Clipe de înălţare sufletească pe Muntele Eleonului

Rugăciune în locul de pe care Mântuitorul S-a ridicat la Cer

Grădina Ghetsimani, al cărei mesaj biblic ne impresionează şi ne îndeamnă la rugăciune în locul în care Însuşi Mântuitorul S-a rugat, este înconjurată de biserici care aparţin creştinilor de pretutindeni. Turlele aurite ale bisericii ruse îşi coboară lumina precum o mângâiere peste Grota şi Mormântul Maicii Domnului, pentru ca pe culmea Eleonului să strălucească cele două lăcaşuri de închinare în chiar locul Înălţării la Cer a Domnului.

Dincolo de fascinaţia cu care ne întâmpină zidurile unice ale Ierusalimului, toţi creştinii pe care Dumnezeu i-a învrednicit să ajungă acolo rămân cu privirile pierdute spre înălţimile Eleonului sau, altfel spus, se lasă impresionaţi de splendoarea cu totul aparte cu care te întâmpină Muntele Măslinilor. Acesta este de fapt un lanţ muntos situat în partea de est a vechiului oraş, de care este despărţit prin Valea lui Iosafat. Noi am urcat pe Muntele Scopus, unde astăzi se înalţă Noul Ierusalim, trecând apoi pe lângă Universitatea Evreiască, pentru ca în final să coborâm până în Valea Gheenei. Încărcătura emoţională a locului este dată însă de lăcaşurile de închinare care împânzesc acele locuri biblice unde Iisus Hristos a petrecut cea mai îndelungată perioadă de timp, de-a lungul misiunii sale în Ierusalim.

Pe când se afla pe aceste meleaguri, Mântuitorul era însoţit de ucenicii Săi, cu care a stat o vreme în Betania, iar în drumul Său înspre şi dinspre vechea cetate traversa Muntele Măslinilor. Pe povârnişul dealului, în Grădina Ghetsimani, a fost luat prizonier, iar din vârful Muntelui Măslinilor S-a ridicat la cer. Dând ultimele sfaturi Apostolilor, El le-a poruncit să rămână în Ierusalim până când vor primi o nouă putere din ceruri. În timp ce le vorbea, a fost învăluit într-un nor luminos şi S-a Înălţat la cer în slava cetelor îngereşti. În timp ce Apostolii priveau spre cer, doi îngeri în haine strălucitoare au apărut înaintea lor spunând: „Bărbaţi galileeni, ce staţi căutând spre cer? Acest Iisus, care S-a înălţat de la voi spre cer, va veni aşa precum L-aţi văzut pe El mergând la cer“. Atunci ei s-au întors la Ierusalim de la muntele ce se cheamă al Măslinilor, care este aproape de Ierusalim, cale de o sâmbătă“ (Faptele Apostolilor 1, 9-12).

În capelă se află urma tălpii Mântuitorului Hristos

Fiecare pas făcut pe aleile care străbat Muntele Măslinilor înseamnă o clipă de meditaţie în faţa imensităţii Harului Divin. Când am ajuns în curtea pavată cu lespezi de piatră a Capelei Înălţării Domnului nu ştiam dacă mai întâi trebuie să mă închin în semn de cinstire a acelui loc sacru sau să mă minunez de simplitatea unui loc atât de venerat de creştini. Mi-a atras atenţia mulţimea de cârlige înfipte în pereţii curţii capelei, cârlige care sunt folosite în fiecare an la praznicul Înălţării Domnului, atunci fiind folosite pentru întinderea corturilor în care sunt adăpostiţi pelerinii veniţi din întreaga lume. În momentul în care am ajuns la uşa de la intrarea în capelă, aceasta era închisă, dar, după ce am tras clopotul, uşa ni s-a deschis şi astfel am reuşit să intrăm şi să ne rugăm în sfântul lăcaş.

Impresionant este modul în care pereţii octogonali exteriori sunt decoraţi cu arce şi coloane subţiri de marmură de Carara, de inspiraţie musulmană, coloane care sprijină capiteluri din secolele al XI-lea şi al XII-lea. Acestea sunt bogat împodobite cu ramuri şi flori, împletite în motive dintre cele mai diverse. Înălţarea la Cer este recunoscută şi în islamism, deşi nu este menţionată în Coran. Capela a fost folosită pe post de moschee timp de sute de ani. Musulmanii, devenind posesorii de drept ai lăcaşului de pe Muntele Măslinilor, au ridicat alături de capelă o moschee şi un minaret. În capelă se păstrează şi astăzi o piatră care are imprimată o urmă de picior, despre care Tradiţia spune că aparţine Însuşi Mântuitorului. Până la un moment dat, pelerinilor care se închinau acestui loc cu o încărcătură aparte li se permitea ca la plecare să ia cu ei şi o bucăţică de piatră. Multe au fost relatările legate de acest loc binecuvântat, dar cea mai impresionantă mărturie este cea a unui pelerin care a ajuns pe Muntele Măslinilor în anul 680, pe nume Arculf, care descria capela din acest loc într-un mod pe cât de simplu, pe atât de special: „O clădire rotundă deschisă spre cer, cu trei uşi-portal pe latura sudică a acesteia. Seara se aprindeau cele opt lămpi care se aflau în ferestrele de pe latura dinspre Ierusalim“. Am trăit şi noi sentimentul deschiderii spre cer, pentru ca înserarea să ne găsească în aşteptarea luminilor dinspre cetate.

