Interviu cu neurochirurgul ȘTEFAN MINDEA

”Credința în Hristos este esența vieții”

Autor: Mariana Borloveanu

Întâlnirea cu doctorul Ștefan Mindea a fost o încântare, întâlnirea cu diaconul Ștefan Mindea a fost o mângâiere trimisă din ceruri, întâlnirea cu familia acestuia, soția și cei șase copii, a fost o imensă bucurie, iar întâlnirea cu omul Ștefan Mindea, a fost mai mult decât o binecuvântare.

Născut în România, crescut și școlit în America, doctorul Ștefan Mindea a ales să se întoarcă acasă. De fapt, la temeinicia acestei hotărâri, a stat sfatul duhovnicesc al părintelui Iustin Pârvu, cu care se sfătuia adesea.  În America, a fost director al secţiei de neurochirurgie şi chirurgie spinală oncologică a Centrului Medical Universitar Stanford şi profesor universitar în chirurgia spinală minim-invazivă la aceeaşi instituţie. Astăzi, doctorul Mindea tratează și operează la Constanța oameni suferinzi de orice condiție socială, iar duminica slujește ca diacon la o biserică din orașul de la malul mării. Deși extrem de ocupat, a avut răbdarea de a-mi relata clipe de viață, pacienți salvați în chip minunat, prin mare taină divină.

Neurochirurg de top de la Stanford a ales România

Pe neurochirurgul Ștefan Mindea l-am cunoscut într-un spital privat din Constanța. Ajunsă acolo cu o problemă majoră de sănătate, am intrat în cabinetul, unde urma să mi se facă evaluarea medicală. Deși aveam dureri și temeri firești omului bolnav, icoanele de pe pereții cabinetului, mi-au dat dintr-o dată o inexplicabilă stare de bine. Așteptam să intre Profesorul Universitar Doctor Ștefan Mindea, despre care știam că şi-a încheiat studiile în medicină la Northwestern University Medical School din Chicago, cu specializarea în neurochirurgie la Northwestern Memorial Hospital şi la Stanford University School of Medicine. Acesta este specializat în: neurochirurgie generală, neurochirurgie spinală minim-invazivă, neurooncologie (inclusiv chirurgia tumorilor spinale şi metastaza spinală), chirurgie endoscopică, radiochirurgie, scolioză şi stenoză spinală. Mă așteptam de-acum să văd o persoană impozantă, cu o alură sobră. Doamne! Când l-am văzut intrând, vă jur, am trăit senzația că un sfânt coboară din Pateric. Înalt, frumos și blând, cu o privire care vindecă dintru început, mi-a alungat toate durerile, iar când a început să vorbească, prietenos, cu o voce dumnezeiesc de caldă, realmente am amuțit. După diagnosticul pus de alți doi medici, venisem aici cu speranța că poate o operație mă va salva. În viziunea acestora, paralizia era iminentă. ”Nici vorbă!” mi-a spus doctorul Mindea, după ce a studiat RMN-ul. ”Nu este cazul de operație! Vom încerca o variantă de tratament care în America se practică de ceva vreme și care are rezultate foarte bune”.

Am plecat de acolo plutind. Uitasem de boală. Uitasem de tot. Cred că vă dați seama că singurul meu gând era de-acum, cum să fac să-l conving să-mi acorde un interviu. Ne-am văzut o singură dată la tratament, iar cea de-a doua întâlnire a fost una nesperat de prelungită: la spital - în sala de intervenții, unde l-am văzut salvând oameni, la biserică – la Sfânta Liturghie, unde a slujit ca diacon și nu în ultimul rând, i-am cunoscut familia – o soție cu totul specială, alături de cei șase copii minunați, pe care îi au împreună.

Permanent trebuie să facem o jertfă pentru Dumnezeu

De obicei nu îndrăznesc să dezvălui lucruri de taină din viața nimănui, așa am fost sfătuită de duhovnicul meu, mă-ntreb însă cum ați aflat calea către Dumnezeu și cum ați reușit să vă păstrați identitatea românească?

