Arsenie Boca, fenomenul de la Prislop

de Mariana Borloveanu

Să te poţi ruga la Mănăstirea Prislop, din judeţul Hunedoara, la mormântul părintelui Arsenie Boca este o binecuvântare. Oamenii îi cer câte ceva, iar părintele, din lumea drepţilor, înfăptuieşte minuni. Despre Arsenie Boca, Dumitru Stăniloae spunea că „este un fenomen unic în istoria monahismului românesc”.
                                   

Sihaştrii de la Prislop trăiau rugăciunea Sfântului Munte

Dacă ajungeţi în Ţara Haţegului, nu vă puteţi bucura pe deplin de frumuseţea acelor locuri fără să treceţi pe la Mănăstirea Prislop. În această gură de Rai, măreţia şi prospeţimea pădurilor vin să învăluie un lăcaş de spiritualitate aparte. Călugării care au vieţuit cu multă vreme în urmă în aceste locuri erau adevăraţi sihaştri, stăpânind mai bine decât oricine rugăciunea lui Iisus şi creând o punte de legătură între viaţa monahală de pe pământ românesc şi cea de la Sfântul Munte Athos. Obştea mănăstirii este alcătuită astăzi din măicuţe, acestea desăvârşindu-şi studiile la Seminarul Teologic Monahal al lăcaşului. Credincioşii care ajung aici se pot ruga la Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop, unul dintre monahii marcanţi ai secolului al XV-lea, un pustnic care a trăit într-o peşteră din apropierea cimitirului. Punctul culminant al spiritualităţii şi evlaviei îl constituie fără-ndoială pelerinajele de la mormântul făcător de minuni al părintelui Arsenie Boca. Mulţi îl consideră pe acesta asemenea Sfântului Serafim de Sarov, în sensul că ceea ce a făcut Sfântul Serafim pentru ruşi a făcut părintele Arsenie Boca pentru români.

Zian s-a pregătit de mic pentru singurătatea călugăriei

Părintele Arsenie Boca s-a născut la 29 septembrie 1910, la Vaţa de Sus, într-o familie de oameni simpli, dar cu frică de Dumnezeu. Numele său, la vremea aceea, era Zian. A crescut în „veşnicia care s-a născut la sat”, având predispoziţie spre singurătate şi profunzimea problemelor religioase. De tatăl său îşi amintea întotdeauna zâmbind şi povestind despre singura bătaie pe care a primit-o de la el în copilărie, pentru a învăţa „să nu mai piardă timpul”. Acesta a trecut la cele veşnice când Zian a terminat liceul, motiv pentru care tânărul student a fost nevoit să-şi vândă casa pentru a plăti cursurile Institutului Teologic de la Sibiu. Când problematica misticii comparate l-a stăpânit cu desăvârşire, a început să se îndepărteze de mama sa, încercând să se pregătească pentru singurătatea călugăriei. Tăcerea prin care se desăvârşea starea interioară şi-a pus amprenta şi pe numele ales la călugărie: Avva Arsenie. După terminarea Institutului de Teologie, prin grija Mitropolitului Nicolae Bălan, urmează Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, unde participă la cursurile de mistică ale lui Nichifor Crainic şi traduce „Filocalia”, împreună cu părintele Dumitru Stăniloae.
Comuniştii se temeau foarte mult de popularitatea părintelui
După ce a fost hirotonit ca diacon celib, tânărul truditor în cele sfinte a fost trimis pentru trei luni la Muntele Athos, de unde s-a întors întărit duhovniceşte. A fost uns în monahism la Mănăstirea Sâmbăta de Sus. Aici a debutat urcuşul duhovniciei părintelui Arsenie. Credincioşi din toată ţara au început să-l caute pentru a-i cere sfatul. În scurt timp a fost acuzat de legionarism şi arestat, după care a fost mutat la Mănăstirea Prislop, unde şi mai multă lume a început să-l caute. Comuniştii se temeau din ce în ce mai mult de popularitatea părintelui, motiv pentru care a început o perioadă de hărţuire, tortură şi condamnare la muncă silnică, la Ocnele Mari. Între timp, Mănăstirea Prislop a fost desfiinţată, măicuţele alungate, iar părintelui i s-a interzis să mai slujească. Timp de 15 ani a pictat biserica din localitatea Drăgănescu, din judeţul Giurgiu, loc în care era la fel de căutat ca şi la Prislop. Şi-a deschis apoi un mic atelier de pictură la aşezământul mănăstiresc de la Sinaia. Se spune că, înainte de a muri (la 28 noiembrie 1989), a prezis Revoluţia şi faptul că nimic nu se va schimba în bine, iar prigoana Securităţii se datora faptului că părintele Arsenie Boca prevăzuse sfârşitul lui Ceauşescu.

