Bucuria sfântă a Crăciunului la Betleem:

Cu fruntea lipită de ieslea Nasterii Domnului

Autor : Mariana Borloveanu

Când spui Betleem, ai în față steaua de argint, la care toți creștinii se închină, dar când trăiești binecuvântarea unei Sfinte Liturghii în Peștera Nașterii Domnului Nostru Iisus Hristos, devii parte a acelui loc divin, iar clipele acelea le simți ființial în tot restul vieții. Părintele Ioanichie Bălan, ne-a lăsat un dar de mare preț, o rugăciune, pe care se cuvine să o rostim, ori de câte ori ne vom apropia de locul acela sacru:“Primeşte-ne şi pe noi, Iisus, Păstorule cel Bun, Cel ce Te-ai făcut Prunc pentru noi. Primeşte-ne să intrăm cu credinţă în peşteră, sa cădem în faţa ieslei, să ne închinăm smereniei Tale, să lăudăm pe Fecioara Maria, să cinstim pe dreptul Iosif, să mărim pe înţelepţii magi, să vedem pe păstori, să ascultăm cântarea îngerilor”.

Betleemul nu mai este acel mic sat de păstori despre care cu toții am aflat din Biblie, iar când ajungi pentru prima oară aici, ai toate șansele să te pierzi pe străduțele înguste și întortocheate, care împânzesc orașul. Am pățit-o și eu, dar asta mi-a dat prilejul să mă bucur de începutul de zi în locul acesta sacru și încărcat de emoție. Înainte de răsăritul soarelui, am plecat cu maica Antonia spre Biserica Nașterii Domnului și cum drumul de la hotel, până la biserică nu era deloc simplu, bine-nțeles că ne-am rătăcit. Pe cine să-ntrebi la ora 5 dimineața încotro să mergi, când străzile erau pustii. Ce-i drept, Betleemul emană la ora aceea o prospețime de care niciodată nu te poți bucura într-un alt moment al zilei, dar având în vedere că zona palestiniană este destul de nesigură, nu pot spune că a fost o plimbare matinală relaxată. În sfârșit, după ce am parcurs de câteva ori labirintul de străzi, care înconjura biserica, am ajuns. După ce m-am închinat la icoana Maicii Domnului cu lacrimi de bucurie, am rămas o clipă cu fruntea lipită de icoana făcătoare de minuni și m-am lăsat în voia Domnului. Cu cât mă apropiam de intrarea în peşteră simţeam că-mi tremură picioarele şi fiecare treaptă pe care o coboram îmi dădea fiori. Tot lucrarea Domnului a făcut să ajungem chiar în momentul în care începea Sfânta Liturghie.

Binecuvântarea împărtășirii în Peștera Nașterii Domnului

 Am coborât cu grijă cele câteva trepte care duc în Peștera Nașterii Domnului, după care, mi-am găsit un locșor, chiar lângă iesle. Nu-mi venea să cred că pot să privesc atâta vreme imaginea aceea dumnezeiască a locului în care S-a născut Mântuitorul și cele cincisprezece candele ce străjuiesc steaua de argint ( 6 aparţin grecilor, 5 armenilor şi 4 latinilor). Cel mai mult m-a bucurat faptul că la slujbă erau doar vreo 10-15 greci și noi, ceea ce-mi dădea posibilitatea să fac nestingherită fotografii și să și filmez. Dar dincolo de preocupările jurnalistice, mai bine-zis, înainte de toate, era participarea la Sfânta Liturghie. Au slujit grecii în dimineața aceea. Tipicul era oarecum asemănător cu cel de la noi, doar ca durată slujba a ținut ceva mai puțin, cam de la ora 6, până pe la 7și jumătate. Cântări frumoase, înmiresmate cu smirnă și tămâie, frumoasă slujbă! Și cum stăteam acolo, lângă iesle, mă uitam fascinată la preoții greci, în timp ce se împărtășeau cu Sfintele Taine, din potirul ce se afla pe Sfânta Masă, chiar deasupra stelei de argint, pe care scria"Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus est" ( Aici S-a născut Iisus Hristos din Fecioara Maria ). Mă bucuram de bucuria lor, când dintr-o dată, preotul grec, cu potirul în mână ne-a făcut semn să ne apropiem, mai întâi maicile, apoi eu. Simțeam că mi se sparge pieptul, atât de tare îmi bătea inima. Dumnezeul mare! M-am împărtășit la Peștera Nașterii Mântuitorului Hristos! Vă fac această mărturisire, cu toată ființa mea și vă doresc din suflet, ca într-o bună zi să fiți binecuvântați cu o astfel de clipă!

