Procesiunea de Florii începe în Betania

 Ramuri de finic si emoții la Mormântul lui Lazăr

Emoția de a poposi în locul în care Iisus Hristos l-a înviat pe Lazăr, este extrem de puternică, culminând cu coborârea în grota îngustă și întunecată, în care acesta a zăcut mort timp de patru zile. Pelerinajul de Florii începe în Sâmbăta lui Lazăr, aici, în Betania, fiind urmat de un șir de procesiuni şi slujbe emoţionante, continuate în toată Săptămâna Patimilor, culminând cu pogorârea Sfintei Lumini, în Sâmbăta Mare.

” Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi ”

Sâmbăta dinaintea Floriilor, este cunoscută în lumea ortodoxă ca Sâmbăta lui Lazăr. Sfântul Ioan Evanghelistul ne relatează o întâmplare minunată, care a generat această zi de sărbătoare: Lazăr, prietenul lui Hristos, îmbolnăvindu-se foarte grav, a murit. După patru zile, Domnul a trecut prin Betania, oprindu-se și la mormântul acestuia, unde prin puterea Sa dumnezeiască l-a înviat din morți, dovedind astfel că El este învierea și viața: „Şi Iisus i-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac” (Ioan 11: 25-26). Astfel, Lazăr a devenit precursorul mântuitor al renașterii noastre, al învierii în Hristos, după cum menționează și imnograful: „Învierea cea de obște mai înainte de Patima Ta încredințând-o, pe Lazăr din morți l-ai sculat Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta și noi, ca pruncii, semnele biruinței purtând, Ție Biruitorul morții grăim: Osana Celui dintru înălțime! Bine ești cuvântat Cel Ce vii întru Numele Domnului “. Această întâmplare, prin care Domnul îl readuce la viață pe prietenul Său mort, ne relevă faptul că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, că Lazăr, a fost înviat, și că va urma învierea morților: „Bucuria tuturor, Hristos adevărul, lumina, viața și învierea lumii, celor de pe pământ S-a arătat cu a Sa bunătate și S-a făcut chip învierii dând tuturor dumnezeiasca iertare”.

Popas inedit la Mormântul lui Lazăr

 

Lazarionul, a existat aproape identic până în secolul al XII-lea, apoi a fost dat uitării timp de aproape 300 de ani, după care, pe vechile ruine ale acestuia, musulmanii au construit o moschee, în interiorul căreia se află astăzi mormântul lui Lazăr, care este administrat de arabi. Această gură de peșteră, zidită din blocuri mari de piatră, se continuă cu o scară de aproximativ 6 metri, ce coboară într-o încăpere de 2 / 3 metri, după care, alte trei trepte duc chiar în locul în care s-a aflat trupul lui Lazăr. Prima senzație este stranie și nu-ți vine să crezi că prin deschiderea aceea minusculă în piatră, te vei putea strecura, dar până la urmă, trebuie să cobori toate cele 27 de trepte, pentru a ajunge să te închini la lespedea de piatră a locului în care a zăcut Lazăr. Părintele David spune că acesta este un loc cu o încărcătură deosebită, astfel încât orice pelerin ajuns în Țara Sfântă, trebuie să poposească și la Mormântul lui Lazăr.

 

 

 

 

BOBOTEAZA la IORDAN

Creștinii din întreaga lume prăznuiesc

Boboteaza la Iordan

Autor: Mariana Borloveanu

Nimic nu este mai înălțător în ziua de Bobotează, decât să fii prezent acolo, la râul Iordan, la slujba care sfințește toată suflarea. Dincolo de frumusețea slujbei arhierești, oamenii emană atâta bucurie și dragoste, încât o gură de Rai înflorește acolo, lângă apa cea binecuvântată. După ce primești Botezul, privirea rămâne încremenită pe apa râului Iordan, care își schimbă cursul spre uimirea tuturor. Am păstrat câteva dintre aceste mărturii, ale creștinilor care tocmai au ieșit din apă, uzi leoarcă, dar cu o lumină a ochilor care pare a fi cernută din ceruri.

Patriarhul Ierusalimul sfințește apa Iordanului

Iordanul este considerat de către creştini un râu sfânt. Creștinii din întreaga lume sărbătoresc, Botezul Domnului în luna ianuarie a fiecărui an. Momentul prăznuirii diferă însă, datorită celor două calendare, iulian și gregorian, între ele existând un decalaj de 13 zile. Astfel, noi românii sărbătorim Boboteaza pe 6 ianuarie, iar în Israel se sărbătorește pe data de 19 ianuarie. În fiecare an, o mare de oameni, din cele mai îndepărtate colțuri ale planetei, așteaptă cu emoție slujba de Bobotează, dar mai ales minunea întoarceriiIordanului, la care toți cei de față asistă cu uimire:        