Icoana Maicii Domnului „Grabnic Ascultătoare“

Aşteptarea noastră nu mai avea margini, cu toţii dorindu-ne să îngenunchem în faţa Icoanei Maicii Domnului „Grabnic Ascultătoare“, icoană care aduce multă alinare, acolo, în Biserica Înălţarea Domnului. Acest aşezământ aparţine Bisericii Ruse, fiind lăcaşul de slujire al obştii monahale formate acolo. Începând cu anul 1906, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a recunoscut în mod oficial mănăstirea, pentru ca numai după un an de zile obştea să numere în jur de o sută de vieţuitoare. Aşezământul nu mai seamănă întru totul cu vechiul lăcaş de închinare, acesta extinzându-se cu un corp de chilii, un atelier de pictură şi unul de broderie. Mănăstirea rusească a Înălţării Domnului este uşor de identificat de pelerini, datorită unui turn care poate fi zărit de la mari depărtări. Frescele de o frumuseţe aparte de pe pereţii mănăstirii au fost pictate chiar de măicuţele care au vieţuit aici. Mănăstirea păstrează şi astăzi numeroase icoane deosebit de frumoase, precum şi moaşte ale mai multor sfinţi. Icoana Maicii Domnului „Grabnic Ascultătoare“, pe care cu toţii ne doream să o atingem, se află chiar lângă Sfântul Altar şi pe care creştinii de pretutindeni o venerează, pentru că multe minuni a săvârşit de-a lungul anilor. Cele 30 de maici care vieţuiesc astăzi acolo au venit în timp din Rusia, Arabia, România, Germania, Estonia şi chiar din Australia.

Pentru toţi creştinii, sărbătoarea Înălţării Domnului păstrează aceeaşi lumină a veşnicei Învieri, lumină care sporeşte semnificaţia spirituală a locurilor, amplificând mesajul biblic. Cele două lăcaşuri de închinare, având hramul acestei sărbători, poartă binecuvântarea Înălţării Mântuitorului din locul peste care se cerne aerul proaspăt printre măslinii de pe Eleon.

Biserica Sfântului Nicodim - Ponoarele

Aproape de Podul lui Dumnezeu         

                     

De cum ajungi pe plaiurile de legendă din Mehedinţi, mai ales dacă se-ntâmplă să fie în luna lui mai, mirajul pădurii de liliac de la Ponoarele te-nvăluie dintru început. Cu greu te poţi hotărî, pentru că ai de ales între aerul proaspăt al pădurii şi farmecul cu totul aparte al Peşterii şi Podului lui Dumnezeu, străjuit de cele două lacuri ale Zătonului. În această lume de vis, te trezeşte silueta albă a Bisericii „Sfântul Nicodim de la Tismana“, care întregeşte vatra de spiritualitate a acestor meleaguri, prin care sfântul se pare că a trecut. Oamenii locului poartă cu ei legendele veacurilor, pentru ca astăzi să trăiască bucuria de a fi păstoriţi de un ierarh care s-a născut pe meleagurile acelea şi pentru care Dumnezeu a rânduit ca la călugărie să primească numele Nicodim.

O adevărată arcadă de calcar ce se arcuieşte parcă peste timp îţi dezvăluie un pod de piatră nefăcut de mână de om, o minune a naturii care mângâie privirea şi fascinează în egală măsură mintea. Podul poate fi admirat în toată măreţia sa din Crovul Peşterii, de unde se dezvăluie deschiderea spre Valea Pragului, cu structura sa etajată, formată prin eroziunea apelor şi a vântului. Podul lui Dumnezeu de la Ponoarele este al doilea pod natural din Europa, ca mărime, şi singurul care este şi funcţional, având în vedere că pe deasupra sa trece şoseaua care leagă Drobeta-Turnu Severin de localitatea mehedinţeană Baia de Aramă, ajungând în final la staţiunea Băile Herculane. Acest miraculos pod natural s-a format prin prăbuşirea unui perete al peşterii Ponoarele, care este brăzdată de mii de galerii subterane şi care, prin arhitectura interioară deosebită, este de o mare atracţie turistică. Deasupra peşterii şi a podului se află un adevărat labirint de formaţiuni carstice. Aceste încreţituri calcaroase, cunoscute sub numele de „lapiezuri îngropate“, alcătuiesc Câmpul Afroditei şi Câmpul Cleopatrei, formaţiuni unice pe continentul european. Frumuseţea se continuă şi dincolo de pereţii calcaroşi, până la ieşirea din peşteră, acolo unde te întâmpină într-un cadru natural de excepţie lacul Zătonul Mare. 

Locul cu multe legende

Se spune că pe aici a trecut la un moment dat şi Sfântul Nicodim, care se nevoia în căutarea cascadei ce i se arătase în vis şi deasupra căreia trebuia să construiască o mănăstire. Aşa s-a oprit la Ponoarele, chiar în locul de unde izvorăşte râul Bulba, gândind la lăcaşul pe care urma să-l ridice în slujba Domnului. Două familii foarte înstărite, lipsite de credinţă şi de orice legătură cu Dumnezeu, l-au ademenit şi, în timp ce se odihnea, au luat cuţitul de tăiat pâine al sfântului şi au tăiat cu acesta o găină pe care ulterior i-au strecurat-o în traista pe care o avea asupră-i. În urma acestui vicleşug l-au acuzat de furt, scoţându-i găina din traistă şi făcându-l de ruşine în faţa tuturor. Ruşinat şi cu durere în suflet, Sfântul Nicodim a plecat în căutarea unui alt loc în care să ridice mănăstirea visată, care astăzi este sfânta Mănăstire Tismana. Coborând pe Valea Găinii, s-a oprit pe marginea râului Bulba, care curgea prin partea stângă a văii, şi privind abătut spre apa limpede cu miros de ferigă, a blestemat-o ca aceasta să fie zbuciumată pe veci, lipsită de peşti şi să o înghită pământul. Sătenii povestesc înfioraţi cum că acest blestem s-a împlinit, având în vedere zbuciumul creat de cele opt mori existente pe cursul râului. Nici peştii nu trăiesc în râu, exact cum a hărăzit sfântul, iar pe timp de secetă, vara, apa dispare înghiţită de pământul însetat, şi asta pentru că traiectoria albiei sale trece peste o peşteră. Din cauza secetei, apa intră brusc în cavitatea subterană, dând impresia că a fost înghiţită de pământ.

O altă legendă spune că acum multe veacuri aici locuia necuratul, chiar în peştera de la Ponoarele. Mult rău pricinuia diavolul oamenilor, motiv pentru care toată suflarea a început să se roage lui Dumnezeu să-i scape de nenorocirile pe care acesta le pricinuia localnicilor. Dumnezeu ar fi lovit cu palma tavanul peşterii, astfel încât acesta s-a prăbuşit peste intrare. Cu toate astea, diavolul s-a strecurat pe căi numai de el ştiute şi a ieşit pe sub deal, pe cealaltă gură a peşterii, cea care duce spre lacul Zătonul Mare. Văzându-se învins, acesta a început să se agaţe cu ghearele de vârful Dealului Peşterii, în furia sa formând şanţuri în formaţiunile calcaroase şi ajungând în câmpiile de lapiezuri Afrodita şi Cleopatra. Legenda mai spune că necuratul s-ar fi urcat apoi pe stânca numită a diavolului, din locul acela observând oamenii care intrau în peşteră şi pe care de multe ori a încercat să îi înece în lacul Zătonul Mare.

