Puterea de a ierta pacatele

Puterea data de Hristos Apostolilor de a ierta pacatele oamenilor nu apare ca o harisma personala care ar fi disparut cu viata lor pamanteasca, ci ca o institutie permanenta si ca o expresie concreta a puterii Duhului Sfant cu care Hristos insusi a investit pe Apostolii Sai dupa inviere. Caci odata cu instituirea preotiei sacramentale: "Precum M-a trimis pe Mine Tatal va trimit si Eu pe voi... Luati Duh Sfant" (In. 20, 21-22), are loc si instituirea Tainei Spovedaniei, aratata ca lucrare a celor investiti cu puterea Duhului Sfant si trimisi in lume: "Carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine, tinute vor fi" (In. 20, 23).

 Deci, puterea episcopului si a preotului, ca savarsitori ai Tainei Spovedaniei, de a ierta pacatele, vine de sus, de la Hristos insusi si este permanent in acestia prin insasi Taina Hirotoniei. Dar pe aceasta putere dumnezeiasca de a ierta pacatele celor care si le marturisesc in fata lor, cu cainta adanca, episcopul si preotul o cer si de sus pentru Penitentul ce se afla in fata lor pentru iertare de pacate. Formula sau epicleza Tainei Spovedaniei arata atat pe savarsitorul Tainei cat si felul si originea puterii iertarii pacatelor: "Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul si cu indurarile iubirii Sale de oameni, sa te ierte pe tine fiule (N) si sa-ti lase tie toate pacatele. Si eu nevrednicul preot si duhovnic, cu puterea ce-mi este data, te iert si te dezleg de toate pacatele tale, in numele Tatalui si al Fiului si ai Sfantului Duh, Amin". Este o formula rugatoare conforma cu spiritul chenotic al Bisericii Ortodoxe, total deosebita de formula imprecatorie romano-catolica: "Ego te absolvo a peccatis tuis in nomine Patris et Filii et Spiritus Sancti".
In epicleza ortodoxa Tainei Spovedaniei nu se vede deci niciun fel de substituire a episcopului si preotului lui Hristos insusi, savarsitorul real si principal dar nevazut al Tainei. Preotul se sterge, de fapt, in fata lui Hristos, punand in fata constiintei penitentului pe Hristos insusi, in fata caruia niciun om nu se poate simti umilit si la care gaseste intelegere si iubire iertatoare a neputintelor omenesti, El insusi rugandu-se Tatalui pentru iertarea celor care L-au rastignit pe Cruce. Episcopul si preotul sunt organele vazute ale Arhiereului si Preotului nevazut Hristos, care i-a investit pe acestia cu puterea Duhului Sfant sa lucreze cele sfinte, Tainele, ca mijloace obiective de impartasire a harului dumnezeiesc, in Biserica Sa, care este o comunitate concreta sacramentala a oamenilor cu Dumnezeu.
Lucrand insusi Hristos prin ei, puterea episcopului si preotului in iertarea pacatelor este relativ nelimitata (Mt. 18, 18; In. 20, 23; Mt. 18, 19). Nu exista nicio discriminare de persoana, de greseala sau de cantitatea pacatelor. Pentru tot felul de pacate,Apostolii au primit puterea iertarii sau legarii acestora si, prin ei, Biserica intreaga mai departe in timp, prin episcopii si preotii ei. Puterea nelimitata a iertarii pacatelor in Biserica este inclusa in insasi trimiterea Apostolilor in lume, investiti cu puterea Duhului Sfant: "Precum M-a trimis pe Mine Tatal si Eu va trimit pe voi... Luati Duh Sfant" (In. 20, 21, 22). Comentand acest text, Sf. Ioan Hrisostom noteaza: "Tatal a dat Fiului toata judecata; eu va incredintez in intregime prin Fiul, Apostolilor si preotilor".
Sf. Ap. Pavel reprimeste la Corint, in Biserica, in urma pocaintei sale sincere, pe incestuosul pe care el il excomunicase mai inainte (II Cor. 2, 7-10 si I Cor. 5, 1-5), dupa exemplul Mantuitorului care a iertat pe femeia prinsa in adulter (In. 8, 11) si a reintegrat in iubirea Sa si in cenaclul Apostolilor pe Petru (In. 21,15-19).
In Taina Spovedaniei, episcopul sau preotul asculta cu atentie mLrturisirea pacatelor facute de catre penitent, ajutandu-1 prin intrebari si indemnuri pentru ca marturisirea lui sa fie cat mai corrlpleta si explicita. Duhovnicul nu va manifesta absenta sufleteasca, plictiseala sau graba, ci o foarte mare intelegere umana care sa creeze si sa sustina starea de cainta in sufletul penitentului. Cu alte cuvinte, preotul duhovnic trebuie sa coboare in adancul de taina al penitentului, stiind ca nu este singur, ci Hristos impreuna cu el coboara in sufletul penitentului. Iar acesta din urma traieste aceasta coborare a duhovnicului in fiinta si viata lui ca o coborare datatoare de putere.
Puterea episcopului si preotului, savarsitori ai Tainelor Spovedaniei, este experiata de penitent ca o putere spirituala, esential diferita de puterea civila judiciara. Iar sentinta sau judecata pe care o da duhovnicul la Spovedanie este o judecata de har, de milostivire, urmarind ca scop principal iertarea pacatosului si restabilirea lui in comunitatea fratilor sai in Hristos, ca un madular sanatos. Excomunicarea si scoaterea membrului bolnav din comunitatea Bisericii pentru pacatul apostaziei sau ereziei, sau a altui pacat similar acestora, nu sunt executate de un singur preot, ci de episcop si foarte adesea de un sinod de episcopi, de Biserica intreaga prin episcopii ei (Mt. 18, 17). Scopul mai indepartat al excomunicarii este tot vindecarea celui bolnav si indreptarea lui.
Episcopul si preotul pot sa si amane un timp dezlegarea penitentului de pacatele grele savarsite, dand acestuia un anumit canon sau epitimii. Dar prin acestea nu se urmareste pedepsirea, ci vindecarea penitentului de anumite pacate grave. Duhovnicul apare acum fata de penitent ca judecator si medic iscusit care apreciaza natura si ponderea gravitatii pacatelor marturisite, fara sa inceteze a fl in continuare un prieten intelegator al acestuia. Lucrarea de Judecator este o simpla lucrare de apreciere pusa in slujba celei de ntedic. Necesitatea preotului apare pe primul plan in aceasta faza, tindea penitentul nu-si poate fixa el singur mijloacele de vindecare si nici nu i le poate da un alt semen al sau cu suficienta autoritate si putere, pentru a-l face sa le implineasca.
Episcopul si preotul dispun si de putere. Dar acestia nu pot dezlega pe penitent sau constata ca acesta nu poate fi dezlegat, pana ce penitentul nu se dezleaga el insusi in interiorul sau, de legaturile pacatului si pana ce nu s-a deschis el insusi putintei de comunicare intre el si Biserica intre el si Hristos. Iar aceasta este un act de credinta deplina in Hristos si in Biserica. De aceea, ca si la Botez si Euharistie penitentul este intrebat de credinta sa, caci cineva din afara Bisericii nu poate fi primit nici la Euharistie si nici la Spovedania dinaintea acesteia, necesara pregatirii pentru primirea Euharistiei.
Episcopul si preotul lucreaza in Taina Spovedaniei atat in numele lui Hristos cu a carui putere sunt investiti si o manifesta, dar si in numele comunitatii care isi da asentimentul ei implicit la toate actele lor. In cazul Tainei Spovedaniei, asentimentul implicit al comunitatii ecleziale transpare din intreaga disciplina penitentiala, stabilita de Biserica pe baza cunoscutelor locuri din Noul Testament, amintite si de noi in cursul acestui referat, dar mai cu seama pe baza cunoscutului text din I Cor. 5, 9-12, in care se atrage atentia crestinilor sa nu aiba legaturi cu o serie de oameni pacatosi si pacate. Epitimiile trebuie sa fie insa in raport cu gravitatea si felul pacatelor, cu situatia si capacitatea fiecarui penitent.
De aceea, ele pot fi si scurtate sau si intrerupte cand preotul observa la penitent o ravna deosebita de a rupe interior cu obisnuinta pacatoasa sau cand penitentul este amenintat de o moarte apropiata. Canonul 102 Trulan, care sintetizeaza intr-un fel intreaga disciplina penitentiala de pana aici, nu este numai unul dintre cele mai pretioase ghiduri pentru episcop si preot in Taina Spovedaniei, ci si un document de mare valoare in care sunt surprinse nu numai implicatiile ecleziale ale pacatului si iertarii acestuia de catre Hristos prin episcop sau preot, ci si implicatiile profunde ale puterii harice de a ierta sau lega pacatele, pentru Biserica, pentru episcopul si preotii bisericii si pentru penitentii insisi in mantuirea lor.
Sursa : Crestin Ortodox                                                                                                                   Autor : Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Radu

Predică la Duminica a IV-a din Postul Mare

Nicolae Steinhardt - “Dăruind vei dobândi”  
  
Rânduiala tipicului bisericesc prevede că în această a patra Duminică a marelui Post să fie citite Pericopele de la Matei 4, 25-5, 1-12 şi Marcu 9, 17-23.

