Clipe de înălţare sufletească pe Muntele Eleonului

Rugăciune în locul de pe care Mântuitorul S-a ridicat la Cer

Grădina Ghetsimani, al cărei mesaj biblic ne impresionează şi ne îndeamnă la rugăciune în locul în care Însuşi Mântuitorul S-a rugat, este înconjurată de biserici care aparţin creştinilor de pretutindeni. Turlele aurite ale bisericii ruse îşi coboară lumina precum o mângâiere peste Grota şi Mormântul Maicii Domnului, pentru ca pe culmea Eleonului să strălucească cele două lăcaşuri de închinare în chiar locul Înălţării la Cer a Domnului.

Dincolo de fascinaţia cu care ne întâmpină zidurile unice ale Ierusalimului, toţi creştinii pe care Dumnezeu i-a învrednicit să ajungă acolo rămân cu privirile pierdute spre înălţimile Eleonului sau, altfel spus, se lasă impresionaţi de splendoarea cu totul aparte cu care te întâmpină Muntele Măslinilor. Acesta este de fapt un lanţ muntos situat în partea de est a vechiului oraş, de care este despărţit prin Valea lui Iosafat. Noi am urcat pe Muntele Scopus, unde astăzi se înalţă Noul Ierusalim, trecând apoi pe lângă Universitatea Evreiască, pentru ca în final să coborâm până în Valea Gheenei. Încărcătura emoţională a locului este dată însă de lăcaşurile de închinare care împânzesc acele locuri biblice unde Iisus Hristos a petrecut cea mai îndelungată perioadă de timp, de-a lungul misiunii sale în Ierusalim.

Pe când se afla pe aceste meleaguri, Mântuitorul era însoţit de ucenicii Săi, cu care a stat o vreme în Betania, iar în drumul Său înspre şi dinspre vechea cetate traversa Muntele Măslinilor. Pe povârnişul dealului, în Grădina Ghetsimani, a fost luat prizonier, iar din vârful Muntelui Măslinilor S-a ridicat la cer. Dând ultimele sfaturi Apostolilor, El le-a poruncit să rămână în Ierusalim până când vor primi o nouă putere din ceruri. În timp ce le vorbea, a fost învăluit într-un nor luminos şi S-a Înălţat la cer în slava cetelor îngereşti. În timp ce Apostolii priveau spre cer, doi îngeri în haine strălucitoare au apărut înaintea lor spunând: „Bărbaţi galileeni, ce staţi căutând spre cer? Acest Iisus, care S-a înălţat de la voi spre cer, va veni aşa precum L-aţi văzut pe El mergând la cer“. Atunci ei s-au întors la Ierusalim de la muntele ce se cheamă al Măslinilor, care este aproape de Ierusalim, cale de o sâmbătă“ (Faptele Apostolilor 1, 9-12).

În capelă se află urma tălpii Mântuitorului Hristos

Fiecare pas făcut pe aleile care străbat Muntele Măslinilor înseamnă o clipă de meditaţie în faţa imensităţii Harului Divin. Când am ajuns în curtea pavată cu lespezi de piatră a Capelei Înălţării Domnului nu ştiam dacă mai întâi trebuie să mă închin în semn de cinstire a acelui loc sacru sau să mă minunez de simplitatea unui loc atât de venerat de creştini. Mi-a atras atenţia mulţimea de cârlige înfipte în pereţii curţii capelei, cârlige care sunt folosite în fiecare an la praznicul Înălţării Domnului, atunci fiind folosite pentru întinderea corturilor în care sunt adăpostiţi pelerinii veniţi din întreaga lume. În momentul în care am ajuns la uşa de la intrarea în capelă, aceasta era închisă, dar, după ce am tras clopotul, uşa ni s-a deschis şi astfel am reuşit să intrăm şi să ne rugăm în sfântul lăcaş.

Impresionant este modul în care pereţii octogonali exteriori sunt decoraţi cu arce şi coloane subţiri de marmură de Carara, de inspiraţie musulmană, coloane care sprijină capiteluri din secolele al XI-lea şi al XII-lea. Acestea sunt bogat împodobite cu ramuri şi flori, împletite în motive dintre cele mai diverse. Înălţarea la Cer este recunoscută şi în islamism, deşi nu este menţionată în Coran. Capela a fost folosită pe post de moschee timp de sute de ani. Musulmanii, devenind posesorii de drept ai lăcaşului de pe Muntele Măslinilor, au ridicat alături de capelă o moschee şi un minaret. În capelă se păstrează şi astăzi o piatră care are imprimată o urmă de picior, despre care Tradiţia spune că aparţine Însuşi Mântuitorului. Până la un moment dat, pelerinilor care se închinau acestui loc cu o încărcătură aparte li se permitea ca la plecare să ia cu ei şi o bucăţică de piatră. Multe au fost relatările legate de acest loc binecuvântat, dar cea mai impresionantă mărturie este cea a unui pelerin care a ajuns pe Muntele Măslinilor în anul 680, pe nume Arculf, care descria capela din acest loc într-un mod pe cât de simplu, pe atât de special: „O clădire rotundă deschisă spre cer, cu trei uşi-portal pe latura sudică a acesteia. Seara se aprindeau cele opt lămpi care se aflau în ferestrele de pe latura dinspre Ierusalim“. Am trăit şi noi sentimentul deschiderii spre cer, pentru ca înserarea să ne găsească în aşteptarea luminilor dinspre cetate.