O biserică nouă în semn de plecăciune în faţa Sfântului Nicodim

Pe aceste meleaguri, oamenii cred cu tărie că toate legendele lăsate de strămoşii lor sunt reale. Şi când ajungi lângă lac, n-ai cum să nu observi că în tot universul acesta mirific nu există nici o fărâmă de viaţă. Sătenii sunt oameni gospodari, cu frică de Dumnezeu şi se roagă de veacuri pentru răscumpărarea acelei nelegiuiri care i s-a întâmplat sfântului, dorindu-şi cu ardoare ca într-o bună zi în apa de la Ponoarele să mişune peştii şi alte vietăţi. Pentru că visul Sfântului Nicodim a fost ca în locul acela să înalţe un lăcaş de-nchinăciune, oamenii locului au hotărât ca aici, în imediata apropiere a Podului lui Dumnezeu, să construiască o biserică, spre a ridica blestemul. 

Georgică Pătraşcu, primarul comunei Ponoarele, a avut iniţiativa înălţării lăcaşului de închinare, fiind alături de oameni, sfătuindu-se tot timpul cu ei şi ocupându-se personal de construcţia şi pictura bisericii. „Cu toate vicisitudinile cu care ne confruntăm în aceste vremuri destul de tulburi pentru omenire, cu toate lipsurile şi nevoile localnicilor, ne-am străduit să împlinim visul din bătrâni al consătenilor noştri. Biserica «Sfântul Nicodim de la Tismana» este aproape gata, o adevărată bijuterie, şi trebuie să vă spun cu mare bucurie că pictura bisericii este de o cromatică şi o tehnică picturală aparte, fiind executată de un fiu al locului, în tehnica fresco, după erminiile Bisericii, într-un autentic stil bizantin, ceea ce rar se mai pictează astăzi. 

                                                    (pictorul Ioan Borloveanu)

Toată suflarea din acest ţinut al Mehedinţiului aşteaptă o primenire a vieţii spirituale, sub lumina care se cerne peste lăcaşul de-nchinăciune, coborând spre Zăton, pentru ca în final să-mbrăţişeze Podul lui Dumnezeu“, a spus primarul comunei Ponoarele.

Despre felul postirii omului bolnav

Mare bucurie avem ori de câte ori părintele Laurenţiu ne dăruieşte cuvinte de învăţătură, care rămân pentru totdeauna în cămara sufletului. Este sfătos părintele, iar atunci când ne vorbeşte, o face cu multă dragoste. Astăzi era în pădure când am ajuns la Mănăstirea  Cozia Veche, dar auzind că ne dorim să-l ascultăm, a coborât de îndată şi ne-a vorbit despre rugăciunea şi postul celor aflaţi în suferinţă. Multe a învăţat de la părintele Cleopa, dar cu mare bucurie ne dăruieşte şi nouă din învăţătura acestui mare duhovnic, al cărui ucenic a fost, la Mănăstirea Sihăstria.

Pentru că traversăm această perioadă de curăţire trupească şi sufletească a Postului Mare, m-am gândit că cel mai potrivit ar fi să vorbim despre    smerenie şi rugăciune, despre grija faţă de cei bolnavi de lângă noi şi să găsim împreună calea prin care să le uşurăm suferinţa.

Postul şi rugăciunea  au mers dintotdeauna mână-n mână. Chiar dacă nu există o academie a rugăciunii, cel care doreşte să sporească întru aceasta, trebuie să cântărescă rostuirea fiecărui pas, a fiecărei trepte care duce omul spre mântuire. În situaţia în care omul este bolnav, bătrân sau neputincios e bine să asculte de duhovnicul lui, care-i cunoaşte întrutotul suferinţa şi temeinicia bolii şi să postească după putere. Şi-apoi şi bolile-astea trebuie să fie foarte bine cântărite, nu pentru o banală durere de cap să dăm prilej diavolului să ne orească din post şi rugăciune. Rânduiala postului pentru omul bolnav este oarecum mai permisivă, duhovnicul fiind cel care hotărăşte care este măsura rugăciunii şi a postului pentru această categorie de oameni. Dar trebuie să avem conştiinţa dimensiunii bolii, abia apoi să delimităm ascultarea celui suferind şi asta pentru că postul trebuie sa fie o permanentă bucurie, când posteşti, nu te chinui.  Suferinţa celui care posteşte este fără-ndoială o batjocură, Dumnezeu nu vrea un astfel de post.

Ce părere aveţi despre înfrânare, atunci când cel care posteşte este bolnav?

Părintele Cleopa ne învăţa să avem mare grijă când stabilim natura bolii şi a suferinţei:” Dacă cineva este bolnav să se înfrâneze de la mâncare după putere, dar să postească de mânie, de tutun, de beţie, de ceartă, de înjurături, de glume, de somn mult, de gânduri şi imaginaţii necurate, de păcate urâte trupeşti şi sufleteşti, de furt, de minciună, de vrăjitorie, de avorturi, de dezbinări între rude şi de tot păcatul. Că mai mare este postul sufletesc de gânduri şi de faptele rele, decât postul trupesc de mâncare. Cine se înfrânează de la toate aceste răutăţi, se va putea cu uşurinţă înfrâna şi de la mâncare şi băutură.” Postul este înainte de toate înfrânare, degeaba nu mănănci carne, dacă muşti din carnea aproapelui, degeaba nu mănânci de dulce, dacă mănânci de post mai mult decât trebuie, sau mâncăruri din cele îmbunătăţite cu tot felul de arome înşelătoare şi nesănătoase. Acela nu mai este post.

Este păcat ca în rugăciunile noastre de fiecare zi să-i cerem lui Dumnezeu sănătate?