Ortodocși, catolici și armeni, în același lăcaș

Dacă în vremea nativităţii, Betleemul era o mică așezare a păstorilor, astăzi persectiva este cu totul alta. Credincioși din întreaga lume vin să se reculeagă în locul acesta biblic. Biserica Naşterii Domnului face parte dintr-un complex de trei biserici diferite, una ortodoxă, una catolică şi una armeană,  într-o fascinantă armonie, structurată pe o reţea de grote intercomunicante de o rară frumuseţe. Încă de la intrare impactul este foarte puternic, pentru că trebuie să treci pe sub o poartă de numai 1,20m înălţime. Această “poartă a umilinţei”, cum a fost numită ulterior, a fost micşorată până la această înălţime în sec. al XVII-lea, pentru ca musulmanii să nu poată intra călare în biserică. O dată ajuns în incinta bazilicii, ai senzaţia că întreaga omenire este susţinută de cele patru şiruri de coloane din calcar roşu, câte unsprezece din fiecare, coloane care te fac să ridici privirea spre ceruri. Lumina coboară lin, dându-ţi senzaţia că şterge toate păcatele unei vieţi, lăsând privirea să se piardă în fascinantele mozaicuri din incinta bazilicii. Lăcaşul Naşterii Domnului de la Betleem are trei altare, unul central şi două mai mici, aflate în absidele laterale, dar peste tot pluteşte harul cu miros de smirnă, care coboară peste catapeteasma cu îngeri, icoane şi candele aurite. Altarul celor Trei Magi aparţine armenilor, iar Capela ieslei, romano-catolicilor. Totul este fascinant, dar Grota Naşterii Domnului este punctul de maxim interes şi cinstire a Betleemului.

Departe de Țara Sfântă, pe pământul nostru străbun, se cuvine să cinstim lumina ce vine dinspre Betleem și să așteptăm cu bucurie Praznicul Nașterii Domnului Nostru Iisus Hristos, cu colindele noastre românești  și sufletele limpezite de florile dalbe.

Întâlnirea cu duhovnicul:

Părintele Varsanufie

despre urcușul duhovnicesc

Autor : Mariana Borloveanu

Întâlnirea duhovnicului potrivit, este pentru majoritatea dintre noi prilej de căutări și neliniști. Se-ntâmplă însă, ca dimensiunea reală a vieții duhovnicești, să o descoperi mult mai târziu. Abia atunci realizăm că toate căutările noastre, de cele mai multe ori, sunt zadarnice. Când vine vremea și te îngenunchează păcatele, când simți că te pierzi sub povara acestora, abia atunci trăiești un moment incredibil, la care n-ai gândit niciodată: Dumnezeu îți scoate în cale duhovnicul! Nu vorbesc din cărți, nu vorbesc din auzite, ci dintr-o experiență pe care am trăit-o la un moment dat. Nu mi-am găsit duhovnicul atunci când l-am căutat, nu l-am găsit nici când am plâns, nici când am strigat, ci numai atunci când Dumnezeu a știut că am ajuns la capătul puterilor. N-a îngăduit să mă prăbușesc, ba chiar mai mult, m-a pus în fața faptului împlinit. A venit ziua în care mi-am dorit să fac un interviu cu duhovnicul pustnicilor și m-am întâlnit cu părintele Varsanufie. După primele cuvinte, am știut că mi-am găsit duhovnicul. Și nu l-am găsit când l-am căutat, ci atunci când aveam mai mare nevoie de el, atunci Dumnezeu mi l-a trimis. Din ziua aceea, viața mea s-a schimbat!