Pelerini de pretutindeni se amestecaseră cu beduinii locului, iar de jur împrejur era puzderie de soldaţi israelieni înarmaţi. Toată lumea îşi dorește să ajungă cât mai aproape de Iordan, pentru a fi lângă soborul care urmează să oficieze Sfinţirea apei. Un luciu de apă liniştită, verde ca smaraldul şi deloc limpede, îţi încântă privirea. În acest timp, o boare de vânt căldicel amplifică lumina care se cerne peste această sfântă  sărbătoare, iar în culoarul creat special prin mijlocul mulţimii apare Patriarhul Ierusalimului şi al întregii Palestine, care alături de cruce mai poartă cu el un imens buchet de busuioc verde. Acesta coboară la Iordan şi imediat după aruncarea buchetului de busuioc şi a crucii în apă, este un moment extraordinar, în care trăiești senzația că cerurile se deschid și o mare de lumină se cerne peste toți cei de față. Fotografiile pe care le-am făcut după Sfinţirea apei, au un alt fel de lumină, aproape imposibil de descris în cuvinte. După slujba de sfinţire, imediat, chiar în prezenţa Patriarhului şi a soborului care îl însoţește, oamenii năvălesc în apa rece ca gheaţa (chiar dacă afară erau aproape 20 de grade), fiecare dorind să ajungă primul la crucea pe care Patriarhul o aruncă chiar la jumătatea râului. În acelaşi timp, ca o mângâiere, porumbeii albi, dinainte pregătiţi, plutesc într-un zbor al limpezimii și, după ce înconjoară de trei ori mulțimea, aceștia își iau zborul, pierzându-se în zare.

Mii de oameni, veniţi din toată lumea creştină, năvălesc pur şi simplu în apă pentru a primi Botezul mult-aşteptat. Unii intră în apă cu hainele pe care le au de acasă, dar majoritatea a poartă cămaşa cea albă, specifică acestui unic eveniment creştin. Bucuria clipei, întrece toate frumusețile pământului, iar oamenii se îmbrățișează, râd cu toată ființa, emanând multă fericire și speranță în a fi de-acum mult mai curați și mai buni.

Minunea întoarcerii Iordanului se repetă în fiecare an

Bucuria Bobotezei durează până seara, până când ultimul creștin se botează în Iordan. În fiecare clipă a zilei, toată lumea se bucură, se înfrăţeşte, este o atmosferă de nedescris, iar apa luată din Iordan în această zi nu se strică niciodată. Ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost momentul în care cursul râului nu mai era lin, de la stânga la dreapta, ci tulburat, cumva clocotind. Pe o distanţă de aproximativ 100 de metri, au apărut ca nişte valuri, care se mişcau de la dreapta la stânga, ceea ce am surprins şi-n imaginile foto pe care le-am realizat în momentul acela. Auzisem despre această minune, dar, asemenea multora dintre noi, mi-am dorit să văd personal toate cele ce s-au întâmplat. O dată în plus, Dumnezeu ne-a arătat că lucrările şi tainele Sale sunt de necuprins pentru mintea doritoare de relevanţe. Exact cum ne învaţă psalmistul: "Ce-ţi este ţie, mare, că ai fugit? Şi ţie, Iordane, că te-ai întors înapoi? Munţilor că aţi săltat ca berbecii şi dealurilor, ca mieii oilor? De faţa Domnului s-a cutremurat pământul, de faţa Dumnezeului lui Iacob, Care a prefăcut stânca în iezer, iar piatra în izvoare de apă. Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău se cuvine slavă, pentru mila Ta şi pentru adevărul Tău" (Psalmul 113, 5-9). Ne uitam unii la alţii, fără prea multe cuvinte, încercând să primim cu bucurie sfințenia zilei. De trei ori am ajuns de Bobotează la Iordan, dar de fiecare dată am avut aceleași trăiri și același sentiment de binecuvântare și împlinire.

De fiecare dată, noi românii, înainte de a părăsi locul acela sfânt, rostim împreună rugăciunea pe care Arhimandritul Ioanichie Bălan a scris-o chiar acolo, la Iordan, în sfântă zi de Bobotează: ”Doamne, Iisuse Hristose, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfântului Ioan Botezătorul şi ale tuturor sfinţilor care s-au nevoit în pustiul Iordanului, miluieşte, apără, păzeşte şi mântuieşte lumea, pentru care Te-ai răstignit. Miluieşte, Mântuitorule, pe toţi cei ce s-au botezat întru numele Preasfintei Treimi. Mântuieşte şi binecuvântează toate popoarele pământului cu lumină, cu viaţă şi nădejde sfântă, cu revărsare de har şi cu multă pace între oameni. Binecuvântează, Doamne, ţara noastră românească cu statornicie în dreapta credinţă, cu bucurie şi armonie. Revarsă, Mântuitorule, binecuvântarea Iordanului peste lume şi peste ţara noastră, peste casele şi sufletele noastre, peste toţi cei ce îşi pun nădejdea în Tine!”.

 

 

 

POSTUL în viziunea unor mari duhovnici

Valențe ale postului desăvârșit 

Autor: Mariana Borloveanu

În peregrinările mele prin mănăstiri, am căutat întotdeauna să mă integrez pe cât posibil, rânduielilor pe care viețuirea monastică le impune. Între postul practicat de monahi și cel pe care ne străduim să-l respectăm cei care trăim în lume, e mare diferență și asta pentru că postul implică mult mai multe lucruri decât simpla abținere de la hrana ” de dulce”. Pentru a ajunge cât mai aproape de esența acestei practici creștine, am încercat să parcurg valențe diferite ale postirii, în viziunea unor postitori autentici.