Cer voie să mă opresc în acest scurt cuvânt de învăţătură asupra referatului din Evanghelia Sfântului Marcu, depăşind însă textul prescris cu încă un verset, al 24-lea. Pentru că tocmai el mi se pare esenţial şi de natură a ne permite să dezvăluim, în parte, misterul credinţei, care va constitui însăşi tema vorbirii noastre de astăzi.

Credinţa, aşa cum reiese din numeroase locuri ale Sfintei Scripturi şi din exegezele principalilor ei comentatori, ni se prezintă ca un mister şi un paradox. Ca pe un mister şi ca pe un paradox ne este înfăţişat actul de credinţă – mai acut şi mai tainic decât oriunde altundeva – la Marcu 9, 24. Căci răspunsul tatălui la mustrarea Domnului (i s-a atras atenţia că acelui ce crede toate îi sunt cu putinţă): „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” nu pare mai puţin contradictoriu şi indescifrabil decât „problema încuietoare”, cunoscută în logică drept paradoxul cretanului. Toţi cretanii sunt mincinoşi este premisa de la care se porneşte; o afirmă un cretan. Dar de vreme ce este cretan, înseamnă că şi el minte şi că – prin urmare – afirmaţia sa nu este adevărată, altfel spus, nu toţi cretanii sunt mincinoşi. Dacă însă cretanul căruia i se pune întrebarea: cu adevărat sunt toţi cretanii mincinoşi? dă un răspuns negativ, ce deducem? Că, fiind şi el mincinos ca toţi cretanii, răspunsul lui negativ înseamnă că de fapt cretanii toţi rostesc neapărat neadevăruri. Descurcă-se cine poate!

  Paradoxul acesta logic a dat mult de furcă filosofilor de-a lungul veacurilor. Chestiunea e pe larg expusă de logicianul român Anton Dumitriu într-un studiu din anul 1965, reprodus în volumul Ştiinţă şi Cunoaştere (1984). Nu vom intra în amănunte şi nici nu vom arăta cum ajung specialiştii contemporani să afle o soluţie a problemei prin teoria zisă a nivelelor de vorbire logică.

Reţinem doar că fraza rostită de tatăl copilului, în versetul al 24-lea din capitolul 9 al Evangheliei Sfântului Marcu nu este şi ea decât un teribil paradox înzestrat cu toate aparenţele insolubilităţii. Căci din două una: ori crezi- şi atunci la ce bun să mai ceri să ţi se dăruiască credinţă, ori nu crezi – şi atunci cum de îndrăzneşti să zici fără pic de ruşine „cred”! Ce fel de credinţă este aceasta care este şi nu este, care se afirmă dar se şi recunoaşte nevoită a cere ajutor? Ce joc mult prea subtil ori din cale afară de făţarnic se desfăşoară aici? Nu cumva răspunsul tatălui întăreşte argumentarea filosofului ateist Jean Paul Sartre care-i învinovăţeşte pe credincioşi a fi de rea credinţă fiindcă textul de la Marcu 9, 24 aceasta chiar vădeşte: incertitudinea, şubrezenia, duplicitatea lăuntrică a pretinsului act de neclintită credinţă? Pentru Sartre şi existenţialiştii din şcoala sa, credinţa nu poate fi decât un limbaj confuz, auto-amăgire (autosugestie), vorbă lipsită de acoperire (în sensul în care aurul din depozitul băncilor de Stat acoperă, garantează moneda de hârtie) sau, pur şi simplu, neadevăr (inconştient ori, mai adeseori, de rea credinţă).

Textul evanghelic de astăzi ne aminteşte însă nu numai de acuza lui Sartre ci şi de o altă celebră spusă a filosofului, francez şi el, Blaise Pascal. Acesta, precursor al existenţialismului, nu ateu, ci profund creştin, pune în gura Mântuitorului care se adresează necredinciosului dornic să creadă, însă neizbutind să-şi împlinească dorinţa, şi necutezând a face pasul hotărâtor, un răspuns cu totul neaşteptat: nu M-ai căuta dacă nu M-ai fi găsit! Răspuns şi el teribil, paradoxal, tainic şi ameţitor.

Să cauţi ceea ce ai şi găsit! Să însemne căutarea ta, strădania ta, angoasa ta nimic altceva decât dovada inutilităţii întregii tale frământări -ba şi a orbirii tale – de vreme ce L-ai găsit pe Cel căutat! (Dar şi ce bucurie: drahma era în buzunar, oaia zisă pierdută nu fusese decât o greşeală de numărătoare!).

Răspuns teribil, paradoxal şi tainic, totuşi deopotrivă lămuritor şi definitiv, punând pentru totdeauna capăt validităţii ispitelor unei logici a dilemelor stringente. Ni se cere numai curajul de a constata că omul frământat, chinuit, obsedat de vocaţia credinţei a devenit prin însăşi starea sa căutătoare, un credincios.

Cine porneşte spre Hristos – şi cât de lungă, de întortocheată, de nesigură i se arată a fi calea – L-a şi întâlnit!

Oare încă departe fiind el, nu l-a văzut şi, alergând, nu i-a căzut pe grumaz, sărutăndu-l?

Sartre, de altfel, recunoaşte că acel care merge să ceară sfatul unui ofiţer dacă să urmeze ori ba cariera militară, a şi luat în sinea sa hotărârea.

Tot aşa omul care-şi expune îndoielile cu privire la vocaţia sa ecleziastică unui preot, el a şi ales: nu ar solicita avizul unui slujitor al lui Hristos dacă nu L-ar fi aflat pe Acesta.

Un caz recent şi edificator este al ilustrului nostru compatriot, Eugen Ionescu, scriitor de limbă română şi franceză, trăit de peste 40 de ani în Franţa, membru al Academiei Franceze. A fost o bună parte a vieţii sale cu totul străin de preocupări religioase. Cu timpul însă problema existenţei (folosesc substantivul acesta deoarece este de uz curent; mult mai corect ar fi să spunem: fiinţării) lui Dumnezeu i s-a impus din ce în ce mai stăruitor, mai aprig, parcă şi mai impacient. Citirea atentă a Sfinţilor Părinţi şi misterul fenomenului care i se părea cel mai ciudat din câte sunt în univers – lumina – l-au apropiat (cu încetul, anevoie, şi nu fără paşi înapoi, rezistenţe, icniri ale deznădejdii şi intervale în care biruinţa se arăta a fi de partea deprimării) de râvnita credinţă în Dumnezeu.

Iată că acum, la bătrâneţe (e născut în anul 1912, ca şi mine) a făcut gestul echivalent cu arderea punţilor lăsate în urmă de oastea care nu mai vrea să ştie de verbul a da înapoi. „S-a declarat”, cum îi plăcea lui Jean Giraudoux să spună.

în recenta sa carte La quete intermittente (cuvîntul quete l-aş tălmăci print-un complex de termeni româneşti: investigaţie, cercetare, cale, căutare, pelerinaj), apărută la sfârşitul anului trecut, după ce expune, cum mai deschis nici că se poate lunga-i călătorie către Hristos, încheie afirmându-şi, credinţa, nuanţând-o totuşi cu verbul a nădăjdui. în cine cred? – zice. Şi-şi formulează, ca mare dramaturg ce este, o replică scurtă axată pe una din virtuţile teologale: în Iisus Hristos, sper!

Acum că autorul a dat lucrurile pe faţă, îmi este îngăduit, cred, să divulg şi eu că în 1980, la Paris, mi-a cerut să mă rog pentru el ca Dumnezeu să-i dăruiască harul credinţei. în volumul pe care l-am citat se mai întreabă încă, plin de îngrijorare şi potrivit exigenţei corectitudini care-l caracterizează: oare nu cumva cred doar că eu cred? Nu cumva credinţa mea e o părere, o iluzie, o făurire a minţii mele obosite, ceea ce englezii numesc wishful thinking, adică o certitudine ce-şi află temeiul într-o năzuinţă a spiritului, în voinţa insului, într-un soi de visare a sa, într-o irealitate luată drept realitate?

Mi-am îngăduit să-i scriu lui Eugen Ionescu şi să-i spun că formula „dar poate că doar cred că eu cred” este varianta frazei pascaliene şi a textului de la Marcu 9, 24. „Poate că doar cred că eu cred” este totuna cu: „Nu M-ai căuta dacă nu M-ai fi găsit” şi cu: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”. De ce se teme sau ruşina, Eugen Ionescu nu are, se alătură câtorva mari artişti şi gânditori biruiţi de Hristos: Dostoievski, Claudel, J. K. Huysmans, Bergson, Peguy, Werfel, Papini, Chesterton.

Dar cripticului fundamental verset 24 trebuie să-i mai dăm un răspuns, se cuvine să-l decodăm şi din punct de vedere practic.

