Interviu cu neurochirurgul ȘTEFAN MINDEA

”Credința în Hristos este esența vieții”

Autor: Mariana Borloveanu

Întâlnirea cu doctorul Ștefan Mindea a fost o încântare, întâlnirea cu preotul Ștefan Mindea a fost o mângâiere trimisă din ceruri, întâlnirea cu familia acestuia, soția și cei șase copii, a fost o imensă bucurie, iar întâlnirea cu omul Ștefan Mindea, a fost mai mult decât o binecuvântare.

Născut în România, crescut și școlit în America, doctorul Ștefan Mindea a ales să se întoarcă acasă. De fapt, la temeinicia acestei hotărâri, a stat sfatul duhovnicesc al părintelui Iustin Pârvu, cu care se sfătuia adesea.  În America, a fost director al secţiei de neurochirurgie şi chirurgie spinală oncologică a Centrului Medical Universitar Stanford şi profesor universitar în chirurgia spinală minim-invazivă la aceeaşi instituţie. Astăzi, doctorul Mindea tratează și operează la Constanța oameni suferinzi de orice condiție socială, iar duminica slujește ca diacon la o biserică din orașul de la malul mării. Deși extrem de ocupat, a avut răbdarea de a-mi relata clipe de viață, pacienți salvați în chip minunat, prin mare taină divină.

Neurochirurg de top de la Stanford a ales România

Pe neurochirurgul Ștefan Mindea l-am cunoscut într-un spital privat din Constanța. Ajunsă acolo cu o problemă majoră de sănătate, am intrat în cabinetul, unde urma să mi se facă evaluarea medicală. Deși aveam dureri și temeri firești omului bolnav, icoanele de pe pereții cabinetului, mi-au dat dintr-o dată o inexplicabilă stare de bine. Așteptam să intre doctorul Ștefan Mindea, despre care știam că şi-a încheiat studiile în medicină la Northwestern University Medical School din Chicago, cu specializarea în neurochirurgie la Northwestern Memorial Hospital şi la Stanford University School of Medicine. Acesta este specializat în: neurochirurgie generală, neurochirurgie spinală minim-invazivă, neurooncologie (inclusiv chirurgia tumorilor spinale şi metastaza spinală), chirurgie endoscopică, radiochirurgie, scolioză şi stenoză spinală. Mă așteptam de-acum să văd o persoană impozantă, cu o alură sobră. Doamne! Când l-am văzut intrând, vă jur, am trăit senzația că un sfânt coboară din Pateric. Înalt, frumos și blând, cu o privire care vindecă dintru început, mi-a alungat toate durerile, iar când a început să vorbească, prietenos, cu o voce dumnezeiesc de caldă, realmente am amuțit. După diagnosticul pus de alți doi medici, venisem aici cu speranța că poate o operație mă va salva. În viziunea acestora, paralizia era iminentă. ”Nici vorbă!” mi-a spus doctorul Mindea, după ce a studiat RMN-ul. ”Nu este cazul de operație! Vom încerca o variantă de tratament care în America se practică de ceva vreme și care are rezultate foarte bune”.

Am plecat de acolo plutind. Uitasem de boală. Uitasem de tot. Cred că vă dați seama că singurul meu gând era de-acum, cum să fac să-l conving să-mi acorde un interviu. Ne-am văzut o singură dată la tratament, iar cea de-a doua întâlnire a fost una nesperat de prelungită: la spital - în sala de intervenții, unde l-am văzut salvând oameni, la biserică – la Sfânta Liturghie, unde a slujit ca preot și nu în ultimul rând, i-am cunoscut familia – o soție cu totul specială, alături de cei șase copii minunați, pe care îi au împreună.

Permanent trebuie să facem o jertfă pentru Dumnezeu

De obicei nu îndrăznesc să dezvălui lucruri de taină din viața nimănui, așa am fost sfătuită de duhovnicul meu, mă-ntreb însă cum ați aflat calea către Dumnezeu și cum ați reușit să vă păstrați identitatea românească?

