Florin Zamfirescu, văr primar al părintelui Ghelasie

În sfântă zi de Florar, atunci când lumina şi bunătatea umană coboară peste trăirile noastre, fiecare clipă pare unsă cu mir din candela dragostei, a dragostei pentru Dumnezeu şi pentru aproapele. Într-o astfel de clipă l-am întâlnit pe actorul Florin Zamfirescu şi am depănat amintiri legate de copilăria şi adolescenţa trăita alături de vărul său primar, părintele Ghelasie de la Frăsinei.De la birouaşul improvizat din câteva uluci în podul casei şi până la o nucă sau un cartof cu care se hrănea părintele, am descoperit o nebănuită lume a tainei, aşa cum ava avea să mărturisescă adesea. Chiar dacă vi se pare ciudat  ca într-un dialog cu un mare actor şi să nu vorbeşti despre teatru, eu am preferat să vă dezvălui un mod de viaţă şi un traiect al relaţiei pe care Florin Zamfirescu a avut-o de-a lungul anilor cu Dumnezeu.

 Având în vedere faptul că proveniţi dintr-o familie de preoţi şi una de învăţători, ar fi interesant să aflăm câte ceva din genealogia familiei.

Familia mea din partea mamei este profund religioasă, fiind din tată-n fiu familie de preoţi. Mama a avut un frate preot, care a fost tatăl părintelui Ghelasie de la Frăsinei. Eu îmi cunosc bine genealogia din partea mamei, pentru că pe peretele altarului bisericii din satul Şerbăneşti, de sub muntele Cozia, era scris numele preotului şi al preotesei şi-n cimitir la fel, pe o cruce mare din piatră sunt bătute pe rând numele celor dispăruţi. Nu ştiu cum au ajuns acolo, sub Muntele Cozia, dar au fost două familii cu nume greceşti: Mirodot şi Porfire. Astăzi jumătate din sat se numeşte Porfire. Tatăl meu era din Călimăneşti. Tot acolo şi bunicul meu dinspre tată a fost primar, dar ei în neam au fost învăţători şi profesori. Pot spune însă că eu am crescut în biserică.

Trăind într-o familie profund religioasă, ne puteţi spune cum a fost întâlnirea cu lumea Bisericii şi care a fost traiectul de la religie la actorie?

De mic copil am ţinut toată rânduiala posturilor, eram dus la spovedit, la împărtăşit. Doamne, nu pot să uit că în primii ani când mă duceau la spovedit, pe la şase-şapte ani, pentru mine era un mare chin pentru că trebuia să-mi spun păcatele sub patrafirul unchiului meu şi nu prea avem ce să spun...Şi-atunci, (fac această mărturisire la vârsta de 62 de ani), îmi născoceam păcate. Odată, ţin minte că am zis: „ Am bătut-o pe maica mare”( maica mare era maică-sa!), la care el a sărit ca ars: „Vai de mine, cum ai făcut aşa ceva?!” şi mi-a dat să fac o sută de metanii. Bine-nţeles că nu era adevărat! Mai târziu mi-am dat seama că nu trebuie dus copilul la spovedit prea devreme, mai întâi trebuie să înveţe să conştientizeze păcatul. Eu eram foarte speriat de diavol, de multe lucruri pe care nu le înţelegeam la vremea aceea. Mie, de exemplu, când eram mic mi se spunea „ucigă-l toaca”, bunicul de câte ori nu mă vedea prin preajmă, întreba: „Unde e mă, ucigă-l toaca ăla?” şi asta pentru că eram neastâmpărat. Eram chiar o problemă pentru familie, „nestaşnic” cum îmi spuneau ei. În timp, am ales actoria, spre nemulţumirea unchiului meu, care nu îşi explica faptul că dintr-o familie cu atâtea generaţii de preoţi, eu n-am ales preoţia, ci actoria. Şi-atunci m-am iţit aşa în faţa lui şi i-am zis: „Părinte, păi este unul şi-acelaşi lucru, pentru că şi ca preot şi ca actor trebuie să crezi când spui ceva şi să vorbeşti lumii şi s-o convingi”. El n-a vorbit cu mine un an, ripostându-mi intrigat: „Păi tu confunzi credinţa mea în Dumnezeu cu credinţa într-un om?” şi s-a simţit jignit, ţin minte că n-a vorbit cu mine multă vreme. Bine-nţeles că în timp i-a trecut. Aşa am ajuns la meseria asta, pe care o fac aşa cum ştiţi.

Cum a ramas în timp relaţia cu Dumnezeu?