Cine ajunge la chilia sa primeşte ajutor
 

Fenomen unic al monahismului românesc, părintele Arsenie Boca este considerat cel mai mare duhovnic al secolului al XX-lea. Vorbea precum un trimis al lui Dumnezeu, care nici nu se tânguie şi nici nu ia parte la bucuriile efemere ale acestei lumi trecătoare. Când îl vedeai pentru prima oară, simţeai un fior rece prin tot corpul, dar, până apucai să te dezmeticeşti, rămâneai tăcut în faţa Sfântului, care părea dintr-o altă lume. La Prislop, unde a fost înmormânt la 4 decembrie 1989, duhul său încă mai dăinuie, precum şi chilia de pe Valea Sâmbetei a Munţilor Făgăraş, unde în peretele dur de stâncă, părintele a sculptat chipul Maicii Domnului. Chilia în care Arsenie Boca şi-a trăit sihăstria se află într-o zonă aproape inaccesibilă, cu toate astea, sunt credincioşi care înfruntă sălbăticia locului doar pentru a simţi duhul părintelui şi ajutorul pe care îl dă tuturor celor care ajung la gaura din stâncă.

Spovedania părintelui dura între patru şi şase ore

Oameni de la sute de kilometri veneau pe drumul anevoios de la Prislop spre a-şi găsi alinarea, pentru că părintele Arsenie Boca se îngrijea cu adevărat de sufletul semenilor. Marea sa bucurie era ca omul să se întoarcă spre credinţă şi să ducă o viaţă plăcută lui Dumnezeu. La o primă vedere era ca un sfânt, te domina cu o privire, care mai tot timpul era aţintită spre munţi. Privindu-i ochii, de un albastru rar întâlnit, aveai impresia că cerul a coborât pe pământ, pentru ca vorbele aspre ce aveau să urmeze să te biciuie pur şi simplu. Nu menaja pe nimeni, iar majoritatea celor care mergeau să-l cerceteze erau mustraţi în văzul tuturor celor de faţă. Spovedania părintelui Arsenie dura între patru şi şase ore, o spovedanie după Pravilă, care, pe lângă lacrimi şi suspine grele, aducea mult dorita eliberare a sufletului. Fiind văzător cu duhul, ştia taina fiecăruia şi îl ţinea sub patrafir până când acesta mărturisea chiar şi cea mai ascunsă povară a sufletului. Marele câştig era că nimeni nu pleca de la părinte fără un cuvânt de încurajare.

„Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse!”

Pe maica Serafima am cunoscut-o la Mănăstirea Bistriţa, în judeţul Vâlcea. Deşi acum stăruie în rugăciune lângă racla Sfântului Grigorie Decapolitul, şi-a amintit cu mare drag de anii tinereţii, când a avut bucuria de a fi ucenica lui Boca: „Părintele a trăit toată viaţa în rugăciune. Puterea sa duhovnicească era dincolo de cuvinte. Nimeni n-a reuşit să-l mintă vreodată, iar cuvântul lui îţi pătrundea până la inimă, făcându-te să înţelegi cât de bine îţi cunoaşte sufletul. Îşi cântărea vorbele, astfel încât şi omul învăţat, dar şi omul simplu să-l poată înţelege. Nu-i plăcea tristeţea din ochii oamenilor şi ades le spunea: «Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse!». Ca duhovnic nu era nici blând, nici aspru, iar lucrul cel mai greu de înfăptuit era când părintele ne cerea să nu mai facem ce-am făcut. Poate vi se pare simplu, dar vă spun, la cei 89 de ani ai mei, că acesta este canonul cel mai greu de ţinut dintre toate.”

Maica Veronica: „M-am călugărit peste exact 20 de ani, cum îmi spusese părintele”

„Era în vara anului 1948, povesteşte maica Veronica, de la Agapia. De copilă îmi pusesem în gând s-o iau pe calea călugăriei şi m-am dus la părintele Boca să-i cer sfatul. M-a privit blând, am auzit că nu zâmbea niciodată, apoi mi-a spus cu faţa întunecată că acest lucru se va-ntâmpla peste 20 de ani şi m-a trimis acasă, zicându-mi că mai întâi trebuie să-i cresc pe cei patru fraţi mai mici ai mei. Am plecat dezamăgită, fără să înţeleg nimic, dar când am ajuns acasă, ambii părinţi zăceau morţi. În ziua respectivă fuseseră pe câmp, la secerat, când s-a stârnit furtuna şi au murit răpuşi de un fulger. După ce mi-am crescut fraţii m-am călugărit peste exact 20 de ani, cum îmi spusese părintele Arsenie”.

