PĂRINTELE CLEOPA : Din prisosul inimii grăieşte gura

De multe ori pierdem toată osteneala noastră si toată fapta bună, dacă nu păzim două lucruri: mintea si limba. Că tot păcatul se începe de la minte, de la gând si toată fapta rea se exprimă întâi prin limbă. Zice Mântuitorul că din prisosinta inimii grăieste gura. Si Solomon zice: Mai bine este a cădea de la loc înalt, decât a cădea prin limbă. Ferească Dumnezeu! De aceea trebuie mare băgare de seamă. Limba este organ cu care lăudăm pe Dumnezeu, la fel si mintea. Dar vrăjmasul le ia pe amândouă aceste organe: mintea o întunecă cu gânduri rele si limba cu cuvinte rele. Si atunci omul devine unealta vrăjmasului, că si gândurile lui sunt spurcate, si limba si cuvintele lui. Trebuie mare băgare de seamă.   

    
O femeie păcătoasă si-a pus îndreptare la o mărturisire si a început să ducă o viată sfântă. Post, rugăciune, milostenie, că era văduvă acum. Toată lumea se minuna în sat cum femeia aceea si-a schimbat viata. Înainte o stiau toti. Îi murise sotul, iar copiii îi avea pe toti căsătoriti. Mai avea un păcat, săraca, pe care nu-l putea lăsa. Toate celelalte le lăsase. Făcea si milostenie multă si post tinea, dar nu tăcea din gură. Să spună ceva de cumătra, de cumnata, de cutare. Când a venit la duhovnic, a zis: "Părinte, am postit posturile, am făcut milostenie, fac pravilă, citesc prin sfintele cărti; ei, dar limba asta n-o pot eu stăpâni! Mai vorbesc de unul, mai zic de altul, mai spun o minciună, mai spun o glumă, mai cutare".    

Era primăvară, când se arau grădinile si ogoarele. Duhovnicul îi zice: "Uite ce este, mătusă, nici eu nu-ti dau canon mare; dar n-ai voie să te împărtăsesti până nu vei face canonul acesta". "Care?" Duhovnicul avea un butoi mare cu sământă de scai. Stiti cum e sământa de scai, ca de ceapă. Măruntă. I-a dat mătusii un pumn bun de sământă de scai si i-a zis: "Uite ce! Când vei ara grădina, să te duci să semeni scaiul ăsta prin grădină, cât e grădina de lungă, si pe-o brazdă si pe alta".          

Si a semănat scaiul. Au crescut păpusoii, dar au iesit si scaii. La prăsit a mai tăiat din ei, dar n-a putut să-i taie pe toti. Când a venit femeia în Postul Sfintei Mării, o întreabă duhovnicul: "Ai semănat scaii?" "Da". "Ti-am spus că nu-i greu. Mata ai zis că păcatele pe care le faci cu limba nu-s grele. Eu ti-am dat să semeni scai. Du-te si-mi adu acum înapoi toate semintele acelea pe care le-ai semănat". "Vai de mine, părinte, zice, eu am prăsit, dar din nebăgare de seamă scaii aceia au făcut sământă, a venit vântul si a dus-o la megiesi, pe câmp. S-a umplut lumea de scai". Zice preotul: "Nu-ti dau împărtăsanie, până nu-mi aduci sământa înapoi". "Imposibil, părinte. S-a dus sământa de scai! A luat-o vântul, a făcut scai, s-a înmultit...".      

Vezi? Asa sunt si cuvintele noastre. Cuvintele noastre, dacă sunt rele, pe unde nu au ajuns? Au făcut sământă, au prins rădăcină si s-a umplut lumea de cuvinte rele. Cuvintele noastre sunt sământă de scai. După cum nu poti aduna sământa înapoi, după ce-ai semănat-o - la vreun an de zile, după ce s-a umplut câmpia de scai -, asa nu putem să adunăm răutatea si păcatul pe care le-am semănat noi prin limbă. De aceea trebuie mare pază a limbii. Ai văzut ce spune Solomon: Cine nu păzeste gura si limba sa, nu se poate mântui.   