Trebuie să vă spun că datorită forţărilor la care am fost supus de mic, fiind dus forţat la biserică, la un moment dat aveam impresia că posturile parcă nu se mai terminau. Copil fiind, nu aveam o aplecare foarte puternică spre biserică. În timp, am citit Biblia, am învăţat dogmă, pentru că eram obligat să ştiu, dar pe Dumnezeu L-am descoperit ceva mai târziu. Nu sunt un practicant, nu sunt habotnic şi parcă, pe măsură ce trece timpul, Îi simt prezenţa altfet. Cu Biserica nu te poţi juca şi nu-ţi permiţi să faci nişte afirmaţii care se-ntorc foarte tare împotriva ta. Haideţi să păstrăm proporţiile credinţei, pentru că întotdeauna acolo unde un om îngenunchează şi se roagă, e templu! Pe mine m-a impresionat credinţa Bahai şi în care primul român care s-a înscris a fost regina Maria. Am cercetat tot ceea ce ţine de această credinţă şi am înţeles că este încercarea de a unifica totul sub acelaşi Creator. Cât despre ecumenism, mi se pare singura cale de împăcare între toate direcţiile. 

 Puţină lume ştie că părintele Ghelasie de la Mănăstirea Frăsinei a fost văr primar al actorului Florin Zamfirescu. Vă mai amintiţi împrejurari inedite, pe care le-aţi trăit împreună în copilărie sau chiar mai târziu?

Cum să nu, doar am crescut în aceeaşi curte! Numele de mirean al părintelui Ghelasie a fost Teodor, iar noi îi spuneam Doru. El era cu cinci ani mai mare ca mine şi a făcut liceul la Vâlcea, eu la Călimăneşti. Pe când începusem şi eu să deschid ochii la lume, el deja învăţa limba germană. Îşi făcuse într-un pod un fel de birouaş din tot felul de uluci şi acolo avea destul de multe cărţi, unele chiar din biblioteca tatălui său. Şi ori de câte ori avea vreo revelaţie, mă chema şi mi se destăinuia. Cu fratele lui, Ştefan, nu dialoga, doar cu mine. Parcă-l aud: „ Ninule ( aşa mi se spunea mie acasă) vino să-ţi povestesc ceva!” Datorită lui am deschis primele cărţi de filosofie. Vara, când mă trimiteau ai mei cu vacile, citeam filosofie metafizică, citeam şi meditam. Cred că dacă n-aş fi făcut actorie, cu siguranţă aş fi studiat filosofia. Şi asta vă repet, graţie vărului meu. Dar pe lângă filosofie, Doru era extrem de preocupat de existenţa umană, de medicină. El în lume a fost laborant medical. La Abrud, înainte de a se călugări a practicat medicina, apoi şi călugărilor le făcea anumite analize, prin metode empirice e-adevărat, dar le spunea cam ce afecţiuni ar putea avea.

Se ştie că părintele Ghelasie a dus o viaţă cu desăvârşire ascetică. Cum l-aţi regăsit după atâţia ani de isihasm?

Pentru întâia oară am fost la Mănăstirea Frăsinei, pe când era acolo părintele Ghelasie (vărul meu Doru). Aşa cum Dragoş Pâslaru avea să devină monahul Valerian. Acesta l-a cunoscut pe Ghelasie prin mine, ulterior devenindu-i chiar mentor. N-am fost la Frăsinei decât de vreo trei ori, o dată când ava Ghelasie avea vreo 12 ani de călugărie şi am mai fost la doi-trei ani după aceea. Părintele Ghelasie era un trăitor în adevăratul sens al cuvântului, discuţiile cu el erau o încântare, te încărcau cu o energie deosebită. De fiecare dată când plecam de acolo, aveam senzaţia că plutesc. La despărţire, când ne îmbrăţişam şi îi atingeam mâinile acelea extrem de reci, mă trecea un fior de nedescris în cuvinte. Să ştiţi că Ghelasie studia foarte mult, teologie, filosofie hindusă, el nu era habotnic, dar avea o deschidere aparte. Avea posturi ciudate, postura diamant de exemplu. În ultimii 25 de ani din viaţă părintele Ghelasie n-a dormit, poziţia lui de veghe era poziţia lui Iisus Hristos diamant, pe genunchi, cu călcâiele deschise şi cu coloana dreaptă şi mâinile-ncrucişate. Aşa stătea în cele 2-3 ore de odihnă. Medicina isihastă mai întâi o practica el însuşi şi abia apoi împărtăşea altora trăirile sale. Ţin minte că a venit odată la mine la Bucureşti şi a stat vreo săptămână. De-acum mă gândeam ce să-i dau să mănânce, pentru că noi mâncam ce mănâncă toată lumea, mă gândeam că îi fac poftă, că îi fac rău. Nici vorbă! Parcă-l văd, zice: „Dă-mi o nucă”, altă dată : „Dă-mi un cartof”, astfel încât în trei zile a mâncat trei nuci, un morcov, un măr şi doi cartofi, ceva de genul ăsta...şi toate , cum vă spuneam, în stare crudă. Nu mânca decât ce dă pământul şi niciodată gătit.