Avea harul lacrimilor

Pe Veturia Iacob, din Lugoj, am cunoscut-o la spital, la Fundeni. Mi-a povestit cum, în urmă cu multă vreme, mama sa a mers la părintele Arsenie într-o mare disperare. Veturia a fost diagnosticată la vârsta de 9 ani cu scleroză multiplă, iar medicii i-au mai dat de trăit doar câteva luni. Când a ajuns în faţa părintelui, lacrimile au început să-i curgă şiroaie şi n-a mai putut să scoată nici măcar un cuvânt. În mod inexplicabil, în preajma marelui duhovnic simţeai nevoia să plângi, să-ţi uşurezi sufletul. Atunci părintele i-a spus: „Du-te cu Dumnezeu femeie şi ai grijă de fată, că boala asta îi va trece după ce ai să o ungi timp de şase luni cu ulei de sunătoare. Va face încă şase operaţii, dar va muri de bătrâneţe”. Mama a plecat plângând tot drumul până acasă, dar minunea s-a înfăptuit întocmai.
O altă mărturisire mi-a făcut-o Ştefăniţă Sass, elev în clasa a IX-a la un liceu din Alba-Iulia, care până la începerea liceului a urmat cursurile unei şcoli speciale, pentru că nu putea să articuleze bine cuvintele. În urmă cu doi ani a fost împreună cu mama sa, Fevronia, la mormântul părintelui, la Mănăstirea Prislop. După ce s-au rugat din toată fiinţa lor lângă groapa cu iz de crini, Ştefăniţă, fără să-şi dea seama, i-a spus mamei sale: „Ce frumos miroase!”. Fevronia a izbucnit în plâns şi i-a mulţumit părintelui pentru minunea care se petrecuse cu fiul său. De-atunci vin în fiecare an să-i mulţumească marelui duhovnic.
„Îmi pare rău de voi că sunteţi slăbiţi în credinţă. Veţi cădea din cauza fricii. Frica-i de la diavol; nu vă fie frică pentru a vă salva sufletele. Vor veni vremuri grele, dar toate sunt îngăduite de Dumnezeu. Care este tovarăşul de drum al fiecăruia, de la naştere până la moarte. Vor cădea şi cei aleşi. Îmi pare rău că sunteţi cei de pe urmă. Vă vor cerne. Vor pune impozite, taxe şi alte îngrădiri. Vă vor lua totul!“

Ultimele profeţii

Părintele profesor Simion Todoran a povestit că, la ultima întrevedere pe care a avut-o cu părintele Arsenie, acesta părea mai sănătos decât oricând şi i-a spus: „Este ultima dată când ne vedem. Mă duc, dar, de acolo de unde mă voi duce, am să vă ajut mult mai mult decât am făcut până aici”. La scurt timp, la 28 noiembrie 1989, s-a împlinit această ultimă profeţie. De altfel, încă din 1987, Boca a arătat locul în care să îi fie săpat mormântul. Mai mult, martorii povestesc că, în vara lui 1989, i-a cerut unui tâmplar să scrie pe crucea de lemn pe care i-o făcuse anul morţii: 1989. Povestea este confirmată de preotul Crăciun Oprea, care a văzut crucea la monahul Nicodim, duhovnicul Mănăstirii Prislop.
De-a lungul vieţii, părintele a ajutat mii de credincioşi, a prevestit evenimente viitoare şi continuă să facă minuni... chiar şi după moarte

Marele rol al monahului Valerian: pustnicia

Luminile scenei s-au stins, Lumina lui Dumnezeu s-a aprins întru veşnicie

Bucuria întâlnirii cu monahul Valerian a fost ca un vis frumos, din care îmi doream să păstrez clipa, spre a v-o dărui tuturor.

M-am trezit dintr-odată într-o gură de Rai, cu un miros de smirnă şi brad împrospătat de frageda zăpadă, care şterge toate relele lumii şi îţi arată cât de înălţătoare este Calea spre Dumnezeu. O veşnicie a Tainei, a Căinţei, a Împăcării, a Rugăciunii, aşa cum spune monahul Valerian: "Am ales pustnicia pentru a-mi plânge păcatele!"

Acolo, în creierul munţilor, într-o chilie modestă, fără curent electric, departe de lume, monahul se roagă la lumina zilei sau la lumina lumânărilor, desăvârşindu-şi rugăciunea la Sfânta Liturghie, în zilele de sărbătoare. Respectând voinţa sa de pustnic, n-am să vă redau întocmai dialogul pe care l-am avut, dar am să vă conturez o lume a purităţii, a înţelepciunii trăite la rang de smerenie, în care Dumnezeu ne mângâie pe toţi, picurând lumină din candela dragostei creştine.