Bătrânul Simeon: ” Poți urca treptele postului doar atât cât îngăduie Dumnezeu”

Pe bătrânul Simeon de la Mănăstirea Pătrunsa îl cunoașteți din paginile revistei Lumea Credinței. Dacă Bunul Dumnezeu l-a îngăduit în viață până la vârsta de 101ani, trebuie să vorbim și despre o împreună-lucrare a postului cu rugăciunea. Era o încântare să-l asculți pe bătrân, iar dacă se-ntâmpla să ajungem la sfinția sa pe vreme mai răcoroasă, ca o recompensă pentru faptul că învingeam muntele, întotdeauna ne primea cu ceai fierbinte, din plante, în care punea coji de gutuie, care îi dădeau o aromă dumnezeiască. Întotdeauna am ieșit îmbogățită din chilia aceea minusculă, în care mirosea a busuioc și mere coapte. Bătrânul Simeon avea să-mi dezvăluie cât de mult au însemnat postul şi asceza, în formarea sa pe drumul vieţuirii în Hristos şi cât de importantă este pentru cel care se hotărăşte să postească, parcurgerea fiecărei trepte, pe măsura râvnei duhovniceşti.

Iată cum se contura un post autentic, în viziunea acestuia:

Treapta întâi - Carnivorii, care mănâncă întotdeauna car­ne. 

Treapta a doua - Lactove­ge­ta­ri­enii, care nu mănâncă niciodată carne, ci numai lapte, brân­ză, ouă şi tot felul de legume fierte. 

Treapta a treia - Vegetarienii, care mănâncă numai zarzavaturi şi legume fierte sau nefierte. 

Treapta a patra - Fructiferii, care mănâncă o dată pe zi pâine şi fructe nefierte, fără a gusta vreodată altfel de hrană. 

Treapta a cincea - Cerealierii - la această treaptă ajung călu­gă­rii, mai ales cei din sihăstrii şi pust­nicii, care mănâncă o dată pe zi numai pâine pustnicească şi boabe muiate de grâu, porumb, mei, linte, mazăre etc.

Treapta a şasea - La aceasta ajung cei care mănâncă numai hra­na uscată, cei mai râvnitori. Cei care petrec în această nevo­in­ţă mănâncă numai pesmeţi de pâine muiaţi în apă, cu sare sau puţin oţet, o dată pe zi şi cu mă­sură.

Treapta a şaptea - Hrana sau mana dumnezeiască este ultima şi cea mai înaltă treaptă a postului călugăresc, la care ajung foar­te puţini dintre asceţi, după o îndelungată nevoinţă, întăriţi cu harul Sfântului Duh. Aceştia se îndestulează numai cu Prea­curatele Taine, adică cu Trupul şi Sângele lui Hristos, pe care le primesc o dată sau de două ori pe săptămână, fără a mai gusta ceva decât numai apă.

Întrebându-l până unde s-a nevoit sfinția sa, de a ajuns până la vârsta de 101 ani, bătrânul mi-a răspuns zâmbind: „Eu am trăit atâţia ani pentru că aceasta a fost voia Domnului, dar niciodată n-am fost vrednic de treptele cele de sus ale postului pustnicesc. Am postit cu râvnă şi priveghere, dar ca să fii un postitor desăvârşit e lucru mare. Ţineţi minte ce vă spune moşul Simeon, că nu poţi să posteşti cum se cuvine decât dacă urci treaptă cu treaptă, până unde îngăduie Bunul Dumnezeu!“ 

Ieroschimonahul Varsanufie: ”Omul bolnav postește doar cu binecuvântarea duhovnicului”

În sihăstrie, dar și în perioada în care viețuia în obște, părintele meu duhovnic s-a străduit să-i facă pe monahi să deprindă dulceața slujbelor de noapte, dar și o permanentă împreună-lucrare a rugăciunii cu postul și asceza. Părintele este de părere că în situaţia în care omul este bolnav, bătrân sau neputincios, e bine să asculte de duhovnicul lui, care-i cunoaşte întru totul suferinţa şi temeinicia bolii şi să postească după putere. Rânduiala postului pentru omul bolnav este oarecum mai permisivă, duhovnicul fiind cel care hotărăşte care este măsura rugăciunii şi a postului pentru această categorie de oameni. 

Protosinghelul Damaschin: ”Postul este înainte de toate, înfrânare”

Părintele Damaschin spune că: ”Postul nu trebuie să rămână o faptă izolată, ci trebuie să fie unit cu părăsirea păcatului. Nu postim numai de bucate, ci trebuie să postim şi de păcate. Postul este înainte de toate înfrânare, degeaba nu mănânci carne, dacă muşti din carnea aproapelui, degeaba nu mănânci de dulce, dacă mănânci de post mai mult decât trebuie, sau mâncăruri din cele îmbunătăţite cu tot felul de arome înşelătoare şi nesănătoase”. 

Și pentru că pentru noi mirenii, postul a devenit prilej de mândrie și nu de smerenie, e bine ca atunci când postim, să cerem sfat de la duhovnic și să o facem cu ascultare.

 

 

 

Popas ortodox în inima Nazaretului

 Biserica din Nazaret vegheată de Arhanghelul Gavriil

Autor: Mariana Borloveanu

 Am pășit în orașul copilăriei lui Iisus cu simțământul bucuriei împlinite, aceea de a respira aerul proaspăt al Nazaretului, sub lumina blândă a începutului de zi. În duh diafan de arhanghel, pelerinul ajuns în aceste locuri, parcurge în grabă străduțele flancate de bazaruri, cu dorința de a ajunge cât mai curând la grandioasa Bazilică a Bunei Vestiri. Adevărata bucurie a creștinilor se conturează însă în fața unei bisericuțe mici ortodoxe, Biserica Sfântului Arhanghel Gavriil, așezământ înălţat pe locul izvorului unde Maria Fecioara s-a întâlnit cu Îngerul, atunci când acesta i-a vestit naşterea cea mai presus de fire.