 Într-una din întâlnirile pe care le-aţi avut cu Noica la Păltiniş, acesta îşi argumenta retragerea din lume, într-un mod personal. Mă întreb însă, dacă vreodată v-aţi gândit la călugărie?

Niciodată. Îmi amintesc acea discuţie pe care am avut-o cu filosoful Constantin Noica, în căsuţa în care acesta se retrăsese la Păltiniş. La întrebarea mea, de ce stă singur acolo, acesta mi-a răspuns: „Iubesc prea mult oamenii, pentru a putea rămâne între ei. Pentru că dacă rămân între ei, ajung să-i urăsc!”. Eu am convingerea că suprema rezistenţă şi tărie este să rămâi în lume şi să lupţi cât poţi, nu să te retragi ca Zarathustra. E-adevărat că există şi riscul de a te perverti, dar trebuie să lupţi. Una e să rămâi în lume, cu păcatele pe care le faci ca un om oarecare şi alta e să juri că vei avea o viaţă ascetică, iar ulterior să constaţi că nu poţi face asta; acolo riscul e mult mai mare. Dumnezeu cu mila!

Ce părere aveţi despre actorii care au ales viaţa monahală?

Sunt oameni disperaţi, oameni care n-au mai putut să facă faţă dificultăţilor civile. Eu ştiu că în viaţa monahală se ajunge pe două căi: pentru unii este chemare, iar pentru alţii este refugiu. E dreptul fiecăruia să aleagă. La ultima întrevedere pe care am avut-o cu părintele Ghelasie, acesta mi-a spus: „Ninule, este un actor, Dragoş, care a venit la noi şi a stat un an de zile. Eu am căutat să-l conving că înainte de toate e bine să-şi vadă de copilul minor, să se întoarcă în lume şi să-şi vadă de obligaţiile pe care le are faţă de familie. Şi m-a ascultat. Dar după doi ani, a revenit şi mi-a spus că nu mai este căsătorit, iar băiatul este major, pe picioarele lui. A venit şi, de data aceasta, l-am primit. A rămas la noi.”

Spuneaţi odată că artistul neiubit este un om chinuit. Cum vedeţi ceastă dragoste faţă de aproapele, în contextul vremurilor pe care le trăim?

Cred că artiştii rămân pentru veşnicie copii: plâng mai uşor, se supără mai uşor, asemenea unui copil căruia i s-a luat jucăria, visează mai mult. Dar eu nu văd nimic rău în toate astea, pentru că un copil are o puritate aparte, aşa şi artiştii, trebuie ajutaţi, trebuie iubiţi. Artistul neiubit este un om chinuit. De multe ori mă gândesc ce suferinţă uriaşă trebuie să fi avut Van Gogh, geniul acela uriaş, care în viaţa lui nu a vândut decât un tablou. Ce putem spune vis-a-vis de asta, decât că omenirea are în evoluţia ei faze de tâmpenie! Dacă ne uităm la 98% din operele de artă de pe glob, sunt ale unor artişti, care înainte de toate au fost ostracizaţi sau ucişi. În concluzie, omenirea e cretină în drumul ei, dar n-ai ce să faci, pentru că una e să fii prost şi alta e să fii rău. Omul la origine nu e rău, iar răutatea este o dovadă de prostie.

 Între bucurii şi tristeţi, între suişuri şi coborâşuri, între răsărit şi apusul de soare, ce vă relaxează cel mai mult?

Să stau în natură! Am acasă o grădinuţă în care lucrez cu mare drag. Îmi place la nebunie să meditez în pădure şi-mi place să îmbrăţişez copacii. Mergeţi şi luaţi în braţe un fag uriaş, puneţi obrazul pe el şi staţi aşa minute în şir şi-o să vedeţi ceva de neimaginat! Au copacii o energie şi o forţă de nedescris, cum îşi ridică ei braţele către cer!...Nichita Stănescu avea o poezie superbă: „Vulturii sunt arbori care zboară/ Ghearele lor sunt rădăcini/ Doamne cât de toamnă iară/ Se va face-n înălţimi!”. Nichita era o fiinţă profund religioasă, boteza şi cununa...mi-aduc aminte, utima oară când a fost naş, la Turnu Severin, l-a rugat pe preot să mai spună o dată „Tatăl nostru”. Avea o lumină în privire şi o trăire, pe care n-am s-o uit niciodată.