Un drum ce mi-a părut o veşnicie

De ani de zile îmi tot imaginam cum va fi întâlnirea cu monahul Valerian şi dacă aceasta va fi, având în vedere faptul că până acum câţiva ani a trăit într-o mănăstire cu rânduială athonită?! Vestea mult-aşteptatei întâlniri am primit-o la ivirea zorilor, în vremea Acatistului, când un frate a venit şi mi-a spus că acolo, în munţi, urma să-l întâlnesc pe omul care se roagă neîncetat pentru noi şi pentru păcatele noastre. Era zăpadă, ceaţă şi frig, dimineaţă de iarnă, capricioasă. Am plecat pe întuneric şi nici prin minte nu-mi trecea că voi vedea un răsărit de soare cum n-am mai văzut niciodată. Drumul, în schimb, devenea din ce în ce mai periculos, pentru că sub zăpadă mai erau porţiuni cu gheaţă, pe care nu le puteam intui. Păşeam cu stângăcie, iar prăpastia de lângă poteca îngustă îmi dădea fiori. Dar mă rugam şi mergeam mai departe. Am avut norocul să am o călăuză care cunoştea foarte bine muntele şi care mi-a fost de mare ajutor. Multe lucruri interesante am aflat de la părintele Cosma, dar mai ales am început să văd cu alţi ochi vieţuirea în pustie şi nevoinţele pe care le trăiesc cei care aleg acest mod de viaţă. M-a impresionat, de asemenea, modul în care cunoştea fiecare rădăcină, fiecare lăstar, şi-am înţeles atunci că asta este hrana pustnicilor, că nu putem avea hrană duhovnicească atâta vreme cât nu ne putem îndepărta de hrana trupească.

Singurătatea în rugăciune are pentru sihaştri o tradiţie sacră

Nu este lesne să te-avânţi pe poteci aproape neumblate. Unii urcă uşor, altora li se pare greu şi renunţă. Renunţarea însă înseamnă recunoaşterea faptului că diavolul şi ispita au izbândit asupra dorinţei de a atinge fie şi cea dintâi treaptă a nevoinţei şi a permanentei rugăciuni. Rugăciunea tainică de la ultima troiţă a drumului ne-a întărit, iar cărările au început să se unească, la un moment dat rămânând una singură, mai blândă şi domolind panta de până acum. Era ca şi cum începea un alt drum, parcă mai singuratic, mai departe de lume... nu mai rămânea decât ca în hăţişul acela să strălucească un ochi de urs. Doamne fereşte! Pe-ntreg traseul n-am întâlnit decât trei oameni, doi tăietori de lemne şi un pustnic, pe care tare mă tem că l-am tulburat din rugăciune. Te cuprinde un mare sentiment de vinovăţie în faţa acestei monumentale linişti, dar mai ales în faţa călugărilor care zi şi noapte se roagă pentru iertarea păcatelor proprii, dar şi pentru iertarea nenumăratelor noastre păcate. Singurătatea în rugăciune are pentru sihaştrii acestor locuri o tradiţie sacră. Marea de lumină care se deschidea acum în faţa ochilor mi-a dat senzaţia că am ajuns într-o gură de rai. Un aer proaspăt cu miros de fag şi brad aducea cu sine toată limpezimea de pe tâmpla ninsă a muntelui. În sfârşit trăiam certitudinea că aici sălăşluieşte pacea dumnezeiască, după care noi toţi alergăm.

Întâlnirea cu pustnicul Valerian

După ce ne-am închinat la icoane şi am dat slavă lui Dumnezeu că am reuşit să ajungem cu bine, înfruntând capriciile nebănuite ale muntelui, am rămas cu privirea în zare, în limpezimea albastră care se cernea cu mărinimie peste clipa pomădată de fragedă zăpadă. În decorul acesta mirific şi sacru în acelaşi timp, în zarea care părea că nu se mai termină, pe poteca ce despărţea muntele de cer, aici a apărut monahul Valerian. Ştia că îl căutăm. Cu toate astea, a rămas în lumea lui, s-a oprit în faţa troiţei şi a făcut trei metanii, închinându-se şi ridicându-şi privirea către Puterile Cereşti, aşa cum face întotdeauna când trece prin locul acela. Când pustnicul Valerian s-a oprit lângă noi, parcă un fulger mi-a secerat toate vorbele şi tot ceea ce am putut să mai fac a fost încercarea de a-i săruta mâna şi de a primi o binecuvântare. Cu un zâmbet coborât parcă din lumina Psalmilor, monahul şi-a invocat nevrednicia şi sfiala de a face asta, găsind de cuviinţă că este mult mai înţelept ca el să sărute mâna părintelui cu care venisem la marea întâlnire. De-atâta amar de vreme îmi doream să cunosc lumea pustniciei şi trăirile care îi dau putere şi stăruinţă pustnicului în neîncetata rugăciune, încât la întâlnirea cu monahul Valerian am rămas cu ochii goi, ca ai statuilor, care privesc o imensitate a clipei, maiestuos îngemănată în eternitate.

"Am ales pustnicia pentru a-mi plânge păcatele!"