Dar Dumnezeu nu ne-a făcut să fim muti. Ne-a dat limbă să vorbim. Dar ceea ce vorbim, să fie spre slava lui Dumnezeu si ceea ce este de trebuintă. Deci când vedem că începem a vorbi de rău pe altul, să stăm pe loc, că semănăm scai, si îl duce vântul în mai multe inimi. Să băgăm de seamă!

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul

Rugăciunea Postului Paştelui

          

„Doamne şi Stăpânul vieţii mele,
duhul trândăviei, al grijii de multe,

 al iubirii de stăpânire

 şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit,

 al răbdării şi al dragostei,

 dăruieşte-l mie, robului Tău.

Aşa Doamne, Împărate,

dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele

şi să nu osândesc pe fratele meu,

 că binecuvântat eşti în vecii vecilor.

Amin”.

  

Rânduiala parastaselor din Postul Mare

Autor: Mariana Borloveanu

 Biserica Ortodoxă a rânduit ca în toate cele şase sâmbete din Postul Mare să fie pomeniţi de către familii, toţi cei care au trecut la cele veşnice. Se fac parastase, care sunt însoţite de colivă îndulcită cu miere, coliva reprezantând nădejdea în învierea celui răposat, iar mierea, credinţa noastră în viaţa tihnită şi plăcută a mortului. De asemenea se dau de pomană colaci, vin şi lumânări, care închipuiesc Trupul, Sângele şi Lumina lui Hristos. E bine ca pomana să fie făcută săracilor, pentru ca milostenia să fie primită.

                                                                                          ( foto: Sava Laura)

 Pomenirea morţilor în perioada Postului Mare

În toată perioada Postului Mare, sâmbăta se fac pomeniri pentru cei morţi.

Aceste pomeniri încep cu sâmbăta lui Teodor, care se mai numeşte şi sâmbăta colivelor. Pentru a înţelege însă de ce Sfântul Teodor este pomenit în prima sâmbătă din Postul Mare, trebuie să precizăm faptul că împăratul Iulian Apostatul a poruncit la un moment dat, să se stropească cu sângele animalelor sacrificate idolilor, toate produsele care se vindeau în piaţa cetăţii imperiale, pentru a întina astfel prima săptămână din Postul Mare al creştinilor. Mucenicul Teodor i s-a arătat în vis arhiepiscopului Eudoxie, descoperindu-i acestuia planul lui Iulian şi sfătuindu-l să fiarbă graunţe de grâu şi să le împartă tuturor locuitorilor Constantinopolului, pentru ca aceştia să nu meargă să cumpere de la piaţă.

Fiind astfel izbăviţi de întinăciunea idolatriei, graţie acestui mucenic nimicitor al idolilor, arhiepiscopul a poruncit credincioşilor să serbeze în fiecare an, la încheierea primei săptămâni a Postului Mare, un praznic care să comemoreze acest eveniment. Această primă sâmbătă din post este prilejul unei duble bucurii: încheierea primei perioade a postului şi prăznuirea mucenicului Teodor:  “ Să ne odihnim în sâmbăta de astăzi, oamenilor, încetând ostenelile cele de ieri, pentru Cel ce a binecuvântat această zi cu odihna şi cu prăznuirea cea de acum a mucenicului".

 Parastasul este slujba prin care ne pomenim morţii           

Slujba prin care sunt pomeniţi toţi cei care au trecut le cele veşnice, este cunoscută sub denumirea de “parastas". Parastasele sunt acela slujbe speciale, în cadrul cărora trupul mortului, nefiind de faţă, este simbolizat prin colivă. Verbul grecesc "paristemi" înseamnă a se alinia alături de cineva, a sta în rând cu cineva, a fi camaradul, apropiatul cuiva. Parastasul este slujba prin care noi ne alăturăm prin rugăciune celui mort, şi ne înfăţişăm lui Dumnezeu cu tot cu rugăciuni, prin intemediul cărora El să ierte păcatele celui adormit. Acestea se pot face ori de câte ori dorim să ne rugăm pentru morţii noştri, împreună cu Biserica şi cu preoţii parohiei de care aparţinem.