Icoana Maicii Domnului „Grabnic Ascultătoare“

Aşteptarea noastră nu mai avea margini, cu toţii dorindu-ne să îngenunchem în faţa Icoanei Maicii Domnului „Grabnic Ascultătoare“, icoană care aduce multă alinare, acolo, în Biserica Înălţarea Domnului. Acest aşezământ aparţine Bisericii Ruse, fiind lăcaşul de slujire al obştii monahale formate acolo. Începând cu anul 1906, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a recunoscut în mod oficial mănăstirea, pentru ca numai după un an de zile obştea să numere în jur de o sută de vieţuitoare. Aşezământul nu mai seamănă întru totul cu vechiul lăcaş de închinare, acesta extinzându-se cu un corp de chilii, un atelier de pictură şi unul de broderie. Mănăstirea rusească a Înălţării Domnului este uşor de identificat de pelerini, datorită unui turn care poate fi zărit de la mari depărtări. Frescele de o frumuseţe aparte de pe pereţii mănăstirii au fost pictate chiar de măicuţele care au vieţuit aici. Mănăstirea păstrează şi astăzi numeroase icoane deosebit de frumoase, precum şi moaşte ale mai multor sfinţi. Icoana Maicii Domnului „Grabnic Ascultătoare“, pe care cu toţii ne doream să o atingem, se află chiar lângă Sfântul Altar şi pe care creştinii de pretutindeni o venerează, pentru că multe minuni a săvârşit de-a lungul anilor. Cele 30 de maici care vieţuiesc astăzi acolo au venit în timp din Rusia, Arabia, România, Germania, Estonia şi chiar din Australia.

Pentru toţi creştinii, sărbătoarea Înălţării Domnului păstrează aceeaşi lumină a veşnicei Învieri, lumină care sporeşte semnificaţia spirituală a locurilor, amplificând mesajul biblic. Cele două lăcaşuri de închinare, având hramul acestei sărbători, poartă binecuvântarea Înălţării Mântuitorului din locul peste care se cerne aerul proaspăt printre măslinii de pe Eleon.

Biserica Sfântului Nicodim - Ponoarele

Aproape de Podul lui Dumnezeu         

                     

De cum ajungi pe plaiurile de legendă din Mehedinţi, mai ales dacă se-ntâmplă să fie în luna lui mai, mirajul pădurii de liliac de la Ponoarele te-nvăluie dintru început. Cu greu te poţi hotărî, pentru că ai de ales între aerul proaspăt al pădurii şi farmecul cu totul aparte al Peşterii şi Podului lui Dumnezeu, străjuit de cele două lacuri ale Zătonului. În această lume de vis, te trezeşte silueta albă a Bisericii „Sfântul Nicodim de la Tismana“, care întregeşte vatra de spiritualitate a acestor meleaguri, prin care sfântul se pare că a trecut. Oamenii locului poartă cu ei legendele veacurilor, pentru ca astăzi să trăiască bucuria de a fi păstoriţi de un ierarh care s-a născut pe meleagurile acelea şi pentru care Dumnezeu a rânduit ca la călugărie să primească numele Nicodim.

O adevărată arcadă de calcar ce se arcuieşte parcă peste timp îţi dezvăluie un pod de piatră nefăcut de mână de om, o minune a naturii care mângâie privirea şi fascinează în egală măsură mintea. Podul poate fi admirat în toată măreţia sa din Crovul Peşterii, de unde se dezvăluie deschiderea spre Valea Pragului, cu structura sa etajată, formată prin eroziunea apelor şi a vântului. Podul lui Dumnezeu de la Ponoarele este al doilea pod natural din Europa, ca mărime, şi singurul care este şi funcţional, având în vedere că pe deasupra sa trece şoseaua care leagă Drobeta-Turnu Severin de localitatea mehedinţeană Baia de Aramă, ajungând în final la staţiunea Băile Herculane. Acest miraculos pod natural s-a format prin prăbuşirea unui perete al peşterii Ponoarele, care este brăzdată de mii de galerii subterane şi care, prin arhitectura interioară deosebită, este de o mare atracţie turistică. Deasupra peşterii şi a podului se află un adevărat labirint de formaţiuni carstice. Aceste încreţituri calcaroase, cunoscute sub numele de „lapiezuri îngropate“, alcătuiesc Câmpul Afroditei şi Câmpul Cleopatrei, formaţiuni unice pe continentul european. Frumuseţea se continuă şi dincolo de pereţii calcaroşi, până la ieşirea din peşteră, acolo unde te întâmpină într-un cadru natural de excepţie lacul Zătonul Mare. 