A început să vorbească despre Dumnezeu, Maica Domnului şi Puterile Cereşti, iar vocea lui cobora parcă din limpezimea lacrimilor cu care noi toţi ar trebui să ne plângem păcatele cele multe şi grele. Chiar aşa mi-a mărturisit ava Valerian: "Am ales pustnicia pentru a-mi plânge păcatele!" Nimeni nu poate şti cât de înălţătoare trăiri îţi poate aduce puterea rugăciunii trăite în singurătatea chiliei din creierul munţilor. Era vădit tulburat monahul şi asta m-a făcut să-mi plec privirea, simţindu-mă vinovată pentru faptul că i-am întrerupt meditaţia şi dialogul cu cele sfinte. Am simţit că mi-e ruşine de mine şi îmi plângea sufletul pentru tulburarea cea fără de voie, pe care, din păcate, o pricinuisem. Ceea ce m-a uimit cel mai mult au fost simplitatea şi profunzimea cu care monahul Valerian - care cândva a fost actorul Dragoş Pâslaru - a găsit calea spre mântuire. Fiecare clipă a fost o trăire, fiecare cuvânt a fost o lecţie de smerenie, iar Credinţa, Nădejdea şi Dragostea s-au încununat într-o viaţă ce vine din lumina Rugăciunii. 

"Să daţi slavă lui Dumnezeu că v-a învrednicit să ajungeţi până aici!"

Îmi căutam stingherită cuvintele şi-n clipele acelea găseam doar frânturi de fraze de care nici măcar nu mai făceam efortul de a mă agăţa. Uitasem de reportofon, de aparatele foto, de toată artileria jurnalistică pe care o aveam asupra-mi (în nevrednicia mea, venisem cu gândul unui fabulos interviu) şi nu conteneam să trăiesc bucuria de a-i sorbi cuminţenia vorbei şi dulceaţa smereniei, pe care se sfia să o recunoască. Pustnicul mi-a spus: "Soră Mariana, să nu vă pară rău că nu vă spun ceea ce aţi fi vrut... şi să daţi slavă lui Dumnezeu că v-a învrednicit să ajungeţi până aici, să ne rugăm împreună!" Privind înspre el, mi-am ascuns cu greu o lacrimă, amintindu-mi o întâmplare din Pateric, în care Sfântul Arsenie a refuzat să primească o patriciană romană care venise la el şi n-a făcut-o pentru că nu-şi iubea semenii, pentru că tot el spune: "Ştie Dumnezeu cât de mult vă iubesc, dar nu pot să fiu şi cu oamenii şi cu Dumnezeu!" 

Taina Rugăciunii se desluşeşte tot prin Taină

În faţa acestui rugător, stăpânit de o desăvârşită iubire faţă de aproapele şi a dragostei pe care o emană fiecare din vorbele sale, simt cum din candela Cerului picură o pace adâncă, învăluită într-o lumină necunoscută mie până acum, o lumină a bucuriei lăuntrice care nu se lasă umbrită de grijile şi necazurile acestei trecătoare lumi în care cu toţii trăim. Dumnezeu m-a învrednicit să fiu adesea în preajma marilor noştri duhovnici, a multor trăitori desăvârşiţi, dar întâlnirea cu pustnicul Valerian a fost cea mai dură şi în acelaşi timp desăvârşită în desluşirea multor semne de-ntrebare. Şi asta pentru că suişurile şi coborâşurile care l-au împovărat cu cele lumeşti i-au dat tăria şi profunzimea de a căuta şi de a găsi, în acelaşi timp, cele mai limpezi căi către iertare, către smerenie, către drumul spre mântuire. Întâlnirea cu acest monah din pustiul înzăpezit al munţilor mi-a dat convingerea că nu se cade să forţez urcuşul spre esenţa trăirii în pustie, că taina rugăciunii nu poate fi forţată prin raţiuni ale trăitorilor din lume. Şi-atunci cel mai înţelept lucru care îmi vine în minte este o rugăciune pe care ava Ghelasie, isihastul, chipul iubirii dumnezeieşti, ne-a lăsat-o: "Iartă-mă, Doamne, Părinte a toate! Îmbrăcat în Chipul Fiului Tău, vin şi eu, făptura Ta şi stau cu închinare în făptura Ta, într-o fericită oprire de taină, în care aş dori să stau o veşnicie. Fac Altarul de taină al Fiului Tău şi transfigurat, prefăcut şi eu în chipul de fiu de Creaţie, iată-mă primit în faţa Ta, unde nu poate sta nimeni decât în chipul Fiului Tău, peste care se odihneşte Duhul Preasfânt. Rugăciunea mea de făptură este Altar, Chip de Fiu şi ritual de a sta la hotarul iubirii de Fiu, că iubirea este Rugăciunea."

"Am luat coarnele plugului dumnezeiesc şi sufletul meu a iertat tot"