Se dă de pomană săracilor, nu rudelor

Toţi cei care au plecat din această lume nu-şi mai pot schimba starea de dincolo. O singură scăpare mai este. Aceasta ne este arătată în "Mărturisirea Credinţei Ortodoxe", în care se spune: "Credinţa ne învaţă că un mare număr de păcătoşi care s-au căit în clipa de pe urmă, sunt scăpaţi din iad, prin rugăciunile şi milosteniile celor vii". Prin rugăciunile celor vii înţelegem: rugăciunile preotului la Sfânta Liturghie, rugăciunile noastre, ale fiecăruia, pentru răposaţi şi parastasele pentru pomenirea morţilor, pomelnicele morţilor pe care le dăm preotului la Sfânta Liturghie. Acestea trbuie să fie însoţite de o prescură din care se scoate Trupul Domnului la Sfânta Jertfă; de o lumânare, ca să aibă mortul parte de lumină şi de vin, din care se pregăteşte Sângele Domnului. Parastasele se însoţesc de colivă îndulcită cu miere sau zahăr, căci coliva închipuieşte nădejdea noastră în învierea celui răposat, iar mierea sau zahărul, credinţa noastră în viaţa tihnită şi plăcută a mortului. De asemenea se dau de pomană colaci, vin şi lumânări, care închipuiesc Trupul, Sângele şi Lumina lui Hristos. Alături de acestea mai avem nevoie de tămâie şi untdelemn - toate fiind jertfe plăcute Domnului. Prin milosteniile care se fac în cadrul parastaselor înţelegem: mâncarea care se dă pentru sufletul mortului, vasele, hainele şi orice alte lucruri date de pomană, toate sunt doar pentru sufletul celui răposat. Se cuvine însă, ca aceste pomeni să fie împărţite săracilor, nu rudelor noastre sau celor avuţi, căci atunci pomana nu-i deplină şi, prin urmare, aceasta nu este primită.

Busuiocul este leacul leacurilor

Autor: Mariana Borloveanu

În miraculoasa plantă de busuioc, îşi au originea multe dintre legendele care au circulat de-a lungul vremii. Despre busuioc se spune că  ar fi crescut deasupra locului unde Sf. Constantin şi soţia sa Elena, au descoperit Sfânta Cruce.

Busuiocul este considerat o plantă sfântă

Originar din India şi preţuit de-a lungul vremurilor de  mai toate popoarele europene, busuiocul este o plantă sfântă, o plantă a sufletului, care, pe lângă faptul că aduce noroc, aduce şi sănătate.

Busuiocul este una dintre cele mai folosite ieruburi aromatice din lume.  Originar din subcontinentul Indian acesta a fost cultivat şi în Italia în timpul Imperiului Roman. Originea cuvântului "busuioc" se regaseşte în grecescul "basileus"( care înseamnă rege, regal).  Aroma busuiocului este cu atât mai puternică, cu cât planta este mai expusă razelor solare. Miraculoasa plantă creşte atât la latitudinile tropicale cât şi la cele temperate.

Iarba medicinală creşte în grădinile mănăstirilor

Planta a fost adusă în Europa de Carol cel Mare şi a fost cultivată ca iarbă medicinală în grădinile de pe lângă mănăstiri. În culturile vechi precreştine din Orientul Apropiat, dar mai ales în Palestina, busuiocul era considerat de asemenea o plantă sfântă, folosită în scopuri religioase şi păstrată până în vremurile creştinării Europei.

O altă legendă, de origine greacă de această dată, ne transmite mesajul că busuiocul este dintotdeauna planta care vindecă orice rană, aşa cum a vindecat rana unui monstru, care era  jumatate şopârlă, jumătate dragon, în timpul unui atac. Toate aceste poveşti sau legende, despre planta sfântă de busuioc, au la originea lor apartenenţa divină şi proprietăţile miraculoase, care vin din îndepărtate vremi.

Terapii cu frunze şi flori de busuioc     

Busuiocul este considerat un antidepresiv sigur, având puternice efecte sedative. Planta de busuioc este o sursă importantă de fier, calciu şi vitamina A, conţinând şi vitamina B6, magneziu şi potasiu. Datorită acestor proprietaţi, calmează tulburările de stomac, balonarea şi anorexia, şi stimulează producţia lactică a tinerelor mame. Infuzia de busuioc ajută la procesul de transpiraţie sau la eliminarea mucusului, în anotimpul rece şi acţionează ca diuretic, carminativ, antiseptic, antiinflamator gastric, intestinal şi renal.