Locul cu multe legende

Se spune că pe aici a trecut la un moment dat şi Sfântul Nicodim, care se nevoia în căutarea cascadei ce i se arătase în vis şi deasupra căreia trebuia să construiască o mănăstire. Aşa s-a oprit la Ponoarele, chiar în locul de unde izvorăşte râul Bulba, gândind la lăcaşul pe care urma să-l ridice în slujba Domnului. Două familii foarte înstărite, lipsite de credinţă şi de orice legătură cu Dumnezeu, l-au ademenit şi, în timp ce se odihnea, au luat cuţitul de tăiat pâine al sfântului şi au tăiat cu acesta o găină pe care ulterior i-au strecurat-o în traista pe care o avea asupră-i. În urma acestui vicleşug l-au acuzat de furt, scoţându-i găina din traistă şi făcându-l de ruşine în faţa tuturor. Ruşinat şi cu durere în suflet, Sfântul Nicodim a plecat în căutarea unui alt loc în care să ridice mănăstirea visată, care astăzi este sfânta Mănăstire Tismana. Coborând pe Valea Găinii, s-a oprit pe marginea râului Bulba, care curgea prin partea stângă a văii, şi privind abătut spre apa limpede cu miros de ferigă, a blestemat-o ca aceasta să fie zbuciumată pe veci, lipsită de peşti şi să o înghită pământul. Sătenii povestesc înfioraţi cum că acest blestem s-a împlinit, având în vedere zbuciumul creat de cele opt mori existente pe cursul râului. Nici peştii nu trăiesc în râu, exact cum a hărăzit sfântul, iar pe timp de secetă, vara, apa dispare înghiţită de pământul însetat, şi asta pentru că traiectoria albiei sale trece peste o peşteră. Din cauza secetei, apa intră brusc în cavitatea subterană, dând impresia că a fost înghiţită de pământ.

O altă legendă spune că acum multe veacuri aici locuia necuratul, chiar în peştera de la Ponoarele. Mult rău pricinuia diavolul oamenilor, motiv pentru care toată suflarea a început să se roage lui Dumnezeu să-i scape de nenorocirile pe care acesta le pricinuia localnicilor. Dumnezeu ar fi lovit cu palma tavanul peşterii, astfel încât acesta s-a prăbuşit peste intrare. Cu toate astea, diavolul s-a strecurat pe căi numai de el ştiute şi a ieşit pe sub deal, pe cealaltă gură a peşterii, cea care duce spre lacul Zătonul Mare. Văzându-se învins, acesta a început să se agaţe cu ghearele de vârful Dealului Peşterii, în furia sa formând şanţuri în formaţiunile calcaroase şi ajungând în câmpiile de lapiezuri Afrodita şi Cleopatra. Legenda mai spune că necuratul s-ar fi urcat apoi pe stânca numită a diavolului, din locul acela observând oamenii care intrau în peşteră şi pe care de multe ori a încercat să îi înece în lacul Zătonul Mare.

O biserică nouă în semn de plecăciune în faţa Sfântului Nicodim

Pe aceste meleaguri, oamenii cred cu tărie că toate legendele lăsate de strămoşii lor sunt reale. Şi când ajungi lângă lac, n-ai cum să nu observi că în tot universul acesta mirific nu există nici o fărâmă de viaţă. Sătenii sunt oameni gospodari, cu frică de Dumnezeu şi se roagă de veacuri pentru răscumpărarea acelei nelegiuiri care i s-a întâmplat sfântului, dorindu-şi cu ardoare ca într-o bună zi în apa de la Ponoarele să mişune peştii şi alte vietăţi. Pentru că visul Sfântului Nicodim a fost ca în locul acela să înalţe un lăcaş de-nchinăciune, oamenii locului au hotărât ca aici, în imediata apropiere a Podului lui Dumnezeu, să construiască o biserică, spre a ridica blestemul. 

Georgică Pătraşcu, primarul comunei Ponoarele, a avut iniţiativa înălţării lăcaşului de închinare, fiind alături de oameni, sfătuindu-se tot timpul cu ei şi ocupându-se personal de construcţia şi pictura bisericii. „Cu toate vicisitudinile cu care ne confruntăm în aceste vremuri destul de tulburi pentru omenire, cu toate lipsurile şi nevoile localnicilor, ne-am străduit să împlinim visul din bătrâni al consătenilor noştri. Biserica «Sfântul Nicodim de la Tismana» este aproape gata, o adevărată bijuterie, şi trebuie să vă spun cu mare bucurie că pictura bisericii este de o cromatică şi o tehnică picturală aparte, fiind executată de un fiu al locului, în tehnica fresco, după erminiile Bisericii, într-un autentic stil bizantin, ceea ce rar se mai pictează astăzi. 

                                                    (pictorul Ioan Borloveanu)

Toată suflarea din acest ţinut al Mehedinţiului aşteaptă o primenire a vieţii spirituale, sub lumina care se cerne peste lăcaşul de-nchinăciune, coborând spre Zăton, pentru ca în final să-mbrăţişeze Podul lui Dumnezeu“, a spus primarul comunei Ponoarele.