În loc de încheiere

Nu am avut niciodată roluri preferate, deşi mi-aş fi dorit să joc Raskolnikov, de exemplu. N-am cerut niciodată un rol! Şi dacă mi s-ar cere să aleg între teatru şi film ar fi ca şi când m-ar întreba cineva cu ce-mi place să merg mai mult, cu piciorul drept sau cu piciorul stâng!?

Mariana Borloveanu

Izvorul Tămăduirii curge spre însănătoşirea suferinzilor

Încă,din a doua jumătate a primului mileniu creştin, în Vinerea Luminată (cea dintâi de după Paşte), ortodocşii prăznuiesc Izvorul Tămăduirii, zi ce aminteşte de un izvor miraculos, cu mari puteri de vindecare. Un astfel de loc se află şi la Mănăstirea Dervent din Dobrogea.

Maica Domnului, mijlocitoare pentru Duhul Sfânt
Fecioara Maria este în mod fericit asimilată cu Izvorul Tămăduirii, prin ea izvorând Duhul Sfânt, astfel devenind posibilă Naşterea Mântuitorului. Prin mijlocirea apei, ea se revarsă peste oameni, ca binefăcătoare neobosită, fiind un nesecat izvor al dumnezeirii. Toţi cei aflaţi în suferinţă îşi găsesc vindecarea la Izvorul cel dătător de viaţă al Maicii Domnului, în acelaşi timp, harul vindecător al lui Hristos. În această zi se produc minuni.

Apa a ţâşnit din piatră seacă                                 
Mănăstirea Dervent se află într-o adevărată oază de linişte şi binecuvântare din Dobrogea. La 200 de metri de lăcaş, la capătul unei alei pietruite, se află un izvor tămăduitor. Tradiţia spune că Apostolul Andrei, urmat de ucenicii săi, se afla în aceste locuri. Însetaţi fiind şi negăsind niciun strop de apă, Sfântul Andrei a lovit cu băţul în piatră şi în acel loc a apărut un izvor. Acesta mai curge şi astăzi, cu firul său subţire, dar tămăduitor. Apa este dulce şi, datorită proprietăţilor sale, este considerată „apă pură”, aceasta neschimbându-şi gustul, asemenea agheasmei. Cei care beau de aici se vindecă de boli grele şi se tămăduiesc sufleteşte. În fiecare an, după slujba privegherii de noapte, în faţa izvorului, se începe slujba Sfântului Maslu.

Mărturisirile celor vindecaţi
La Izvorul Tămăduirii de la Dervent vin oameni de pretutindeni pentru a-şi găsi vindecarea. Iată câteva dintre mărturiile celor care au simţit puterea tămăduitoare a acestui izvor:
O fetiţă din Uricani şi-a pierdut vederea într-un banal joc de artificii. Pentru că medicii nu-i dădeau nicio şansă de vindecare, părinţii au dus-o la spovedit şi, după ce a fost împărtăşită, au venit cu ea la Izvorul Tămăduirii de la Dervent. După ce fata a băut, cu toţii erau dezamăgiţi când au văzut că nu se întâmplă nimic. După Maslul de la izvor au înnoptat la o familie din sat, iar dimineaţa s-au trezit cu o mare bucurie: fetiţa vedea. Toţi cei din jur s-au minunat de cele întâmplate.
Simina B., din Brăila, spune că a fost foarte mulţi ani bolnavă, fiind diagnosticată cu neoplasm uterin. După ce a apelat la diferiţi medici din ţară, un bun prieten i-a povestit despre Mănăstirea Dervent şi despre minunea pe care a primit-o el însuşi. Simina a fost trei ani la rând la Slujba de Noapte şi la Maslul de la Izvorul Tămăduirii, iar astăzi este vindecată şi dăruieşte sticluţe cu apă tămăduitoare tuturor celor aflaţi în suferinţă.
Iulian G., din Bucureşti, afirmă că niciodată nu ar fi crezut că această apă are o putere miraculoasă. Acum opt ani se afla la pescuit în zonă şi, după o furtună puternică, a făcut pneumonie. Timp de cinci zile nu i-a scăzut febra cu medicamente. În cea de-a şasea zi, colegul său i-a propus să meargă împreună la mănăstire şi, după slujbă, a băut apă din Izvorul Tămăduirii. Până seara, febra i-a scăzut ca prin minune şi boala a cedat. De atunci, în fiecare an, vine împreună cu familia la Mănăstirea Dervent, când se prăznuieşte Izvorul Tămăduirii.