Cum depăşim punctul critic, incertitudinea, acuza de rea credinţă, cum efectuăm saltul de la necredinţă, orbecăială şi tumult interior la credinţă, linişte şi fermitate? Drumul ni-l dă (în sensul vechi al sintagmei, cel preferat de Constantin Noica: ne arată) acelaşi verset 24: „Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi”

Iată cheia, iată cifrul, iată dezlegarea.

însăşi inferioritatea condiţiei noastre omeneşti decăzute supune chiar şi credinţa incertitudinii, fluctuaţiilor, acediei, trecerii prin conuri de umbră. Suntem fiinţe osârduitoare dar şi slabe, oricând predipuse a ne poticni, de nu şi a pica.

Fer. Filip Nerri n-a grăit oare: Ţine-mă Doamne de urechi că altfel te vând ca Iuda!

Dar dacă strigăm, ca tatăl copilului demonizat, dacă într-adevăr ne rugăm cu lacrimi, altfel spus din străfundurile fiinţei noastre, dacă realizăm că nu suntem decât trestii firave şi biete feştile fumegânde, ieşim din capcana trufiei, din chinurile incertitudinii şi din labirintul paradoxelor.

Strigătul însoţit de lacrimi al tatălui e mai înainte de toate un act de smerenie: el recunoaşte şi mărturiseşte ticăloşia condiţiei sale omeneşti; îngâmfarea nu-l mai opreşte să ceară ajutorul interlocutorului său.

Prin smerenie, lacrimi şi rugă, el (şi o dată cu el tot omul) trece de la starea complexă (dubioasă, apăsătoare) de credinţă – necredinţa la starea stabilă de credinţă.

Ce dovedeşte aceasta? Că e nevoie de har.

 

 Fiinţa omenească nu este îndeajuns de puternică pentru a putea ieşi singură din paradoxalitate, dispersiune şi fluctuaţie. îi este însă larg deschisă poarta smereniei (rugăciune + lacrimi+ „strigare”); ea duce la credinţă, spre deosebire de ferecata poartă a marelui, tragicului Kafka (pentru a cărui mântuire nu mă îndoiesc că se va fi rugat şi Pascal şi Kierkegaard şi Dostoievski).

Acum că Mircea Eliade a murit, pot mărturisi că şi el mi-a adresat aceeaşi rugăminte ca şi Eugen Ionescu. îşi dorea să fie nu numai – cum l-a numit Emil Cioran – cel mai activ propagandist al lui Dumnezeu, ci şi un umil credincios al Său. Acest neîntrecut istoric al religiilor jinduia să fie, după modelul lui Claudel („un poet la picioarele Crucii”), mai mult decât naratorul unei evoluţii: să fie încredinţat că istoria sentimentului religios se încheie pe Golgota. Modestia, bunătatea şi mărinimia îl pregăteau pentru aceasta.

Cât priveşte pe un alt ilustru reprezentant al generaţiei mele (am fost: Eliade, el şi eu elevi ai aceluiaşi liceu bucureştean -Spiru Haret), mă refer la Constantin Noica, sunt sigur, după cele auzite din gura I. P. S. Sale Mitropolitului Antonie Plămădeală la înmormântarea săvârşită într-o zi de iarnă senină şi blândă în imediata apropiere a schitului de la Păltiniş, că marele meu prieten şi binefăcător, părinte de călugăr ortodox, a murit împăcat cu Dumnezeu.

Cred că şi lor, câteştrei, întocmai ca în pericopa zilei de astăzi, Domnul le-a dat răspuns tămăduitor: de nelinişti lui Eugen Ionescu, de întuneric şi îndepărtare lui Eliade şi Noica. [Ulterior am putut afla cu toţii că Eliade a murit spovedit şi împărtăşit]

Pentru că au strigat – fiecare în felul său, în graiul intelectualităţii sale specifice, potrivit matriţei talentului său şi tonalităţii inimii sale: Cred, Doamne, ajută bietei mele necredinţe omeneşti.

Şi mă mai încumet a crede că întreaga generaţie „trăiriste!” a tinereţelor mele – care a luat viaţa în serios, a dispreţuit făţărnicia, a luptat, a nădăjduit, a greşit, a suferit – Domnul îi va arăta nu Faţa Sa dreaptă şi aspră, ci Faţa-I blândă şi milostivnică.

Să ne fie şi nouă tuturor de folos cele ce – poate în mod prea personal şi dezlânat – am tâlcuit şi povestit.

Să ne străduim a ne întări mereu credinţa, oricât am socoti-o de nestrămutată, să o consolidăm prin rugăciune stăruitoare, prin smerenie, prin chemarea dulcelui Nume al lui Iisus, prin păstrarea în adâncul sinei noastre celei mai intime a pildei consemnate de Sfântul Evanghelist Marcu în capitolului 9 al referatului său, adevărată piatră unghiulară a creştinismului.

Directorul de bancă devenit călugăr

"Omul caută faimă, bani, adrenalină, dar nu poate trăi plenar decât întru Hristos."
A fost un economist apreciat, cu burse şi oferte de muncă în străinătate, cu mulţi prieteni şi cu o viaţă "de lume" plină. A renunţat la toate pentru singura libertate care există, după cum spune el, cea pe care ţi-o oferă dragostea pentru Hristos. Şi s-a călugărit.
Ion Dan a absolvit Facultatea de Comerţ, secţia Relaţii Economice Internaţionale, ASE Bucuresti,  în 1980. S-a angajat la ONT Litoral Mamaia, apoi, câţiva ani a lucrat la Direcţia Generală a Vămilor. În '90, după o scurtă prezenţă la Departamentul pentru Reformă din cadrul Guvernului României, a intrat în mediul bancar. Filialele constănţene ale Bancorex, Banca Turco-Română, OTP Bank au fost conduse de el până în 2007, când şi-a dat demisia. În februarie 2009 a fost tuns în călugărie, devenind "fratele Ilarion", iar în aprilie, acelaşi an, a fost hiorotonit.

CE E CULOAREA?
A crescut într-un mediu deloc religios. Născut în '56, "în plină perioadă stalinistă", cum spune el, părinţii fiind şi ei "un produs al regimului". Părintele exemplifică: "tata, pentru că nu ieşise niciodată din Ovidiu iar singura ofertă în anii aceia erau brigăzile patriotice de la Bumbeşti- Livezeni, a plecat şi el acolo." La biserică îl mai ducea bunica, verile, când mergea la ea în vacanţă. Abia în adolescenţă a început să caute. "Aveam întrebări fără răspuns..."
Şi atunci a început să citească, mai ales filosofie, însă  "fără  să găsesc ceva care să mă marcheze cumva, fără să schimbe nimic în mine" spune el, mângâindu-şi gânditor barba lungă. Până-ntr-o zi, când a dat peste o carte din colecţia "Idei Contemporane" a Editurii Politice. "În această colecţie apăreau tot felul de cărţi de sociologie, de filosofie, de economie, mai toate cu idei de stânga.
Printre ele mai scăpau şi altele, ca de exemplu "Spirit şi Materie" a fizicianului Erwin Schroedinger. Acest om spunea că spiritul e altceva decât materia. Pornea de la un exemplu foarte frumos, răspunzând întrebării «ce e culoarea?» demonstrând fizic că, de fapt, culoarea nu există decât în conştiinţa noastră. Este doar o senzaţie receptată de un subiect care nu este doar materie, ci şi suflet. Noi vedem cu partea noastră spirituală culorile şi lumina. Ei, pus în faţa unei astfel de abordări am început să mai caut, să citesc mai mult şi am devenit, să zic, nu neapărat creştin, am devenit teist: da, există Dumnezeu..."

DRUMUL SPRE SUFLET
A descoperit creştinismul, ortodoxia, o dată cu Revoluţia. "Atunci a fost ca un fel de descătuşare, aşa." Iar la finele lui '90, lucrând în Bucureşti, Ion Dan s-a spovedit prima oară. "Am ajuns pe mâna unui mare duhovnic, Părintele Sofian Boghiu, de la Mănăstirea Antim. Un om de o blândeţe deosebită. Atunci m-am hotărât să mă întorc acasă, la Constanţa." Iar părintele Sofian l-a îndrumat către părintele Arsenie Papacioc de la Mănăstirea Techirghiol. "Nu auzisem de părintele Arsenie, deşi în vacanţele studenţiei, ca ghid, am dus grupuri de turişti străini şi pe la mănăstire. Dar după întâlnirea cu el, totul a devenit mult mai profund. Mi-a fost un sprijin atât de puternic că, dacă nu ar fi fost lângă mine, aş fi avut probleme sufleteşti foarte mari, chiar grave."

PROIECTUL SFÂNTUL MINA. "CUM SĂ VENIŢI CU MORTUL ÎN PARC!?"
În '92 a fost cooptat de părintele Picu Nicolae în proiectul bisericii Sfântul Mina din parcul Tăbăcărie. Împreună au făcut proiectul, împreună au fost să caute meşteri în Maramureş. Era pe-atunci directorul Bancorex Constanţa. "Aveam un entuziasm extraordinar, dar ne-am izbit de problema terenului. Am făcut demersurile la Primărie, dar când au auzit că vrem în Tăbăcărie, au sărit ca arşi: "Cum să punem biserică în parc? Să veniţi cu mortul acolo? Oamenii vor fi şocaţi, ei vin să se recreeze şi văd mortul!"

