Zăpezile de lângă noi ne dau întotdeauna sentimentul unei limpezimi ce vine din nebănuită lumină. La Schitul Iezer, în cea mai izolată sihăstrie de maici din Oltenia, am găsit o dalbă imensitate, care domnea peste sfinţenia locului şi o obşte vegheată de permanenta binecuvântare a Cuviosului Antonie de la Iezer. O mare încărcătură spirituală are sfânt lăcaşul acesta, spiritualitate a cărei imensitate este dată de urme ale bordeielor pustnicilor care s-au nevoit în asceză şi rugăciune prin aceste binecuvântate locuri. Rugăciunea de lângă racla cu moaştele sfântului, continuată cu privegherea de la Peştera Cuviosului, aduce tămăduirea celor aflaţi în suferinţă şi înălţătoare pace sufletească.
Cine a trecut pe la Râmnicu Vâlcea şi nu a ajuns la Iezer, a pierdut bucuria de a se desfăta cu frumuseţile şi binefacerile acestor locuri binecuvântate. Şi pentru că drumul care le leagă trece prin Băile Olăneşti, este binevenit şi un popas la izvoarele cu miraculoasele ape minerale, care au ajutat în lecuirea multor boli trupeşti ale celor suferinzi. Dar alături de grija pe care o purtăm trupului, întotdeauna trebuie să veghem şi la tămăduirea sufletească şi-atunci, continuăm drumul spre munţii sihaştrilor. Drumul forestier care urcă spre munţi începe de la satul Cheia şi după numai câteva sute de metri, îţi dă senzaţia că ai păşit într-o lume de poveste. Rădăcinile ieşite din stâncă şi copacii care parcă stau să cadă, îţi taie respiraţia, lăsându-te uimit de sălbăticia pădurii ce străjuie drumul. Din când în când, câte o troiţă ne aminteşte că e vremea unui scurt popas, iar fiecare popas înseamnă rugăciune. Drumul devine parcă mai prietenos, iar pădurea îşi scutură crengile, lăsând lumina să curgă peste acele locuri fascinante, pe lângă care un râu de munte îşi leagănă limpezimea printre pietrele străjuite de o dantela de gheaţă. Aerul tare şi liniştea care parcă-ţi înfundă urechile, îţi dau senzaţia că ai desluşit, în sfârşit, taina celei mai curate singurătăţi. Ajungând la Iezer, înainte de a descoperi minunile din incinta mănăstirii, straşnicele ziduri de piatră îţi dau sentimentul unei adevărate fortăreţe.
Aurul secular a fost înlocuit cu aur din candela credinţei
O poartă masivă, din lemn cu meşteşug sculptată, a fost primul semn că am ajuns la Schitul Iezer. Am deschis cu grijă poarta, de teamă să nu trezim acea imensitate a rugăciunii, care te întâmpină încă de la intrare. O altă revelaţie am trăit în momentul în care am zărit bisericuţa veche a schitului, era ca şi cum o siluetă elegantă ne dădea bineţe... Şi când te gândeşti câtă vreme s-a scurs de când Radu cel Mare şi fiul său, Mircea cel Bătrân, au ctitorit acest sfânt lăcaş, iar bisericuţa a dăinuit peste timp, zveltă şi zugravită în alb, de o puritate care vine să întregească albul zăpezii. Înscrisurile istorice atestă faptul că vechimea acestui aşezământ monahal datează de la sfârşit de secol al XV-lea, iar din scrierile lui Alexandru Odobescu aflăm de zăcământul de aur care exista pe atunci în aceste locuri: „Pe lângă Iezer, se zice, că au fost mine de aur exploatate de saşii din Ardeal. Tradiţia spune, ca însuşi Mihai Vodă -Viteazul şi-a lăsat la Iezer rezerva vistierei sale, mai înainte de a pleca în războiul din Ardeal, şi că după ce a fost ucis pe Câmpia Turzii, mănăstirea a fost devastată de năvălitori straini, care au omorât 300 de călugari ce locuiau pe atunci întrânsa şi au luat cu ei comorile ascunse de Mihai, la Iezer." Ajungând la Iezer, am trăit însă certitudinea sentimentului că bogăţia aurului secular a fost înlocuită cu aurul spiritual din candela vie a credinţei.
