Leacuri mănăstirești: Durerile cervicale cedează la unguentul cu MESTEACĂN

Mesteacănul în toată splendoarea lui, ne impresionează în orice anotimp. La fel şi frunzele şi mugurii săi, se folosesc atât vara cât şi iarna. Pentru obţinerea miraculoasei alifii de mesteacăn se foloseşte de preferinţă un vas de lut, sau, în cel mai rău caz, de porţelan. Ideal este ca la prepararea unguentului să se folosească muguri tineri şi frunze verzi, proaspete.

La o mână de frunze şi una de muguri de mesteacăn, se adaugă 100g unt de casă fără sare. Acestea se pun în straturi subţiri, în vasul de lut sau de porţelan, aşezându-se un rând de frunze, unul de unt, unul de muguri, din nou unul de unt şi tot aşa până când se epuizează cantităţile propuse. Vasul este apoi închis ermetic şi lăsat timp de 24 de ore într-un loc mai cald. După aceea se strecoară totul printr-o sită deasă, se adaugă o linguriţă de pudră de camfor şi se mestecă bine, până la dizolvarea completă a pudrei. Acest unguent calmează majoritatea durerilor reumatice, având un efect deosebit în cazul spondilozei cervicale. Se aplică pe suprafaţa dureroasă numai seara, până la dispariţia durererii. Se poate relua la nevoie şi se păstrează la rece 8-10 luni de zile.

Autor: Mariana Borloveanu  - Din ghidul terapeutic ”Leacuri mănăstirești”

Leacuri mănăstirești: TĂMÂIA

Autor: Mariana Borloveanu

Sfântul Apostol Pavel, în înălţătoarele sale epistole, fiind inspirat de tămâierile din Vechiul Testament, ne învaţă că Mântuitorul S-a dat pe Sine jertfă lui Dumnezeu pentru noi „spre miros de bună mireasmă” (Efeseni 5, 2), iar în Corinteni II 2, 15, vorbind despre Sfinţii Apostoli, spune că ” ei sunt bună mireasmă” a lui Dumnezeu, adică balsam de tămâie. Despre tămâie am aflat multe lucruri interesante, în nenumăratele întâlniri duhovnicești, pe care ani de zile le-am avut cu părintele Pahomie, de la Mănăstirea Cozia.

Însoţeşte toate rugăciunile sfinţilor către Dumnezeu     

  

De câte ori intru pe poarta unei mănăstiri am senzaţia că simt adiere de flori din grădina Raiului, dar, dincolo de acest balsam, la intrarea în biserică, o altă mireasmă mă învăluie în binecuvântat parfum de tămâie. N-am să uit niciodată o trăire pe care am avut-o la Mănăstirea Cozia, cu multă vreme în urmă. Era o frumoasă seară din Săptămâna Patimilor şi, după ce am ieşit de la Denie, simţeam că plutesc. În pridvorul mănăstirii m-am oprit pentru binecuvântare la părintele stareţ Gamaleil şi i-am mărturisit ce încărcătură specială simţeam şi ce prospeţime a respiraţiei îmi conferea mirosul acela de brad şi flori de primăvară ce plutea în aer. A zâmbit îngăduitor părintele şi mi-a arătat uşile larg deschise ale bisericii. În clipa aceea m-am simţit ca un copil care tocmai făcuse o poznă şi, retrăgându-mă în chilie, am meditat până noaptea târziu la Apocalipsa Sfântului Ioan Evanghelistul, ce ne dezvăluie imaginea unei Liturghii cereşti, în care tămâia este elementul esenţial ce însoţeşte toate rugăciunile sfinţilor către Dumnezeu: „Şi a venit un alt înger şi a stat la altar, având cădelniţă de aur şi i s-a dat lui tămâie multă, ca s-o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur dinaintea tronului. Şi fumul tămâiei s-a suit din mâna îngerului, înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor” (Apocalipsa 8, 3-4). Şi mai este o cântare ce ne mângâie în suferinţă: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta!“ (Psalmul 140, 2).

Magii au adus-o pentru Iisus Mântuitorul

Magii care au venit să se închine la Ierusalim au adus aur, smirnă şi tămâie. Ultima este simbolul rugăciunii de cinstire a lui Dumnezeu. Şi magii care au venit să se închine Fiului lui Dumnezeu I-au adus în dar aur, smirnă şi tămâie: „Şi intrând în casă, L-au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Sa; şi căzând la pământ, I s-au închinat; şi deschizându-şi vistieriile, I-au adus daruri: aur, tămâie şi smirnă“. (Matei 2, 11). Tămâia a fost folosită din cele mai vechi timpuri în ritualuri religioase, având menirea de a favoriza o respiraţie profundă, calmă, fapt ce induce o stare de spirit ideală pentru rugăciune şi meditaţie. De fapt, aceasta este o răşină obţinută dintr-un arbust (Boswelia sacra) ce creşte în Orientul Mijlociu. Este înalt de aproximativ 3-6 metri şi are florile alburii. Acesta creşte prin crăpăturile stâncilor din munţi sau prin pietrişurile din vecinătatea mării. Prin incizii longitudinale în scoarţă se scurge un lichid lăptos ce, în momentul în care intră în contact cu aerul, se solidifică, formând bucăţi de dimensiuni diferite, de culoare gălbuie.