Legătura mea cu Dumnezeu este una trainică și statornică. Și mă străduiesc să o păstrez așa. Tot ceea ce sunt și trăiesc, îi datorez bunicii mele, o femeie simplă de la țară, cu doar patru clase, dar cu multă frică de Dumnezeu. Când am ajuns în America eram amărâți și săraci, motiv pentru care părinții erau foarte preocupați de a ne asigura un trai decent. Bunica rămânea lângă noi permanent. Ea ne ducea la biserică, ea ne-a deslușit taina rugăciunii și tot alături de ea am început să postim încă de pe la 5-6 ani. Chiar dacă eram relativ mici, de la ea am învățat cât de important este să fim cuviincioși, să fim buni cu cei de lângă noi, dar mai ales să învățăm să facem o jertfă cât de mică pentru Dumnezeu, care ne dăruiește atât de mult. Aceste valori conștientizate în copilărie, au constituit traiectul esențial al legăturii mele cu Dumnezeu, iar punctul culminant al urcușului duhovnicesc se datorează în mare măsură soției, care este româncă ortodoxă și împreună cu care, avem șase copii minunați, cărora ne străduim să le împărtășim valorile familiei creștine. Familia este o binecuvântare pe care Dumnezeu mi-a dăruit-o cu mărinimie, motiv pentru care alături de soție și de copii, trebuie să facem neâncetat o jertfă prin care să ne arătăm recunoștința și smerenia. Îi voi mulțumi lui Dumnezeu toată viața mea, pentru acest dar de preț. Aveam prieteni români care trăiau în America și care s-au căsătorit cu femei asiatice, după care i-am revăzut total schimbați. Pur și simplu priveam cu tristețe, cum își pierdeau identitatea românească, nu mai vorbesc de credință și alte valori. Dacă trăiești în virtutea inerției și nu îți pui ordine în viață, nu vei reuși niciodată să faci performanță, să fii de folos semenilor, pentru că din hazard, din întâmplare, nu poate ieşi niciodată ceva ordonat de la sine.

               

” Mă rog de când pacientul vine la consultație, până în momentul în care iau decizia de a-l opera ”

Cât de mult v-a ajutat credința în practicarea acestei profesii, pe cât de frumoasă, pe atât de complicată?

Ar fi nedrept să afirm că întotdeauna lucrurile ies așa cum îți dorești. Există oameni și oameni. Atunci când ești bolnav, devii suspicios, temător și dacă nu-L ai pe Dumnezeu în suflet, te risipești în tot felul de frici. Din acest motiv, după ce ai stabilit toate reperele medicale ale bolii, trebuie să te apropii de sufletul pacientului, cu credință și dragoste. Există însă și situații în care realmente te simți depășit. În neurochirurgie lucrurile sunt ceva mai complicate decât s-ar părea și asta pentru că în cazurile grave, în cancere, în metastaze, te uiți spre Cer și aștepți ca Dumnezeu să te ajute să iei decizia cea mai înțeleaptă. De obicei, eu mă rog de când pacientul vine la consultație, până în momentul în care iau decizia de a-l opera, cu dorința fierbinte ca Dumnezeu să-mi lumineze mintea pentru a nu opera pe cineva care poate nu ar rezista intervenţiei chirurgicale sau aceasta nu şi-ar avea rostul. În timpul operației, rugăciunea îmi dă siguranță, îmi dă putere și rămân ancorat în relația mea statornică cu Bunul Dumnezeu. 

”Am strigat cu toată ființa mea și Dumnezeu m-a ajutat tainic într-un caz foarte greu”

Ați avut vreodată îndoieli în privința deznodământului unei operații foarte grele, cu șanse relativ mici de reușită?Ați putea relata un astfel de caz?

Am avut cazuri extrem de complicate. Dumnezeu nu m-a lăsat însă niciodată, ba chiar le-am rezolvat cu o ușurință pe care nu mi-o explic. Eram la Standford, când a venit un pacient cu o tumoră imensă, care trebuia scoasă dintr-o bucată pentru a nu exista diseminare de celule în jur. Mi se părea ceva peste puterile mele, dar pacientul, un creștin chinez, insista să fie operat numai de mine. Incredibil, pacientul era unul dintre șefii de la Apple, un om foarte potent financiar, care s-ar fi putut opera oriunde în lume.

Am început să mă rog, să strig efectiv la Dumnezeu că nu pot opera acest caz, care simt eu că mă depășește. Până la urmă, mi-am făcut curaj și am mers la patul bolnavului, încercând să-i explic complexitatea situației: „Problema dumneavoastră de sănătate este una foarte complicată, cu care doar câțiva medici foarte experimentați se ocupă. Trebuie să recunosc faptul că nu am mai operat niciodată un astfel de caz. Am rezolvat cazuri complicate, dar unul ca acesta, niciodată”. Nu l-am putut însă convinge, omul s-a uitat la mine şi mi-a spus: „Eu am încredere în dumneavoastră. Simt că o să vă descurcaţi. Mă las în mâna dumneavoastră”.