O fericită îngemănare între artă şi spiritualitate
În pacea adâncă ce sălăşluieşte la schit, chiliile maicilor strălucesc în marea de lumină în care razele de soare se îmbină armonios cu strălucirea zăpezii. După un scurt popas de rugăciune, am ieşit din bisericuţa veche şi nu ne mai săturam de priveliştea albă, ce ne înconjura cu mărinimie. În această lume de vis am întâlnit-o pe maica Mihaela Popa, stareţa mănăstirii, care ne-a arătat cu mare drag aşezământul monastic, dar care ne-a îngăduit să pătrundem şi-n viaţa de obşte a mănăstirii, minunându-ne de impresionantele ascultări pe care le aveau măicuţele în acea binecuvântată după-amiază. Am stat ore în şir în atelierele de ţesătorie şi pictură. Culorile naturale ale covoarelor olteneşti, fac din aceste ţesături o adevărată operă de artă. Această fericită îngemănare între artă şi spiritualitate îţi dă senzaţia că frumosul s-a născut aici, în sacralitatea schitului Iezer. Maica Ecaterina picta o icoană a Maicii Domnului, iar maica Nectaria desăvârşea o reprezentare a cuviosului Antonie de la Iezer. Aceste icoane pictate în post şi rugăciune vor fi de mare preţ în casele creştinilor de pretutindeni. M-a fascinat dăruirea cu care măicuţele pictau acele icoane şi mi-am amintit ce mare dreptate avea maica Marina de la Nürnberg, când îmi spunea că: „Adevăraţii iconari nu reprezintă realitatea exterioară, ci pe cea spirituală, care este adevărul prin excelenţă”. După ce ne-am limpezit privirea în faţa minunăţiilor făurite cu migală de măicuţe, ne-am oprit în cerdacul chiliilor. De-acolo de sus, priveliştea curţii paradisiace îţi dă senzaţia că nu se mai termină. Curtea aceea extrem de mică, pare acum o imensitate, accentuată de albul pur al zăpezii.
Rugăciunea la racla sfântului aduce tămăduire
Când am intrat în noul sfânt lăcaş al schitului, maicile începuseră pregătirile pentru Utrenie. Biserica nouă a mănăstirii este oarecum diferită, fiind de fapt o prelungire a corpului de chilii din partea stângă. Spre deosebire de bisericuţa veche, cea nouă se conturează într-o lumină aparte. Nu are turlă, iar intrarea în biserică se face printr-o uşă laterală, în timp ce pereţii exteriori sunt prevăzuţi cu un brâu median. Dincolo de aceste particularităţi, abia după intrarea în biserică trăieşti adevărata revelaţie. În lumina difuză dinaintea slujbei, am încremenit în faţa baldachinului pe care se află racla cu moaştele Cuviosului Antonie de la Iezer. Am simţit atunci o eliberare de toate cele lumeşti şi o limpezime a firii, care îţi dă senzaţia că pluteşti, într-o lume a rugăciunii, încununată cu o pace sufletească de nedescris. Lângă moaştele sfântului, toate relele lumii rămân uitate, undeva departe, iar harul care se coboară peste cel îngenuncheat lângă raclă, este aducător de sănătate, în acelaşi timp sporind nădejdea şi dorinţa de mântuire. Mare evlavie au la acest cuvios creştinii de pe toate meleagurile şi-n preajma „Sfântului Antonie Sihastrul”, cum îl numesc oamenii locului, toate nevoinţele îşi găsesc împlinire. Oameni în grele suferinţe şi-au găsit vindecarea, după rugăciunea lângă sfintele moaşte şi asta pentru că, aşa cum ne-a mărturisit părintele Vartolomeu, Exarhul acestor sfinte mănăstiri: „Pentru nevoinţa Sfântului Cuvios Antonie, pentru posturile, privegherile, rugăciunile şi multele sale osteneli, a primit de la Dumnezeu darul mai-înainte-vederii şi al tămăduirii”.
