu, drojdia?”. Am simţit că pică cerul pe mine, de tulburare şi de ruşine şi i-am explicat că dacă ar fi după mine, eu aş rămâne şi acum. Am rămas cu lacrimi în ochi. A doua zi, după Sfânta Liturghie, soţul meu a mers de bună voie la episcop, spunându-i că doreşte să dea semnătura de care este nevoie, pentru ca eu să mă pot întoarce la mănăstire. Ceea ce nu ştia soţul meu, a fost faptul că eu aveam să rămân chiar din clipa aceea acolo, iar el a plecat înlăcrimat, dar cu mulţumirea aceea de bun creştin, care mi-a redat libertatea. Eu, în schimb, îmi regăsisem pacea sufletească, pe care de-atâta vreme o aşteptam. Zile la rând mergeam pe marginea râului Iezer şi strigam din toată fiinţa mea:“Slavă Ţie Doamne, slavă Ţie!”. De-atunci a mai venit pe la Iezer, dar numai pentru a ne ajuta cu ce mai era nevoie. Şi asta până-ntr-o zi, când, după o îndelungată suferinţă, a trecut la Domnul. Am fost înainte de asta cu părintele Siluan, care l-a spovedit, l-a împărtăşit şi i-a citit toate dezlegările de cuviinţă.

 Acum s-au liniştit cu toţii, copiii îşi văd de viaţa lor şi nu mai trăiesc cu povara acelui dor,  pe care tatăl lor l-a luat cu el în mormânt. Iar eu dau slavă lui Dumnezeu că m-am întors ACASĂ! Nimic în lumea asta nu se poate compara cu rugăciunile şi privegherile din mănăstiri.