Mă gândeam cu uimire care este motivul acestei insistențe. Eram oarecum nedumerit. În perioada aceea locuiam în San Francisco și țin minte că primul lucru pe care l-am făcut a fost acela de a merge să mă rog la Sfântului Ioan Maximovici. Și m-am rugat cu toată ființa mea ca Dumnezeu să-mi lumineze mintea, pentru a ieși cu bine din această situație. După zile și nopți de rugăciune, am făcut un Maslu pentru pacientul meu creștin și am intrat în sala de operație, rugându-mă, lăsându-mă efectiv în voia Domnului. Era ca un fel de ascultare, operam și mă rugam! În tot acest timp pacientul a fost puternic anesteziat, pentru că nu puteam estima cât va dura operația. În mod normal, o astfel de operație durează în jur de 20 de ore și se sângerează 6-7 litri de sânge, lucru extrem de ciudat, având în vedere că în corpul unui om sunt 5-6 litri. Cu alte cuvinte, ar fi trebuit transfuzat tot sângele pe care pacientul îl avea în el. În mod cu totul minunat, operația a durat doar 10 ore, adică jumătate din cât ar fi trebuit să dureze o astfel de operație, iar cantitatea de sânge pe care pacientul l-a pierdut a fost sub un litru de sânge. Fără cuvinte! Reușita acestei intervenții extrem de grele a survenit ca urmare a neâncetatei rugăciuni. Vă mărturisesc cu frică de Dumnezeu, că lucrurile s-au petrecut întocmai. Din ziua aceea am trăit și alte astfel de experiențe, cu operații foarte grele, în care ajutorul lui Dumnezeu a venit tainic.

Cum arată o zi din viața neurochirurgului Ștefan Mindea

Având în vedere faptul că sunteți și neurochirurg, și diacon, și soț, și tată, sunt foarte curioasă cum se conturează o zi din viața dumneavoastră?

Fiecare zi începe cu pravila, pentru că nu poți avea o zi bună, dacă nu respecți canonul de rugăciune, iar eu mă străduiesc să fac asta. Se-ntâmplă uneori să fiu foarte obosit, dar și atunci îmi fac rugăciunile în drum spre spital. Când ajung în clinică, am nevoie cam de o jumătate de oră, timp în care mă gândesc la toate cazurile din ziua respectivă. Iau fiecare caz în parte, îl analizez cu multă seriozitate, fie că este vorba de consultații sau tratament, dar mai ales în cazul pacienților care urmează să fie operați. Aici lucrurile trebuie analizate cu mult discernământ, pentru că oamenii bolnavi sunt de obicei temători. Eu personal stau de vorbă cu fiecare în parte, astfel încât pacientul să nu mă simtă ca pe un medic, ci ca pe un prieten. Din punctul meu de vedere, siguranța că totul va fi bine pentru persoana respectivă, este esențială. Omul bolnav este foarte emotiv și de cele mai multe ori, temător. Tocmai din acest motiv, medicul în care acesta și-a pus toate speranțele, trebuie să-i confere siguranță și optimism. La fel de important este modul în care relaționezi cu echipa, care lucrează alături de tine, mai ales la sală unde trebuie să dai dovadă de mult calm și siguranță. După ce mă asigur că am făcut toate acestea așa cum trebuie, dau slavă lui Dumnezeu pentru toate și pornesc înspre casă. Întâlnirea cu familia, cu soția și cei șase copii ai noștri, este o adevărată binecuvântare. Cinăm împreună, ne rugăm împreună, mulțumindu-i Bunului Dumnezeu pentru bucuria sfârșitului de zi.

Atât de multe lucruri am parcurs împreună și atât de intens, încât mi-ar trebui zile întregi să vi le pot povesti. Dacă Dumnezeu va îngădui acest lucru, cu siguranță voi continua aceste confesiuni și vi le voi dărui în timp. Nu pot să închei înainte de a-i mulțumi Profesorului Mindea pentru că mi-a îngăduit să-l însoțesc în spital, în biserică, în mijlocul familiei. Dau slavă lui Dumnezeu pentru fiecare secundă petrecută în preajma acestui ”doctor fără de arginți” și Îi mulțumesc Domnului pentru bucuria de a fi mijlocit întâlnirea cu un desăvârșit tămăduitor de trupuri și suflete, un diacon cu o voce dumnezeiască, un soț și un tată model. Iar dincolo de cuvinte – un vrednic ales al lui Dumnezeu!