Scăpaţi de pietrele la rinichi şi la fiere

Pe lângă durerile de cap şi complicaţiile legate de acestea, nebănuite sunt metodele prin care vieţuitorii din mănăstiri îşi tămăduiesc afecţiunile de orice fel. De la părintele Casian de la Mănăstirea Gura Motrului am aflat că un tratament cu tămâie şi ulei de măsline care te scapă pentru totdeauna de pietrele nedorite ce se depun la rinichi sau la fiere. Pentru aceasta va trebui ca timp de 23 de zile să respectaţi următoarea schemă de tratament: În fiecare dimineaţă, pe stomacul gol, veţi urma tratamentul cu tămâie şi ulei de măsline. În prima zi se ia un bob de tămâie şi o lingură cu ulei de măsline. În cea de-a doua se iau două bobiţe şi o lingură cu ulei măsline. Din ziua a treia se iau trei bobiţe de tămâie şi o lingură cu ulei de măsline, apoi patru, cinci, şase... până în ziua a 12-a, când se consumă 12 bobiţe şi trei linguri cu ulei. După 12 zile se continuă tratamentul în ordine descrescătoare: în ziua 13 se iau 11 bobiţe şi trei linguri. În ziua 14 - 10 bobiţe şi două-trei linguri, apoi nouă, opt, şapte... până în ziua 21.După această cură se face pauză de o zi, apoi se beau timp de trei zile câte două căni cu ceai de pelin pe zi (una dimineaţa şi una seara). În timpul tratamentului trebuie să aveţi mare grijă să puneţi tămâia direct pe limbă, fără să atingeţi dantura şi apoi să înghiţiţi uleiul de măsline. După pauza de o zi, pe lângă ceaiul de pelin, mai beţi şi o cană cu suc de lămâie la fiecare masă de prânz.   

Absoarbe cheagurile de sânge şi vindecă vasele sparte ale capului

Vestitul vindecător de la Mănăstirea Dervent, părintele Elefterie, pe lângă cunoscuta călcătură monahală, mai avea şi alte leacuri, printre care şi tratamentul cu tămâie şi miere împotriva durerilor de cap. Pe o piele de miel sau de oaie, proaspăt jupuită, întindea miere de albine lichidă şi tămâie foarte bine pisată. Punea pe capul bolnavului blana şi o ţinea până când mierea se usca. Astfel cu acest tratament, părintele Elefterie vindeca durerile de cap, dar şi sechelele loviturilor, inclusiv vasele sparte şi cheagurile de sânge ce, în urma aplicării acestui tratament, se trăgeau şi dispăreau.

…continuarea în volumul  ”LEACURI MĂNĂSTIREȘTI”

Leacuri mănăstirești: LUCERNA energizează organismul și subțiază sângele

Autor: Mariana Borloveanu

Tămăduitorii tradiţionali  din China, recomandau lucerna în majoritatea afecţiunilor şi asta pentru că, înainte de toate, era considerată: ” cel mai puternic fortifiant al sistemului imunitar, echilibrând capacitatea fizică a organismului ”. Și la noi, vechii monahi foloseau ceaiul de lucernă ca leac, datorită clorofilei, nutrienţilor, mineralelor şi vitaminelor pe care această plantă le conţine. Despre efectele miraculoase ale lucernei, care abundă în vitameine B și E, am aflat de la maica Ecaterina de la Iezerul Vâlcii, când într-o seară, înainte de a porni spre un loc de rugăciune din pustie, maica mi-a pregătit un sandwich cu pâine pustnicească și germeni de lucernă.

Planta înmagazinează o cantitate foarte mare de clorofilă, motiv pentru care, acest remediu este recomandat în tratarea afecţiunilor hematologice şi în stagnarea evoluţiei varicelor esofagiene. De asemenea, vitaminele B6, E şi D, precum şi calciul, magneziul, fosforul şi potasiul conţinute de lucernă ajută la întărirea sistemului osos, dar şi la fortifierea imunităţii. Frunzele şi florile de lucernă se pot mânca zilnic, sub formă de salată, la care se adaugă doar ulei de măsline şi lămâie, după gust. Efectele se văd după o lună de zile.

Germenii de lucernă subţiază sângele

Dacă la început tămăduitorii recomandau consumul frunzelor proaspete de lucernă, cu timpul au găsit o altă modalitate de a se folosi de binefacerile acestei plante şi anume consumarea în stare proaspătă a germenilor. În perioada de iarnă, seminţele germinate de lucernă sunt un deliciu, dar şi un remediu naturist foarte benefic, ajutând la subţierea sângelui şi la o bună circulaţie periferică. Într-un borcan de 800ml se pun 5 linguri cu seminţe de lucernă, după ce în prealabil au fost bine spălate şi se acoperă cu apă. Se acoperă borcanul cu un tifon şi se lasă la temperatura camerei timp de patru zile şi patru nopţi. În tot acest timp, la fiecare12 ore, se scurge apa din borcan şi se spală seminţele, adăugându-se din nou apă proaspătă ( cam un 100ml) şi se acoperă totul. După primele două zile, borcanul se înclină şi se aşează cu gura în jos, pe o farfurie, astfel încât surplusul de apă să se poată scurge prin tifon. În cea de-a treia zi se vor observa seminţele încolţite şi se vor mai lăsa încă 24 de ore la lumină şi căldură, astfel încât să avem în borcan germenii de lucernă înverziţi. Se scot apoi din borcanul în care au germinat şi se clătesc sub un jet de apă rece. Se mănâncă totul pe parcursul unei zile.