 Nazaret, un oraș al contrastelor 

În contrast cu arșița zilei, diminețile în Țara Sfântă sunt destul de reci, indiferent de locul în care te afli. Într-o astfel de zi, pe când răsărea soarele, am plecat din valea Jezreelului, care porneşte de lângă Haifa, în jos spre Tiberiada, pentru ca apoi, ajungând în zona colinară, să admirăm panorama Nazaretului în toată splendoarea lui. În ziua în care am păşit prima oară în Nazaret, am trăit un sentiment extrem de ciudat, datorită contrastului dintre cele două zone ale oraşului, nou şi vechi, modern şi arhaic, totul are dublă valenţă acolo. Nazaretul de Sus, un oraş modern, este locuit de evrei, pe când Nazaretul de Jos este tipic oriental, între cele două existând diferenţe de neimaginat. Toate evenimentele scripturistice legate de Nazaret s-au derulat în actualul Nazaret de Jos, care astăzi este împărţit în trei cartiere: cartierul creştin-ortodox, cartierul creştin-catolic şi cartierul musulman. Satul acela mititel de-acum două mii de ani, despre care în cronici se scrie că era la marginea lumii, este astăzi unul din oraşele mari ale Israelului, un fel de capitală a arabilor. Pe străduţele înguste, ce urcă şi coboară într-un du-te-vino, ai senzaţia că eşti într-un autentic bazar arăbesc, în care mişună europeni, americani, indieni şi asiatici de tot felul. Din locul acela, fiecare se îndreaptă pentru meditaţie şi rugăciune spre lăcaşul de cult căruia îi aparţine. 

Slujbă arhierească la biserica Sfântul Arhanghel Gavriil

Impresionată de imensitatea și frumusețea arhitecturală și picturală a bisericii catolice Buna Vestire, m-am oprit pentru o clipă sub adierea palmierilor și am privit spre cer, cu gândurile mele. Am coborât apoi pe aceleaşi străduţe înguste, sub impactul destul de puternic al trecutului, până când am ajuns într-o piaţetă,  lângă un perete alb şi o ogivă placată în marmură, în faţa unei biserici micuţe, dar care emana dintru început o căldură aparte, biserica ortodoxă Sfântul Arhanghel Gavriil. În sfârșit, regăseam atmosfera aceea pe care noi ortodocșii o trăim în bisericile noastre. În clipa aceea m-am simţit acasă.

Izvorul făcător de minuni și icoana Maicii Domnului cu pruncul în pântece

În simplitatea ei, micuța biserică ortodoxă este foarte căutată de pelerinii din întreaga lume ortodoxă. Acest lucru se datorează și Izvorului Maicii Domnului, pentru că, așa cum se știe, biserica Sfântului Arhanghel Gavriil a fost ridicată pe locul unor izvoare, care încă din vremurile acelea alimentau comunitatea cu apă. Despre acest izvor, se spune că este locul fântânii de unde venea să ia apă însăși Fecioara Maria și unde s-ar fi întâlnit cu îngerul Gavriil, atunci când acesta i-a vestit nașterea mai presus de fire. Izvorul există şi astăzi, aici, la Nazaret, iar apa acestuia este foarte bună, răcoritoare şi vindecătoare, precum în vremurile acelea. Dar pentru a ajunge la izvorul Maicii Domnului, trebuie să cobori treptele unui culoar ce porneşte din absida de nord şi care te duce la câţiva metri mai jos de nivelul actual al străzii. La capătul acestuia, încărcătura emoţională se amplifică. În jurul izvorului se află icoane și candele, care veghează duhul unui astfel de loc binecuvântat. Icoana Fecioarei Maria este redată într-o manieră aparte, unică aș putea spune, pentru că Maica Domnului este reprezentată cu Pruncul în pântece. Se spune că femeile care nu pot dobândi copii, la scurt timp după ce se roagă la această icoană, sunt binecuvântate cu naștere de prunci. Am mai zăbovit o clipă lângă Izvorul Maicii Domnului, și după ce am sorbit cu sete din apa de o limpezime aparte, am simţit o purificare ce pătrundea până în măduva oaselor. Am adus şi în ţară o sticluţă cu apă de la Izvorul Fecioarei Maria, apă care s-a dovedit a fi nestricăcioasă, precum agheasma. Din apa aceea mulți s-au tămăduit și încă o mai păstrez, lângă icoane.

Am ieșit din locul acela, aproape subteran, într-o mare de lumină! Și a mai fost ceva inedit în acest popas spiritual, de parcă toate popoarele lumii își trimiseseră mesageri în acest loc binecuvântat din Nazaret. Chiar lângă mine, o negresă pe nume Aedissia își împărtășise copila cu Sfintele Taine. Am schimbat câteva cuvinte și îmi spunea zâmbind că această ”lume colorată” este ceea ce Bunul Dumnezeu așteaptă de la noi, înfrățirea întru mântuire. Dintre toate bisericile ortodoxe din Țara Sfântă, numai la Sfântul Mormânt am mai întâlnit atâtea nații înfrățite, atâția oameni care își vorbeau fără să se cunoască, atâtea glasuri care fredonau psalmi în toate limbile pământului. Înălțător!

