Locul în care Rugăciunea
inimii
nu încetează nici o
clipă
Autor:
Mariana Borloveanu
A vorbi despre viața
pustnicească din Munții Builei, trebuie neapărat să ajungi în colțul acela de
rai. Este cu neputință să descrii o stare de lucruri, dacă nu devii tu însuți,
parte din lumea aceea. Cu acest gând, priveam spre înălțimile semețe ale
Builei, gândind că este aproape imposibil să ajung la bisericuța pustnicilor.
Aceste gânduri mă frământau, în timp ce sorbeam absentă dintr-o cafea aburindă,
dăruită ca de obicei, de măicuța Ecaterina. Mănăstirea Sfântului Antonie de la
Iezer va rămâne întotdeauna mănăstirea mea de suflet și totuși, aici în cerdacul
bucuriilor și tristeților mele de-o viață, gândul la mănăstirea din creierul
munților nu-mi dădea pace, aproape că începuse să doară. Și cum Dumnezeu le
rânduie pe toate cum numai El știe, întorcând privirea, am rămas mută, când de
la capătul celălalt al cerdacului, îmi zâmbea duhovnicul meu, părintele
Varsanufie, despre care știam că este în munți. În nemărginita Lui bunătate,
Dumnezeu îmi ascultase gândurile și îmi adusese în prag cea mai cunoscătoare
călăuză a tărâmului pustnicesc. Ce a urmat e lesne de-nțeles. În numai o oră și
jumătate eram pe Muntele Hădărău.
Un lucru extraordinar care se întâmplă aici
este rostirea neâncetată a Rugăciunii inimii. Această rugăciune sfântă și curată, care se face dinlăuntrul
sufletului, este atât de puternică încât, străbătând cerurile, înaintează până
la tronul Preasfintei Treimi, în fața căreia se înfățișează precum tămâia
minunat mirositoare. Prin
această rugăciune si din bunătatea nemărginită a lui Dumnezeu, în sufletul
celui care o rostește sălășluiește Harul lui Dumnezeu și îți atinge inima, iar ochiul
cugetului tău rămâne treaz si contemplă. Nu trăiești nici o clipă pe Hădărău, fără
să fii protejat de Rugăciunea lui Iisus. Fiecare pustnică se roagă trei ore,
apoi vine alta și alta și se rotesc tot timpul. Până și la ascultări, măicuțele
nu se abat de la rânduiala din obște, își văd de rugăciune, de canoanele lor. ”Dau
slavă lui Dumnezeu că îl avem pe părintele Valerian, cu care împart această
plăcută ascultare duhovnicească, mai spune părintele Varsanufie. Slujim cu rândul Sfânta Liturghie, dar pentru
că eu mai am și alte ascultări, părintele este cel care viețuiește mai mult în
mănăstirea pustnicilor. Și o face cu multă dăruire și dragoste, pustnicia fiind
un dor permanent al părintelui și o împlinire. Eu dimineața cobor la Pătrunsa,
înainte urcam ( zâmbește părintele!), acum cobor, pentru că mănăstirea
pustnicilor este în vârful muntelui, pe un tăpșan, într-un hotar fără hotar, aș
putea spune. Când am timp, mă mai strecor spre inima pustiei, acolo unde totul
pare desprins dint-o poveste. Am văzut zilele-acestea un peisaj pustnicesc,
scăldat de lumina blândă a soarelui și întregit de susurul unui izvor limpede
cu unduiri de cristal, minunată îngemănare între lumina cerului și prospețimea
vie a apei ce izvorăște din munte. Imaginați-vă un pustnic, în locul acesta
neștiut de lume, contopindu-se cu Rugăciunea inimii, în caldă binecuvântare”.
”Lumea sihaștrilor trebuie să rămână cu tainele ei”
E minunat să ajungi
la mănăstirea pustnicilor, să simți căldura rugăciunii, îngemănată în
prospețimea pădurii care străjuiește sfântul lăcaș. Să simți că trăiești în
rugăciune, prin rugăciune.
Dumnezeu m-a învrednicit să simt acest lucru până-n adâncul ființei mele. Am
intrat în bisericuța mănăstirii, cu grijă să nu tulbur rugăciunea unei
pustnice, care era de rând. O vreme m-am rugat într-un colț, atât cât mai
încăpea un suflet acolo, pentru ca dintr-odată să mă prindă focul Rugăciunii inimii
și mi-am făcut curaj să gust și eu din dulcea binecuvântare a înfrățirii întru
Hristos: ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine
păcătoasa!”. Sunt încă departe… și mare curaj am avut că am încercat, dar trebuia
să trăiesc această experiență, pentru a-mi da seama cât de sporit trebuie să
fii rugăciune, cât de limpezit de gândurile lumești, cât de aproape de
Dumnezeu! Sfânta Eufimia m-a ajutat! Am trăit apoi o tresărire lăuntrică,
amintindu-mi cuvintele pe care tot ava mi le-a spus, după o noapte de
rugăciune:„Lumea aceasta a sihaştrilor trebuie să rămână cu tainele ei,
netulburată de oamenii din lume. Sihaştri sunt acolo şi acolo trebuie să rămână,
pentru că altfel rostul lor se pierde, iar viaţa noastră a tuturor are nevoie
de rugăciuni care să ne ridice din căderile noastre”.
Am zăbovit ceva vreme
în raiul de pe Hădărău. Priveam cu uimire fiecare filă de viață pustnicească ,
dând slavă lui Dumnezeu că am ajuns să trăiesc și astfel de clipe. Fără cuvinte
a fost și întâlnirea cu părintele Valerian, pe care, de fiecare dată îl
împovărez cu ale mele cele lumești.
Despre părintele nu
pot vorbi în câteva cuvinte și nici nu am blagoslovenie să o fac, dar poate că
într-o zi, voi aduna într-o carte, toate aceste trăiri. Poate…Până atunci,
adâncă plecăciune acestui sfetnic desăvârșit, care mângâie, ceartă, iubește,
iartă…și fără de care ne-am pierde, îngenuncheați de păcatele noastre.
( Articolul integral –
în revista Lumea Credinței)
No comments:
Post a Comment