Într-un final, ca să scape de noi, ne-au dat loc «tot în Tăbăcărie, dar nu unde vreţi voi, ci în spatele Microdeltei». Cât s-a mai amărât părintele Picu! Eu ştiam zona, că adesea ieşeam cu copiii la plimbare pe-acolo, era foarte liniştită. Şi i-am propus părintelui să mergem să-l vedem, spunându-i că poate aşa vrea Sfântul Mina. Iar terenul era perfect: plan, nu erau copaci, ne-am putut desfăşura cu materialele, cu vagoanele întregi de buşteni pe care i-am adus acolo, cu munţii de rumeguş,...  Dincolo nu am fi avut cum, erau copaci, terenul băltea, dar asta am văzut-o după câţiva ani şi ne-am dat seama că Dumnezeu a aranjat aşa. A fost o perioadă aşa de romantică, că se făceau slujbele în corturi din acelea militare de campanie, era o comunitate ca-n biserica primară",  povesteşte călugărul, zâmbind amintirilor.

JERTFA
1999 a fost pentru el un an cumplit. Anul în care i-a murit soţia. "Avea 40 de ani. Eram încă tineri, iar copiii erau la o vârstă foarte fragilă. 16 ani, fata, iar băiatul 14 ani. Atunci, foarte mult m-a ajutat faptul că mergeam la părintele Arsenie. M-a întărit sufleteşte să pot face faţă unei astfel de încercări. Eram implicat, trup şi suflet, şi pe partea profesională. Îmi asumam foarte multe responsabilităţi şi riscuri, am prins şi toată perioada asta de modificări structurale ale economiei şi am primit din plin acest şoc, l-am trăit direct pe pielea mea, cu toate consecinţele. Şi m-am trezit, deodată, şi mamă, şi tată. Soţia mea a fost o mamă extraordinară, iar mie mi-a fost ani de zile nu numai soţie, ci şi prietenul meu cel mai bun, sfătuitorul meu. Eu am luat-o aşa, ca un fel de jertfă pentru noi, pentru mine şi pentru copii, aşa am şi primit-o."

Atunci a încolţit în mintea lui şi ideea de a se călugări. A fost la Athos, la Schitul Românesc Prodromul.  "Acolo mi s-a înfiripat gândul ăsta, că aş putea să mă fac şi eu monah (zâmbeşte), deşi atunci era imposibil că erau copiii, trebuia să am grijă de ei. Îmi dau seama şi-acum că dacă ar fi fost posibil atunci, nu eram pregătit. Am înţeles un pic mai târziu cam ce înseamnă să intri în mănăstire".

"NU A ZICE, CI A MERGE ESTE A AJUNGE"
În 2000 a început proiectul Mănăstirea Casian. "Stareţul, ieromonahul Iustin Petre, era un tânăr care terminase facultatea şi s-a trezit aici în Dobrogea, străin cu totul, să facă o mănăstire. De unde s-o iei, cu ce? I-am ieşit înainte şi s-a creat între noi o legătură foarte strânsă. Practic, eu am fost acolo din primul moment, de când au venit vieţuitorii. Apoi a fost proiectul, construcţia, şi am fost tot timpul lângă ei. În fiecare sâmbătă şi duminică eram acolo. A fost refugiul meu, ani de zile." Iar gândul de călugărie îşi înfigea rădăcinele din ce în ce mai adânc în mintea şi în inima lui. "Cel puţin cu doi ani înainte m-am gândit în toate felurile posibile, inclusiv cum o să-mi stea îmbrăcat în hainele astea!", râde călugărul.

"I-am spus părintelui Arsenie încă de acum câţiva ani, iar el m-a încurajat foarte mult, şi, în ultimul an, tot începuse să mă întrebe: «ce faci?» Iar eu îi tot spuneam că nu mi-am rezolvat problemele, că  tot timpul apărea ceva. Treburi de ordin material sau ceva cu copiii, trebuia să am şi acordul lor. Sunt şi nişte ispite când vrei să pleci la mănăstire. Şi la un moment dat mi-a zis: «frate Ionele, nu mai e timp!». Şi l-am întrebat: «bun, şi ce fac?». «Îţi iei bocceluţa, te duci şi spui: am venit!» Foarte simplu, dar mai greu de făcut. Şi mai aveam o problemă: mama. Mama ştiam că n-o să fie de acord.

Dar până la urmă am spus: dom'le gata! Fie ce-o fi! Stabilisem deja cu părintele Arsenie să mă duc la Sfântul Ioan Casian. Eu am crezut c-o să spună să mă duc undeva, în Moldova. Oricum aş fi făcut ascultare, m-aş fi dus oriunde. Şi mi-am luat geanta şi-am bătut la poarta mănastirii. Pentru mine a fost uşor, intrând într-o mănăstire cunoscută, cu oameni cunoscuţi, şocul acomodării n-a fost foarte mare. Şi de-atunci totul a intrat pe un făgaş firesc. Pentru că, la mine, gestaţia acestui gând a fost foarte îndelungată. 8 ani. Părintele spune foarte frumos: «Cine pleacă la mănăstire să găsească o mănăstire, degeaba pleacă, n-o s-o găsească. Trebuie să facă întâi în inima lui mănăstire»".
Pentru mulţi a părut stranie trecerea de la costum la sutana monahală a unui director de bancă, poate şi de aceea, la tunsul în călugărie al economistului au fost prezenţi, spre uimirea lui, vreo 200 de oameni. "Am fost călugărit în peştera Sf. Ioan Casian. De hramul mănăstirii, pe 28 februrie 2009. Am crezut că o să fie o călugărie obişnuită, dar Înaltpreasfinţitul Teodosie a venit şi a zis: la Peşteră. A fost o surpriză extraordinară. De obicei, astea sunt ceremonii mai restrânse. Ei, la mine a fost multă lume, fiind şi hram, erau mulţi care mă cunoşteau - prin '97 - '98 eram unul din cei mai cunoscuţi oameni din Constanţa -, dar fără să ştie că sunt eu cel călugărit, şi m-am trezit acolo cu o mulţime de cunoscuţi."

Toţi prietenii apropiaţi au fost uimiţi, dar l-au susţinut. Apropierea lui de biserică o simţiseră şi ei în timp. Doar unul a fost cumva dezamăgit. "Am un prieten foarte bun din America, om de afaceri, de mare succes, foarte intrigat că eu am intrat la mănăstire. El de fapt a fost singurul care a reacţionat negativ. A venit la mine şi ce mi-a făcut! Cu toate stereotipurile astea: că preoţii sunt corupţi, că nu fac decât pentru bani.... Eu n-am intrat în polemică cu el, l-am lăsat să termine. Zic: «asta este, eu cu alegerea mea!». «Păi ce faci tu aici, în pustietatea asta? Pentru cine faci tu slujbă? Pentru porumbei, pentru păsărele?» Iar mie mi-a plăcut foarte mult: «Da! Pentru porumbei!». Poate nici eu n-aş fi putut să-i spun aşa frumos cum mi-a spus-o el.  Săracul, a plecat aşa de supărat, n-am avut ce să-i fac.

Fata a spus foarte frumos: «tata ne-a lăsat să facem ce-am dorit şi ne-a încurajat. Noi cum era să nu-l lăsăm?». Ei oricum au intuit asta. Oricum, acum poate am şi mai mult timp pentru ei. Nu mai au nevoie de sprijinul meu financiar. Băiatul s-a simţit un pic lăsat deoparte. I-am zis că nu sunt închis acolo, dar el a răspuns, «da, dar n-o să fie acelaşi lucru». Şi are dreptate. Nu mai sunt doar tatăl lor. M-a rugat «mai stai un pic». Şi am stat încă un an de zile. Tata a fost puţin intrigat, când i-am spus, dar el m-a sfătuit totdeauna să fac aşa cum îmi dictează sufletul. Dar a murit chiar în aprilie anul trecut, când am fost hirotonit. Mama abia acum a început să vină la mine..."