M-am desprins cu greu de locul acela binecuvântat. De-acum, Nazaretul se vede în alte nuanțe, iar izul acela de nou și vechi se simte și dincolo de grădinile de portocali, rodii și măslini, în aerul proaspăt care se coboară dinspre

Munții Hebronului.

 

 

 

 

 

MĂNĂSTIREA VĂRATEC

 Toamnă și sfinți la Văratec

Text & foto: Mariana BORLOVEANU

 După ani și ani, am poposit la Văratic într-o zi întomnată, în care razele de soare blând, coborau printre florile înrourate care înveșmântează vatra monahală. Am regăsit pacea adâncă a bisericii, unde, de-a dreapta și de-a stânga au apărut două racle cu moaște ale Sfinților Iosif de la Văratic și Gheorghe Pelerinul, sfinți care veghează pacea adâncă a slujbelor mănăstirești. Maica Iosefina, stareța acestei sfinte mănăstiri, rostuiește bunul mers al vieții monastice a celor 380 de măicuțe, care viețuiesc în Mănăstirea Văratic. Viața duhovnicească a acestora, se continuă însă cu minunate ascultări, pe care maicile le au la: Centrul Cultural Spiritual Varatic, Muzeul mănăstirii, Căminul pentru persoane vârstnice ”Cuvioasa Nazaria”, Atelierul de broderie, Atelierul de pictură, Brutăria și alte rucodelii.

 Biserica precum o mireasă și vatra monastică a Văraticului

 Biserica ”Adormirea Maicii Domnului”, este o fericită îngemănare a stilului moldovenesc cu elemente noi, apărute în Moldova în preajma secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea. Aceasta se află în centrul curţii interioare a mănăstirii, albă și zveltă, fiind zidită din piatră de râu şi din cărămidă.Privită din exterior, biserica înveșmântată în alb imaculat, este prevăzută cu trei turle, cu acoperiș în formă de clopot. Din cerdacul chiliei în care am fost găzduită, trăiesc senzația că am în față un tablou care întruchipează veșnicia.

După această panoramare a clădirii bisericii, m-am oprit în fața statuii de bronz a Saftei Brâncoveanu ( fiica lui Teodor Balș și a Zoei Rosetti-Balș), care a dăruit mare parte din odoarele liturgice ale mănăstirii și multe alte ajutoare materiale, necesare viețuirii monastice. De aici priveliștea este mult mai completă, fiind inundată într-o mare de flori și verdeață.

Apoi am ajuns la clopotnița mănăstirii, care este amplasată la 70-80 de metri mai spre est de biserică, fiind o construcţie din zid, cu aspect impunător, prevăzută cu un turn masiv, al cărui acoperiș este asemenea unei mitre arhierești. Aici se află Paraclisul Sfântul Ierarh Nicolae.

380 de măicuțe sub oblăduirea maicii starețe Iosefina Giosanu

Niciodată nu mi-a fost dat să văd atâtea măicuțe la un loc. Este o senzație, pe care nu o pot descrie, dar am trăit-o cu bucurie. Deși mănăstirea are trei biserici în care se slujește permanent, acestea par a fi neâncăpătoare. Maica Iosefina, stareța acestei sfinte mănăstiri, este tot timpul în mijlocul lor și ceea ce m-a impresionat cel mai mult, a fost faptul că aceasta se sfătuiește cu obștea în tot ceea ce face.

La Centrul Cultural Spiritual al mănăstirii, am avut bucuria de a mă reântâlni, după mulți ani, cu maica Macrina, care ani de zile a avut ascultare la Ierihon și care se îngrijește de păstrarea tezaurului cultural de la Varatic.

În Căminul pentru persoane vârstnice ”Cuvioasa Nazaria”, am surprins bucuria unor bătrâni care trăiesc într-un mediu deosebit, beneficiind de asistență religioasă, psihologică, medicală, cât și de dragostea și purtarea de grijă a maicii Filumena, care le este alături în fiecare clipă.

Iar ca o încununare a tot ceea ce am trăit la Varatic, am luat cuvât de învățătură de la două măicuțe de 84 de ani, maica Veronica și maica Filofteia, pentru care viața monahală a avut un traiect dăltuit în sfaturile duhovnicilor pe care măicuțele i-au avut: Părintele Paisie Olaru, Părintele Cleopa, Patriarhii Justin și Teoctist.

                        

Cuviosul Iosif Isihastul și Sfântul Gheorghe Pelerinul, sfinții ocrotitori ai mănăstirii

Slujbele din mănăstirile ortodoxe au ceva special, aducător de pace și adâncă trăire. În biserica Adormirea Maicii Domnului, a Mănăstirii Văratic, te simți în altă lume: în față, Sfântul Altar, care înveșmântează taina atâtor Sfinte Liturghii, în dreapta racla cu moaștele Sfântului Iosif de la Văratic, în stânga, racla cu moaștele Sfântului Gheorghe Pelerinul.

Ucenic al Sfântului Paisie, Cuviosul Iosif a fost un vrednic misionar al Bisericii noastre şi înnoitor al vieţii monahale. Acesta a contribuit la organizarea mai multor mănăstiri din munţii Neamţului şi a asigurat îndrumarea duhovnicească a sute de maici, precum şi a numeroşi anahoreţi care au viețuit la Sihla și-n zona Râpei lui Coroi. Pentru viaţa sa sfântă, Dumnezeu l-a înzestrat pe Cuviosul Iosif cu darul facerii de minuni şi al izgonirii duhurilor necurate. Prin rugăciunile sale, erau vindecaţi mulţi creştini de bolile sufleteşti şi trupeşti. De la Cuviosul Iosif isihastul se păstrează un Tipic al rugăciunii inimii, pe care acesta îl urma alături de ucenicii. Pentru faptele şi viaţa sa plină de sfinţenie, Biserica noastră îl cinsteşte pe Sfântul Cuvios Iosif de la Văratec în rândul sfinţilor cuvioşi români din ţinutul Neamţului, binecuvântat de Dumnezeu cu multe vetre monahale.