Legătura mea cu Dumnezeu este una trainică și statornică. Și mă străduiesc să o păstrez așa. Tot ceea ce sunt și trăiesc, îi datorez bunicii mele, o femeie simplă de la țară, cu doar patru clase, dar cu multă frică de Dumnezeu. Când am ajuns în America eram amărâți și săraci, motiv pentru care părinții erau foarte preocupați de a ne asigura un trai decent. Bunica rămânea lângă noi permanent. Ea ne ducea la biserică, ea ne-a deslușit taina rugăciunii și tot alături de ea am început să postim încă de pe la 5-6 ani. Chiar dacă eram relativ mici, de la ea am învățat cât de important este să fim cuviincioși, să fim buni cu cei de lângă noi, dar mai ales să învățăm să facem o jertfă cât de mică pentru Dumnezeu, care ne dăruiește atât de mult. Aceste valori conștientizate în copilărie, au constituit traiectul esențial al legăturii mele cu Dumnezeu, iar punctul culminant al urcușului duhovnicesc se datorează în mare măsură soției, care este româncă ortodoxă și împreună cu care, avem șase copii minunați, cărora ne străduim să le împărtășim valorile familiei creștine. Familia este o binecuvântare pe care Dumnezeu mi-a dăruit-o cu mărinimie, motiv pentru care alături de soție și de copii, trebuie să facem neâncetat o jertfă prin care să ne arătăm recunoștința și smerenia. Îi voi mulțumi lui Dumnezeu toată viața mea, pentru acest dar de preț. Aveam prieteni români care trăiau în America și care s-au căsătorit cu femei asiatice, după care i-am revăzut total schimbați. Pur și simplu priveam cu tristețe, cum își pierdeau identitatea românească, nu mai vorbesc de credință și alte valori. Dacă trăiești în virtutea inerției și nu îți pui ordine în viață, nu vei reuși niciodată să faci performanță, să fii de folos semenilor, pentru că din hazard, din întâmplare, nu poate ieşi niciodată ceva ordonat de la sine.

               

” Mă rog de când pacientul vine la consultație, până în momentul în care iau decizia de a-l opera ”

Cât de mult v-a ajutat credința în practicarea acestei profesii, pe cât de frumoasă, pe atât de complicată?

Ar fi nedrept să afirm că întotdeauna lucrurile ies așa cum îți dorești. Există oameni și oameni. Atunci când ești bolnav, devii suspicios, temător și dacă nu-L ai pe Dumnezeu în suflet, te risipești în tot felul de frici. Din acest motiv, după ce ai stabilit toate reperele medicale ale bolii, trebuie să te apropii de sufletul pacientului, cu credință și dragoste. Există însă și situații în care realmente te simți depășit. În neurochirurgie lucrurile sunt ceva mai complicate decât s-ar părea și asta pentru că în cazurile grave, în cancere, în metastaze, te uiți spre Cer și aștepți ca Dumnezeu să te ajute să iei decizia cea mai înțeleaptă. De obicei, eu mă rog de când pacientul vine la consultație, până în momentul în care iau decizia de a-l opera, cu dorința fierbinte ca Dumnezeu să-mi lumineze mintea pentru a nu opera pe cineva care poate nu ar rezista intervenţiei chirurgicale sau aceasta nu şi-ar avea rostul. În timpul operației, rugăciunea îmi dă siguranță, îmi dă putere și rămân ancorat în relația mea statornică cu Bunul Dumnezeu. 

”Am strigat cu toată ființa mea și Dumnezeu m-a ajutat tainic într-un caz foarte greu”

Ați avut vreodată îndoieli în privința deznodământului unei operații foarte grele, cu șanse relativ mici de reușită?Ați putea relata un astfel de caz?

Am avut cazuri extrem de complicate. Dumnezeu nu m-a lăsat însă niciodată, ba chiar le-am rezolvat cu o ușurință pe care nu mi-o explic. Eram la Standford, când a venit un pacient cu o tumoră imensă, care trebuia scoasă dintr-o bucată pentru a nu exista diseminare de celule în jur. Mi se părea ceva peste puterile mele, dar pacientul, un creștin chinez, insista să fie operat numai de mine. Incredibil, pacientul era unul dintre șefii de la Apple, un om foarte potent financiar, care s-ar fi putut opera oriunde în lume.

Am început să mă rog, să strig efectiv la Dumnezeu că nu pot opera acest caz, care simt eu că mă depășește. Până la urmă, mi-am făcut curaj și am mers la patul bolnavului, încercând să-i explic complexitatea situației: „Problema dumneavoastră de sănătate este una foarte complicată, cu care doar câțiva medici foarte experimentați se ocupă. Trebuie să recunosc faptul că nu am mai operat niciodată un astfel de caz. Am rezolvat cazuri complicate, dar unul ca acesta, niciodată”. Nu l-am putut însă convinge, omul s-a uitat la mine şi mi-a spus: „Eu am încredere în dumneavoastră. Simt că o să vă descurcaţi. Mă las în mâna dumneavoastră”.