 În Vinerea Luminată se sfinţeşte agheasma mică
O dată cu prăznuirea Izvorului Tămăduirii, în toate bisericile şi mănăstirile creştine, după Sfânta Liturghie, se săvârşeşte slujba de sfinţire a apei, agheasma mică. Tradiţia ne învaţă că sfinţirea ei în Vinerea Luminată îi dă puteri miraculoase. Pe lângă vindecările trupeşti şi sufleteşti pe care le aduce creştinilor, apa este binefăcătoare pentru tot ceea ce ne înconjoară, cu ea stropindu-se casele, fântânile şi grădinile din preajmă. Evanghelia ce se citeşte în Vinerea Luminată ne întăreşte convingerea că Biserica este locul în care găsim întotdeauna vindecare sufletească şi trupească.

Autor: Mariana Borloveanu
Articol publicat in Revista Taifasuri

In Saptamana Luminata raiul este deschis

Prin Invierea Domnului nostru Iisus Hristos din morti, cei din popor cred ca raiul se deschide tuturor sufletelor retinute in prinsoarea iadului incepand de la Adam si pana la venirea Mantuitorului, si ramane deschis de la Inviere pana la Duminica Tomei. 

 Ca dovada ca in acest interval Raiul este deschis, dupa credinta poporului si datina cea veche, in ziua de Inviere se scoate usa din mijloc a altarului si se pune deoparte, unde sta apoi toata Saptamana Pastilor sau Saptamana Luminata.

Cine moare in acest interval - si mai ales in ziua de Pasti sau in saptamana cea dintai dupa Pasti, numita pretutindeni Saptamana Luminata - merge de-a dreptul in rai pentru ca lumina raiului straluceste fiecaruia care moare in aceasta saptamana si pentru ca in timpul acesta usile raiului sunt deschise, iar cele ale iadului inchise. Cel care moare este primit in rai, indiferent de pacatele care le-a facut, caci toate i se iarta.

Si cel care se naste in aceasta zi, si mai cu seama cand trage clopotul intaia oara la biserica, este un om norocos pentru toata viata.

 Sursa : www. crestinortodox. ro

Slujbe si obiceiuri in Sapatamana Patimilor

 Cele mai impresionante slujbe şi ceremonii liturgice se oficiază în vinerea din Săptămâna Patimilor. Acestea reproduc într-o formă aleasă patimile, moartea şi îngroparea Mântuitorului Hristos, manifestându-se într-un mod impresionant şi cu o puternică încărcătură spirituală asupra sufletelor credincioşilor. Prohodul Domnului se cântă la denia din Vinerea Mare în toate bisericile ortodoxe. Cântarea are trei stări(variante) şi între acestea preotul face câte o scurtă slujbă, specifică prohodirii. Prohodul reprezintă bocetul Fecioarei Maria la punerea în mormânt a lui Iisus, iar în această zi nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie şi se ţine post negru.

 Se spune că în Joia Mare morţii vin pe la vechile lor locuinţe, unde stau până la Sărbătoarea Moşilor, atunci când se împarte pentru plecarea sufletelor acestora. Despre ouăle înroşite în ziua de Joi Mare, se spune că nu se strică tot anul. Unii oameni le păstrează şi cred că dacă acestea se strică se vor îmbolnăvi, iar dacă "seacă" voi fi sănătoşi. Vorbe din popor spun că nu e bine ca Joi, în Săptămâna Patimilor, să se spele rufe, iar în Vinerea Mare nu se coase şi nu se mănâncă urzici şi oţet.

În Sfânta şi Marea Joi, la sfârşitul Sfintei Liturghii există rânduiala spălării picioarelor, în amintirea gestului făcut de Mântuitorul nostru Iisus Hristos înainte de Cina cea de Taină, când a spălat picioarele celor 12 apostoli. Această rânduială se săvârşeşte în mănăstiri şi este oficiată de stareţul mănăstirii, care spală picioarele a 12 dintre vieţuitorii acelei obşti.

Există obiceiul ca în Vinerea Patimilor credincioşii să treacă de trei ori pe sub masa pe care se află Sfântul Epitaf, consi­derând că astfel se vor însănătoşi dacă sunt bolnavi sau vor avea zile mai bune în toate cele.