"PĂRINTE, UNDE E MAI GREU SĂ TRĂIEŞTI?"
Cum e la mănăstire? "E alt mod de a trăi, de a privi lucrurile, de a înţelege lumea, de a te înţelege pe tine. Mergi pe drumul tău, ştii ce-ai de făcut, ai o convingere deplină. Este foarte frumos şi că acum nu numai crezi că este aşa, ştii că este aşa! Sfântul Nicolae Velimirovici povesteşte cum, pe când era în închisoare la Dachau, a venit la el un gardian german şi l-a întrebat - ştia că este un om foarte educat, avea 5 doctorate - «părinte, dumneata chiar crezi în Dumnezeu?". La care vlădica Nicolae i-a zis: "când eram tânăr, credeam şi eu în Dumnzeu..." la care neamţu' l-a privit aşa... uite, în sfârşit un om cu mintea întreagă! "Acum, nu mai cred. Acum ştiu că există!" (râde), iar neamţul a ieşit din celulă trântind uşa. La fel şi eu, cu tot ce mi s-a-ntâmplat în aceşti 20 de ani. Nu mai ai niciun dubiu când trăieşti toate lucrurile astea. Nu te mai poţi îndoi de absolut nimic.  În orice caz, tot ce pot să spun e că niciodată nu m-am simţit mai liber ca acum. Au venit oameni şi m-au întrebat: «părinte, unde e mai greu să trăieşti? În lume sau aici?». În lume fraţilor! În lume e mai greu să trăieşti. Eu mă uit aşa, şi cu dragoste, şi cu durere, la cei rămaşi în lume, la foştii mei colegi cu care mai vorbesc la telefon şi care nu mai rezistă, sunt copleşiţi de problemele astea ale vieţii de zi cu zi, şi eu sunt... cum să zic, mă simt un pic jenat de faptul că mă simt aşa de bine."

700.000 DE KILOMETRI LA VOLAN
Ion Dan a ajuns prima oară în America în '94, cu o bursă în domeniul bancar. Cursurile le-a făcut pe coasta de răsărit, în Delaware, iar practica a făcut-o într-o bancă, la sud de Chicago. Au urmat încă două vizite în America şi o ofertă de muncă, pe care americanii i-au făcut-o, iar el a refuzat-o. "M-am plimbat destul prin lume. Am văzut multe, am condus mult, fel de fel de maşini. Am făcut odată socoteala că am condus vreo 700.000 de km la viaţa mea. Enorm. Mi-a plăcut. Acum o las pe maica stareţă. Nu mai am nici măcar cel mai mic impuls să mă urc la volan. Am fost adesea întrebat «dar nu regretaţi nimic?» Ce să regret? Libertatea de mişcare? Dacă mă duc până-n vârful dealului, mă simt cel mai bine. Face mai mult decât o călătorie până la New York", spune el râzând.

CRIZA PRIN CARE TRECEM E O "CRIZA SISTEMICĂ"
În 2003, a avut o periodă când 6 luni n-a muncit, pentru că nu mai putea. "Intrasem într-o stare de stres cumplită. Orice hârtie, orice document luam să citesc, mă apuca brusc durerea de cap, cu ameţeli, crunt! Eram bolnav de stres. Şi acum, când trăiesc lipsa totală de stres şi când ştiu sărmanii oameni cum se chinuie, cu toată fuga asta nebună, zile după zile, şi nu te-alegi cu nimic, după bani... Eu ştiu, că am avut bani, am avut salarii bune, dar oricât câştigam, cheltuiam. Şi n-aveam fantezii. Nu te alegi cu nimic. Confort? Când eşti atât de stresat, nu te mai bucuri de el. Ce se întâmplă în lume la ora actuală e cumplit. Eu înţeleg şi mecanismul acestei crize, dacă sunt economist, şi nu e doar o simplă criză economică, e mult mai profunda. E o criză sistemică. E omul în criză. Şi încep să crape chestiile mai vizibile, şi ce este mai vizibil decât banul?  Am lucrat în sistemul ăsta financiar şi am repulsie faţă de bani. Nu mai suport banul! Am pătimit atâta din cauza lor! Aici sunt super fericit că nu mai ating niciun ban!"

"Sunt trei întrebări fundamentale pentru om: Cine sunt? De unde vin? Şi unde mă duc? Dacă vei căuta, în mod onest, răspunsul la întrebările astea, inevitabil te vei întâlni cu Hristos. Pentru că nu există alt răspuns. El este răspunsul la toate şi soluţia tuturor problemelor noastre. Orice altă soluţie este o iluzie. Ne minţim pe noi înşine. Asta eu o afirm pe baza unei experienţe. Nu e citită din cărţi! Eu am trăit lucrul ăsta."

"Din păcate, omul contemporan trăieşte mitul progresului permanent, mitul tehnologic care promite să rezolve totul în mod miraculos. Poate e şi un progres tehnologic util dar noi avem nevoie de afecţiune, de dragoste. Fiecare om de asta are nevoie. Or izvorul dragostei este Hristos şi dacă nu-l ai, dacă nu ajungi la izvor, la sursă, atunci nu ai nici dragoste.  Şi atunci omul caută alte surse, orice: faimă, bani, adrenalină, din dorinţa de a simţi că trăieşte plenar. Şi nu poţi trăi plenar decât întru Hristos. Omul contemporan caută de fapt cu disperare, dar nu găseşte decât surogate, şi atunci caută şi mai tare. "

sursa: www,jurnalul.ro

Autor: Paula Anastasia Tudor

CHIRURGUL OPEREAZĂ, DUMNEZEU VINDECĂ

Un dialog relizat de Mariana Borloveanu, cu prof.univ.dr. Vasile Sarbuvezi articol

 » In operatiile foarte grele, pacientii pivesc moartea cu seninatate.
» Viata si moartea implica unitate spirituala.

O discutie cu profesorul doctor Vasile Sarbu este o binecuvantare. Despre eminentul chirurg s-a scris si se va mai scrie multa vreme, motiv pentru care va propun sa fiti martorii unui interviu cu omul Vasile Sarbu.

» As vrea sa aflam cat de sinuos este traiectul bolii atunci cand vorbim despre medici.

V. S.: In mod paradoxal, medicii in general si chirurgii in special se ingrijesc destul de putin de sanatatea lor. Toti medicii din lumea asta ar trebui sa trateze un rege, ca si pe ultimul lui slujitor. Eu personal, mi-as lasa bucuros trupul bolnav pe mana elevilor mei. Un oftalmolog care suferea de o cataracta foarte complicata, avand si o incarcatura patologica deosebita, a dorit sa fie operat doar de elevii sai, ci nu de o echipa de elita. El s-a supus fara rezerve interventiei chirurgicale a elevilor sai, exprimandu-se ca, daca nu i-a invatat bine cum sa faca o astfel de operatie, atunci prefera sa-si piarda vederea.

» Ati fost pus vreodata in situatia de a ascunde adevarul?

— Fara-ndoiala! Mi s-a-ntamplat, din pacate adeseori, sa am in fata un coleg suferind. Nu am cuvinte sa descriu o asemenea situatie, extrem de dificila, in care nici macar nu poti sa-l menajezi. In fata unui bolnav oarecare putem vorbi in anumiti parametri, pe care numai noi, medicii, ii intelegem, astfel incat pacientul sa nu se intristeze. Dar cand te afli in fata unui coleg medic, este cumplit sa-ncepi prin a-i spune: "stii…este ceva, care… stii si tu ce este…". Am avut un coleg medic care a decedat intr-o garda a mea si n-am sa uit niciodata privirea aceea inlacrimata si mainile cu care strangea la piept o icoana, gandind la mantuire, cred eu. L-am ajutat sa treaca… dincolo!

» Care este legatura dumneavoastra cu Dumnezeu?

—Este una permanenta. Un medic ce opereaza sau trateaza un bolnav trebuie sa o faca asa, ca si cum Dumnezeu ar fi cu ochii pe el. Sigur o va face mai bine. De fapt, orice medic poate face mult bine altora, dar devine neputincios atunci cand este vorba el.

» Cum percep actul medical vizavi de moarte oamenii simpli?

— Pe ei nu-i sperie moartea si asta pentru ca oamenii de rand isi incep in marea

lor majoritate o terapie prin credinta, pe care mai rar o vedem la intelectuali. Ei vin la operatie spovediti, impartasiti, pregatiti pentru tot ceea ce le-a randuit Dumnezeu, si de ce nu, chiar pentru lumea de dincolo. Multi dintre ei mi-au destainuit in fata unor operatii foarte grele ca sunt pregatiti in egala masura pentru reusita operatiei ca si pentru moarte, pe care o privesc cu seninatate. Aici ar fi multe de spus, in sensul ca parafrazandu-i pe Sfintii Parinti "fiecare clipa trebuie traita cu gandul la moarte". Numai atunci omul poate constientiza cat de mult valoreaza viata. Este inutil sa ne amagim, cand cu totii stim ca adevarul este ca in subconstient toti isi doresc sa mai traiasca macar o luna, macar o zi, macar o clipa.

» Si atunci, cand clipa incepe sa doara, ce mai ramane, euthanasia?

— Sunt impotriva euthanasiei din mai multe motive si lipsa luciditatii la un bolnav incurabil il supune pe acesta unei certe erori de gandire. Acceptarea euthanasiei este un inceput de drum tragic. Personal, am avut un coleg chirurg, care la cel de-al doilea accident vascular, neputand sa mai vorbeasca a facut semnul crucii in idea de a i se scoate perfuziile si de a fi lasat sa moara. Este evident ca nici un coleg n-ar fi putut face asa ceva, dar se pare ca Dumnezeu i-a ascultat dorinta pentru ca in clipa imediat urmatoare a si murit. Dar, revenind la euthanasie, aceasta ar deschide calea unor crime necontrolabile. Or, viata fiind data de Dumnezeu, semenii nostri nu ne-o pot lua, cu atat mai mult cu cat ea nici macar nu ne apartine. Daca citesti cartile lui Cioran, ai spune ca Cioran se sinucide in fiecare zi, ceea ce nu-i deloc adevarat.