…continuarea în volumul  ”LEACURI MĂNĂSTIREȘTI”

Leacuri mănăstirești: DETOXIFIEREA NATURISTĂ,mai eficientă decât medicamentele

Autor: Mariana Borloveanu

Pentru călugării care trăiesc în mănăstiri ce se află în locuri izolate, un lucru de mare preț este menținerea unei sănătăți care să le permită viețuirea într-o astfel de lume. În primăvara anului 2004, pe când mă aflam într-un pelerinaj în Grecia, am cunoscut-o pe stavrofora Evghenia de la Mănăstirea Kato Xenia. La cei 78 de ani, maica parcurgea zece-paisprezece km zilnic, culegându-și ea însăși ierburi de leac. Și pentru că ne-am întâlnit într-un anotimp propice purificării organismului, mi-a destăinuit câteva dintre metodele de detoxifiere, pe care maicile le practică de sute de ani. Leacurile cu ceaiuri, asociate cu macerate din fructe şi legume detoxifiază și energizeză, ajutând la eliminarea masivă a deşeurilor, iar un tratament eficient ne scapă de tulburări digestive, renale şi hepatice dintre cele mai grave. Maica Evghenia spunea că: ” Leacul vine întotdeauna pe aripi de înger și nu se poate ajunge la o desăvârșită vindecare, dacă nu i-l dai trupului și sufletului în cele patru posturi mari ale anului”.

6 ceaiuri elimină masiv toxinele din organism

Detoxifierea organismului se face periodic, de preferinţă în cele patru posturi mari ale anului : Naşterea Domnului, Învierea Domnului, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, Adormirea Maicii Domnului. Perioadele de post reprezintă ocazii foarte bune pentru detoxifierea organismului, ajutaţi fiind şi de puterea rugăciunii. După cum bine ştim, acumularea în exces a rezi­duurilor în anumite organe ale corpului, dar şi în sânge afectează funcţionarea nor­mală a sistemului limfatic, ceea ce face ca toxinele să fie acumulate de la nivelul pielii, până la ficat sau splină, determinând apariţia eczemelor  şi afecţiuni hepatosplenice severe. O cură cu ceaiuri din plante elimină toxinele şi redau sănătatea organismului. Acestea se vor administra, după cum urmează: În prima zi se beau trei căni cu ceai verde, înaintea meselor principale; a doua zi, înaintea micului dejun se bea o cană cu ceai de urzică, urmând ca după mesele de prânz şi seară să se mai bea câte o cană din acelaşi ceai; în ziua a treia se bea un litru de ceai de muşeţel, pe parcursul întregii zile; în cea de-a patra zi, la orele 08,00 şi 16,00 se bea câte o cană cu ceai de ciulinul laptelui, iar la orele 12,00 şi 20,00, câte o cană cu ceai de trei fraţi pătaţi; în ziua a cincea se va bea dimineaţa o cană cu ceai de ciulinul laptelui, iar între orele 10,00 şi 20,00 se va bea un litru de ceai de soc, cu înghiţituri mici. Aceste ceaiuri, consumate pe parcursul a cinci zile elimină masiv toxinele, regenerează ficatul şi accelerează funcţiile de detoxifere ale acestuia. În cele cinci zile de tratament nu se vor consuma prăjeli, dulciuri, carne sau alcool.

Cel mai bun detoxifiant pentru persoanele vârstnice

Pentru absorbţia gazelor şi a substanţelor toxice acumulate sau rezultate în urma metabolismului, există un remediu naturist, care grăbeşte eliminarea toxinelor din organism. Pentru aceasta avem nevoie de:  ½ kg ţelină, ½ kg sfeclă roşie, ½ kg morcovi, ½ kg mere, ½ kg miez de nucă, ½ kg miere de albine, zeama de la 4 lămâi,1 litru vin alb de ţară. Se spală bine fructele şi legumele,se taie în bucăţi mici şi se trec prin blender, după care se toarnă peste ele zeama de lămâie şi vinul alb. Se amestecă totul cu o lingură de lemn, până la omogenizarea completă, apoi se păstrează într-un vas închis ermetic, la frigider, timp de o săptămână. După aceea se vor administra câte două linguri din acest amestec, înaintea celor trei mese principale, până la terminarea întregii cantităţi. Acest tratament se poate face din trei în trei luni şi ajută la detoxifierea și energizarea persoanelor de vârsta a treia.

...continuarea în volumul  ”LEACURI MĂNĂSTIREȘTI”

Interviu cu monahul Valerian Pâslaru de la Schitul Pătrunsa

„Tot neamul meu a fost marcat de puterea Sfintei Cruci“

Autor: Mariana Borloveanu

În inima pustiei, în general, oamenii vorbesc puţin, uneori deloc. Cei care se nevoiesc în aceste locuri au o lume a tăcerii, numai de ei ştiută, iar monahii par că au coborât din Pateric. Nu poate fi nimic mai frumos decât să te laşi învăluit de razele blânde ale unui răsărit ce coboară lin peste cărarea nefiresc de îngustă, care prin prospeţimea cu miros de primăvară a pădurii îţi poartă paşii spre colţul de rai al sihaştrilor de la Schitul Pătrunsa. Aici, în această lume a desăvârşitei rugăciuni, l-am întâlnit pe monahul Valerian Pâslaru, cel care se nevoieşte în post şi rugăciune într-o chilie din inima munţilor, între stâncile înalte care parcă sprijină cerul şi care a acceptat să acorde primul său interviu de la intrarea în monahism. Fiecare întâlnire cu acest pustnic este ca un balsam, fiecare cuvânt, un leac de preţ pentru păcatele ştiute şi neştiute. Şi pentru că orice vindecare vine numai de la Dumnezeu, înainte de toate, trebuie să înţelegem de unde vine puterea rugăciunii.