Să nu uităm că toţi marii sfinţi au fost bolnavi, dar fără nicio excepţie, aceştia primeau cu mare bucurie suferinţele, iar boala îi ajuta să fie în permanenţă cu mintea la Bunul Dumnezeu. Spre deosebire de noi, care înainte de toate, în toate rugăciunile noastre ne rugăm pentru sănătate, sfinţii se rugau neâncetat să le dea Dumnezeu boli grele, urâte, chinuitoare. Ori în aceste condiţii, oricare dintre semenii noştri care trece printr-o grea suferinţă, înainte de a se grăbi să se roage pentru sănătate, trebuie să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru boală, să aibă răbdare şi să se roage la Bunul Dumnezeu pentru iertarea păcatelor. Dumnezeu nu-i cere celui bolnav nici rugăciune la miezul nopţii, nici metanii, nici post, ci doar să aibă puterea să-i mulţumească pentru că i-a dat această boală pentru iertarea păcatelor lui. Noi toţi trebuie să dăm slavă lui Dumnezeu, să răbdăm cu bucurie şi cu smerenie bolile pe care ni le dă Dumnezeu pentru păcatele noastre.

Autor: Mariana Borloveanu

Învăţături despre postire

Pr.Simeon de la Pătrunsa a postit toată viaţa, iar la 101 ani a plecat la Domnul

Cu doi ani în urmă, Dumnezeu m-a învrednicit ca, în gura de rai de la Schitul Pătrunsa, să mă îmbogăţesc cu vorbele de duh ale celui care era atunci cel mai vârstnic trăitor din lumea monahală românească, părintele Simeon. Cu mare bucurie ne-a destăinuit despre ziua în care s-a călugărit, despre întregul său urcuş monastic, dar la ultima noastră întâlnire, cu două luni înainte de a muri, bătrânul Simeon avea să-mi dezvăluie cât de mult au însemnat postul şi asceza în formarea sa spirituală a vieţuirii în Hristos şi cât de importantă este, pentru cel care se hotărăşte să postească, parcurgerea fiecărei trepte, pe măsura râvnei duhovniceşti.

Drumul până în inima Munţilor Builei este foarte greu de parcurs, mai ales de cei mai puţin obişnuiţi cu suişul şi coborâşul printre stânci, unde rădăcinile proeminente ale fagilor îţi dau tot timpul senzaţia că trebuie să te agăţi de ele pentru a putea învinge muntele. Intrând în acea lume a permanentei ru­gă­ciuni, păşeam cu sfială, cu tea­ma să nu tulbur tăcerea ce picura cu mărinimie din candela cerului nefiresc de albastru. Şi cum chilia părintelui se afla în imediata apropiere a bisericii, m-am îndreptat într-acolo, dar în clipa imediat următoare m-a strigat bătrânul Simeon, care trebăluia prin curtea mă­năs­ti­rii, arătându-se foarte bucuros de întâlnirea noastră. Ceea ce nu ştiam eu însă la vremea aceea era faptul că aceasta avea să fie şi ultima noastră în­tre­ve­dere. În acea zi de sâmbătă, a vorbit mai mult părintele, iar zâmbetul nu i-a pierit nici măcar o clipă de pe chipul nefiresc de senin. Şi ca o recompensă pentru faptul că am învins muntele, ne-a invitat în chilia sa, unde am băut ceai de urzici şi am mâncat mere coapte. N-am să uit niciodată ziua aceea, cum n-am să uit nici cele trei ceasuri pe care le-am petrecut în cămăruţa extrem de mică, unde părintele ne-a vorbit des­pre cumpătare şi treptele postului, musai de urmat.

Temeinicia postului a deprins-o din familie

Toţi călugării de la Pătrunsa trăiesc după reguli atonite, iar posturile aspre sunt ţinute în asceză şi priveghere. Până la tainele vieţuirii din acest colţ de lume, părintele Simeon îşi amin­teşte că şi în familie posturile îşi aveau regulile lor destul de stricte. Copilul de atunci se numea Victor Gomoiu şi a crescut într-o familie de res­pectabili intelectuali din Me­he­dinţi, de la Vânju Mare. Insis­tând asupra rigorilor pe care bă­trânii le aveau în privinţa postului, l-am rugat pe părintele Si­me­on să ne dea reţeta lon­ge­vi­tă­ţii, dar şi a sănătăţii celor din familia sa. Şi atunci, ca şi acum, ri­gorile postului se bazau pe acelaşi temei, fără ceartă, fără patimă, fără mâncare de dulce. Ceea ce este important în po­ves­tea de viaţă a bătrânului se referă la cu totul altceva. Când nu era post, şase zile din săp­tă­mâ­nă, toată lumea, indiferent de munca pe care o depunea, mân­ca doar legume şi fructe. Du­mi­ni­ca era singura zi a săptămânii în care se putea mânca şi carne, pe lângă care era voie ca fiecare să poată bea un pahar cu vin. Părintele nu-şi aminteşte să-l fi durut vreodată ceva şi nici medicamente nu a luat niciodată, dar nici nu s-a simţit vreodată atras de îmbuibarea pântecelui. Ceea ce a ţinut cu orice preţ să ne mai spună a fost faptul că, în familia sa, deşi erau intelectuali, nimeni nu renunţa la munca fizică, în grădină, în livadă, la câmp, oriunde, dar toată lumea muncea, zi de zi. „Mişcarea pune sângele la trea­bă, îl clocoteşte şi nu-l lasă să lâncezească. Dacă nu munceam zi de zi şi dacă nu mă hrăneam cu poame şi verzituri, vă spun eu că nu mai apucam suta de ani!“  Aşa am desluşit secretul lon­gevităţii monahului: a mun­cit tot timpul, n-a luat niciodată medicamente, carne a mâncat doar duminica şi nu i-au lipsit legumele şi fructele. 