 Sfântul Gheorghe Pelerinul, cunoscut de credincioși drept Moșul Gheorghe, a avut o viețuire atipică. După ce a trăit paisprezece ani în căsnicie, cu încuviințarea soţiei sale, a plecat în pelerinaj la Ierusalim. Permanent a avut asupra sa Evanghelia și Psaltirea. Acolo a rămas patruzeci de zile, mergând de trei ori pe zi la Sfântul Mormânt, după care, a ajuns la peștera Sfântului Xenofont, unde , un pustnic i-a proorocit că nu va ajunge călugăr, dar va trăi mergând din loc în loc, în lipsă, sărăcie și rugăciune neîncetată, ajutând pe mulți să se mântuiască. Așa a și fost, sfântul viețuind în smerenie și osteneală, fiind propovăduitor, prin viață și prin cuvânt, al Evangheliei lui Hristos, pentru care a fost hărăzit de Dumnezeu cu bogat har, prin care a săvârșit minuni și vindecări, atât în vremea vieții pământești, cât și după moarte.

Sfântul  Cuvios Iosif de la Văratic și Sfântul Gheorghe Pelerinul, sunt stâlpii ocrotitori ai Mănăstirii Varatic și mângâierea noastră a tuturor.

Am trecut apoi pe la atelierele de pictură și broderie, acolo unde tot ceea ce iese din neobositele mâini ale măicuțelor, este la rang de artă.

                             

Și pentru că cea mai prețioasă hrană trupească este ”pâinea noastră cea de toate zilele” am zăbovit o clipă în brutăria mănăstirii.

Atât de multe lucruri au rămas nespuse, încât va trebui să reânnod firul gândurilor urzite la Mănăstirea Varatic și să revin cu toate lucrurile frumoase pe care le-am trăit în această gură de Rai.

 

 

 

Hirotonirea părintelui Ștefan Alexa Mindea

Neurochirurgul Ștefan Mindea,

preot pe pământ apostolic

Autor: Mariana Borloveanu

Despre renumitul neurochirurg Ștefan Mindea se vorbește în întreaga lume, despre omul Ștefan Mindea pot da mărturie toți cei care au avut bucuria să-l cunoască, dar de această dată, în zi de mare praznic al ”Sfintei Treimi”, am trăit bucuria de a participa la hirotonia preotului Ștefan Alexa Mindea. Hirotonia a fost oficiată de Arhiepiscopul Teodosie al Tomisului, alături de un impresionant sobor de preoți. Slujba a avut loc pe altarul de vară al Mănăstirii ”Văcăreștii Noi”, inundat de lumina harului, coborât pe pământ apostolic. Frumoasa familie a medicului, soția și cei șase copii, au înveșmântat bucuria clipei în lacrimi de fericire. Și nu în ultimul rând, o mare de oameni, mireni și călugări veniți din toate colțurile țării, au conturat acest fericit eveniment sub faldurile drapelului tricolor și a costumului autentic popular.

Sfânt așezământ născut la răscruce de vânturi

Nu gândeam când l-am cunoscut pe doctorul Ștefan Mindea, că într-un viitor atât de apropiat am să particip la hirotonirea ca preot a acestui vrednic slujitor al Domnului, deopotrivă tămăduitor de suflete și trupuri. În ziua sărbătorii ”Sfintei Treimi”, în Constanța coborâse un nor de ploaie, care secondat de briza densă a mării, nu dădea semne ale unei zile tocmai senine. Pe o astfel de vreme m-am încumetat să pornesc spre Lumina, un vechi sat dobrogean, așezat între câmpie și mare. Știam doar că paraclisul închinat ”Sfintei Treimi”, care urma a fi sfințit în aceiași zi, se afla în mijlocul unei imense întinderi aride de pământ, aparținând comunei Lumina, care ”este parte a sfântului pământ al Sciţiei Mici, pământ mereu la răscruce de vânturi, cu multe etnii venind şi plecând, însă cu statornicia nestrămutată a Credinţei celei Adevărate adusă de Sfântul Apostol Andrei şi însoţitorii săi. Comuna Lumina este una dintre aşezările tipice ale Dobrogei. Ca şi foarte multe alte localităţi dobrogene a cunoscut şi cunoaşte prezenţa străinilor veniţi în această Dicie (Dacie) străveche, în această vatră de viaţă românească, o prezenţă folositoare şi stimulatoare, motivaţională întru creşterea culturală, spirituală, duhovnicească şi economică a românilor. Este aceasta o atitudine ce valorizează diferenţele şi concurenţa constructiv, nu distructiv. O atitudine tipic dobrogeană”.

De ce ”Mânăstirea Văcăreștii Noi”?