Ştiu că de-o vreme vă nevoiţi în sihăstria cu rânduială atonită de la Pătrunsa, aş putea spune, în inima pustiei. Care este starea care vă eliberează? Dar cea care vă acoperă în faţa vicisitudinilor inerente vieţii de pustie?

Rugăciunea în pustie este o oglindă a ta perfectă. Nu există pas pe care să-l faci fără să-ţi dai seama dacă l-ai făcut bine sau rău, deci este o confruntare directă. În obşte, aceasta te-acoperă, şi cele şapte Laude, rugăciunile fraţilor te-acoperă, dacă tu eşti nevolnic. În pustie, te-ntâlneşti cu tine însuţi, fără cruţare, aici nu mai există acoperire. Există acoperirea duhovnicului, dar care este cu totul alta, ea te-mpinge la luptă, la descoperirea ta. În pustie nu te poţi lăsa pe tânjeală nici măcar o clipă.

Nu v-aţi simţit copleşit de păcate, acolo... în pustie?

Cum să nu, tot timpul, dar nu copleşit... Dumnezeu ţi le-arată, îţi vezi toate păcatele şi-atunci există pericolul de a te zdrobi. Cea mai mare înşelare la pustie, cred eu, este această trufie de a fi la pustie: uite, domâne, eu sunt pustnic, eu stau aicea - mândria aceasta! Vrăjmaşul poate să-ţi creeze şi o stare de linişte falsă şi asta tocmai pentru a te umple de mândrie. Asta până la un moment dat, când te va ataca brusc şi te va izbi cu toată puterea. Sau, păzească Dumnezeu, să începi să vezi cine ştie ce minuni, să ai impresia că ai trăiri speciale. Încă o dată: pustia te pune faţă-n faţă cu tine însuţi, cu ceea ce eşti, cu neputinţele tale, cu neştiinţa ta, cu absenţa lui Dumnezeu, şi nu pentru că Dumnezeu ar fi depărtat de tine, ci pentru că tu te-ndepărtezi de El.

Cum simţiţi puterea rugăciunii de la miezul nopţii la pustie, faţă de rugăciunea pe care o faceţi cu obştea?

La pustie îţi trebuie o trezvie mult mai mare pentru că eşti singur, acolo tu eşti preotul, tu eşti conducătorul stranei, totul se face de unul singur. Acolo trezvia trebuie să o ţii aprinsă tot timpul, pentru că gândurile vin cu nemiluita, în încercarea de a te sustrage, vin gânduri, zgomote, frica ta lăuntrică faţă de întuneric, de animale, de tot ceea ce te înconjoară. Astea sunt frici aiurea! Dumnezeu şi când te pedepseşte, în pedeapsa Lui simţi o bucurie, pentru că nu este nimic altceva decât o eliberare. În pedeapsa lui Dumnezeu simţi o eliberare de păcatul acela, o îndreptare şi-atunci nu ai cum să te simţi rău. Este acea bucurie pe care noi nu o înţelegem, a mucenicilor, care erau chinuiţi în numele lui Hristos, trecând prin nişte dureri cumplite, li se smulgea carnea de pe oase, apoi era ruptă bucată cu bucată, dureri de neimaginat…

Dacă mi se-ntâmplă ceva rău, este numai din cauza păcatelor mele

Cum aţi perceput mângâierea duhovnicească în lume, pe când vă mărturiseaţi la părintele Paul Mărăcine şi cum a fost întâlnirea cu părintele Ghelasie Isihastul?

Ca lângă marii duhovnici! Părintele Paul Mărăcine m-a învăţat primii paşi spre cele sfinte, cu blândeţe, cu multă răbdare, m-a ajutat să nu rătăcesc drumul, pe când părintele Ghelasie era foarte aspru, dar în acelaşi timp foarte alinător. De la el mi-am însuşit temeinicia trăirii monahale. Nici unul nu îţi îngăduia să greşeşti sau să te-nmoi, dar îţi acoperea toate greşelile tale, pe care te punea să le plăteşti. În primul rând, dacă ar fi un lucru pentru care să-I mulţumesc lui Dumnezeu din adâncul sufletului, Îi mulţumesc pentru faptul că mi-a îngăduit să trăiesc lângă aceşti desăvârşiţi duhovnici. De la ei am învăţat să-mi dau seama că tot ceea ce mi se-ntâmplă, mi se-ntâmplă datorită mie, bun sau rău, şi că nu pot să acuz pe nimeni de viaţa mea ticăloasă. Dacă mi se-ntâmplă ceva rău, ceva ce nu-mi convine, este numai din cauza păcatelor mele şi mersului meu aiurea, al depărtării mele de poruncile date de Domnul, pe care trebuie să le respectăm, de ieşirea mea din ocolul pe care Dumnezeu mi-l stabileşte ca să fiu liber, desăvârşit liber, chip şi asemănare Lui.

Cum primim ceea ce vine de la Dumnezeu, cu ce stare, cu ce trăire şi cum percepem smerenia, astfel încât rugăciunea şi raţiunea să se întâlnească în lucrarea desăvârşirii harului?