Muntele Măslinilor - locul Înălțării la Cer a Domnului

Hristos S-a înălțat!

Mariana Borloveanu

Sfântul Evanghelist Luca primește evenimentul Înălţării la Cer a Domnului, sub semnul unei mari bucurii duhovniceşti. Un loc central al derulării acestui eveniment biblic, îl ocupă fără îndoială Muntele Măslinilor. Grădina Ghetsimani, al cărei mesaj biblic ne impresionează și ne îndeamnă la rugăciune, în locul în care Însuși Mântuitorul S-a rugat, este înconjurată de biserici care aparțin creștinilor de pretutindeni. Turlele aurite ale bisericii ruse își coboară lumina precum o mângâiere peste Grota și Mormântul Maicii Domnului, pentru ca pe culmea Eleonului să strălucească cele două lăcașuri de închinare în chiar locul Înălțării la Cer a Domnului.

Din vârful Muntelui Măslinilor Iisus S-a ridicat la Cer

Odată ajuns pe Muntele Măslinilor, inevitabil, privirea se înalță către Eleon. Nimic nu se compară cu adierea măslinilor, care împânzesc unul dintre cele mai cunoscute locuri biblice ale Ţării Sfinte. Încărcătura emoțională a locului este dată însă de lăcașurile de închinare care domină în acele locuri, unde Iisus Hristos a petrecut o îndelungată perioadă de timp, de-a lungul misiunii sale în Ierusalim. Pe când se afla pe aceste meleaguri, Mântuitorul era însoțit de ucenicii Săi, cu care a stat o vreme în Betania, iar în drumul Său înspre și dinspre vechea cetate traversa Muntele Măslinilor. Pe povârnișul dealului, în Grădina Ghetsimani, a fost luat prizonier, iar din vârful Muntelui Măslinilor S-a ridicat la cer. Dând ultimele sfaturi Apostolilor, El le-a poruncit să rămână în Ierusalim până când vor primi o nouă putere din ceruri. În timp ce le vorbea, a fost învăluit într-un nor luminos și S-a Înălțat la Cer în slava cetelor îngerești. În timp ce Apostolii priveau spre cer, doi îngeri în haine strălucitoare au apărut înaintea lor spunând: „Bărbați galileeni, ce stați căutând spre cer? Acest Iisus, care S-a înălțat de la voi spre cer, va veni așa precum L-ați văzut pe El mergând la cer”. Atunci ei s-au întors la Ierusalim de la muntele ce se cheamă al Măslinilor, care este aproape de Ierusalim, cale de o sâmbătă” (Faptele Apostolilor 1, 9-12).

În Capela Înălțării Domnului  se află urma tălpii Mântuitorului

Fiecare pas făcut pe aleile care străbat Muntele Măslinilor înseamnă o clipă de meditație în fața imensității Harului Divin. Când am ajuns în curtea pavată cu lespezi de piatră a Capelei Înălțării Domnului, mare uimire m-a cuprins văzând simplitatea unui loc atât de venerat de creștini. Mi-a atras atenția mulțimea de cârlige înfipte în pereții curții capelei, cârlige care sunt folosite în fiecare an la praznicul Înălțării Domnului, pentru întinderea corturilor în care sunt adăpostiți pelerinii veniți din întreaga lume. În momentul în care am ajuns la ușa de la intrarea în capelă, aceasta era închisă, dar, după ce am tras clopotul, ușa ni s-a deschis și astfel am reușit să intrăm și să ne rugăm în sfântul lăcaș. Pereții octogonali exteriori sunt decorați cu arce și coloane subțiri de marmură de Carara, de inspirație musulmană, coloane care sprijină capiteluri din secolele al XI-lea și al XII-lea. Acestea sunt bogat împodobite cu ramuri și flori, împletite în motive dintre cele mai diverse. Înălțarea la Cer este recunoscută și în islamism, deși nu este menționată în Coran. Capela a fost folosită pe post de moschee timp de sute de ani. Musulmanii, devenind posesorii de drept ai lăcașului de pe Muntele Măslinilor, au ridicat alături de capelă o moschee și un minaret. În capelă se păstrează și astăzi o piatră care are imprimată o urmă de picior, despre care Tradiția spune că aparține Însuși Mântuitorului. Pelerinilor care se închină acestui loc li se permite ca la plecare să ia cu ei și o bucățică de piatră. Părintele David ne-a asigurat că îi vom simți puterea binefăcătoare, atunci când ne va fi cel mai greu.