» Cum ii comunicati unui bolnav vestea ca va trece la cele vesnice?

— Romanii nu-si pot asuma usor ideea ca li se termina viata inainte de vreme si-atunci mi se pare o absurditate ca putinul pe care un om il mai are de trait sa fie incarcat de medici cu o durere in plus. Cred ca omul a fost facut de Dumnezeu, astfel incat sa moara atunci cand creierul sau a imbatranit suficient de mult pentru a nu mai realiza ce inseamna moartea. De aceea, viata trebuie traita cat mai frumos, dar nu fara tensiuni, pentru ca ar fi ca o apa lina care nu se lupta nici macar cu adierea vantului si lucrurile foarte usoare sunt extrem de plictisitoare.

» Arta chirurgiei
"Chirurgia are o componenta artistica. Pe langa functionalitate si organele umane, au nevoie de frumusete. Este insa o mare deosebire intre un artist autentic si unul care doar mimeaza arta. Parerea mea sincera este ca un artist care copiaza perfect ceva dinainte creat nu este artist. El trebuie fie sa se duca spre esente, fie sa combine altfel lucrurile, pentru a le da o dimensiune particulara, proprie lui. De aceea, daca mana chirurgului e despartita de cineva de creierul acestuia, inseamna fara indoiala  sfarsitul."

Moliftele Sfântului Vasile alungă răul din noi

                                                                                             de Mariana Borloveanu

Nimeni în lumea asta nu doreşte să cadă pradă întunericului şi a lucrurilor necurate. Prin aceste sfaturi duhovniceşti, preluate de la marii noştri asceţi, dorim să venim în ajutorul tuturor celor care caută drumul spre vindecare trupească sau sufletească. În mod minunat, persoana stăpânită de cel rău poate fi salvată prin puterea lui Dumnezeu, odată cu citirea moliftelor Sfântului Vasile cel Mare de către preot sau episcop.

Liturghia Sfântului Vasile Cel Mare se săvârşeşte de 10 ori pe an

Pentru a vorbi despre părintele nostru Vasile cel Mare, înainte de toate trebuie făcută cuvenita precizare că a trăit între anii 330-379, în vremea Sfântului şi marelui împărat Constantin. S-a născut în Cezareea Capadochiei, din părinţi dreptcredincioşi şi înstăriţi. A fost  cel dintâi ierarh care a întemeiat, pe lângă biserică, azile şi spitale, în acest fel venind în ajutorul celor săraci şi neputincioşi.

Pe cei înstăriţi îi îndemna pretutindeni să facă danii şi să îi ajute pe cei nevoiaşi.

A trecut la cele veşnice la vârsta de 50 de ani, în ziua de 1 ianuarie. L-au plâns atât credincioşii, cât şi necredincioşii, pentru că toţi l-au iubit şi l-au cinstit pentru bunătatea şi întelepciunea lui. În cei zece ani în care a fost arhiepiscop al Cezareei Capadochiei, părintele Vasile a făcut atât de multe fapte bune , încât, pe bună dreptate Dumnezeu a rânduit ca acesta să intre în istorie cu numele de Sfântul Vasile cel Mare.

În Biserica Ortodoxă, Liturghia Sfântului Vasile Cel Mare se săvârşeşte de 10 ori pe an: în ziua prăznuirii Sfântului Vasile, în Ajunul Botezului Domnului, în primele cinci duminici din Postul Mare şi-n joia şi sâmbata din Săptămana Patimilor, la care se adaugă Ajunul Crăciunului.

 "Molitva", în limba slavă, înseamnă "rugăciune"

Aceste rugăciuni de dezlegare se citesc numai de către preot, în ziua Sfântului Vasile, sau în situaţii cu totul speciale, în cazul unor neputinţe grele. În general, ele nu se citesc separat de o altă slujbă, citirea lor făcându-se în biserică, după Sfânta Liturghie sau  după Vecernie. Aşa cum spuneam, moliftele fac parte dintr-un întreg al Bisericii, care implică, atât sfinţirea, cât şi binecuvantarea şi exorcizarea. Încă de pe vremea lui Origen s-a făcut referire la faptul că exorcizarea nu se referă doar la oameni posedaţi, ci şi la locuri bântuite de satana şi de lucrarea lui. Acesta este şi motivul datorită căruia, în orice casă este obligatoriu să se facă sfeştanie. Sfeştania este pentru casa în care locuim, ceea ce este spovedania pentru om. Dacă prin mărturisirea păcatelor şi dezlegarea acestora de către preot, omul se curăţeşte, îşi curăţeşte sufletul, îşi împrospătează harul primit prin Taina Sfântului Botez, tot aşa, prin stropirea cu apă sfinţită şi prin rugăciunile speciale ale preotului, casa sfinţită se curăţeşte de tot răul şi de toată lucrarea cea rea, datorate fie păcatelor celor ce locuiesc în ea, fie oamenilor răuvoitori, fie duhurilor rele. Sfinţirea locului respectiv ţine fără-ndoială de alungarea diavolului şi se face spre liniştea celor care locuiesc permanent acolo.

În Ortodoxie există, pe lângă asemenea rugăciuni de exorcizare, în egală măsură şi rugăciuni de laudă, de cerere, de mulţumire, sau pentru diferite trebuinţe.Toate acestea sunt la fel de importante şi fiecare îşi are rostul său. Este bine ca oamenii să ştie că, în afară de „Moliftele” Sfântului Vasile cel Mare, mai există şi "Moliftele" Sfântului Ioan Gură de Aur, precum şi "Moliftele" Sfântului Ciprian.

 Îndrăcirea poate veni de la blesteme sau vrăji

Aşa cum spuneam, Moliftele Sfântului Vasile se citesc în biserică în prima zi a anului, după Sfânta Liturghie, chiar în ziua în care îl prăznuim pe acest sfânt. Aşadar începem anul cu lepadarea de diavol şi unirea cu Mântuitorul Hristos, cu dezlegarea de toate legaturile malefice, pe care în anul care a trecut le-au pus asupra noastra diavolii, duşmanii sau chiar noi înşine. Nimeni nu poate veni la aceste dezlegări, dacă nu este bine pregatit. Înaintea Moliftelor Sfântului Vasile se impune un post foarte drastic şi o curăţenie trupească şi sufletească desăvârşită. Îndrăcirea poate avea loc ca urmare a păcatelor săvârşite de acea persoană ori moştenite de aceasta.  Un alt motiv al îndrăcirii poate fi şi blestemul arhieresc sau preoţesc, sau blestemul părinţilor trupeşti. Această nenorocire poate apărea la o persoană şi pentru că trăieşte într-un loc unde s-au săvârşit păcate grele sau s-a chemat acolo numele celui rău, fie prin înjurături, fie prin vrăji. Familia demonizatului trebuie să se roage permanent pentru acesta, citind acatiste şi paraclise către Maica Domnului, către Mântuitorul Hristos şi către toate Puterile Cereşti. Persoanele bântuite trebuie obligatoriu să participe la Sfânta Liturghie şi la Sfântul Maslu. Abia după aceea i se pot citi cele trei rugăciuni de exorcizare ale Sfântului Vasile cel Mare ( cel mai bine ar fi ca Moliftele să i se citească lângă racla unui sfânt, într-o mânăstire). Acesta, smuls din ghearele diavolului, devine închinător al lui Hristos, Dumnezeul lumii, venindu-şi în sine, asemenea aceluia care "pierdut a fost şi s-a aflat".

Foarte important: Nu încercaţi să citiţi singuri Moliftele Sfântului Vasile,

pentru aceste slujbe se citesc numai de către proţi, care sunt protejaţi de harul primit la hirotonie.

Pr. Arsenie Papacioc : "Un oftat din inimă face mai mult decât orice rugăciune"

                                                                                   
                                                                            
                                                                                            de Mariana Borloveanu                             De la Părintele Arsenie Papacioc am aflat că un păcat ascuns devine mai greu cu fiecare zi care trece. Multă vreme m-am tot gândit la ceea ce voia să ne spună părintele prin acest cuvânt de învăţătură şi împovărată de păcatele ştiute şi neştiute, am intrat în chilia marelui duhovnic. Nebănuite bucurii şi tristeţi am trăit în preajma părintelui Arsenie şi-am învăţat aici, că nimic nu este mai de preţ decât eliberarea sufletului.

 Alegerea duhovnicului este un lucru extrem de greu. Abia în momentul în care găsim duhovnicul potrivit, conştientizăm câte urcuşuri şi coborâşuri are drumul pe care trebuie să ne ducem propria cruce. Părinte, ce ne sfătuiţi să facem pentru a nu rătăci drumul cel drept?