Înainte de toate, trebuie să învăţăm să ne smerim şi să ne considerăm vinovaţi pentru tot ce ni se-ntâmplă, nu să dăm vina pe altcineva. Am învăţat că nici pe draci nu pot să dau vina, pentru că pe draci îi primesc eu. Ei încearcă acolo, dar şi Dumnezeu încearcă, nu-mi spune El tot timpul ce să fac? Şi dracii-mi spun ce să fac şi-atunci e alegerea mea, eu m-am dus de partea dracilor. Ar fi minunat să stăm de partea Domnului, chiar şi când vin ispitele, chiar şi când vine biciuirea lui Dumnezeu, cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Fiul meu, nu dispreţui certarea Domnului, nici nu te descuraja, când eşti mustrat de El. Căci pe cine iubeşte, Domnul îl ceartă şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte“ (Evrei 12, 5-6). Adică, îl bagă în focul cel mai aspru, în confruntarea cea mai dură şi asta pentru că Dumnezeu ne ştie capabili, noi nici nu ştim că suntem capabili de această victorie, dar El ne lasă, se dă deoparte, zicem noi, dar El există în noi, forţa Lui există-n noi, înţelegeţi? Harul există, harul lucrează, nu noi, ca şi-n rugăciune. Rugăciunea desăvârşită este a Lui, total, este harul care lucrează în inima ta, dar lucrează independent, nu mai eşti tu. Primele faze ale rugăciunii le coordonezi tu, după aceea, gata! Când rugăciunea în sfârşit ajunge în inimă, când raţiunea ajunge-n inimă, acolo este deja lucrătura harului, nu mai este a ta.

Am vorbit până acum despre trăiri pe care le-aţi avut personal, în obşte, la pustie, lângă ava Ghelasie, înălţătoare clipe! Nu ştiu dacă se cade să amintim un moment mai trist din viaţa dumneavoastră, pe când vă aflaţi încă în lume…

N-a fost trist, soră Mariana, eu spun că Dumnezeu a trimis lucrul acela ca să pot plăti o parte din păcatele grele pe care le-aveam, şi atunci mi-a dat o astfel de trăire. Personal, mie mi-a servit această experienţă extraordinar de mult. De ce? În primul rând, pentru că nu am fugit în faţa primejdiei, am stat să o primesc… (Tace părintele, iar mâna îi lunecă pe metanier.) Doar mi-am înălţat ochii… şi-atunci am văzut crucea de pe bisericuţa „Sfânta Ana“ de la Colţea. Nu am văzut crucea şi-am zis: „Sunt salvat“, nu! A fost ceva fără gând, fără cuvânt. Am văzut crucea şi m-am bucurat enorm, atât! Ceea ce s-a declanşat în fiinţa mea (a urmat un nou moment de tăcere)… nu poate fi redat în cuvinte. Trebuie să vă spun că neamul meu este legat fundamental de Sfânta Cruce. Unul dintre bunici a fost preot, un preot excepţional, care a înălţat nouă biserici, şapte le-a refăcut şi două le-a ridicat de la temelie. Ultima dintre ele a fost ridicată în plină prigoană comunistă, în Craiova, în cartierul muncitoresc Rovine, iar hramul acesteia este „Ziua Crucii“. Bunicul meu preot s-a mutat la Domnul la sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci! Deci a fost mila lui Dumnezeu, au fost rugăciunile lui. Vedeţi, ce minunat! Semnul Sfintei Cruci, puterea Crucii! Şi-atunci, suntem legaţi foarte tare de această Cruce, care m-a salvat… prin bunicul, nu ştiu. Tainele lui Dumnezeu…

Dacă aţi amintit de neamul dumneavoastră, de bunicul preot care a ridicat atâtea biserici, aţi simţit vreodată chemarea către preoţie?

Nu cred. Ţin minte însă foarte bine un episod. Când eram mititel eram foarte milos, adunam tot soiul de animale şi păsări moarte, de toate. Eram la ţară, când am găsit o rândunică moartă şi asta m-a sfâşiat. Am luat patrafirul bunicului, mi l-am pus de gât şi m-am dus în fundul grădinii, unde i-am făcut o înmormântare pe cinste. Bunicul s-a supărat foarte tare pentru că am făcut lucrul acesta, că i-am luat patrafirul, foarte, foarte tare s-a supărat... Mai târziu am aflat că în popor se spune că „cine şi-a pus patrafirul cu nevrednicie şi nu va ajunge preot, Dumnezeu i-l va scoate cu capul“. Ei, într-un fel mi-am pus un jug, am venit la călugărie! Pentru mine preoţia este un lucru extraordinar. Taina Călugăriei mi se pare suprataină şi o învrednicire deosebită, cum spun Sfinţii Părinţi, trecerea peste fire. Toate cele şapte Taine sunt în firea omului, toate. Călugăria este peste fire, este înger în trup. Preotul de mir este preot, are soţie, are copii, trebuie să se ocupe şi de cele lumeşti şi încă foarte atent. Călugăria este altceva, este o desprindere de toate cele lumeşti, şi cele din afară, şi cele dinăuntru.

Unde se adună creştinii, acolo vine puterea lui Dumnezeu

Când ne-am întâlnit întâia oară, mi-aţi mărturisit că v-aţi retras să vă plângeţi păcatele. Şi mai ştiu că vă smeriţi atunci când mirenii vă caută, dar dacă vine un amărât, împovărat de boli, de încercări, de păcate şi vă cere sfatul, ce faceţi?