Leacuri din bătrâni cu busuioc proaspăt sau uscat

• Sucul din busuioc proaspăt se picură în urechi pentru a combate congestionarea internă sau se aplică pe leziunile verucoase (negi, papiloame), repetînd tratamentul pînă la dispariţia lor.

• Esenţa de busuioc, luată cîte 5-6 picături adăugate în lapte, ceai sau puse pe o bucată de zahăr cubic, are un rol benefic împotriva spasmelor gastrice, a durerilor de cap de origine atonă digestivă şi contra nevrozelor atonice.

• Macerat la rece obţinut prin ţinerea a 4-8 linguriţe de busuioc în apă, vreme de 8 ore, urmată de filtrare. Se bea acest preparat pe stomacul gol, de preferinţă dimineaţa. Acest remediu este considerat un adevărat elixir al tinereţii, recomandat în cazurile de îmbătrînire prematură, în tulburări de menopauză, andropauză, sterilitate masculină şi feminină, frigiditate, fiind un regenerator rapid, care opreşte procesele de uzură din organism.

• Infuzie din 1 lingură busuioc, uscat şi mărunţit, la 200 ml apă clocotită; se acoperă vasul şi se lasă să infuzeze 10 minute, se strecoară şi se beau 2 ceaiuri călduţe pe zi, prin înghiţituri rare, după mesele principale, obligatoriu un ceai seara, la culcare. Ceaiul de busuioc este un foarte bun energizant. Ajută la combaterea bronşitei, gripei, durerilor articulare, insuficienţei circulatorii, a reumatismului şi la desfundarea mucoasei nazale.

• Decoct din seminţe de busuioc, o lingură la 500 ml apă rece; se fierbe 5 minute, se infuzează 10 minute, se strecoară şi se bea toată cantitatea în cursul zilei; combate unele boli reno-genitale.

 • Sirop de busuioc, din 75 g părţi aeriene la 1 litru de apă. Are aromă suavă şi este recomandat pentru efectele favorabile asupra tubului digestiv, fiind un bun dezinfectant la nivelul intestinelor.

• Alifie de busuioc, din 20 g plantă uscată şi măcinată fin, amestecată cu 30 de g ceară albă, 30 g seu de oaie, 30 g terebentină, 60 g colofoniu şi 90 g untură de porc. Se pun la foc slab pînă se topesc şi se amestecă pînă la răcirea unguentului, după care se toarnă în cutii de plastic. Se foloseşte la tratarea rănilor purulente, a buzelor crăpate, călcîielor crăpate şi a ulceraţiilor infectate.

 • Cataplasmele din frunze proaspete, zdrobite şi aplicate pe răni deschise, favorizează vindecarea lor. Cu frunze proaspete se mai pot freca locurile înţepate de insecte (albine, viespi, ţînţari), reducînd mîncărimea pielii şi prevenind infecţiile provocate prin scărpinat. Se aplică pe frunte, în cazul durerilor de cap.

Frunzele de busuioc sunt folosite în mai toate bucătăriile lumii

Gustul busuiocului este aromat, dulce şi piperat în mod plăcut, împrumutând mâncării o aromă proaspătă. Mirosul şi gustul busuiocului se datorează uleiurilor esenţiale pe care acesta le conţine. Frunzele şi florile de busuioc sunt folosite astăzi în mai toate bucătăriile lumii.  

Goji, fructul tinereţii veşnice

Autor : Mariana Borloveanu

Fructele de Goji sunt originare din Tibet şi răspândite ulterior în mai multe zone geografice. În Medicina Tradiţională Chineză se pune mare preţ pe efectele obţinute în urma consumării acestui fruct. Cercetători din domeniul medicinei naturiste, au ajuns la concluzia că Goji este fructul cu cea mai mare concentraţie de antioxidanţi, având o influenţă esenţială în stimularea longevităţii şi fortificarea sistemului imunitar.

 25 g de fructe Goji asigură necesarul de energie al zilei

Deşi există o multitudine de combinaţii cu cele mai exotice şi neobişnuite ingrediente, efectul maxim al fructelor Goji este dat de consumul acestora în stare naturală şi în afara oricăror amestecuri. Fructele se pot consuma atât proaspete, cât şi uscate şi pot fi folosite de asemenea ca ingrediente în prepararea îngheţatei, a prăjiturilor, a sucurilor de fructe Goji, a vinului de fructe Goji. Efectul energizant al acestora poate fi remarcat pe parcursul întregii zile. Condiţia este ca porţia de 25g de fructe Goji uscate, să se ia în fiecare dimineaţă pe stomacul gol, cu 30 de minute înaintea micului dejun.