Cu priveghere şi rugăciune Cuviosul Antonie a sfinţit Iezerul
Cu o privire caldă şi o limpezime a minţii cum rar mi-a fost dat să întâlnesc, stavrofora Mihaela ne-a făcut inedite confesiuni, legate de calea trecerii Sfântului Antonie prin aceste binecuvântate locuri, unde de sute de ani s-au nevoit călugării însetaţi de schimnicie. „Este impresionant, ca un un om care până la vârsta de 64 de ani a trăit în lume, alături de familie, să găsească cu atâta uşurinţă calea spre mântuire. Acel machedon înstărit, ajuns pe aceste meleaguri după ce o vreme s-a ocupat cu negustoria în Grecia, într-o bună zi a renunţat la cele lumeşti şi s-a retras să mediteze, la Mănăstirea Sărăcineşti. Avea să fie însă doar un scurt popas. Într-o dimineaţă, după slujba Ceasurilor, a plecat fără să spună un cuvânt.Târziu s-a aflat că şi-a găsit liniştea în pustiul din pădurile Builei, fiind tuns în monahism la Schitul Iezer. Aici a trăit în nevoinţă şi permanentă rugăciune, uitând pentru totdeauna desfătările vieţii lumeşti. Şi-a făurit propriul lăcaş de rugăciune, astfel încât timp de trei ani de zile a săpat singur un mic paraclis în stâncă. Ziua lucra, iar noaptea privegea şi se ruga, făcând sute de metanii şi plângându-şi păcatele, apropiindu-se din ce în ce mai mult de bucuriile nemuritoare ale Veşniciei. După ce micul paraclis a fost sfinţit, de sărbători mai venea câte un ieromonah de la schit şi săvârşea Sfânta Liturghie. În tot acest timp sfântul s-a hrănit numai cu grăunţe aduse de păsări şi cu lăstari din pădure. Doar permanenta rugăciune îi dădea puterea de a se lupta cu neputinţele firii, în neâncetata luptă cu duhurile rele, pentru că nebănuit de grele sunt ispitele celor care aleg pustnicia. Multă lume îl căuta pentru puterea de tămăduire sufletească şi trupească şi schimnici din tot muntele Builei veneau să-i ceară sfaturi. La 92 de ani a trecul la Domnul, după 28 de ani de sihăstrie şi desăvârşită asceză. Multe lacrimi au curs pentru cuviosul iubitor de Dumnezeu şi pustnicească rugăciune. Noi niciodată nu vorbim despre Cuviosul Antonie la timpul trecut, pentru că el a rămas aici, în lăcaşul pe care l-a sfinţit, iar harul lui ne ajută şi ne întăreşte în rugăciune”.
Urme ale bordeielor de sihaştri sporesc rugăciunea
Chilia din peşteră a Sfântului Cuvios Antonie s-a transformat în loc de pelerinaj, meditaţie şi închinăciune. Maica Antonia, care cunoaşte Iezerul ca pe propria sa fiinţă, ne-a povestit multe despre peştera sfântului, dar şi despre lumina nescrisă, care coboară peste aceste locuri. Şi mai are maica un crez, pe care şi l-a asumat după ani şi ani de convieţuire în această sihăstrie. Ea spune că: „ Nimeni nu ajunge la Schitul Iezer şi la Peştera Cuviosului Antonie, fără îngăduinţa Bunului Dumnezeu. Mulţi au pornit înspre schit, dar foşnetul pădurii le-a dat fiori, iar vuietul vântului i-a întors din drum. Aici ajunge doar cel căruia îi este rânduit să ajungă. Nimic nu este la întâmplare, ci doar după voia Domnului, nu oricui îi este îngăduit să ajungă în acest loc de plângere a păcatelor şi de permanentă închinăciune. Vedeţi urmele acelea de bordeie din pământ sau din stâncă, de sute de ani, pe aici s-au nevoit cei mai râvnitori sihaşrti. Acesta este misterul locului: tot muntele Builei era ca o adevărată biserică, un imens lăcaş de-nchinăciune. Ultimul călugăr care s-a nevoit în Peştera Sfântului a fost monahul Silvestru Stancu. El povestea adesea cum în toiul nopţii era vrăjit de frumuseţea psalmilor, pe care un cor nevăzut îi cobora peste sfinţenia locului”. Şi astăzi puterea rugăciunii este nespus de mare la peştera sfântului. Iarna este mai greu de ajuns, dar de primăvara şi până toamna târziu vin pelerini de pretutindeni şi rămân chiar şi peste noapte aici, pentru rugăciuni şi pentru priveghere, închinându-se în Peştera Cuviosului Antonie, pentru a primi binecuvântarea şi ajutorul sfântului.
„Pentru nevoinţa Sfântului Cuvios Antonie, pentru posturile, privegherile, rugăciunile şi multele sale osteneli, a primit de la Dumnezeu darul mai-înainte-vederii şi al tămăduirii”.
Arhimandritul Vartolomeu Androni