Vedeţi dumneavoastră, această stare de cercetare este, cum vă spun eu întotdeauna, o stare de prezenţă. La duhovnic nu mergeţi la întâmplare, din simplă inerţie, de-aceea le tot spun celor care mă cercetează: niciodată să nu faceţi o spovedanie, aşa, tradiţional, raţional, ci numai afectiv.! Ca să puteţi gândi la mântuire, trebuie să fiţi bine spovediţi, cu responsabilitate, aceasta este taina care mântuieşte. O spovedanie este, negreşit, un fel de catehism şi dumneavoastră ar trebui să ma înţelegeţi mai bine decât oricare altul. Permanent te cercetezi, te frămânţi, iar când ajungi la duhovnic nu trebuie să te ruşinezi cu niciun chip: „Domnule, asta am făcut!”. Ce ruşine? Ruşinea este arma diavolului, grozav de puternică. Şi să mai ştiţi ceva şi vă rog să o spuneţi şi altora: dacă păstraţi un păcat ascuns sau spus sucit , ocolit, acesta devine şi mai mare. Nu trebuie să vă preocupe părerea duhovnicului şi nici reacţia lui de moment. Oameni buni, important este să reuşiţi să vă salvaţi şi nu să vă nenorociţi pentru păcatele voastre ascunse!

Dar dacă uneori păcatele sunt prea mari, iar cel care se spovedeşte rămâne mut în faţa dimensiunii păcatului… Poate se căieşte sincer, plânge, se roagă, dar nu are puterea mărturisirii. Ce sfat aveţi pentru un astfel de nefericit?

Fraţii mei, Mântuitorul nu S-a răstignit numai pentru o categorie de greşeli, ci pentru tot ceea ce este greşeală pe Pământ. Şi-atunci ai două căi, ori îţi spui toate păcatele la spovedit, pentru iertare, ori la Judecata de Apoi, pentru pedeapsă. Ele pot fi ţinute o vreme, dar neaflate nu rămân! Ori aici, cu lacrimi, la duhovnic, care te înţelege şi te dezleagă, ori rămâi pentru Dreapta Judecată şi-atunci va fi grozav de greu! Păcatele mărturisite nu se mai au în vedere la Judecată, pentru că mila Domnului le iartă, dar ce te faci cu cele nemărturisite, ascunse? Dacă aţi şti ce minunat lucru ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur, el spune că  cel mai important lucru cu care trebuie să ne prezentăm la Judecată este dezlegarea. Dacă nu vă algeţi un duhovnic pe sufletul vostru, sunteţi pierduţi copii. Duhovnicul trebuie să vă fie suflet pereche şi mângâiere la ceas de tristeţe.
Ce ne sfătuiţi în privinţa căutării, a cercetării, a descoperirii celui căruia să avem tăria de a-i mărturisi  fără tăgadă păcatele noastre? Există rigori sau criterii după care ne putem alege duhovnicul?
Nici vorbă! Niciun duhovnic nu are mai multă putere ca altul. Nu există duhovnici buni şi duhovnici mai puţin buni. Se poate doar ca la început unii să aibă mai puţină experienţă sau să nu fie înzestraţi cu duhul dragostei, care e de mare preţ în duhovnicie. Dar, în general, reuşita spovedaniei nu ţine de mine, ca duhovnic. Cel mai bine se simte un duhovnic  atunci când îi spui cele mai grozave păcate. Trăieşte  bucuria nemărginită că te-a uşurat. Şi oricât de greu ar fi păcatul, lui Dumnezeu îi place nespus căinţa celor care se spovedesc cu sufletul. Eu nu dau canoane care se fac repede, ca să se scape de ele...asta e o mare greşeală! Cel care se mărturiseşte trebuie să fie pregătit pentru a-şi pleca genunchii în faţa măreţiei harului divin. Şi ascultaţi ce vă spune Arsenie: toţi duhovnicii au har ! Important este să avem în vedere cele patru elemente ale Tainei Spovedaniei: să nu mai faci păcatul, să-l mărturiseşti, să te dezlege duhovnicul şi să faci canonul dat de duhovnic!

Toţi cei care se spovedesc şi se împărtăşesc după rânduială ştiu că numai duhovnicul este cel care hotărăşte cine şi când poate lua Sfânta Împărtăşanie. Dar dacă cel care se spovedeşte, se căieşte sincer şi îşi plânge cu lacrimi fierbinţi păcatele, poate nădăjdui la o scurtare a canonului dat de  duhovnic ?

Sfânta Euharistie este suprema Taină a Bisericii noastre. Într-un fel, numai văpaia din sufletul tău decide când mergi la Împărtăşanie. După Spovedanie însă, duhovnicul este cel care hotărăşte cine este vrednic şi cine nu a se împărtăşi cu Sfintele Taine. Nu ne împărtăşim la voia întâmplării, domnule! Cu cât ascultarea este mai cumpătată, cu atât cuminecarea este mai uşor rânduită. Nu ne putem împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului după bunul nostru plac, ci numai cu încuviinţarea duhovnicului. Acesta are toată autoritatea de a lega şi de a dezlega, dar vă repet, aveţi mare grijă atunci când vă alegeţi duhovnicul.
 Care este cel mai aspru canon în ceea ce priveşte Împărtăşania?
Aici e o mare taină dragii mei, duhovnicilor le revine o grozavă responsabilitate. Cele mai grele canoane pot opri pe cineva de la împărtăşit chiar şi 25 de ani, dar asta ar însemna să nu o mai poţi face niciodată. Eu, Arsenie, nu sunt pentru astfel de canoane. Cel căzut în păcat se obişnuieşte cu neîmpărtăşitul şi poate zice: „Parcă tot cu Împărtăşania am trăit până acum!”. Eu sunt pentru un canon pe care să-l facă zi de zi, în starea de simţire, nu de obligaţie tipicală. Eu nu dau canoane dintr-astea, care se fac repede, ca să se scape de ele. Suspinarea nu îţi ia timp, este la îndemână şi angajează toată fiinţa ta. Zici: „Of, Doamne!”. Nici că se poate mai grozav lucru decât un oftat din adâncul sufletului! Un simplu oftat face mai mult decât orice rugăciune, mai mult decât a zice repede, de zeci de ori, „Tatăl nostru”.

În calea spre mântuire, care se spune că se află la capătul răbdării şi al rugăciunii, credeţi că trebuie să învăţăm să preţuim mai mult timpul?

Singur Dumnezeu poate să hotărască dacă ne mai lasă timp sau dacă prelungeşte timpul vieţii noastre, şi asta pentru a fi cât mai mult împreună cu El. Abia după ce reuşim să înţelegem această relaţie, abia atunci începem să ne preocupăm de mântuirea noastră. Acesta este scopul principal, permanent, de neschimbat, de neuitat - mântuirea. Şi nu putem ajunge la mântuire decât dacă fugim de obiceiuri şi de rutină. Numai aşa ajungem la mântuire, numai aşa scăpăm de povara păcatelor care ne bântuie. Ferice, ferice, de mii de ori ferice de cei care, printr-o cât de mică venire în fire, se pregătesc, după cum ne învaţă Biserica prin Evanghelii, pentru mântuirea lor. Trebuie să ştim că atunci când amarul va fi mai mare şi mai mare, atunci va fi ferice doar de acela care-şi cunoaşte lucrul şi-şi mântuie sufletul. Să nu uitaţi nici o clipă asta!

Părinte, ce ne sfătuiţi să facem atunci când avem în faţă o carte de rugăciuni, iar gândurile ne zboară la cele lumeşti?

Eu sunt pentru rugăciunea din inimă. Momente de suişuri şi coborâşuri există chiar şi-n lumea sfinţilor. Şi la ei pot exista momente de vid. Dacă în timp ce te rogi o să vină duhuri rele să-ţi schimbe mintea de la rugăciune, nu trebuie să te temi. Nu există mirean sau monah, care să nu fie ispitit atunci când se roagă. Când sunt astfel de treceri, de la o trăire la alta, nu trebuie să încetăm a ne ruga măcar cu gândul. Puterea rugăciunii este grozavă. În timp ce unora li se întâmplă să piardă din calitatea rugăciunii, alţii, care se roagă cu inima smerită, simt cum le vine aşa, ca o mângâiere. Şi ei se roagă din nou, la fel de sârguitori, se roagă numai să le vină mângâieri, dar astfel de mângâieri pot să vină şi de la diavol. Nu vă daţi seama cât de bucuroşi sunt diavolii să te ţină în starea aceasta de falsă liniştire, ca tu să rămâi insensibil faţă de adevărata mângâiere a unei rugăciuni rupte din inimă, fără interes, fără oprire. Îmi spunea o fetiţă, o studentă la medicină: „Părinte, mi-am cumpărat toate cărţile de rugăciuni, acatistiere şi pe toate le citesc, dar  cu cât citesc mai mult, cu atât gândurile lumeşti năvălesc peste mine. Şi simt că pierd firul rugăciunii”. Rugaţi-vă smeriţi, să-L aduceţi pe Dumnezeu în inimile voastre, decât să te înalţi cu mintea şi să te rătăceşti cumva pe sus, mai bine să nu fii nimic. Eu nu sunt pentru rugăciunile din cărţi, sunt pentru cele simple, sincere şi trăite. Smeriţi-vă şi iar smeriţi-vă !