 Cu Goji mai mulţi călugări tibetani au depăşit suta de ani

În literatura chineză există multe legende legate de proprietăţile fructelor Goji. Cea mai cunoscută dintre acestea se referă la viaţa sănătoasă pe care o ducea o comunitate de călugări tibetani, fiind lucizi şi plini de energie până la vârste care depăşeau 100 de ani. Curios este faptul că până la vârsta de 80-90 de ani acestora nu le încărunţea părul şi nu le era afectată nici dantura. Sănătatea acestor longevivi călugări şi-a găsit explicaţia în faptul că beau apă dintr-o fântână în care cădeau fructe dintr-un arbust Goji, care se afla chiar desupra acesteia.

 Efecte benefice ale fructelor Goji

Fructele Goji au o foarte mare concentraţie de antioxidanţi, conţinând aproape toţi aminoacizii, foarte multe minerale (Ca,Mg,P,Ge,Cr,Se,Zn,Cu), vitaminele E şi C şi o mare varietate de polizaharide şi acizi graşi. Datorită prezenţei acestor componente nutriţionale, consumul fructelor Goji stimulează longevitatea, fortifică sistemul imunitar, reglează circulaţia sanguină, conferă imunitate bacteriană şi virală. Este eficient în cure de slăbire şi în combaterea celulitei. Fitosterolii au un rol important în menţinerea nivelului colesterolului la un nivel cât mai mic, inhibând absorbţia lui intestinală. Conţinutul de geranium creşte abilitatea corpului de a  produce g-interferon. Interferonul este un element important , de care organismul are nevoie în lupta împotriva cancerului şi a altor boli incurabile. Prin conţinutul mare de fitonutrienţi şi SOD( superoxid dismutază), aceste fructe inhibă peroxidarea lipidelor şi distrug radicalii liberi. Păstrarea sănătăţii organismului duce implicit la mărirea duratei de viaţă şi la o permanentă stare de bine.

Vestea despre calităţile terapeutice ale acestui fruct s-a răspândit, planta fiind cultivată ulterior în Himalaya şi întreagă Asia.

Părintele Varsanufie: Mângâierea duhovnicească rodeşte neâncetata rugăciune

Interviu realizat de Mariana Borloveanu

Pe părintele Varsanufie l-am întâlnit într-un moment de mari încercări şi am ştiut că din clipa aceea dimensiunea profunzimii duhovniceşti  va căpăta valenţe aparte. Imensitatea Munţilor Builei, care de-atâtea ori mi-au limpezit gândurile, avea să pălească în faţa puterii pe care o emană rugăciunea pustnicilor din sihastria Pătrunsa, aceşti dătători de flacără duhovnicească şi de mântuitoare lumină. E greu de găsit părintele, pentru că permanenta ascultare pentru acest smerit monah, este neâncetata rugăciune. Mai târziu aveam să aflu câte lacrimi varsă pentru durerile celor care vin să-i ceară sfatul şi cât de profundă este încărcătura dobândită de la fiii săi duhovniceşti. Faptul că este stareţ al acestui aşezământ monastic îi sporeşte dragostea şi grija pentru obşte, neuitând nicio clipă că : “Cel care vrea să fie cel mai mare, trebuie să fie sluga tuturor.” Toate doctoratele din lume nu valorează nimic în faţa simplităţii, curăţiei, dragostei şi rugăciunii acestui desăvârşit monah. În smerenia sa, părintele Varsanufie a luat o învăţătură de căpătâi de la Sfântul Grigorie de Nazianz: „Trebuie să fiu eu mai întâi curat şi apoi să curăţesc pe alţii. Să fiu eu înţelept, ca să înţelepţesc pe alţii. Să fiu eu lumină, ca să luminez pe alţii. Să fiu eu aproape de Dumnezeu, ca să apropii pe alţii. Să fiu eu sfânt, ca să sfinţesc pe alţii” .