Trebuie să i-l dai ca unui frate, indiscutabil, pentru că dacă faci ceva pentru el, nu eşti tu cel care faci. Eu mă rog, dar roagă-te şi tu pentru mine, că şi eu sunt la fel, să ne rugăm împreună şi doi amărâţi sigur că o vom îndupleca pe Măicuţa Domnului, pe Mântuitorul şi toate Puterile Cereşti. Unde ne adunăm noi, creştinii, acolo vine puterea lui Dumnezeu, El face, nu fac eu. Şi de-asta, dacă vine cineva la mine, îndrăznesc să primesc această cerere şi să mă rog pentru el. Stau în rugăciune atunci, nu-mi umblă gândurile aiurea, nu există primejdia de a primi de la satana ceva, primesc de la un frate de-al meu rugămintea de a mă ruga pentru el. Şi-atunci, sigur că stai în rugăciune, nu văd nimic deosebit, iar ceea ce este deosebit cu adevărat este numai lucrarea lui Dumnezeu.

Cei care trăiesc în lume, care îşi doresc cu toată fiinţa lor să ajungă la mântuire, cum se pot apropia de Dumnezeu?

Trăind după poruncile lui Dumnezeu, care sunt aceleaşi pentru toată lumea. Dumnezeu n-a spus: astea sunt pentru călugări, astea pentru mireni, nu, poruncile lui Dumnezeu sunt generale, pentru toată lumea. Eu am cunoscut şi aici, şi când eram la Frăsinei mireni care trăiesc exemplar, proptele duhovniceşti pentru călugăraşii care se clatină. Aici sunt mai multe familii care îşi aduc copiii la împărtăşit, copiluţi mici, care urcă dealul, soră Mariana, urcă dealul pe orice fel de vreme! Iarnă, primăvară, vară, nu contează, copiii sunt aduşi la împărtăşit. Este o minune! Când îi vedem ni se umple sufletul de dragoste şi nădejde că Maica Domnului nu ne lasă. Rugăciune şi trezvie, asta ne întăreşte şi ne arată adevărata cale spre mântuire. Dar drumul spre Rai este spinos şi nu este uşor. Poate deveni foarte uşor doar dacă te laşi în voia lui Dumnezeu şi faci ce spune El. Şi-atunci, sigur că tot ceea ce faci, faci numai cu puterea Lui.

După câţi ani de rugăciune spuneţi asta?

Cred că tot dar de la Dumnezeu a fost asta. Cu mult înainte de a intra în monahism, când eram în lume, când profesam şi primeam felicitări pentru vreun rol care-mi ieşea, întotdeauna spuneam că-i dar de la Dumnezeu!

Comentarii

Iti multumesc frate Valeriane

Trimis de Anonim la 28 februarie 2014 10:49

Iti multumesc frate Valeriane, atat cat am putut sa ma desprind de gandurile care ma indeparteaza de esential, atat cat sunt in stare, am incercat sa inteleg si sa intru in starea ta de liniste. Multumesc si tie, Mariana! Cu recunostinta, Iuliana Ciugulea

·        

răspunde acestui comentariu

unde il pot gasi pe parintele Valerian

Trimis de Dinu Sabinel la 28 februarie 2014 20:02

Am fost anul trecut de l-am cautat pe parintele Valerian si nu l-am gasit, unde se poate sa il intalnesc, adica, unde se nevoieste? Poate cu ajutorul lui DUMNEZEU pot sa-l vad si eu anul acesta. Mii de scuze si iertare pentru deranj. Daca se poate sa-mi raspundeti bine ar fi. Doamne ajuta!

·        

răspunde acestui comentariu

Multumim

Trimis de Sauchea Cristian la 1 martie 2014 00:13

Avem nevoie de oameni din acestia. Ne dau bucurie, nadejde si intarire intru credinta. Multumim. Cristian Sauchea

·        

răspunde acestui comentariu

Să ne rugăm pentru monahul Valerian

Trimis de Pr. Nită Vasile... la 1 martie 2014 16:15

Am avut fericitul prilej de a-l întâlni în mai multe rânduri la Sfânta Mănăstire Frăsinei. M-a impresionat credinţa sa ,inteligenţa sa ,sacrificiul său;Dragoş Vasile Pâslaru fiind unul dintre marii actori români ,care a renunţat la tot pentru a urma lui Hristos. Să ne rugăm pentru monahul Valerian, ca neprihănit, neosândit şi neîmpiedicat să împlinească desăvârşirea chipului monahicesc. Pr. Niţă Vasile Cristian

Interviu cu actriţa Maria Ploae:

 „Este important să ceri ajutorul lui Dumnezeu“ 

                       

În faţa icoanelor din casa actriţei Maria Ploae şi a regizorului Nicolae Mărgineanu este minunat să vorbeşti despre Dumnezeu. Întâlnirea noastră a fost un regal de amintiri. Actriţa ne-a povestit despre vremea copilăriei, despre trăirile avute la turnarea filmului „Binecuvântată fii, închisoare“, dar şi despre importanţa de a fi credincios practicant.

Dacă ar fi să punem un început al urcuşului spiritual în balanţa dintre trecut şi viitor, cum l-aţi defini acum, într-un prezent pe care îl trăiţi atât de pregnant?