 „Când ai pântecele plin, nu te mai poţi gândi la rugăciune“

„Eu am trăit atâţia ani pentru că aceasta a fost voia Domnului, dar niciodată n-am fost vrednic de treptele cele de sus ale postului pustnicesc. Am postit cu râvnă şi priveghere, dar ca să fii un postitor desăvârşit e lucru mare. Ţineţi minte ce vă spune moşul Simeon, că nu poţi să posteşti cum se cuvine decât dacă urci treaptă cu treaptă, până unde îngăduie Bunul Dumnezeu!“ Şi aşa, încet şi clar, ca la şcoală, ne-a învăţat părintele Simeon care sunt treptele postului desă­vârşit:

„Treapta întâi. Carnivorii, care mănâncă întotdeauna car­ne. Aceştia sunt în treapta cea mai de jos a postului şi, chiar dacă se înfrânează uneori de la mâncare, ei nu pot spori niciodată în rugăciune.

Treapta a doua. Lactove­ge­ta­ri­enii, care nu mănâncă niciodată carne, ci numai lapte, brân­ză, ouă şi tot felul de legume fierte. Aceştia sunt în treapta a doua a postului, pe care o ţin de obicei călugării din mănăstiri şi uneori mirenii.

Treapta a treia. Vegetarienii, care mănâncă numai zarzavaturi şi legume fierte sau nefierte. Rânduiala aceasta formează trea­pta a treia a postului şi o ţin că­lugării cei mai râvnitori din mănăstiri. De aici încolo încep treptele postului cele mai aspre, pe care păşesc, de obicei, că­lu­gării sihaştri şi pustnicii cei mai nevoitori.

Treapta a patra. Fructiferii, care mănâncă o dată pe zi pâine şi fructe nefierte, fără a gusta vreodată altfel de hrană. Cine a ajuns la această treaptă a postului, acela poate stăpâni cu uşurinţă trupul şi gândurile şi poate spori repede pe calea rugăciunii.

Treapta a cincea. Cerealierii - la această treaptă ajung călu­gă­rii, mai ales cei din sihăstrii şi pust­nicii, care mănâncă o dată pe zi numai pâine pustnicească şi boabe muiate de grâu, porumb, mei, linte, mazăre etc.

Treapta a şasea. La aceasta ajung cei care mănâncă numai hra­na uscată, cei mai râvnitori. Cei care petrec în această nevo­in­ţă mănâncă numai pesmeţi de pâine muiaţi în apă, cu sare sau puţin oţet, o dată pe zi şi cu mă­sură.

Treapta a şaptea. Hrana sau mana dumnezeiască este ultima şi cea mai înaltă treaptă a postului călugăresc, la care ajung foar­te puţini dintre asceţi, după o îndelungată nevoinţă, întăriţi cu darul Sfântului Duh. A­ceştia se îndestulează numai cu Prea­curatele Taine, adică cu Trupul şi Sângele lui Hristos, pe care le primesc o dată sau de două ori pe săptămână, fără a mai gusta ceva decât numai apă. Când ai pântecele plin, nu te mai poţi gândi la rugăciune şi-ncepi să scârţâi din toate mădularele. Eu m-am ferit toată viaţa de asta şi am ajuns la 101 ani!“

A aţipit părintele Simeon, iar noi am ieşit încet din chilie, sa­lutându-l printr-o simplă privire şi am plecat îmbogăţiţi sufle­teşte, lăsându-l să-şi continue som­nul. Un somn pe care-l doarme şi azi, trupul său odihnindu-se în cimitirul schi­tului. Dar sufletul părintelui Simeon ne veghează din lumea drep­ţilor!

Autor: Mariana Borloveanu

Sfântul Antonie cel Mare, părintele monahilor şi al celor rătăciţi

Puterea harică a pustiei în cea mai veche mănăstire din lume

Autor: Mariana Borloveanu

Într-o imensitate spirituală aparte, “părintele monahilor” veghează ca cei care doresc să primească binecuvântarea rugăciunii ascetice a Sfântului Antonie cel Mare, să poată gusta şi din puterea harică a pustiei Egyptului. După un drum lung şi anevoios prin deşert, după înfruntarea unor stânci a căror imensitate îţi dă fiori, când păşeşti pe poarta Mănăstirii Sfântului Antonie şi simţi boarea blândă a palmierilor care străjuiesc sfântul lăcaş, începi să te rogi fără să-ţi dai seama. Impresionantă stare, având în vedere permanenta nevoinţă a sfântului, în lupta neîncetată cu diavolii. Acesta este duhul pustiei, al sfântului care a renunţat la tot şi a pus dumnezeiesc început al rugăciunii monastice, al sfântului care a trăit şi a plecat la Domnul în asceză şi neâncetată rugăciune.   

                                                                                                                                                                  Zi toridă în plin deşert, cu binecuvântare şi nevoinţă pe măsura imensităţii spirituale a locului.Rugăciunea în pustiul Egyptului îşi are dimensiunile proprii, având în vedere drumul pe care trebuie să îl parcurgi până acolo. Călătoria prin deşert, este ea însuşi o neâncetată rugăciune, având în vedere nevoinţa la care te obligă acele locuri. Privind spre munţii stâncoşi, la început am trăit senzaţia că niciodată nu-i voi putea înfrunta. Pe măsură ce înaintezi spre Al Zaafarana, te simţi împins de o forţă interioară nebănuit de puternică, pentru ca revelaţia acestui popas spiritual să o trăieşti din plin la poalele munţilor Al-Qalzam, acolo unde dintr-o dată se iveşte ca din pământ o fascinantă bijuterie a deşertului. Mănăstirea Sfântul Antonie cel Mare, acest lăcaş sculptat din uriaşe blocuri de piatră, este parcă voit ascuns între culmile uriaşe ale munţilor care înconjoară Marea Roşie. Acest uriaş lăcaş monahal se întinde pe aproape 10 hectare, cuprinzând toate cele şapte biserici ale aşezământului. Aproape că nu este nevoie să se precizeze de când datează aceste vetre monastice, pentru că harul pe care îl simţi încă se la intrare, confirmă faptul că Mănăstirea Sfântul Antonie cel Mare este cea mai veche mănăstire din lume, că aici îşi are începutul asceza şi nevoinţa călugărilor de pretutindeni.