Mă doare când aud confraţi de-ai mei vorbind despre călugărul Dragoş Pâslaru. Greşit. Acela a fost actorul Dragoş Pâslaru! Acest fabulos actor a lăsat în urmă roluri mari, despre care s-a vorbit şi se va vorbi întotdeauna şi odată cu ele a lăsat un nume de mirean, cu care a strălucit în teatru şi film. Luminile scenei s-au stins, Lumina lui Dumnezeu s-a aprins întru veşnicie. Fratele din faţa mea a lăsat în urmă toate marile roluri, toate aplauzele unei incontestabile glorii, pentru că a găsit calea spre monahism, calea care l-a dus la loc de rugăciune şi înălţare a spiritului. Acesta este de fapt marele lui rol: Pustnicul Valerian. Astăzi este fascinat de calea mântuirii, a rugăciunii din pustiu, de Taina Iubirii Dumnezeieşti şi se uită cu îngăduinţă la nişte bieţi oameni care îi tulbură liniştea. Întâlnirea cu pustnicul Valerian este cea mai elocventă lecţie de smerenie pe care am primit-o vreodată. Când a plecat din lume spre a-L găsi pe Dumnezeu, a avut un mod personal de a-şi lua rămas-bun de la toate cele lumeşti: "Am luat coarnele plugului dumnezeiesc şi sufletul meu a iertat tot". În schimbul acestei desăvârşite iertări, Dumnezeu a rânduit ca monahul Valerian să-şi afle Calea, călăuzit de părintele Ghelasie, despre care ne spune: "Cel mai mare Dar duhovnicesc pe care ţi-l făcea ava Ghelasie era Iubirea. Iubirea pentru Dumnezeu-Sfânta Treime, pentru Maica Domnului şi pentru toţi Sfinţii Lui. Iubirea pentru aproapele tău pe care să-l percepi ca pe cel mai bun decât tine, iubirea pentru cei aflaţi în nevoinţe, Iubirea pentru întreaga creaţie a lui Dumnezeu." 

La plecare i-am spus: "Dumnezeu să vă-ntărescă!", şi mare mi-a fost bucuria când mi-a mărturisit că de asta are cea mai mare nevoie. Să mă ierţi, frate Valerian, pentru că am îndrăznit să-ţi tulbur liniştea şi să te rogi pentru mântuire şi pentru o lume mai bună!

Monahul Simion s-a călugărit la 100 de ani

Eveniment unic în familia monahală a Schitului Pătrunsa :

Dimineaţă blândă de iarnă şi contraste pe care nu le-am mai întâlnit niciodată, aşa arăta ziua în care urcam printre munţii stâncoşi ai Builei. Urcuşul a fost greu, pe o potecă înzăpezită sau înfundată în alunecoase pante noroioase, pe unde soarele reuşea să se strecoare cu greu. După câteva ore de mers, am ajuns în gura de rai a Schitului Pătrunsa, acolo unde totul este pace şi linişte, într-o deplină şi fericită armonie. Călugării îşi vedeau fiecare de ascultările lor, iar cel mai vârstnic dintre ei, monahul Simion, ne-a primit în chilia sa, unde aveam să aflăm urcuşul spiritual al unui destin, care a culminat cu tunderea în monahism la venerabila vârstă de 100 de ani.

În imediata apropiere a bisericii Schitului Pătrunsa, chilia monahului Simion este înconjurată de viaţă, în totala accepţiune a cuvântului. Pe acolo trec şi se-ntorc toţi cei care trudesc în ascultare, nimeni nu se lasă furat de tumultul treburilor şi nimeni nu uită să ceară blagoslovenie bătrânului monah. Când l-am zărit întâia oară, era în faţa chiliei, cu privirea spre turla bisericii şi cu mâinile împreunate, în semn de-nchinăciune. Ne-am apropiat cu sfială ca nu cumva să-l tulburăm din rugăciune, dar el a surâs întrebător, ca şi când se minuna de faptul că pe o astfel de vreme nu ne-am lăsat înşelaţi de cărările cumplit de înguste, pe alocuri acoperite cu gheaţă sau noroi şi, ca o recompensă pentru faptul că am învins muntele, ne-a invitat în chilia sa. În încăperea aceea modestă, aveam să desluşesc o pace adâncă, mângâiată de o rază de lumină care se strecura printr-un ochi de geam aburit.

S-a născut acum 101 ani, la Vânju Mare
Am încercat cu emoţie şi stângăcie să aflu câte ceva din calea sinuoasă care se întrevedea la capătul unui secol de viaţă. Îmi rostuiam cu grijă fiecare cuvânt, căutând un motiv să-l pot aduce în faţa celor dintâi trăiri ale unei vieţi atât de minuţios dimensionate şi mă întrebam dacă, la această venerabilă vârstă, călugărul din faţa mea îşi mai poate aminti, fie şi secvenţial, câteva repere ale urcuşului monahal. Spre marea mea surprindere, bătrânul Simion a început să-mi relateze momente de viaţă, care începeau acum aproape 100 de ani, undeva în Mehedinţi, la Vânju Mare. M-a lăsat fără cuvinte şi tot sfinţia sa m-a scos din încurcătură, în sensul că mi-a vorbit despre familia din care plecase şi a cărei longevitate o moşteneşte. Părinţii săi au fost oameni simpli, care se îndeletniceau cu munca pământului, dar au avut grijă să-şi crească toţi cei şase copii în spiritul credinţei creştine şi al dragostei pentru muncă. Toţi ceilalţi fraţi ai săi au fost atraşi de învăţătură, doi dintre ei ajungând chiar profesori universitari, numai interlocutorul meu a fost atras de munca fizică, pe care a făcut-o cu mare drag.
             