Mă gândeam cu uimire care este motivul acestei insistențe. Eram oarecum nedumerit. În perioada aceea locuiam în San Francisco și țin minte că primul lucru pe care l-am făcut a fost acela de a merge să mă rog la Sfântului Ioan Maximovici. Și m-am rugat cu toată ființa mea ca Dumnezeu să-mi lumineze mintea, pentru a ieși cu bine din această situație. După zile și nopți de rugăciune, am făcut un Maslu pentru pacientul meu creștin și am intrat în sala de operație, rugându-mă, lăsându-mă efectiv în voia Domnului. Era ca un fel de ascultare, operam și mă rugam! În tot acest timp pacientul a fost puternic anesteziat, pentru că nu puteam estima cât va dura operația. În mod normal, o astfel de operație durează în jur de 20 de ore și se sângerează 6-7 litri de sânge, lucru extrem de ciudat, având în vedere că în corpul unui om sunt 5-6 litri. Cu alte cuvinte, ar fi trebuit transfuzat tot sângele pe care pacientul îl avea în el. În mod cu totul minunat, operația a durat doar 10 ore, adică jumătate din cât ar fi trebuit să dureze o astfel de operație, iar cantitatea de sânge pe care pacientul l-a pierdut a fost sub un litru de sânge. Fără cuvinte! Reușita acestei intervenții extrem de grele a survenit ca urmare a neâncetatei rugăciuni. Vă mărturisesc cu frică de Dumnezeu, că lucrurile s-au petrecut întocmai. Din ziua aceea am trăit și alte astfel de experiențe, cu operații foarte grele, în care ajutorul lui Dumnezeu a venit tainic.

Cum arată o zi din viața neurochirurgului Ștefan Mindea

Având în vedere faptul că sunteți și neurochirurg, și preot, și soț, și tată, sunt foarte curioasă cum se conturează o zi din viața dumneavoastră?

Fiecare zi începe cu pravila, pentru că nu poți avea o zi bună, dacă nu respecți canonul de rugăciune, iar eu mă străduiesc să fac asta. Se-ntâmplă uneori să fiu foarte obosit, dar și atunci îmi fac rugăciunile în drum spre spital. Când ajung în clinică, am nevoie cam de o jumătate de oră, timp în care mă gândesc la toate cazurile din ziua respectivă. Iau fiecare caz în parte, îl analizez cu multă seriozitate, fie că este vorba de consultații sau tratament, dar mai ales în cazul pacienților care urmează să fie operați. Aici lucrurile trebuie analizate cu mult discernământ, pentru că oamenii bolnavi sunt de obicei temători. Eu personal stau de vorbă cu fiecare în parte, astfel încât pacientul să nu mă simtă ca pe un medic, ci ca pe un prieten. Din punctul meu de vedere, siguranța că totul va fi bine pentru persoana respectivă, este esențială. Omul bolnav este foarte emotiv și de cele mai multe ori, temător. Tocmai din acest motiv, medicul în care acesta și-a pus toate speranțele, trebuie să-i confere siguranță și optimism. La fel de important este modul în care relaționezi cu echipa, care lucrează alături de tine, mai ales la sală unde trebuie să dai dovadă de mult calm și siguranță. După ce mă asigur că am făcut toate acestea așa cum trebuie, dau slavă lui Dumnezeu pentru toate și pornesc înspre casă. Întâlnirea cu familia, cu soția și cei șase copii ai noștri, este o adevărată binecuvântare. Cinăm împreună, ne rugăm împreună, mulțumindu-i Bunului Dumnezeu pentru bucuria sfârșitului de zi.

Atât de multe lucruri am parcurs împreună și atât de intens, încât mi-ar trebui zile întregi să vi le pot povesti. Dacă Dumnezeu va îngădui acest lucru, cu siguranță voi continua aceste confesiuni și vi le voi dărui în timp. Nu pot să închei înainte de a-i mulțumi doctorului Mindea pentru că mi-a îngăduit să-l însoțesc în spital, în biserică, în mijlocul familiei. Dau slavă lui Dumnezeu pentru fiecare secundă petrecută în preajma acestui ”doctor fără de arginți” și Îi mulțumesc Domnului pentru bucuria de a fi mijlocit întâlnirea cu un desăvârșit tămăduitor de trupuri și suflete, un diacon cu o voce dumnezeiască, un soț și un tată model. Iar dincolo de cuvinte – un vrednic ales al lui Dumnezeu!