Credincioşii Bisericii noastre ştiu că în această perioadă ne apropiem de Dumnezeu mai mult decât oricând. Pregătirile pentru sărbătoarea Învierii Domnului trebuie făcute cu multă cumpătare, pentru a nu tulbura din profunzimea spirituală a acestei perioade. În toate casele românilor candela trebuie să ardă neâncetat, iar în miros de smirnă şi tămâie, evlavia să sporească în aşteptarea marii sărbători. De la rugăciunile de dimineaţă şi până la deniile din fiecare seară a săptămânii, totul trebuie să devină o permanentă rugăciune.

Acatistul Sfintei Învieri a Domnului

Acest acatist se citeşte de la Paşti pînă la Înălţarea Domnului.
Preotul dă obişnuita binecuvîntare şi apoi se cîntă:
Hristos a înviat... (de trei ori), apoi:

Condacul 1

Apărătorul cel mare şi Doamne, biruitorul morţii celei veşnice, ca cei ce ne-am izbăvit de omorîrea cea duhovnicească, cele de laudă aducem Ţie, noi robii Tăi şi zidirea Ta. Cel ce ai biruinţă asupra morţii, de moartea păcatelor slobozeşte-ne pe noi, care grăim: Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Icosul 1

Îngerii, Învierea Ta, Hristoase Mîntuitorule, neîncetat o laudă în ceruri. Şi pe noi, cei de pe pămînt, învredniceşte-ne cu inimă curată a-Ţi cînta Ţie unele ca acestea:
Iisuse, Cel nepătruns, Care luminezi pe toţi credincioşii, luminează-ne şi pe noi cei ce trăim în întunericul necunoştinţei;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi şi la toate le dai viaţă, înviază-ne şi pe noi, cei omorîţi în păcate;
Iisuse, Cel ce Te-ai înălţat la cer şi ai înălţat pe cei ce nădăjduiesc întru Tine, înalţă-ne şi pe noi, cei plecaţi spre pămînt;
Iisuse, Cel ce şezi de-a dreapta Tatălui şi părtaşi slavei Tale îi faci pe cei ce Te iubesc pe Tine, nu ne lipsi pe noi de slava Ta;
Iisuse, Cel ce vei veni să judeci viii şi morţii, nu ne judeca pe noi după fărădelegile noastre, ci miluieşte-ne după mare mila Ta;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Condacul al 2-lea

Văzînd, Doamne, oamenii căzuţi, Te-ai întrupat şi ai înviat pe toţi, dăruindu-le celor înviaţi toate spre mîntuire. Înviază-ne şi pe noi cei omorîţi din pricina păcatelor, ca să-Ţi cîntăm Ţie: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Mintea nu pricepe dumnezeiasca taină, cum izvorul vieţii înviază, omorînd moartea. Pentru aceasta, numai cu inima simţind bucuria învierii şi astfel fiind luminaţi, cu glas de bucurie duhovnicească grăim gătre Tine unele ca acestea:
Iisuse, Cel ce ai intrat prin uşile încuiate, intră şi în casa sufletelor noastre;
Iisuse, Cel ce ai întîmpinat în cale pe ucenicii Tăi, întîmpină-ne şi pe noi, pe calea acestei vieţi, şi ne mîntuieşte;
Iisuse, Cel ce ai aprins inimile lor cu cuvintele Tale, aprinde şi inima noastră cea rece, spre dorirea de slava Ta;
Iisuse, Cel ce Te-ai cunoscut întru frîngerea pîinilor, dă-ne şi nouă a Te cunoaşte în dumnezeiasca împărtăşanie;
Iisuse, Cel ce ai făgăduit pe Duhul Sfînt ucenicilor Tăi, trimite-ne şi nouă pe acest Duh mîngîietor de la Tatăl;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Condacul al 3-lea

Cu puterea Ta, cea dumnezeiască, înviind pe Lazăr, înviază-ne şi pe noi cei ce sîntem doborîţi de patimi şi zacem în păcatul nepocăinţei, ca sculîndu-ne după glasul Tău, să cîntăm cîntare: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Avînd putere asupra morţii, sufletele le-ai chemat din moarte, Iisuse. Cheamă-ne şi pe noi, din adîncul păcatelor noastre, ca şi noi, curăţindu-ne simţirile, Ţie, celui ce străluceşti cu lumina cea neapropiată, cu bucurie să-Ţi aducem cîntare de biruinţă, aşa:
Iisuse, biruitorul morţii, biruieşte patimile noastre cele rele;
Iisuse, Dătătorule de viaţă, dă-ne şi nouă o viaţă mîntuitoare;
Iisuse, izvorul bucuriei, bucură inima noastră întru îndreptările Tale;
Iisuse, Cel ce ai săturat, cu cinci pîini şi doi peşti, cinci mii de bărbaţi în pustie, afară de femei şi copii, hrăneşte-ne şi pe noi cu pîinea Ta cerească;
Iisuse, nădejdea celor căzuţi, scoate-ne şi pe noi din adîncul răutăţilor noastre;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Condacul al 4-lea