 Aflându-vă în permanentă cugetare duhovnicească, legătura cu Dumnezeu este pe cât de profundă, pe atât de vie. Ştiind că ascultările au o rostuire aparte în viaţa monastică, mă-ntreb cum se ajunge la ascultarea deplină?

Cei 40 de vieţuitori care se nevoiesc la Sfânta Mănăstire  Pătrunsa, duc o viaţă de obşte desăvârşită. Toţi suntem împreună la slujbe, la ascultări, la masă. Prin rânduiala mănăstirii, fiecare dintre noi îşi are propria ascultare. Cu toţii le îndeplinim în desăvârşită armonie, în tăcere şi încercând să spunem în permanenţă Rugaciunea lui Iisus : "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". Când vorbim despre ascultare, vorbim despre îmbinarea nevoinţei duhovniceşti, această lucrare lăuntrică a inimii, cu datoria noastră de a ne ruga tot timpul către Dumnezeu, de a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru noi, pentru credincioşii care ajung cu atâta nevoinţă până la noi, pentru cei care au mari greutăţi şi probleme sufleteşti pe la casele lor, care vin şi ne cer ajutorul. Noi suntem tot timpul în această cugetare duhovnicească. În momentul în care întrerupem legătura cu Dumnezeu, întrerupem şi asculatrea pe care o avem, pentru că ascultarea deplină constă în săvâşirea lucrului pe care îl avem de făcut, plus rugăciunea neâncetată.Trebuiem să convieţuim în toată vremea pe care o trăim în sfânt locaşul acesta de-nchinăciune.

Deşi familia din lume a rămas undeva în Ardeal, Dumnezeu a rânduit să trăiţi o vreme la Frăsinei, după care aţi trudit la aşezarea şi temeinicia acestei frumoase familii monahale de la Pătrunsa. Cum s-a conturat acest traiect monastic şi cum aţi perceput chemarea?

Eu am venit la Sfânta Mănăstire la chemarea lui Dumnezeu. Am simţit dintotdeauna o chemare tainică, un glas lăuntric care m-a însoţit multă vreme în viaţa lumească. În prezent, cu mila lui Dumnezeu am săvârşit pe calea viaţii de mănăstire 21 de ani, care au trecut aşa...ca o zi, ca o singură clipă. Mă uit în urmă şi simt o bucurie nespusă pentru toată această vreme. Mulţumesc Cerului şi-i dau slavă lui Dumnezeu pentru această chemare, pentru această şansă, pentru această bucurie de a fi aici, în locul acesta pe cât de retras, pe atât de minunat. În colţul acesta de Rai, trăiesc bucuria de a putea să pun în practica vieţii mele sfaturile părinţilor din Pateric, din Filocalie sau din alte cărţi ale înţelepciunii duhovniceşti. Marea majoritate a călugărilor de aici, putem spune că am crescut împreună, pentru că viaţa noastră atunci a început, când am intrat în sfânt lăcaşul acesta. Şi tot împreună am învăţat să desluşim taina permanentei rugăciuni, a păşirii treaptă cu treaptă a urcuşului monastic şi a făgăduinţelor pe care le dăm Bunului Dumnezeu în a petrece viaţa noastră în luptă continuă, în descătuşare de păcate, până la sfârşit. 

 Prospeţimea zăpezii îmi şterge parcă toată întinăciunea păcatelor, iar duhul rugăciunii mă întăreşte. Gândind însă la frumuseţea clipei şi în egală măsură la asprimea vieţii de sihăstrie, mă-ntreb care este traiectul dintre revelaţie şi mărturisire?