Cu câțiva ani în urmă, pe când realizam un interviu cu doctorul Ștefan Mindea, acesta mi-a destăinuit cu multă emoție, cum a decurs formarea sa duhovnicească și cât de mult l-au influențat sfaturile părintelui Iustin Pârvu. Astăzi am avut bucuria să constat că și înălțarea acestui sfânt așezământ, se leagă tot de cel care i-a călăuzit viața spirituală, deslușindu-i urcușul Ortodoxiei. Aflându-ne azi aici, la sfințirea paraclisului ”Sfânta Treime”, nu pot să nu mă întreb de ce aici, în câmpia aridă a Dobrogei, se ctitorește ”Mănăstirea Văcăreștii Noi”? Răspunsul aveam să-l aflu de la părintele Ștefan: ”Ideea denumirii acestui așezământ, a venit spontan, impresionat fiind de o carte despre Mânăstirea Văcărești, pe care o doamna preoteasă de la București, mi-a dăruit-o cu ocazia creștinării unui prunc. Răsfoind paginile acelei cărți, m-a cutremurat o realitate greu de imaginat și din momentul acela am început să aprofundez tot ceea ce avea legătură cu trecutul cutremurător al așezământului de la Văcărești, trecut al cărui traiect ajungea într-un final la închisorile comuniste. Asta avea să mă readucă la profunzimea discuțiilor pe care adesea le-am avut cu părintele Iustin Pârvu, motiv pentru care pot să afirm că ideea unui astfel de așezământ, tot părintelui i-o datorez, iar proiectul despre care vorbim nu poate fi atribuit unei singure persoane, iar jertfa tuturor celor implicați în acest demers creștin, va fi bucuria generațiilor care vor urma”.

Emoționant tablou de familie

Cu toții ne-am bucurat de slujba de sfințire a paraclisului, din biserică trecând apoi prin sfântul altar și așteptând hirotonirea arhidiaconului Ștefan Mindea. Peste o mie de persoane, uitând de pandemie, s-au îmbrăcat în straie de sărbătoare (multe costume populare) și au venit aici, în locul acesta sfânt, departe de lume, dar nespus de aproape de Dumnezeu. Slujbă frumoasă, arhierească, iar soarele a alungat toți norii, bucurându-ne cu un senin albastru și cald. Toată lumea savura fiecare moment, iar slujba curgea lin precum o poveste. Arhidiaconul Ștefan, a parcurs conștiincios toate etapele slujbei, cu zâmbetu-i cald și privirea emanând lumină. După cum bine știm, toți viitorii preoţi ortodocşi depun o mărturisire publică în momentul în care sunt hirotoniţi de către ierarh, promițând că vor respecta întocmai principiile moralei creștine. În momentul în care părintele Ștefan a dat citire acestei mărturisiri, a început să se simtă emoția, mai mult și mai mult, pentru ca în aceiași clipă să surprind două lacrimi care n-au mai putut fi oprite, pe chipul plin de iubire și prețuire al preotesei Magdalena Mindea, care alături de cele patru fetițe în straie populare, savurau acel moment extrem de important pentru întreaga familie. Acesta a fost unul dintre tablourile definitorii ale momentului, întregit de Ioan și Ștefan, cei doi băieți ai familiei Mindea, care au participat efectiv la ceremonia de hirotonie, purtând amândoi veșminte diaconești.

” Vrednic este! ”

Fiecare clipă își are semnificația și frumusețea ei, dar punctul culminant al slujbei este cel al hirotonirii întru preoție. Doi dintre preoții din sobor, l-au condus pe părintele Ștefan, înconjurând de trei ori Sfânta Masă,

apoi a îngenuncheat, arătând prin aceasta că va primi toate cele ale preoției. Înaltpreasfințitul Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, și-a pus omoforul și mâna dreaptă pe capul viitorului preot, pentru ca acesta să primească harul Duhului Sfânt. Apoi, toți cei de față mărturisesc lucrarea Duhului Sfânt, rostind la unison: ”Vrednic este!”. Proaspătul preot, deși emoționat ca un școlar, a avut un comportament impecabil. Și-a primit cu vrednicie veșmintele preoțești și Liturghierul, după care a primit Sfânta Împărtășanie și a rostit o rugăciune specifică acestui moment. Un alt tablou memorabil, zic eu, este acela în care preoteasa Magdalena sărută pentru întâia oară mâna preotului Ștefan Alexa Mindea și asta sub privirile zâmbitoare ale celor doi băieți, cât și ale tuturor celor de față. Nu mi-a scăpat nici lacrima acestui moment, dar nici dimensiunea unei familii peste care astăzi Dumnezeu a coborât Harul Divin. Și ca o întregire a slujbei de hirotonire care tocmai s-a săvârșit, Înaltpreasfințitul Teodosie i-a făcut proaspătului preot un dar, în stilu-i caracteristic: Arhiepiscopul însuși a tras noile clopote ale Mânăstirii Văcărești.