Icoana Maicii Domnului „Grabnic Ascultătoare”

Biserica Eleonului este ca o regină înveşmântată în alb, vălul ei arhitectonic fiind o continuare a impresionantelor mozaicuri şi coloane păstrate de la prima biserică creştină. În incinta bisericii, un altar luminos veghează în duhul de pace al icoanelor şi sfintelor moaşte, la care creştinii vin să se închine. Harul este însă întregit de alte două paraclise: Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, care încă mai păstrează fragmente din pardoseala cu mozaicuri seculare, şi cel de‑al doilea paraclis, închinat Sfântului Filaret cel Milostiv. Auzisem că la Eleon se află o icoană făcătoare de minuni, în Biserica Înălțarea Domnului. Acest așezământ aparține Bisericii Ruse, fiind lăcașul de slujire al obștii monahale formate acolo. Începând cu anul 1906, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a recunoscut în mod oficial mănăstirea, pentru ca numai după un an de zile obștea să numere în jur de o sută de viețuitoare. Așezământul nu mai seamănă întru totul cu vechiul lăcaș de închinare, acesta extinzându-se cu un corp de chilii, un atelier de pictură și unul de broderie. Mănăstirea rusească a Înălțării Domnului este ușor de identificat de pelerini, datorită unui turn care poate fi zărit de la mari depărtări. Frescele de o frumusețe aparte de pe pereții mănăstirii au fost pictate chiar de măicuțele care au viețuit aici. Mănăstirea păstrează și astăzi numeroase icoane deosebit de frumoase, precum și părticele din sfinte moaște ale mai multor sfinți. Icoana Maicii Domnului „Grabnic Ascultătoare”, pe care cu toții ne doream să o atingem, se află chiar lângă Sfântul Altar și pe care creștinii de pretutindeni o venerează, pentru că multe minuni a săvârșit de-a lungul anilor. Cele 30 de maici care viețuiesc astăzi acolo au venit în timp din Rusia, Arabia, România, Germania, Estonia și chiar din Australia.

 Sărbătoarea Înălţării Domnului păstrează aceeaşi lumină a veşnicei Învieri, lumină care sporeşte semnificaţia spirituală a locurilor străjuite de măslini în floare.

Procesiunea de Florii începe în Betania

Mormântul lui Lazăr

Emoția de a poposi în locul în care Iisus Hristos l-a înviat pe Lazăr, este extrem de puternică, culminând cu coborârea în grota îngustă și întunecată, în care acesta a zăcut mort timp de patru zile. Pelerinajul de Florii începe în Sâmbăta lui Lazăr, aici, în Betania, fiind urmat de un șir de procesiuni şi slujbe emoţionante, continuate în toată Săptămâna Patimilor, culminând cu pogorârea Sfintei Lumini, în Sâmbăta Mare.

” Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi ”

Sâmbăta dinaintea Floriilor, este cunoscută în lumea ortodoxă ca Sâmbăta lui Lazăr. Sfântul Ioan Evanghelistul ne relatează o întâmplare minunată, care a generat această zi de sărbătoare: Lazăr, prietenul lui Hristos, îmbolnăvindu-se foarte grav, a murit. După patru zile, Domnul a trecut prin Betania, oprindu-se și la mormântul acestuia, unde prin puterea Sa dumnezeiască l-a înviat din morți, dovedind astfel că El este învierea și viața: „Şi Iisus i-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac” (Ioan 11: 25-26). Astfel, Lazăr a devenit precursorul mântuitor al renașterii noastre, al învierii în Hristos, după cum menționează și imnograful: „Învierea cea de obște mai înainte de Patima Ta încredințând-o, pe Lazăr din morți l-ai sculat Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta și noi, ca pruncii, semnele biruinței purtând, Ție Biruitorul morții grăim: Osana Celui dintru înălțime! Bine ești cuvântat Cel Ce vii întru Numele Domnului “. Această întâmplare, prin care Domnul îl readuce la viață pe prietenul Său mort, ne relevă faptul că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, că Lazăr, a fost înviat, și că va urma învierea morților: „Bucuria tuturor, Hristos adevărul, lumina, viața și învierea lumii, celor de pe pământ S-a arătat cu a Sa bunătate și S-a făcut chip învierii dând tuturor dumnezeiasca iertare”.