Viforul patimilor ne tulbură şi ne îneacă; ci Te rog pe Tine Iisuse, întinde-ne, ca şi lui Petru, mîna Ta cea de ajutor şi, cu puterea Învierii Tale, ridică-ne şi ne înalţă a cînta Ţie: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Avînd îmbucurătoarea veste a învierii Tale, Iisuse, cerurile cu vrednicie se veselesc şi pămîntul se bucură; iar noi, prăznuind veselia cea veşnică, îndrăznim a-Ţi cînta unele ca acestea:
Iisuse, Cel ce şezi întru lumina cea neapropiată, fii aproape tuturor creştinilor, după îndurările Tale;
Iisuse, Cel ce iubeşti zidirea Ta, nu ne uita pe noi cei de pe urmă;
Iisuse, Cel ce atragi inimile noastre la Tine, întoarce la Tine şi inima noastră cea ticăloasă;
Iisuse, Cel ce împlineşti toate cererile cele bune, împlineşte şi doririle noastre cele bune, ca mai mult decît toate să Te iubim pe Tine;
Iisuse, Cel ce primeşti orice picătură de lacrimi, nu depărta rugăciunile noastre;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Condacul al 5-lea

Viaţă de Dumnezeu plăcută izvorăşte din Tine, o, Iisuse, Fiul Dumnezeului celui viu. Pentru aceea Te rugăm pe Tine, ca să nu ne piardă pe noi ucigătorul de suflete, nici să ne închidă gura ca să murim nepocăiţi, ci învredniceşte-ne să-Ţi cîntăm: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Văzînd cu Duhul pe Dumnezeu înviat, veniţi să bem băutură nouă, nu din piatră stearpă şi neroditoare, ci din izvorul nestricăciunii şi purtătorul de viaţă mormînt al Mîntuitorului, care, pe pămîntul cel neroditor al sufletelor noastre udîndu-l, ne-a învăţat pe toţi a cînta unele ca acestea:
Iisuse, Cel ce ne-ai poruncit să primim scump sîngele Tău, învredniceşte-ne fără de lipsă, a primi acest prea cinstit sînge;
Iisuse, Cel ce trimiţi ploaie asupra celor drepţi şi asupra celor păcătoşi, stropeşte-ne şi pe noi cu harul Tău, ca să aducem roadă duhovnicească;
Iisuse, Cel ce nu Te-ai scîrbit de păcătoasa care Ţi-a sărutat cu lacrimi de pocăinţă picioarele Tale, dă-ne şi nouă a-Ţi uda picioarele Tale cu lacrimi de umilinţă;
Iisuse, Cel ce ai întărit pe Toma în credinţa învierii Tale, dă-ne şi nouă credinţă nefăţarnică;
Iisuse, Cel ce ai zis: căutaţi şi veţi afla, dă-ne şi nouă a Te găsi pe Tine;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Condacul al 6-lea

Propovăduind cu duhul neîncetat bucuria învierii tale, celei purtătoare de viaţă, Iisuse, Dumnezeul nostru, dă să fim şi noi, păcătoşii, părtaşi acestei învieri, ca neîncetat să cîntăm în Ierusalimul cel de sus: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Strălucind la toată lumea cu învierea Sa Domnul Iisus Hristos, acum toate le-a umplut de lumină: şi cerul şi pămîntul şi cele de dedesubt; ca să prăznuiască toată zidirea Învierea lui Hristos, întru care întăriţi fiind vom cînta unele ca acestea:
Iisuse, Cel ce toate le umpli de lumina Ta, luminează şi ochii noştri cei întunecaţi;
Iisuse, Cel ce ai împreunat cerul cu pămîntul, ridică-ne şi pe noi de pe pămînt la cer;
Iisuse, Cel ce Te-ai pogorît cu lumina Ta cea dumnezeiască în cele de dedesubt, pogoară-Te şi în adîncul inimilor noastre;
Iisuse, Cel ce ai scos din temniţele iadului sufletele ce te aşteptau, scoate-ne şi pe noi, păcătoşii, din întunericul mîhnirii, căci viaţa noastră de iad s-a apropiat;
Iisuse, Cel ce tuturor le întinzi prea curatele Tale mîini, cuprinde-ne şi pe noi, ticăloşii, în braţele Tale;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Condacul al 7-lea