Nu este înţelept, ci înţelepţit
Vorbeşte tare monahul, iar zâmbetul nu-i dispare nici o clipă, doar e oltean... e o mare bucurie să îl asculţi. Vorbele lui simple sunt fascinante, de o sinceritate debordantă. Despre anii pe care i-a trăit în lume are multe poveşti interesante, unele mai blânde, altele mai dure, după cum au fost anii aceia de demult. Monahul Simion nu este un înţelept, ci mai degrabă înţelepţit. La cei 101 ani nu se sfieşte să ne povestească despre bunele şi relele pe care le-a trăit în lume şi nu încearcă să ascundă faptul că la vremea aceea a făcut de toate, trecând prin toate păcatele şi nimicniciile vieţii. Pe Dumnezeu a început să Îl cunoască destul de târziu şi se căieşte sincer pentru anii în care s-a dedulcit cu patimile şi plăcerile vieţii. A muncit cu mare drag pământul, dar, după o perioadă extrem de grea pe care a trăit-o la Canalul Dunăre - Marea Neagră, a încercat să tragă linie şi să se cerceteze în profunzimea fiinţei sale rătăcite. Văzând cât de sărac sufleteşte se găsea, a hotărât atunci să plece în căutarea lui Dumnezeu.

Nu l-a durut niciodată nimic
Drumul spre cele sfinte n-a fost uşor, iar căile cercetate o viaţă au dus toate în acelaşi loc al rugăciunii. Fratele Victor, căci acesta era numele lui de mirean, nu-şi aminteşte să-l fi durut vreodată ceva şi nici medicamente nu a luat niciodată. Ceea ce ştie însă cu desăvârşire este faptul că nu s-a simţit nicicând atras de îmbuibarea pântecelui. Carne a mâncat doar în copilărie, iar fiertura de legume şi ceaiurile de plante i-au dat întotdeauna sentimentul de saţietate. Secretul sănătăţii sale are o temelie fondată pe post şi rugăciune.

La Frăsinei a început a doua viaţă
După ce viaţa i-a desluşit suişuri şi nebănuite coborâşuri, fratele Victor a privit neputincios spre cer, rugându-se la Puterile Cereşti să-i arate calea spre locul în care să-şi poată plânge păcatele. Aşa a ajuns în obştea de la Mănăstirea Frăsinei, unde a rămas zeci de ani ca frate de mănăstire. Întrebându-l de ce nu s-a călugărit atâta amar de vreme, m-a privit fix şi, renunţând la zâmbetul de până atunci, mi-a mărturisit că încă din tinereţe făcuse un jurământ cu sine însuşi, acela de a se călugări doar la vârsta la care ispitele vor fi din ce în ce mai puţine şi când calea spre mântuire îi va fi pe deplin cunoscută. Încercările însă au fost nenumărate şi cu cât se apropia mai mult de Dumnezeu, cu atât necuratul îl ispitea mai tare. A făcut ascultare la grajduri, la grădină, la muncile forestiere şi la tot ceea ce implica viaţa de frate de mănăstire la Frăsinei. Slujbele atonite pe care le impunea rânduiala de la această mănăstire i-au desluşit cele mai întortocheate căi spre cele sfinte, dobândind în felul acesta o trăire monastică aparte. Odată ajuns aici, s-a rupt definitiv de viaţa pe care o trăise în lume, lăsând în urmă dulceaţa înşelătoare a vieţii, pe care a înlocuit-o pentru totdeauna cu postul şi rugăciunea.
                                 
Când a împlinit 100 de ani, s-a călugărit la Pătrunsa
Acum zece ani, Dumnezeu şi Maica Domnului au rânduit ca fratele Victor să mai urce o treaptă a căii spre mântuire şi, după ce a trăit o vreme prin pădurile din Munţii Builei, a urmat cărăruia care se opreşte la Schitul Pătrunsa şi a rămas aici pentru totdeauna. Iată că după zeci de ani de căutări şi incertitudini, a ales să-şi trăiască ultimii ani din viaţă la cea mai aspră mănăstire din Oltenia. Mi-a povestit cât de fericit este alături de fraţii de la Pătrunsa şi cât de mult îi datorează părintelui Varsanufie Gherghel, stareţul mănăstirii, care, pe lângă faptul că l-a primit în familia monahală a schitului, l-a ajutat să îmbrace haina curată a călugăriei. Nu e zgârcit la vorbă monahul Simion, dar când vine vorba despre ziua în care a devenit călugăr, bătrânul se pierde cu firea, ridicându-şi privirea spre cer. I-am respectat tăcerea, încercând să păstrez doar ceea ce clipa lăsa să se cearnă printre nemărturisite trăiri. "Nu m-a lăsat Bunul Dumnezeu, când am împlinit 100 de ani, m-am călugărit. Vedeţi dumneavoastră, există pentru fiecare o vârstă a minţii, la care se trezeşte în noi credinţa de creştini", mi-a spus bătrânul, cu privirea înălţată spre cer, în semn de binecuvânt.