Întreaga viaţă ne împărţim clipele între trecut şi prezent. Viitorul, doar Bunul Dumnezeu îl ştie cu desăvârşire. Şi pentru că trăirile celor dintâi ani ai vieţii ne conturează personalitatea, eu îmi încep toate interviurile cu imaginea căsuţei atât de dragi sufletului meu, cu noi, toţi cei cinci fraţi, mângâiaţi de căldura părintească, de educaţia aceea pe cât de simplă, pe atât de clăditoare de frumoase destine. Eu am fost dintotdeauna mai visătoare, de mic copil am simţit că vreau altceva, că vreau să urc spre o stea numai de mine ştiută… Poate că tocmai de aceea, când am deschis cu adevărat ochii, eram pe scenă. Încă de la grădiniţă îmi doream să recit, să cânt, să dansez, să fiu pe scenă! Atât, pentru că visul se frângea în clipa imediat următoare. Auzeam obsedant: Maria, vezi de copii, Maria, fă asta şi asta, Maria, ce mai avem de făcut? De multe ori ridicam ochii spre cer şi aşteptam un răspuns de la Bunul Dumnezeu. Aşa era la casa părintească, era frumos, dar totul se învârtea într-o infinită lume de semne de-ntrebare, iar eu purtam adesea responsabilităţi pe care nu întotdeauna reuşeam să le duc.

În acest freamăt al vieţii de la ţară, cu preocupările inerente oricui trăieşte acolo, aţi gândit vreodată că lumea poate fi şi altfel, că şoseaua pietruită ar putea fi înlocuită cu o alee străjuită de flori?

Oarecum, pentru că într-o bună zi, un unchi care trăia în Bucureşti, privindu-mă şi-nţelegând că dincolo de prospeţimea copilăriei, purtam în privire o altă lume, o lume numai şi numai a mea, m-a luat de mână şi m-a făcut să înţeleg că eu, prin trăirile mele, pot să dăruiesc şi altora aerul limpede al pădurilor şi al păşunilor cu miros de fân proaspăt cosit. Aşa m-a convins „papa“, unchiul meu de la Bucureşti, să las balsamul copilăriei acolo unde l-am cunoscut şi să deschid larg ochii spre o lume necunoscută mie până atunci, dar care avea să-mi poarte paşii pe un drum nou, al unui destin care avea să îmi aducă împlinirea. La Bucureşti am început să simt mirajul dăruirii de sine, pe un tărâm al artei, despre care nu ştiam mai nimic, dar care s-a dovedit a fi definitoriu în formarea personalităţii mele artistice.

Chiar dacă veşnicia s-a născut la sat, chiar dacă vibraţia unui altfel de frumos a prins contur într-o lume a elitelor, cum aţi perceput schimbarea şi, până la urmă, cine v-a întins mâna aceea care v-a ajutat să ajungeţi pe altarul artei?

Dumnezeu, numai El! De la banalul păscut al oilor, în care fiecare fir de fragedă iarbă îşi are propria-i vibraţie, în faţa drumului presărat cu stropi de rouă, de la foşnetul frunzelor până la mirosul de brad care-ţi împrospătează întreaga fiinţă, totul este lumină. Un singur lucru nu trebuie uitat, Dumnezeu îi mângâie pe toţi cei care se lasă în voia Lui. Dacă ar fi să judec cu sufletul, atunci aş spune că mama, draga de ea, mi-a arătat calea spre lumea imaculată a rugăciunii, şi asta pentru că eu aşa m-am trezit la viaţă, în rugăciune. După ce ne îmbăia pe toţi, ne rugam şi primeam dulcea binecuvântare a somnului dinaintea Utreniei şi a Sfintei Liturghii. Dimineaţa, îmbrăcaţi în hainele de duminică, nu lipseam niciodată de la biserică, iar mama de undeva dintr-o strană ne mângâia cu privirea în semn de mulţumire. De-acolo, din colţul acela de lume, din satul Dealu Perjului din comuna Onceşti, de-acolo am simţit pentru întâia oară mâna pe care Dumnezeu mi-a întins-o cu mărinimie.

De la rugăciunile din casa natală până la trăirea spirituală matură şi conştientă, aţi ajuns pe un drum cunoscut, bătătorit, sau pur şi simplu v-aţi lăsat în voia lui Dumnezeu?

Am mai spus-o şi cu alte ocazii pentru mine, ca simplu muritor, practica credinţei este foarte importantă, este important să te rogi, să te gândeşti neîncetat la Dumnezeu, să-I ceri mereu ajutorul, este important să posteşti, să te spovedeşti, să te împărtăşeşti. Nu sunt adepta exagerărilor, de aceea îmi doresc să nu devin niciodată habotnică, ci să fac totul în limita unei trăiri spirituale conştiente, cu dăruire şi acea pace a sufletului de care avem nevoie atunci când intrăm în comuniune cu Dumnezeu. Port în suflet şi astăzi rugăciunile învăţate de la mama, pentru că niciodată ceea ce înveţi în cei şapte ani de-acasă nu se uită, dar trebuie să recunosc faptul că în Bucureştiul adolescenţei mele, legătura cu Biserica se făcea cumva pe ascuns, iar eu m-am rupt puţin de lumea rugăciunii. Mergeam destul de rar la biserică, dar undeva în sufletul meu credinţa a rămas totuşi vie. Ceea ce sistemul încerca să spulbere din sufletele noastre se regăsea totuşi seara, atunci când în faţa icoanelor, aşteptam într-un mod anume întâlnirea cu Dumnezeu.