”Mărturisirea pe care am făcut-o astăzi mă obligă mult”

Cunoscându-l deja de câțiva ani, nu m-am gândit niciodată că doctorul Ștefan Mindea s-ar putea gândi la preoție și asta pentru că știam cât de dedicat este profesiei de neurochirurg. Astăzi am înțeles că dragostea lui pentru Dumnezeu este atât de puternică și statornică, încât a ales o permanentă viețuire în Hristos: ”Ca și diacon simțeam că am o responsabilitate mai mică, față de cea a unui preot. Medicina și preoția, sunt două domenii care merg mână în mână, iar preotul sporește harul care coboară peste bolnavul aflat în suferință. Biserica noastră Ortodoxă este plină de sfinți care vindecau orice boală. Orice boală trupească are și o bază sufletească. Dacă mă întrebați pe mine, eu consider că ideal ar fi ca fiecare medic să fie și preot, această împreună lucrare fiind de mare folos sufletului, în primul rând. Mărturisirea pe care am făcut-o astăzi mă obligă foarte mult. Trezvia din slujbele de la biserică va avea o permanentă continuitate în spital, la căpătâiul pacienților mei suferinzi. Voi face tot ce stă în puterea mea, pentru ca bolnavii să creadă într-un deznodământ fericit al bolii. Atunci când ești bolnav, devii suspicios, temător și dacă nu-L ai pe Dumnezeu în suflet, te risipești în tot felul de frici. Din acest motiv, după ce ai stabilit toate reperele medicale ale bolii, trebuie să te apropii de sufletul pacientului, cu credință și cu dragoste. Există însă și situații în care realmente te simți depășit. În neurochirurgie lucrurile sunt ceva mai complicate decât s-ar părea și asta pentru că în cazurile grave, în cancere, în metastaze, te uiți spre Cer și aștepți ca Dumnezeu să te ajute să iei decizia cea mai înțeleaptă. Nădăjduiesc să fac tot ceea ce-mi stă în putere, astfel încât harul preoției să mă ajute și să-mi lumineze mintea și sufletul”.

Bucuria slujbelor de astăzi și a Sărbătorii ”Sfintei Treimi” mi-au luminat sufletul, dar bucuria de a ști că Biserica s-a îmbogățit cu un om ales, bineplăcut lui Dumnezeu, mă face să repet iar și iar: ”Vrednic este!”.

SFÂNTUL MARE MUCENIC GHEORGHE

Rugăciune la mormântul Purtătorului de biruință

Ajuns la Lida (Lodd), îţi trebuie ceva timp pentru a putea desluşi această adevărată punte spirituală dintre creştini şi musulmani. Petrecusem deja câteva zile şi nopţi de rugăciune în locuri cu o încărcătură specifică Ţării Sfinte, motiv pentru care, impactul cu această mică localitate din imediata apropiere a aeroportului Ben Gurion, a fost pe măsura trăirilor de până atunci. Aveam în față un lăcaş care emoționează orice creştin: Biserica „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe“. De la intrarea destul de atipică pentru bisericile creștine, până la frescele bizantine, de o frumusețe aparte, totul îți creează o stare de prezență, rar întâlnită. Punctul culminant însă, al acestui lăcaș ortodox, este fără tăgadă mormântul Sfântului Gheorghe, aflat în grota bazilicii. Momentele de meditație la mormântul sfântului sunt unice, iar duhul acestuia te înalță întru aleasă trăire spirituală.

Biserica ”Sfântul Gheorghe” din Lida – Țara Sfântă

Considerat dintotdeauna ”patria” – după mamă – a Sfântului Gheorghe, Lida este adesea picătura de har cu care sunt întâmpinați creștinii de pretutindeni. Sărăcăcios și plin de semne de întrebare, acest orășel de lângă Tel Aviv, este pentru creștini un impresionant popas de închinare și asta pentru că în colțul acela de lume s-a născut şi a fost înmormântat Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Aşezământul aparţine mănăstirii ortodoxe greceşti construite aici peste ruinele vechii bazilici creştine. Actuala biserică este închinată şi Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, dar şi Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil. Urmând tradiţia vechilor biserici creştine care se ridicau pe mormintele martirilor, şi aici, pe locul martiriului Sfântului Gheorghe a fost construită o biserică. Ridicând privirea spre basorelieful de deasupra uşii de la intrare, îl vezi, ca pretutindeni în icoanele ortodoxe, pe Sfântul Gheorghe, omorând balaurul. Încă din pronaos şi până la Sfântul Altar, frescele pictate într-un registru cromatic foarte viu, coboară lumină peste credincioşii veniţi să se închine aici. Cromatica bine echilibrată a picturii este întregită de imense policandre poleite cu aur, lucrate într-un fascinant filigran, a cărui vechime este evidentă. În partea dreaptă a altarului, în imediata apropiere a treptelor care coboară în capela subterană, se află lanţurile cu care a fost legat sfântul, înainte de a fi omorât. Credincioșii sărută cu emoție lanțul torturii sfântului și îl ating de locurile bolnave ale trupului, cu nădejdea tămăduirii. Punctul culminant însă, al popasului în acest sfânt  lăcaș ortodox, este fără tăgadă mormântul Sfântului Gheorghe, aflat în grota bazilicii. Sarcofagul de piatră, restaurat în vremea patriarhului Chiril, este de o impresionantă frumuseţe, oferind privirii monumentalitatea unei adevărate opere de artă. Nimic nu este mai minunat decât să rămâi singur, tu şi sfântul care mijloceşte strigătul profund al fiinţei tale către Dumnezeu, şi să simţi prezenţa harului care coboară peste lacrimile rugăciunii. Acolo, în grota Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, cu fruntea pe lespedea rece a mormântului său, am simţit o nebănuită putere de mulţumire şi iertare, putere pe care în nemărginita lui dragoste mi-a dăruit-o Purtătorul de biruinţă.

„Ca un izbăvitor al celor robiţi şi celor săraci folositor, neputincioşilor doctor, conducătorilor ajutător, Purtătorule de biruinţă, Mare Mucenice Gheorghe, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre!“.

Mariana Borloveanu