Faptul că a rămas orfan de tânăr, la vârsta de 18 ani, a făcut ca Sfântul Antonie cel Mare să devină mai sensibil la mesajul Sfintei Evanghelii. Chemarea la pustnicie a simţit-o în timpul Sfintei Liturghii, la auzul cuvintelor Mântuitorului : “Dacă voieşti să fii desăvârsit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi” (Matei 19, 21). Întorcându-se acasă, primul lucru pe care l-a făcut a fost acela de a-şi duce sora într-o comunitate de fecioare, după care, sfântul şi-a vândut toate proprietăţile şi toate bunurile, iar banii i-a dăruit săracilor. Din clipa aceea, s-a retras în post şi rugăciune, nevoindu-se într-o colibă de lângă satul său natal. A făcut apoi ascultare pe lângă un ascet care stăpânea cu rigurozitate calea pustniciei, iar când a simţit că a sosit vremea să se nevoiască de unul singur, Sfântul Antonie s-a retras la marginea deşertului, într-un loc în care, zile şi nopţi se lupta din răsputeri pentru a face faţă atacurilor diavoleşti. Cu toate astea sfântul a iubit mult viaţa monastică din pustiul Egiptului. Ajuns la desăvârşirea duhovniciei, a rămas pentru o vreme la Nitria si Sketis. În ltimii ani ai vieţii s-a retras împreună cu doi dintre ucenicii săi în adâncul pustiei, pe muntele Kolzim. Unul dintre aceştia, Sfântul Atanasie cel Mare, ne-a lăsat cele mai relevante mărturii despre Sfântul Antonie, dintre care şi aceea a trecerii sfântului la cele veşnice:  “… mă văd singur chemat de Domnul; iar voi treziţi-vă, ca pustnicia voastră cea veche sa nu o pierdeţi, ci ca si cum aţi face început de pustnicie, aşa sârguiţi-vă să păziţi osârdia voastră întreagă. Că ştiţi pe diavolii cei ce vă bântuiesc, ştiţi cum sunt de sălbatici, dar neputincioşi cu puterea; deci, nu vă temeţi de dânşii, ci mai vârtos să credeţi în Hristos de-a pururea. Apoi, ca şi cum fiecare aţi muri, aşa să vieţuiţi, luand-aminte şi pomenind sfatuirile pe care le-aţi auzit de la mine…să nu lăsaţi pe nimeni să ia trupul meu şi să-l ducă în Egipt, ca nu cumva să-l pună în casele lor, după cum au obicei, căci pentru aceasta am venit aici în munte. Ştiţi cum de-a pururea opream pe cei ce fac aceasta şi le porunceam să înceteze un obicei ca acesta; deci, voi îngropaţi trupul meu şi sub pământ ascundeţi-l. Apoi să păziti taina între voi, ca nimeni să nu ştie locul, afară de voi singuri. Iar eu la învierea morţilor îl voi lua nestricăcios de la Mântuitorul… şi mântuiţi-vă fiilor, fiţi sănătoşi; că Antonie acum se mută şi nu mai este împreună cu voi". După cum a dorit, aşa a şi fost îngropat şi ascuns, astfel încât nimeni în afara celor doi ucenici, nu a aflat unde este locul acela. Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte pe Sfântul Antonie cel Mare în ziua de 17 ianuarie.

Cuvânt de învăţătură al Sfântului Antonie cel Mare: "Pecetluiţi-vă cu semnul crucii pe voi înşivă şi casa voastră şi vă rugaţi. Veţi vedea pe demoni făcându-se nevăzuţi, căci sunt laşi şi se tem foarte mult de semnul Crucii Domnului. Se mistuiesc îndată, mai ales dacă omul se întăreşte cu credinţa şi se împrejmuieşte cu semnul crucii".

Sfântul Gheorghe Hozevitul, mare făcător de minuni

Un Cuvios mult ajutător din Pustiul Iudeii

Cuviosul Gheorghe Hozevitul, pe numele de mirean Grigorie, s-a născut dintr-o familie de buni creştini, din ostrovul Ciprului. După moartea părinţilor săi, se gândea din ce în ce mai des la viaţa pustnicească, motiv pentru care, urmează calea fratelui său mai mare, Heraclid, care vieţuia ca şi pustnic deja de mai mulţi ani în lavra Calamonului, pe malurile Iordanului. Acesta considerându-l însă prea tânăr pentru viaţa de pustie, l-a dus la Mănăstirea Maicii Domnului de la Hozeva, unde a fost încredinţat unui bătrân foarte aspru. Cu toate astea, el i s-a supus lui cu blândeţe, răbdare şi smerenie, ca şi cum însuşi Domnul ar fi lucrat prin el. Primise haina călugăriei, când, o întâmplare neobişnuită avea să-I schimbe viaţa. Într-o zi, plecând să aducă apă de la râu, a întârziat, iar bătrânul său i-a tras o palmă de faţă cu toată obştea. În clipa aceea mâna călugărului s-a uscat şi i-a înţepenit. După îndelungi ceasuri de rugăciune, ale Cuviosului Gheorghe înaintea mormintelor sfinţilor părinți din mănăstire, mâna bătrânului s-a însănătoşit, iar uscăciunea a dispărut ca prin minune. Este momentul din care sfântul a devenit făcător de minuni.

 Pentru a scăpa de slava oamenilor, Sfântul Gheorghe a fugit şi s-a dus la fratele său, la Calamon, unde s-au nevoit ani îndelungaţi împreună. El îl asculta în toate şi îl cinstea ca şi pe părintele său după Dumnezeu, nu ca pe fratele său trupesc. Niciodată nu s-a împotrivit la nimic, sporind pe zi ce trecea în rugăciune, iar ca mâncare se mulţumea cu câteva resturi mucegăite pe care le ţineau pentru ei de la o săptămână la alta. După moartea fratelui său s-a întors la mănăstirea lui de metanie, Hozeva, unde egumenul l-a primit cu bucurie. După ce i s-a dat o chilie deosebită,  acesta a ales să ducă o viață aparte. Trăia zăvorât toată săptămâna, în rugăciune şi nevoință şi venea în obşte numai duminica, dând cuvânt de folos pentru fraţi şi să primind spovedania gândurilor lor. La plecare, aduna întotdeauna câteva rămăşiţe de la masa de obşte, pe care le usca la soare şi le mânca în timpul săptămânii. 