Despre legătura pur personală cu Dumnezeu nu-mi îngădui să vă întreb, pentru că asta ţine de trăirile noastre cele mai intime, dar mărturisesc sincer că expresia „Binecuvântată fii, închisoare“ m-a cutremurat de când am auzit-o pentru întâia oară. Tocmai aici voiam să ajung, cum s-a conturat actul artistic, de la această expresie la trăirea desăvârşită a femeii de după gratii?

Am păşit cu multă trudă pe un tărâm necunoscut mie, iar ceea ce m-a readus la sentimentele curate din sfera copilăriei mele de la ţară a fost apropierea de Dumnezeu, pe care am simţit-o acut în momentul în care am avut norocul să fac acel film profund spiritual: „Binecuvântată fii, închisoare“, în regia lui Nicolae Mărgineanu. Filmul a apărut printr-o mare binecuvântare a lui Dumnezeu, pentru că El a făcut să ne întâlnim cu Sergiu Grossu, care locuia mai mult în Franţa. Ne-am întâlnit la un simpozion, ne-a arătat volumul, după care s-a conturat scenariul. Am jucat rolul Nicoletei (scriitoare şi jurnalistă româncă, anticomunistă şi creştină). Teribilă trăire! Eroina, nepoată a lui Iuliu Maniu, Îl cunoaşte pe Dumnezeu în chip tainic şi extrem de profund, simţindu-I permanent prezenţa în sufletul împovărat. Ajunge până acolo încât să nu-şi mai dorească eliberarea: „Niciodată n-am fost atât de fericită ca la închisoare, pentru că niciodată n-am fost atât de aproape de Dumnezeu!“ M-a marcat profund această poveste cinematografică de o factură spirituală aparte, iar odată cu acest rol m-am regăsit pe mine, cu educaţia religioasă primită acasă, rămasă în sufletul meu, şi încet-încet am revenit în lumea atât de dragă mie, a rugăciunii şi a apropierii de Dumnezeu. Este important să te rogi, este important să fii în permanentă comuniune cu Dumnezeu, este important să înveţi să-I ceri ajutorul şi niciodată să nu uiţi să-I mulţumeşti pentru tot ce primeşti de la El, bun sau rău. Noi, actorii, ne bazăm mai mult pe propriile sentimente, or eu nu trăisem astfel de experienţe. Am început să mă rog, încercând să fiu cât mai aproape de Dumnezeu şi să-I cer ajutorul. M-au ajutat foarte mult cărţile de memorii apărute în ultima vreme, un lucru esenţial pentru mine, pentru a intra în profunzimea personajului Nicoleta.

Mi-aţi vorbit despre sentimentul permanentei rugăciuni a copilăriei, despre trăirea unui rol care v-a marcat şi v-a readus în oaza aceea de spiritualitate pe care cu toţii o căutăm. Totul începe şi se termină cu Dumnezeu. Şi totuşi, care a fost momentul în care gândul la mântuire a prins contur?

Acasă, în familie. Bunul Dumnezeu a rânduit ca întotdeauna să am lângă mine oameni minunaţi şi curaţi la suflet. La biserică merg întotdeauna cu soţul meu, regizorul Nicolae Mărgineanu, care este chiar mai trăitor decât mine, şi asta ne dă siguranţă, pacea sufletului, împlinire. Cei trei copii ai noştri au ales tot tărâmul artei: Ana - regizor de teatru şi film, Oana Maria - actriţă, iar Petru - compozitor de muzică de teatru. Şi ei au crescut cu rugăciunile şi căldura unei familii în care Dumnezeu a fost mereu prezent. Până la urmă, căldura şi pacea din familie îţi dau siguranţă în viaţă.

Dacă tot vorbim despre familie, eu ştiu că undeva în munţi un monah se roagă pentru toţi ai casei şi vă pomeneşte în toate rugăciunile din zi şi din noapte. Cum îi simţiţi prezenţa şi ce vă leagă de pustnicul atât de drag nouă, tuturor?

Aşa este, familia noastră este mai bogată şi se întregeşte cu un fost coleg de breaslă, Dragoş Pâslaru, care s-a retras la Mănăstirea Pătrunsa, azi fiind părintele Valerian. El ne-a învăţat rânduiala spovedaniei, a împărtăşirii cu Sfintele Taine, a ascultării faţă de părintele spiritual. Am avut acelaşi duhovnic, pe părintele Paul Mărăcine, la care colegul nostru de atunci ne-a dus, ceea ce ne-a apropiat enorm. Astăzi se roagă pentru noi, trăirea lui fiind mult mai profundă, iar vieţuirea lui în pustie este asemenea Părinţilor din Pateric. Mare noroc am avut cu el. Se spune că are cel mai lung pomelnic… şi, deşi trăieşte departe de lume, dacă un coleg actor are o problemă, primul lucru pe care îl face este acela de a-l căuta imediat pe părintele Valerian. Dragul de el, niciodată nu ne-a lăsat… Noi îi simţim rugăciunile, îi simţim prezenţa, dar îl căutăm destul de rar, şi asta pentru a nu-l tulbura din ascultările sale. Numai aşa se poate ruga în linişte, rămânând numai cu Dumnezeu, acolo, departe de grijile lumeşti. Numai aşa rugăciunea devine foarte puternică, iar noi, mai împliniţi decât oricând, pentru pacea care se cerne din rugăciunile sale.