Dacă cineva suferă, duhovnicul suferă împreună cu el

Multă lume mă-ntreabă de ce am ales să mă spovedesc la mănăstire și după ce criterii un mirean primește canon de la un călugăr?

Întâlnirea cu dohovnicul nu ține de alegerea noastră, iar Dumnezeu lucrează în viața fiecăruia, cum nici nu gândim. Interesant este că marea majoritate a celor care și-ar dori să se spovedească la un călugăr, au o întrebare inevitabilă: cum sunt canoanele? Eu cred că înainte de a ne speria de canoane, ar trebui să gândim cum să facem să ne eliberăm de povara păcatelor, cum să găsim mai lesne calea spre mântuire. Fiecare duhovnic își are propriile criterii de valori, dar până la urmă, important este să ai tăria de ați plânge păcatele, sincer! Nici canoanele nu le adaptăm după locurile în care noi ca şi călugări vieţuim. Sunt bune exemple pentru fiecare dintre noi.

V-am urmărit privirea, după ce o soră de-a noastră a plecat de la spovedanie. Deși vorbeați cu mine, privirea sfinției vostre avea un traiect foarte clar, oprindu-se probabil într-o sferă a gândirii de dincolo de cuvinte.

Duhovnicul trebuie să fie parte din trăirea celui care se spovedește. Dacă cineva suferă şi eu sufăr împreună cu el. Dacă cineva pătimeşte, păcatele şi neputinţele lui le consider ale mele însumi, neputinţele, durerea celuilalt, le transpun prin inima mea, prin cugetarea mea. De aceea , atunci când cei care vin la noi să se spovedească aduc o povară în sufletul lor, o-mpart cu noi, fără ca ei să ştie. Ei pleacă mai liniştiţi, mai uşuraţi spre casele lor. Noi rămânem în inima noastră cu durerea, cu cugetarea la neputinţele şi la problemele lor. Bine-nţeles că prima îndatorire a noastră, a duhovnicilor, este de a ne ruga continuu pentru ucenicii pe care-i avem, a ne ruga lui Dumnezeu să-i ferească de încercările şi de ispitele acestei vieţi. Pentru păcatele cele mai grele, trebuie să suferim noi în locul lor, pentru durerea, neputinţa lor, încercarea lor, până când Bunul Dumnezeu le va limpezi şi lor viaţa, inima, le va lumina mintea şi le va înlătura primejdiile din calea vieţii pe care ei o trăiesc. Eu personal, încerc să mă îmbogăţesc la fiecare spovedanie, încerc să mă încarc cu pilda fiecăruia.

Vărsăm lacrimi pentru suferințele ucenicilor noștri

Noi mirenii venim și plecăm. După ce vă întoarceți la rânduiala din obște, ce faceți cu trăirile parcurse alături de frații din lume?

Trebuie să luptam continuu, să ne dorim o înbunătăţire atât personală, cât şi a comunităţii în care trăim. Aici fiecare clipă este unică, fiecare moment pe care îl trăim în Sfânta Mănăstire este diferit, faţă de cele pe care le-am trăit anterior. Noi trebuie sa ne întrămăm continuu duhovniceşte, să ne dorim o propăşire duhovnicească, nu trebuie să ne mulţumim cu starea noastră prezentă, nu trebuie să ne mulţumim cu ceea ce facem şi ce suntem. Buna rânduială a programului liturgic este un bun prilej de a ne însuşi cuvântul de folos şi totodată de a ne manifesta dragostea pe care o avem pentru Bunul Dumnezeu, pentru aproapele nostru, pentru toţi cei dragi ai noştri, care deşi sunt la mare depărtare de locul în care Dumnezeu a ales să vieţuim, rămân în sufletele noastre şi-i pomenim în permanentă rugăciune. Vărsăm lacrimi pentru suferinţele lor, iar la priveghere ne gândim la necazurile şi nenumăratele probleme cu care se confruntă lumea de azi.