 Atacurile diavolilor încercau ades să-l oprească de la nevoința sa, dar el nu-şi întrerupea cu nici un chip rugăciunea şi nu rostea niciodată vreun cuvânt, fără să primească  semn de la Dumnezeu. Aşa a reuşit Cuviosul Gheorghe să dobândească nebănuită putere asupra duhurilor necurate. Deşi ajunsese la acea trăire de a nu mai judeca pe nimeni, era nemulţumit de râvna scăzută a părinţilor şi îi mustra pe cei care se mândreau cu vechimea anilor de mănăstire, defăimându-i ades pe mireni şi pe păcătoşi. Sfântul avea convingerea că : “nu poţi să te apropii de Dumnezeu, dacă nu eşti în pace cu aproapele tău. Toate păcatele şi patimile au ca izvor mândria şi duc la moarte. Iar ascultarea şi supunerea către Domnul sunt viaţă, bucurie şi lumină”. I-a învăţat întotdeauna pe ucenicii săi să se elibereze de patimi prin frica de Dumnezeu şi prin nevoinţă, lacrimi, rugăciune şi post. Acesta spunea că trebuie să se întreacă unii pe alţii în smerenie, păzindu-se de orice judecată şi invidie, ca să ajungă la sfânta dragoste, care este însăşi legătura desăvârşirii.

 A rămas la Hozeva, zăvorât până la sfârșitul zilelor, avându-l alături pe ucenicul său Antonie. Datorită puterii rugăciunilor lui, mănăstirea n-a dus niciodată lipsă de pâine și de apă pentru oaspeții veniți de pretutindeni. Când a simţit că i se apropie sfârșitul, l-a chemat la el pe ucenicul Antonie. Din binecuvântate pricini, fiind ocupat cu slujirea oaspeţilor, acesta n-a putut să vină în clipa aceea. Spre miezul nopţii, când a ajuns Antonie, Cuviosul Gheorghe l-a sărutat frăţeşte, după care a zis: „Ieşi suflete al meu! Du-te către Domnul!”. Ajuns la vârful nepătimirii şi umplându-se de darul Sfântului Duh, şi-a aflat odihna durerilor şi ostenelilor sale, mutându-se către Domnul său cel dorit. Sfintele sale moaşte se pot cinsti în biserica mănăstirii, iar cei care ajung acolo simt binefacerea atingerii lor.

 Cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns şi eu la Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul, din Pustiul Iudeii. Iniţial, biserica din această sfântă mănăstire era închinată Maicii Domnului. Astăzi, doi mari nevoitori ai pustiei, vegheză la pacea sfântului lăcaş: Sfântul Gheorghe Hozevitul şi Sfântul Ioan Iacob de la Neamt ( Hozevitul). În timp, s-au făcut reconstruiri şi adausuri care vin în slujba monahilor, dar harul sfinţilor de la Hozeva se simte pretutindeni.

Amin!

Toată viaţa am ars de dorul lui Dumnezeu

Impresionanta poveste de viaţă a maicii Teodosia   
          

Autor: Mariana Borloveanu

O poveste de viaţă născută din dor, trăită cu dor şi-mplinită din dor de dor. Eu personal, am perceput-o ca pe un dar, primit în sfântă zi din Postul Naşterii Domnului, în chilia caldă a maicii Teodosia. Copil sărac, plecat cu oile spre Frăsinei, L-a întâlnit pe Dumnezeu la Schitul Iezer, într-o desăvârşită lume a rugăciunii. Un nemilos decret al vremii a aruncat-o în vâltoarea vieţii din lume, unde s-a căsătorit şi Dumnezeu a binecuvântat-o cu cinci copii. În toţi aceşti ani, în care a ars de dorul mănăstirii şi-a crescut copiii cu dragoste. Soţul însă, a trăit toată viaţa cu gândul că într-o bună zi, nimic n-o va putea opri şi se va întoarce la mănăstire. Aşa s-a şi întâmplat, dar cu acceptul acestuia. Venind împreună la prăznuirea Sfântului Antonie de le Iezer, maica a rămas pentru totdeauna în mănăstirea pentru care sufletul său a ars neâncetat.

 De unde a început acest drum care, cu toate suişurile şi coborâşurile lui, a fost tot timpul sub binecuvântarea lui Dumnezeu?

Eram copil, acasă la părinţi, aveam vreo paisprezece ani. Într-o zi a venit la noi un  părinte Ioil, de la Frăsinei, care observând că o tot trăgeam de mânecă pe mama, a întrebat-o ce vreau? Parc-o aud şi acum: “Ce să vrea părinte, vrea să mergă cu sfinţia voastră, parcă ea-i de mănăstire…”. Şi voia Domnului a fost ca în scurt timp, să plec la mănăstire, împreună cu verişoara mea, Domnica. De fapt noi, împreună puserăsem la cale totul, eu fiind fascinată de ceea ce-mi povestea despre cei doi fraţi ai săi, care se călugăriseră la Frăsinei. Dumnezeu a rânduit totul. În primăvara aceea, după o iarnă grea, stareţul Simeon de la Frăsinei venise să ia un car cu fân de la tata Pătru. Şi pentru că de-acum unchiul meu le dăduse şi pe cei doi fii şi oile şi fânul, călugărul îi spune că în curând va veni să ne ia şi pe noi. Şi uite-aşa, marţi după Paşti, am plecat de-acasă, pe jos. Am dormit o noapte la nişte gospodari din Ţara Loviştei, o noapte la Cozia, după care, am rămas la Frăsinei, jos, unde au voie femeile, iar sâmbătă părintele Ioil ne-a dus la Iezer.

Un vis împlinit: m-am călugărit la 18 ani

Cum aţi perceput vieţuirea în această sihăstrie şi care au fost trăirile pe care le-aţi avut cu fiecare ascultare în parte?