Nu spun acelaşi lucru şi eu, că ar fi o viaţă foarte aspră în mănăstire sau practica personală a vieţii mele. Nici canoanele nu le adaptăm după locurile în care noi ca şi călugări vieţuim. Sunt bune exemple pentru fiecare dintre noi. Eu personal, încerc să mă îmbogăţesc la fiecare spovedanie, încerc să mă încarc cu pilda fiecăruia. Dacă cineva suferă şi eu sufăr împreună cu el. Dacă cineva pătimeşte, păcatele şi neputinţele lui le consider ale mele însumi, neputinţele, durerea celuilalt, le transpun prin inima mea, prin cugetarea mea. De aceea , atunci când cei care vin la noi să se spovedească aduc o povară în sufletul lor, o-mpart cu noi, fără ca ei să ştie. Ei pleacă mai liniştiţi, mai uşuraţi spre casele lor. Noi rămânem în inima noastră cu durerea, cu cugetarea la neputinţele şi la problemele lor. Bine-nţeles că prima îndatorire a noastră, a duhovnicilor, este de a ne ruga continuu pentru ucenicii pe care-i avem, a ne ruga lui Dumnezeu să-i ferească de încercările şi de ispitele acestei vieţi. Pentru păcatele cele mai grele, trebuie să suferim noi în locul lor, pentru durerea, neputinţa lor, încercarea lor, până când Bunul Dumnezeu le va limpezi şi lor viaţa, inima, le va lumina mintea şi le va înlătura primejdiile din calea vieţii pe care ei o trăiesc. 

Dumnezeu a rânduit să fiţi stareţul acestei sihăstrii din Munţii Builei. Deşi tânăr, am văzut că obştea vă preţuieşte, vă ascultă, vă caută sfatul. Cum reuşiţi  să păstraţi această stare de bucurie şi bună rânduială a obştei?

Aici cu toţii suntem una, vieţuind călăuziţi de înduhovnicită dragoste pentru aproapele nostru. Mântuitorul spune că: “Cel care vrea sa fie cel mai mare, trebuie să fie sluga tuturor.” De aceea în sihăstria de la Pătrunsa am încercat să formăm o familie, în care să dăinuie disciplina, pacea, buna rânduială şi bucuria celor de lânga noi. Fiecare dintre părinţi, fiecare dintre credincioşi, poate fi un foarte bun rugător, astfel încât putem să luăm sfaturi duhovniceşti, putem să luăm pilde de rugăciune de la ceilalţi confraţi ai noştri care vin la sfânta mănăstire. E minunat să îi asculţi atunci cînd aceştia îşi destăinuie frământările, lupta lor duhovnicească neâncetată. Măsura duhovnicească a fiecăruia dintre noi numai Dumnezeu o ştie. Cu toţii trebuie să creştem duhovniceşte, să nu ne mulţumim cu ceea ce suntem şi-n fiecare clipă suntem îndatoraţi să răspundem dragostei lui Dumnezeu cu această rugăciune : « Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul » . Această rugăciune exprimă bucuria noastră de a-L întâlni pe Dumnezeu, durerea din suflet pentru păcatele şi neputinţele noastre, durerea şi compătimirea pentru suferinţele celorlalţi semeni ai noştri.

 Cum se conturează permanenta stare a fiecăruia dintre monahii care vieţuiesc în această sihăstrie?

Aici fiecare clipă este unică, fiecare moment pe care îl trăim în Sfânta Mănăstire este diferit, faţă de cele pe care le-am trăit anterior. Noi trebuie sa ne întrămăm continuu duhovniceşte, să ne dorim o propăşire duhovnicească, nu trebuie să ne mulţumim cu starea noastră prezentă, nu trebuie să ne mulţumim cu ceea ce facem şi ce suntem. Trebuie să luptam continuu, să ne dorim o înbunătăţire atât personală, cât şi a comunităţii în care trăim. Rânduiala slujbelor de aici nu este ceva repetabil, de care să ne plictisim. Sfânta Liturghie este slujba în jurul căreia  gravitează întreaga noastră activitate, aici în Sfânta Mănăstire, în fiecare suntem îndatoraţi cu toţii a fi prezenţi. Excepţie fac doar călugării care au ascultare la bucătărie şi încă două ascultări extrem de importante pentru buna rânduială a obştei noastre. Noi toţi ceilalţi suntem împreună la toate slujbele pe care le impune viaţa de monah, începând cu Sfânta Liturghie şi culminând cu înălţătoarea slujbă de la miezul nopţii. Această împreunălucrare ajută la comuniunea noastră cu Dumnezeu. În această sihăstrie rugăciunea nu încetează niciodată, ea se continuă şi după ieşirea din biserică, ducând-o cu toţii în chiliile noastre şi la toate celelalte ascultări pe care le avem. Până şi ora mesei trebuie respectată cu sfinţenie, noi nu mergem acolo doar să ne hrănim, ci dornici de a asculta Cuvântul duhovnicesc de la masă, să ne îmbogăţim sufleteşte cu învăţăturile pe care părintele care citeşte în timpul mesei ni le transmite. Buna rânduială a programului liturgic este un bun prilej de a ne însuşi cuvântul de folos şi totodată de a ne manifesta dragostea pe care o avem pentru Bunul Dumnezeu, pentru aproapele nostru, pentru toţi cei dragi ai noştri, care deşi sunt la mare depărtare de locul în care Dumnezeu a ales să vieţuim, rămân în sufletele noastre şi-i pomenim în permanentă rugăciune. Vărsăm lacrimi pentru suferinţele lor, iar la priveghere ne gândim la necazurile şi nenumăratele probleme cu care se confruntă lumea de azi.