Ultima oară când ați plecat din Țara Sfântă, unde vă nevoiți adesea, ați adus acasă un gând, acela de a pune un început al vieții de pustie, așa cum ați trăit pe pământul acela. Cum împărtășiți bucuria acestei împliniri?

Da, deocamdată un pas spre viețuirea de obște la pustie s-a făcut. Acum le este mai ușor și pustnicelor să se spovedească, să se împărtășească săptămânal. Dumnezeu le-a binecuvântat cu o bisericuță din lemn, în care este o viețuire duhovnicească deosebită. Inițial am luat binecuvântare pentru o troiță, doi pe doi metri. Așa s-au rânduit lucrurile, încât mănăstirea pustnicilor s-a înălțat pe un teren din Pustia Domnului. Și dacă Dumnezeu ne-a binecuvântat cu acest lăcaș de închinare, într-un loc cu o încărcătură deosebită, noi trebuie să fim foarte atenți să nu cădem în împrăștiere, să nu pierdem duhul pustiei. Trebuie să aducem mulțumire pentru această sfântă binecuvântare și să viețuim în neâncetată rugăciune. De-acum, lupta noastră trebuie să fie permanentă și să trăim rugăciunea într-o stare de prezență, să ținem aproape de rânduiala pustnicească, să rămânem în duh.

Avva Varsanufie a primit schimnicia

În preajma părintelui Varsanufie, povestirile din lumea pustnicilor par că nu se vor termina niciodată. Și totuși, într-o bună zi, ne vom întâlni numai în duh. După mulți ani de nevoință duhovnicească, în Pustia Carpaților sau în Pustia Hozevei,  primind îngerescul chip al schimniciei, ava se va retrage în post și desăvârșită asceză, trăind în tăcerea veșnic contopită cu Rugăciunea inimii. Și pentru că Bunul Dumnezeu a rânduit ca duhovnicul pustnicilor să fie și duhovnicul meu, voi păstra cu sfințenie toate trăirile duhovnicești din lumea pustiei, îmbogățindu-mă sufletește cu darul cel mai de preț al tăcerii prin rugăciune.

( articolul integral – în revista Lumea Credinței)

Prima mănăstire a pustnicilor pe pământ românesc:

Locul în care Rugăciunea inimii

nu încetează nici o clipă

Autor: Mariana Borloveanu

A vorbi despre viața pustnicească din Munții Builei, trebuie neapărat să ajungi în colțul acela de rai. Este cu neputință să descrii o stare de lucruri, dacă nu devii tu însuți, parte din lumea aceea. Cu acest gând, priveam spre înălțimile semețe ale Builei, gândind că este aproape imposibil să ajung la bisericuța pustnicilor. Aceste gânduri mă frământau, în timp ce sorbeam absentă dintr-o cafea aburindă, dăruită ca de obicei, de măicuța Ecaterina. Mănăstirea Sfântului Antonie de la Iezer va rămâne întotdeauna mănăstirea mea de suflet și totuși, aici în cerdacul bucuriilor și tristeților mele de-o viață, gândul la mănăstirea din creierul munților nu-mi dădea pace, aproape că începuse să doară. Și cum Dumnezeu le rânduie pe toate cum numai El știe, întorcând privirea, am rămas mută, când de la capătul celălalt al cerdacului, îmi zâmbea duhovnicul meu, părintele Varsanufie, despre care știam că este în munți. În nemărginita Lui bunătate, Dumnezeu îmi ascultase gândurile și îmi adusese în prag cea mai cunoscătoare călăuză a tărâmului pustnicesc. Ce a urmat e lesne de-nțeles. În numai o oră și jumătate eram pe Muntele Hădărău.