  Articol publicat în Ziarul Lumina

 

Echinacea stimulează în mod miraculos imunitatea

Numită pe bună dreptate „regina plantelor de leac”, echinaceea a făcut istorie în lumea fitoterapiei, fiind considerată cel mai puternic stimulent imunitar. Indienii americani au folosit echinaceea ca pe cel mai puternic dezinfectant şi antibiotic, pentru a vindeca tot felul de infecţii, boli respiratorii sau răni dintre cele mai diverse. Miracolul acestei plante medicament a ajuns şi în lumea europeană.

Sucul de echinacea este cel mai puternic stimulent imunitar

Cultivată mai întâi în Canada şi Statele Unite ale Americii, echinacea se cultivă astăzi şi în Europa şi Asia. Băştinaşii folseau această plantă de leac pentru a trata muşcăturile de insecte sau de şerpi otrăvitori, dar şi în multe alte afecţiuni. Până la utilizarea antibioticelor sintetice, compuşii de echinacea erau folosiţi ca cel mai eficient antibiotic. Ulterior, datorită lipsei medicamentelor folosite pentru tratarea răcelii, s-a recurs la utilizarea sub diverse forme a aceleeaşi plante de stimulare a imunităţii. Planta are un puternic gust amar, care, în contact cu ţesuturile din gură, produce o senzaţie înţepătoare. Echinacea în stare proaspătă  conţine anumite substanţe chimice, pe care, în momentul în care se usucă, le pierde cu desăvârşire. Sucul proaspăt de echinacea acţionează ca stimulent al sistemului imunitar, prin creşterea producerii de anumite celule albe din sânge, întărirea pereţilor celulari şi implicit, incapacitatea bacteriilor şi viruşilor de a intra direct în celule. Din acest motiv se recomandă refrigerarea sucului proaspăt, pentru o mai eficientă utilizare a acestuia.

Echinacea tratează, dar nu previne infeţiile gripale

Eficienţa produselor care conţin echinacea este de netăgăduit în ceea ce priveşte viroza respiratorie. Trebuie însă menţionat faptul că este inutil să facem un tratament cu echinacea în ideea de a preveni infecţiile de natură gripală.                       Acest tratament este extrem de eficient, dar numai în situaţia în care avem de-a face cu o afecţiune respiratorie deja instalată. Nici un produs care are în componenţă echinacea nu poate preveni infecţiile gripale, până în momentul în care acestea sunt declanşate. Acest puternic dezinfectant cu proprietăţi antibiotice, tratează răceala şi gripa încă de la primele simptome, având menirea de a întări sistemul imunitar. Virozele pot fi ţinute sub control doar din momentul instalării acestora, dar din păcate, nu putem preveni boala. Fiind stimulat sistemul imunitar, va creşte şi abilitatea celulelor de a distruge bacteriile.           

Creşterea imunităţii duce la vindecarea multor boli

Echinacea este foarte eficientă în tratarea ganglionilor inflamaţi, a amigdalelor, a infecţiilor nazale, furuncule, probleme ale urechilor şi ale ochilor. Este eficientă de asemenea în infecţiile de natură reumatică, artrite, răni deschise, putând contracara chiar şi septicemia şi infecţiile rezistente la antibioterapia curentă. Fiind unul dintre cele mai vechi remedii naturale, echinacea acţionează indirect, anihilând până şi cele mai puternice tulpini ale unor infecţii de natură incertă. Prin stimularea activităţii limfocitelor, planta de echinaceea acţionează favorabil în diverse probleme de factura hematologică. Cele mai noi cercetări în materie de dermatologie dau mari şanse de ameliorare eczemelor şi chiar psoriazisului. Având proprietăţi antiinflamatorii, echinaceea este folosită în creme şi unguente, pentru tratarea unor răni greu vindecabile. Simptomele psoriazice pot fi diminuate prin flosirea unguentului de echinacea. Acesta se aplică pe porţiunile afectate ale pielii, de 2 ori pe zi, limitându-se astfel evoluţia bolii.

Doar 3 specii de echinaceea  sunt folosite în medicină

Fiind cultivată pe arii extinse, planta de echinaceea are mai multe specii: Echinacea angustifolia; Echinacea atrorubens; Echinacea laevigata; Echinacea pallida; Echinacea paradoxa; Echinacea purpurea; Echinacea sanguinea; Echinacea simulata; Echinacea tennesseensis. Dintre toate acestea, doar trei specii sunt folosite în medicină: Echinacea angustifolia, Echinacea pallida şi Echinacea purpurea.

De reţinut:

Echinaceea nu se administrează în boli precum: scleroză în plăci, tuberculoză, poliartrită reumatoidă sau lupus;

Tratamentul cu echinacea nu trebuie să depăşească 8 săptămâni;

Copiii şi femeile însărcinate nu au voie să folosescă această plantă de leac.