Rânduiala monastică de la această Sfântă Mănăstire este asemenea celei de la Muntele Athos, cu unele mici excepţii. Ce ne puteţi spune despre programul liturgic al Mănăstirii Pătrunsa, dar mai ales despre slujbele de la miezul nopţii?

Fiecare mănăstire îşi are rânduiala ei. Pentru că vieţuim în acest loc îndepărtat de lume, într-una din cele mai îndepărtate sihăstrii ale Olteniei avem şi un program duhovnicesc mai aparte. Şi mai este o rânduială căreia trebuie să ne supunem şi anume faptul că pe timpul nopţii în acest lăcaş nu rămâne nimeni de parte femeiască. După slujba Vecerniei, care se săvârşeşte în fiecare zi la ora 18,00, după ce apune soarele, noi rămânem în singurătatea mănăstirii, cu rugăciunile şi trăirile noastre. După bătaia clopotelor de la Pavecerniţă, slujba care încheie programul zilei, avem datoria de a ne retrage la chiliile noastre în tăcere şi linişte, pentru rugăciune.

 Am luat un cuvânt de folos, într-un pelerinaj pe care l-am făcut în Ţara Sfântă, de la un părinte român, Calinic; acesta ne-a arătat un ceas mare bizantin pe perete, după care călugării de la Mănăstirea Sfântul Sava îşi rostuiesc rugăciunea, după rânduiala acelui sfânt lăcaş. În fiecare zi, timp de opt ore monahii de acolo rostesc  Rugăciunea inimii. În locul acela de desăvârşită trăire şi rugăciune, după apusul soarelui toţi călugării se retrag la chiliile lor, în tăcere şi evlavie.Încercam şi noi să luăm aminte de la acei părinţi, chiar dacă rigorile de la Sfânta Mănăstire Pătrunsa sunt oarecum deosebite, iar noi cu smerenie recunoaştem asta. Suntem o obşte în formare şi asta implică ascultări dintre cele mai felurite, iar noi facem tot ceea ce ne stă în putinţă pentru a face totul în neâncetată rugăciune.La miezul nopţii, la ora unu, ne adunăm iar în sfânta biserică, pentru slujba de Utrenie sau Slujba de la Miezul nopţii. Aceasta este o slujbă obligatorie pentru toţi călugării, indiferent de dimensiunea ascultărilor pe care le practicăm peste zi. Este o slujbă deosebită, iar puterea rugăciunii de la miezul nopţii este unică.Diminaţa, la ora 8,00 se săvârşeşte slujba Acatistului, a Ceasurilor şi ca o încununare a acestora, Sfânta Liturghie. Mai presus decât toate ascultările este prezenţa noastră la slujbele care se săvârşesc în Sfânta Mănăstire Pătrunsa. Altfel spus, aceasta este ascultarea ascultărilor. 

 Eu plec de-aici îmbogăţită sufleteşte, cu sentimentul că frageda zăpadă va cerne veşnică lumină în calea paşilor mei spre neâncetata rugăciune.

Vă mulţumesc pentru că aţi ajuns în sihăstria noastră şi tuturor acelora care vin aici cu mult drag, să ne îmbogăţească pe noi, să ne întărească sufleteşte, pentru toţi şi pentru toate, slavă lui Dumnezeu ! Noi încercăm să ne rugăm în numele tutror creştinilor care ajung până la noi, încercăm să spunem o smerită şi adâncă rugăciune, în timp de noapte, în timp de zi, după puterile fiecăruia, după măsura iubirii noastre faţă de Tatal Ceresc. Aşa să ne-ajute Dumnezeu !