 Ce-i sfătuiţi pe cei care au alături fiinţe dragi, care trăiesc în permanentă uitare de sine şi-L mânie fără încetare pe Bunul Dumnezeu? Consideraţi că este de ajuns ca mamele să se roage pentru fii, întru iertarea păcatelor acestora, chiar dacă ei stăruie în greşeală?

Nu! Şi toţi cei care vin să mă cerceteze ştiu că am o convingere a mea şi anume că avem nevoie fără încetare de rugăciune, cel mai bine pentru om este să fie mereu cu Dumnezeu. Întotdeauna cu El, întotdeauna cu rugăciunea, întotdeauna cu uitarea de rău! Dacă nu te ţii cu toată nădejdea de sfoara care te leagă de Cer, dacă îţi dai drumul, cazi în neant, cazi în păcat, cazi în iad. Ţine-te cum poţi, în felul tău, dar ţine-te cu nădejde! Nu este suficient să se roage altul pentru tine! Diavolul ne pândeşte fără încetare şi, dacă nu suntem permanent cu Dumnezeu, lui asta îi place, se bucură. Omul poate alege să trăiască în plăceri şi nepăsare sau să trăiască în rugăciune. Un învăţat spunea: „Nu este ruşinos pentru un om de a cădea strivit de dureri, ci este ruşinos de a muri nepăsător şi istovit de plăceri”. Trebuie să ne cutremurăm de cuvântul de învăţătură al Sfântului Ciprian: „ Darul anume îşi face loc în noi, pe măsură ce se trezeşte eul nostru şi sunt dezrădăcinate patimile. Când inima se va curăţi de patimi, atunci se va înflăcăra simţirea către Dumnezeu”. Doar cei care îl caută pe Domnul Îl găsesc şi asta pe măsura împlinirii lor.

Care este măsura rugăciunii noastre sau altfel spus, când trebuie să conştientizăm că cerem prea mult de la Dumnezeu şi Maica Domnului?

Nimic nu este prea mult atunci când vine dintr-o inimă smerită. Măsura de curăţire a inimii este măsura de izbucnire a simţirii către Dumnezeu. Nu va mai fi iubire de sine, adică mândrie, când veţi vedea cât de mare este mila lui Dumnezeu pentru noi, păcătoşii. De Maica Domnului ce să mai vorbim, ea este stăpâna Cerului şi a Pământului. Eu unul, dacă îndrăznesc să mai cer zile de trăit de la Dumnezeu este numai ca să pot slăvi pe Maica Domnului. Cum să spui că îi ceri prea mult, trebuie să-i cerem cu toţii lucruri mari, pentru că iubirea ei nu are margini. Am tot spus-o de multe ori, Maica Domnului este foarte supărată pe toţi care nu-i cer nimic. Dumnezeu se arată nu atât celor care se ostenesc, cât celor simpli şi smeriţi. Oricărui ostenitor în Hristos şi Maica Domnului îi putem spune: „Smereşte-te, că ai pentru ce” !

O minune pe pământ apostolic: Bisericile de cretă

de Mariana Borloveanu

La doar 15 km de Marea Neagră, în localitatea Basarabi-Murfatlar, se află un complex rupestru, săpat într-o stâncă de cretă acum mai bine de 1.000 de ani. Dacă ajungeţi în acest loc unic, veţi găsi un labirint de încăperi, în care au fost descoperite mai multe bisericuţe, un cimitir şi chiar vetre de foc. Scrise parcă într-o limbă misterioasă, cu litere greceşti, chirilice sau glagolitice, inscripţiile care se mai păstrează pe pereţi sunt încă nedescifrate.
Un miracol al creştinătăţii existent în Dobrogea
Bisericile de cretă de la Murfatlar se află printre lăcaşurile cu cele mai preţioase vestigii creştine din Europa. Valoarea acestui complex rupestru este dată, înainte de toate, de multitudinea inscripţiilor şi desenelor. Din păcate, multe dintre acestea au fost distruse de intemperii, deoarece creta este uşor degradabilă, iar această minune a creştinătăţii de pe pământ apostolic şi-a mai pierdut din valoare. Păşind însă în ceea ce a mai rămas din aceste încăperi care le-au fost lăcaş de închinare primilor creştini din Dobrogea, veţi găsi impresionante repere spirituale ale ansamblului vechi de peste un mileniu.
Traversarea dintr-un lăcaş în altul se face prin tavan
Zărită de la o depărtare apreciabilă, construcţia, oarecum atipică, structurată pe trei niveluri, creează vizitatorilor o mulţime de semne de întrebare. Ajungând acolo şi încercând să descifraţi ceea ce se observă la tot pasul, veţi trăi o adevărată enigmă.
Masiva peninsulă, situată în partea de nord-vest a dealului de cretă, este un bloc paralelipipedic, ce cuprinde trei biserici importante, suprapuse, denumite de cercetători într-un limbaj specific: B2, B3 şi B4. Acestea comunică între ele prin intermediul unor galerii, ce pot fi străbătute cu dificultate. Complexul rupestru este conceput pe verticală, deschiderea aflându-se în biserica de la intrare, iar locul de pătrundere a necesitat adăugarea unor trepte intermediare, deoarece nivelul de călcare a fost săpat mult mai adânc decât cel al pragului. În tavanul naosului din primele două biserici pot fi zărite deschizături care fac trecerea către bisericuţele de mai sus.

Un porumbel uriaş în pronaos
Biserica B4 este cea mai mare dintre cele trei. Lumina este destul de slabă, constând doar în raza care pătrunde dinspre intrare. Chiar şi aşa se poate distinge destul de bine minunea străjuită de cinci coloane ale naosului şi intrarea în altar, care este marcată de trei arcade foarte frumos ornamentate. În pronaos se mai pot vedea trei stâlpi, iar unul dintre aceştia este de-a dreptul impresionant prin inscripţiile runice săpate în cretă, alături de dragoni împletiţi în spirale, siluete umane şi mai multe cizme. Toate acestea culminează cu imaginea unui porumbel uriaş, înconjurat de cruci malteze şi alte simboluri mai mult sau mai puţin definite.
Chipuri umane, în rugăciune
Toate cele trei biserici au aceeaşi tipologie - pronaos, naos şi altar, dar şi alte încăperi alăturate, precum cavoul din biserica de jos. Toate acestea comunică între ele printr-un adevărat labirint de galerii.
Bisericile de cretă ale complexului rupestru de la Basarabi-Murfatlar sunt unice prin complexitatea şi distribuirea lor arhitecturală şi aduc foarte mult cu sutele de vestigii asemănătoare din Cappadochia, de unde ar fi fost luat acest model. Sfinţii săpaţi în cretă din lăcaşurile cappadochiene se regăsesc şi în aceste biserici din Dobrogea, prin reprezentarea unor chipuri umane, cu mâinile ridicate spre cer, în semn de rugăciune.
Cizma, un motiv misterios al complexului rupestru
Pe pereţii bisericilor de cretă de la Murfatlar există o succesiune de motive grafice, care simbolizează, după cum am văzut, o multitudine de aspecte ale vieţii spirituale de acum 1.200 de ani. Toţi cei care au trecut în vizită pe acolo, de-a lungul timpului, au lăsat semne ale existenţei lor, prin inscripţii sau desene cu valoare de simbol, un adevărat univers care a creat o punte între viaţă şi moarte. În simplitatea lor, oamenii de atunci au scrijelit ceea ce i-a marcat mai mult. Dintre aceste motive, cel al cizmei a fost îndelung studiat de specialiştii în domeniu. Cei mai mulţi au ajuns la concluzia că acest semn ar fi un mod de a marca acele locuri sfinte, ca fiind identice cu cel de la Sinai, acolo unde Dumnezeu i-a spus lui Moise: „Descalţă-te, că acesta este loc sfânt!”. În acest context, toate încălţările capătă conotaţie de simbol. Aşa se explică prezenţa atâtor desene ale încălţămintei, cizme, sandale sau opinci - fiecare pelerin şi-a marcat trecerea prin aceste tipuri de biserici scrijelind semne ale încălţămintei purtate.

Semne ale trecerii lăsate de înaintaşi

În acest adevărat labirint spiritual (atât la propriu, cât şi la figurat), în încăperile mici, cu lumină difuză, se disting multe elemente cu valoare de simbol. Şi dacă motivul cizmei îşi are misterele sale, există şi altele, cu valenţe clare, precum arcul cu săgeată, care în simbolistica creştină înseamnă alungarea lui Adam din Rai, sau diferite reprezentări ale cailor, care ne conduc la ideea prezenţei unor populaţii nomade în zona respectivă. Astfel, se conturează clar ideea că aceste biserici de cretă au constituit un loc de pelerinaj pentru creştinii de pretutindeni.