Acesta era cu adevărat locul la care visasem atâta vreme, fără să ştiu. Am coborât în aripa veche a clădirii, acolo unde câteva dintre maici ţeseau la război. Bine-nţeles că imediat mi-am vârât degetele printre firele de lână, ştiind de acasă cum se ţese la un război, lucru care a încântat-o pe maica stareţă încă de la început. Am plecat însă acasă, pentru ca maica să-şi dea seama dacă într-adevăr ardeam după Dumnezeu. Bine-nţeles că de Rusalii eram deja înapoi. Aici am ţesut, am cărat piatră, am fost şi paracliser atunci când era nevoie, am făcut şi şcoala monahală şi alte ascultări. Atâta timp cât un călugăr se află sub ascultare, este acoperit şi ferit de rele în fiece clipă. M-am călugărit la optsprezece ani, eu devenind maica Teodosia, iar verişoara mea, maica Varvara. Vă daţi seama cât de mare era bucuria! În clipa aceea credeam că avea să ţină o veşnicie, dar din păcate după numai doi ani aveam să cad de-acolo de sus, într-o prăpastie a celei mai cumplite dureri sufleteşti.

Un decret comunist ne-a alungat din mănăstiri

Cum au fost anii în care, fără de voie, aţi ajuns din nou în lume şi cum aţi reuşit să ţineţi departe ispitele?

Decretul 410 ne-a lovit din plin şi până la sfârşitul anului 1960, aveam să plecăm una câte una, spre durerea şi suferinţa tuturor. În ziua de Buna Vestire, după slujbă am plecat împreună cu părinţii, care veniseră după mine şi după maica Varvara. Părinţii erau şi ei săraci, motiv pentru care, după Paşti ne-am angajat la fabrică, la Tălmaciu. De voie, de nevoie, a trebuit să renunţăm la hainele călugăreşti şi să ne conformăm rigorilor fabricii. Imaginaţi-vă cum e să te trezeşti dintr-o dată, din liniştea privegherilor , în haosul unui cămin de nefamilişti.  Mi-a fost foarte greu, motiv pentru care am hotărât să mă căsătoresc, decât să cad pradă ispitelor lumeşti. Soţul meu provenea şi el dintr-o familie modestă, ceea ce a făcut să cunoaştem greul mult prea devreme. După ani şi ani de stat cu chirie, am primit un apartament, unde încet, încet, ne-am încropit cam ceea ce este necesar într-o familie, după care Bunul Dumnezeu ne-a dăruit cinci copii.

“ Fă ce-ai face şi-ntoarce-te la locul tău!”

Se mai aprindea când şi când dorul de mănăstire?

A fost o perioadă foarte grea, iar eu plângeam zilnic. Nu era zi de la Dumnezeu în care să nu mă gândesc la mănăstire. Anii au trecut, cei cinci copii au crescut şi ei, i-am dat la şcoli, s-au căsătorit…şi dorul meu cel mare s-a reaprins, mai viu, mai puternic. De câte ori  mergeam la vreo nuntă sau un botez, ochii soţului meu erau numai la mine, încercând să mă protejeze cumva de întrebarea care de-acum mă obseda: “ Ce caut eu aici?”. Între timp l-am căutat pe părintele Mina de la Schitul Cornetu, ale cărui cuvinte mi s-au înfipt ca un cuţit în rană: “Întoarce-te acum, când s-a aprins flacăra, pentru că dacă se va mai stinge o dată, stinsă va rămâne pe veci!”. Am trecut apoi pe la Mănăstirea Turnu, dar am plecat şi de-aici cu inima arsă de ceea ce avea să mă-ntrebe părintele Neofit la despărţire: ” Când te-ntorci?”. Hotărârea aveam să o iau la Sihăstria, în chilia părintelui Cleopa, care m-a sfătuit: “ Fă ce-ai face şi-ntoartce-te la locul tău!”.Era greu să conştientizeze un călugăr, trăirile unei persoane, care trăieşte sub Sfânta Taină a Cununiei.

Soţul meu a trăit toată viaţa cu teama că mă voi întoarce la mănăstire

Şi iată că astăzi, vă regăsesc în chilia de la schit. Cum au acceptat până la urmă cei din familie, ca într-o bună zi să vă-ntoarceţi la viaţa monahală?

Când Dumnezeu a hotărât acest lucru, nimeni şi nimic nu m-a mai putut opri. Era într-o sâmbătă, când cu mare greutate ( cred că soţul presimţea ceea ce avea să se întâmple) am reuşit să-l conving să mergem împreună la hramul Sfântului Antonie de la Iezer. Nimic premeditat. Am ajuns la Iezer, cu sentimentul că mă-ntorc de undeva, acasă. Parcă-l văd şi azi pe Înalt Preasfinţitul Irineu, care pe vremea aceea era la Râmnic şi care venise să slujească la Priveghere. Am primit cu mare bucurie binecuvântarea, după care maica stareţă, care tocmai venise, i-a spus în câteva cuvinte povestea mea. Privindu-mă cu blândeţe mi-a spus: “ Maică Teodosia, dar când ne-ntoarcem, ce-I dăm lui Dumnezeu, drojdia?”. Am simţit că pică cerul pe mine, de tulburare şi de ruşine şi i-am explicat că dacă ar fi după mine, eu aş rămâne şi acum. Am rămas cu lacrimi în ochi. A doua zi, după Sfânta Liturghie, soţul meu a mers de bună voie la episcop, spunându-i că doreşte să dea semnătura de care este nevoie, pentru ca eu să mă pot întoarce la mănăstire. Ceea ce nu ştia soţul meu, a fost faptul că eu aveam să rămân chiar din clipa aceea acolo, iar el a plecat înlăcrimat, dar cu mulţumirea aceea de bun creştin, care mi-a redat libertatea. Eu, în schimb, îmi regăsisem pacea sufletească, pe care de-atâta vreme o aşteptam. Zile la rând mergeam pe marginea râului Iezer şi strigam din toată fiinţa mea:“Slavă Ţie Doamne, slavă Ţie!”. De-atunci a mai venit pe la Iezer, dar numai pentru a ne ajuta cu ce mai era nevoie. Şi asta până-ntr-o zi, când, după o îndelungată suferinţă, a trecut la Domnul. Am fost înainte de asta cu părintele Siluan, care l-a spovedit, l-a împărtăşit şi i-a citit toate dezlegările de cuviinţă.

 Acum s-au liniştit cu toţii, copiii îşi văd de viaţa lor şi nu mai trăiesc cu povara acelui dor,  pe care tatăl lor l-a luat cu el în mormânt. Iar eu dau slavă lui Dumnezeu că m-am întors ACASĂ! Nimic în lumea asta nu se poate compara cu rugăciunile şi privegherile din mănăstiri.