Liturghie arhierească, urmată de o impresionantă procesiune

Slujba a fost oficiată de un sobor de preoți, conduși de Preafericitul Teofil, Părintele nostru și Patriarhul Ierusalimului, care a slujit împreună cu ÎPS Mitropolit Isihie de Capitolia, ÎPS Arhiepiscop Aristarh de Constantina, ÎPS Arhiepiscop Dimitrie de Lydda, ÎPS Mitropolit Gheorghe de Nizni Novgorod, (reprezentant al Bisericii ruse), ÎPS Mitropolit Alexandru de Chlemitski, (Ucraina), și Arhimandritul Epifanie, preotul slujitor al acestei sfinte mănăstiri. Biserica a fost arhiplină pe tot parcursul slujbei, iar curtea mănăstirii s-a dovedit a fi neâncăpătoare pentru credincioșii veniții din întreaga lume. Am primit și eu un ram imens de finic, asemenea tuturor celor ajunși în ziua aceea în Betania. 

Popas inedit la Mormântul lui Lazăr

Lazarionul, a existat aproape identic până în secolul al XII-lea, apoi a fost dat uitării timp de aproape 300 de ani, după care, pe vechile ruine ale acestuia, musulmanii au construit o moschee, în interiorul căreia se află astăzi mormântul lui Lazăr, care este administrat de arabi.

Această gură de peșteră, zidită din blocuri mari de piatră, se continuă cu o scară de aproximativ 6 metri, ce coboară într-o încăpere de 2 / 3 metri, după care, alte trei trepte duc chiar în locul în care s-a aflat trupul lui Lazăr. Prima senzație este stranie și nu-ți vine să crezi că prin deschiderea aceea minusculă în piatră, te vei putea strecura, dar până la urmă, trebuie să cobori toate cele 27 de trepte, pentru a ajunge să te închini la lespedea de piatră a locului în care a zăcut Lazăr.

Părintele David spune că acesta este un loc cu o încărcătură deosebită, astfel încât orice pelerin ajuns în Țara Sfântă, trebuie să poposească și la Mormântul lui Lazăr.

Cu aceste gânduri, m-am trezit în mijlocul unui grup de fetițe arabe îmbrăcate în uniforme de cercetași, care odată cu inocența specifică vârstei, emană multă dragoste. Iată cum, o procesiune religioasă, poate contura sentimente la care nici nu gândești.

Sf. Cuv. Ioan Casian Românul şi Gherman din Dobrogea

Loc al nevoinței Sfinților Ioan Casian și Gherman

                                       

         

Trăind o vreme în Dobrogea, m-am legat mult de oamenii și locurile acelea încreștinate. Fiecare așezământ monahal își are propriile rigori monastice, dar ceea face din aceste locuri aride un univers al limpezimii trupești și sufletești, m-a impresionat întotdeauna. După ce am străbătut agale drumul de țară, prăfuit și cu mult pietriș, care începe de lângă linia ferată de la Târgușor, am ajuns la poarta Mănăstirii Sfântul Ioan Casian. Dintr-o dată, m-am trezit într-o altă lume și-acolo, în locul acela unde cerul se-ntâlnește cu pământul, am discutat îndelung cu părintele Iustin, starețul acestei sfinte mănăstiri.

La Mănăstirea Ioan Casian ajungi doar pe jos, luând-o de-a dreptul peste dealuri şi văioage, printre ciulini uscaţi şi tufe răzleţite de păducel. Nu e deloc uşor. Iarna, mai ales, Dobrogea e încruntată şi ostilă. Un vânt tăios, cu margini ca de sticlă ciobită, mătură în permanenţă Dealul Casienilor. Mănăstirea e chiar pe vârful platoului - stingheră, însingurată şi fără ziduri de apărare. Pare aproape, dar durează mult până să ajungi la ea. În rafale scurte, duşmănoase, vântul îţi taie răsuflarea, iar locul acela pare desprins din cărțile sfinte. Despre acest loc, părintele Iustin Petre, starețul Mănăstirii Sf. Ioan Casian, are o viziune de suflet:

”IN MEMORIA SI INTRU VESNICA POMENIRE A DUHOVNICULUI SI INDRUMATORULUI MEU IN ARTA BISERICEASCA, PR. ARHIM. ARSENIE PAPACIOC.
Acolo unde tarana tresalta vie sub picioare, aidoma pruncului din pantecele mamei...
Acolo unde rugaciunea de foc a calugarilor sciti, trage brazda-n ceruri, facand loc vulturilor de stepa pontica, acolo unde timpul are o singura coordonata: PREZENTUL CONTINUU!
Acolo unde, seara, in tainitele pesterilor, poti asculta freamatul rugaciunii de foc a inimilor calugarilor sciti... Acolo unde exista ferestre catre cer, dar nici o usa, pentru a putea oricine sa intre nestingherit... Acolo unde batranii cu plete de lumina pana la talpi,ne-asteapta-n prag sa ne tamaduiasca... ACASA LA SFINTII NOSTRI DRAGI: IOAN CASIAN SI GHERMAN SI DIONISIE CEL MIS SI TEOTIM SI BRETANION...
ACOLO UNDE TARANA SFANTA TRESALTA VIE SUB PASII TAI... ACOLO UNDE NU SCUIPI PE UNDE CALCI... ACOLO UNDE, DUPA CE-AI FOST INTAIA DATA, ITI VINE SA ZBORI, PENTRU A NU-I CALCA PE CEI PE-AI CAROR UMERI CALCI...”

”În multe sihăstrii am poposit de-a lungul anilor, dar viața austeră a monahilor din Dobrogea, mă face să cred că tot ceea ce sălășluiește aici, este doar o continuitate a drumului pustnicesc al cărui început a fost marcat de rugăciunea și asceza desăvârșită a Cuvioșilor Ioan Casian și Gherman. Și pentru ca locul acesta binecuvântat să fie deopotrivă, lăcaș de rugăciune și liniștitoare vatră de popas, Dumnezeu a rânduit ca dulceața privegherilor să fie întregită de un mirific decor dobrogean.

Tăcerea locului nevoinței sfinților, se definește printr-o altă tăcere, a sufletului. La capătul acestui orizont al desăvârșitei tăceri, se conturează un perete stâncos, din care se deschide o mulțime de ochi uriași. Așa arată grotele, înșirate de o parte și alta a văii, în care astăzi am ajuns pentru întâia oară. O adiere mângâie privirea fascinată de frumusețea locului, iar duhul celor doi trăitori ai acestor locuri, Sfântul Ioan Casian și Sfântul Gherman, înveșnicește clipa de pustnicească nevoință. Cei doi străromâni s-au născut în același sat, în ținutul Casimcei, după care au învățat la aceleași școli, până și la oaste au fost împreună, iar prietenia statornică i-a ținut alături și pe drumul dragostei pentru Hristos. Iubind nespus de mult viața monahală, au ajuns până și în sihăstrii din Palestina, Siria și Egipt, purtând adesea convorbiri duhovnicești cu părinții aleși din chinovii și din pustie. Sfântul Ioan Casian a scris mult despre urcușul spiritual, parcurs alături de prietenul său Gherman, iar în cartea sa ,,Convorbiri cu Părinţii din Pustie’’, acesta îl numește „Sfântul Părinte Gherman’’. Există mărturii ale nevoinței acestora în Peștera Sfântului Ioan Casian, cât și în Peștera Sfântului Andrei. Cele câteva icoane din grote stau mărturie începuturilor vieții creștine pe binecuvântatul pământ dobrogean. Simțind răcoarea grotelor, fiorul rugăciunii ancestrale te face să trăiești în duh cu locul creștinat și fiecare pas te face să gândești că este cu putință ca locul pe care îl atingi să poarte urme ale pașilor sfinților rugători ai acestor meleaguri, pe pământ românesc.

Cât timp am zăbovit în aceste locuri de vis, ceața s-a ridicat, iar vântul rece, împletit cu razele soarelui dobrogean, ne-a mângâiat cu duhul Cuvioșilor Casian și Gherman, în semn de bun rămas. Îi mulțumesc Sandei, sora mea întru Hristos, cu care am împărțit bucuria acestei zile binecuvântate și fără de care nu știu dacă aș fi ajuns vreodată în acestă Hozevă românească”.             ( Mariana Borloveanu)