Un lucru extraordinar care se întâmplă aici este rostirea neâncetată a Rugăciunii inimii. Această rugăciune sfântă și curată, care se face dinlăuntrul sufletului, este atât de puternică încât, străbătând cerurile, înaintează până la tronul Preasfintei Treimi, în fața căreia se înfățișează precum tămâia minunat mirositoare.  Prin această rugăciune si din bunătatea nemărginită a lui Dumnezeu, în sufletul celui care o rostește sălășluiește Harul lui Dumnezeu și îți atinge inima, iar ochiul cugetului tău rămâne treaz si contemplă. Nu trăiești nici o clipă pe Hădărău, fără să fii protejat de Rugăciunea lui Iisus. Fiecare pustnică se roagă trei ore, apoi vine alta și alta și se rotesc tot timpul. Până și la ascultări, măicuțele nu se abat de la rânduiala din obște, își văd de rugăciune, de canoanele lor. ”Dau slavă lui Dumnezeu că îl avem pe părintele Valerian, cu care împart această plăcută ascultare duhovnicească, mai spune părintele Varsanufie.  Slujim cu rândul Sfânta Liturghie, dar pentru că eu mai am și alte ascultări, părintele este cel care viețuiește mai mult în mănăstirea pustnicilor. Și o face cu multă dăruire și dragoste, pustnicia fiind un dor permanent al părintelui și o împlinire. Eu dimineața cobor la Pătrunsa, înainte urcam ( zâmbește părintele!), acum cobor, pentru că mănăstirea pustnicilor este în vârful muntelui, pe un tăpșan, într-un hotar fără hotar, aș putea spune. Când am timp, mă mai strecor spre inima pustiei, acolo unde totul pare desprins dint-o poveste. Am văzut zilele-acestea un peisaj pustnicesc, scăldat de lumina blândă a soarelui și întregit de susurul unui izvor limpede cu unduiri de cristal, minunată îngemănare între lumina cerului și prospețimea vie a apei ce izvorăște din munte. Imaginați-vă un pustnic, în locul acesta neștiut de lume, contopindu-se cu Rugăciunea inimii, în caldă binecuvântare”.

”Lumea sihaștrilor trebuie să rămână cu tainele ei”

E minunat să ajungi la mănăstirea pustnicilor, să simți căldura rugăciunii, îngemănată în prospețimea pădurii care străjuiește sfântul lăcaș. Să simți că trăiești în rugăciune, prin rugăciune. Dumnezeu m-a învrednicit să simt acest lucru până-n adâncul ființei mele. Am intrat în bisericuța mănăstirii, cu grijă să nu tulbur rugăciunea unei pustnice, care era de rând. O vreme m-am rugat într-un colț, atât cât mai încăpea un suflet acolo, pentru ca dintr-odată să mă prindă focul Rugăciunii inimii și mi-am făcut curaj să gust și eu din dulcea binecuvântare a înfrățirii întru Hristos: ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătoasa!”. Sunt încă departe… și mare curaj am avut că am încercat, dar trebuia să trăiesc această experiență, pentru a-mi da seama cât de sporit trebuie să fii rugăciune, cât de limpezit de gândurile lumești, cât de aproape de Dumnezeu! Sfânta Eufimia m-a ajutat! Am trăit apoi o tresărire lăuntrică, amintindu-mi cuvintele pe care tot ava mi le-a spus, după o noapte de rugăciune:„Lumea aceasta a sihaştrilor trebuie să rămână cu tainele ei, netulburată de oamenii din lume. Sihaştri sunt acolo şi acolo trebuie să rămână, pentru că altfel rostul lor se pierde, iar viaţa noastră a tuturor are nevoie de rugăciuni care să ne ridice din căderile noastre”.

Am zăbovit ceva vreme în raiul de pe Hădărău. Priveam cu uimire fiecare filă de viață pustnicească , dând slavă lui Dumnezeu că am ajuns să trăiesc și astfel de clipe. Fără cuvinte a fost și întâlnirea cu părintele Valerian, pe care, de fiecare dată îl împovărez cu ale mele cele lumești.

Despre părintele nu pot vorbi în câteva cuvinte și nici nu am blagoslovenie să o fac, dar poate că într-o zi, voi aduna într-o carte, toate aceste trăiri. Poate…Până atunci, adâncă plecăciune acestui sfetnic desăvârșit, care mângâie, ceartă, iubește, iartă…și fără de care ne-am pierde, îngenuncheați de păcatele noastre.

( Articolul integral – în revista Lumea Credinței)