Vrînd Domnul Hristos ca să descopere oamenilor puterea dumnezeirii Sale, S-a acoperit cu pecetea lui Caiafa şi nestricînd-o, înaintea celor ce-L păzeau, ca un purtător de biruinţă s-a sculat şi ne-a învăţat a-i cînta: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Minunat şi cu neputinţă este a pricepe, cum ieri ne-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, iar azi ne sculăm împreună cu Tine, în Duh. Dar cu bucurie Îţi cîntăm Ţie unele ca acestea:
Iisuse, Cel ce ai înviat şi ai dat în dar tuturor viaţă, întraripează mintea noastră, ca să-Ţi urmeze Ţie pururea;
Iisuse, Cel ce ai sfinţit pămîntul cu picioarele Tale, sfinţeşte şi gîndurile noastre, cele care se înalţă la Tine;
Iisuse, Cel ce nu ai oprit a se zugrăvi cinstitul Tău chip, dă-ne şi nouă a avea pururea în sufletele noastre chipul învierii Tale;
Iisuse, Cel ce ai primit cei doi bani ai văduvei, primeşte şi de la noi cîntarea aceasta;
Iisuse, Cel ce n-ai osîndit pe femeia desfrînată, ci, prin puterea Ta, ai îndreptat-o pe calea cea bună, nu osîndi nici buzele noastre cele întinate care Te sărută pe Tine, prin cîntări de laudă;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Condacul al 8-lea

Străin lucru, că pe Dumnezeu întrupat şi înviat din morţi, noi astăzi cu cugetul văzîndu-L, toată grija cea lumească să o lepădăm. Şi ca pe Împăratul tuturor să-L primim şi să-I cîntăm Lui: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Totul ai fost iubire, Iisuse, către omul cel căzut, şi ai pus la dumnezeiască strajă pe de Dumnezeu grăitorul Avacum, să stea împreună cu noi şi să arate pe îngerul cel purtător de lumină, care a grăit luminat despre învierea ta. Pentru aceasta şi noi grăim Ţie unele ca acestea:
Iisuse, Cel ce ai fost păzit de ostaşi, trimite la straja sufletelor noastre pe îngerul păzitor, pe care noi îl alungăm cu păcatele noastre, ca să ne păzească şi să ne călăuzească spre mîntuire, pentru învierea Ta;
Iisuse, Cel ce ai orbit cu dumnezeiasca Ta strălucire ochii celor ce Te străjuiau, întoarce ochii noştri de la deşertăciune şi-i luminează, spre cunoştinţa adevărului;
Iisuse, Cel ce ai întrebat pe Apostolul Petru: "Mă iubeşti?", dă-ne şi nouă să avem chipul dragostei lui de la urmă;
Iisuse, Cel ce ai iertat lui Petru Apostolul lepădarea de Tine, iartă şi nouă lepădările cele din fiecare ceas, de poruncile Tale;
Iisuse, Cel ce ai dat putere Apostolilor Tăi, a lega şi a dezlega, dezleagă-ne şi pe noi de nedreptăţile noastre;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Condacul al 9-lea

Toată firea omenească în Tine s-a preaslăvit, cu învierea Ta, Iisuse, şi prin aceasta s-a dăruit nestricăciune trupurilor sfinţilor, adeverindu-se aceasta prin moaştele sfinţilor şi cîntîndu-Ţi cu umilinţă: Aliluia!

Icosul al 9-lea

De Dumnezeu grăitorii ritori mînecă cu duhul întîmpinînd ieşirea din mormînt, şi în loc de mir, cîntare Îţi aduc Ţie, ca soarelui dreptăţii şi Stăpînului; cu ale căror cîntări, primeşte şi aceste rugăciuni ale noastre:
Iisuse, Cel ce ai primit mirul cel vărsat pe Tine, primeşte şi ale noastre cîntări de laudă, de mulţumire şi de cerere;
Iisuse, soarele dreptăţii, luminează sufletele noastre cele întunecate;
Iisuse, Cel ce pe pescari i-ai făcut vînători de oameni, atrage şi voia noastră cea rea, spre ascultarea Ta;
Iisuse, Cel ce pe Saul l-ai prefăcut în mai-marele Apostol, înţelepţeşte-ne şi pe noi cei ce rătăcim;
Iisuse, pentru rugăciunile acestui Apostol şi ale tuturor sfinţilor Tăi, fie-Ţi milă de noi păcătoşii;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Condacul al 10-lea

Voind a mîntui neamul omenesc, Iisuse, Te-ai pogorît pe pămînt şi Însuţi Dumnezeu fiind, ai primit neputinţele noastre, ca şi în ele să se arate puterea Ta, care ne îndeamnă a cînta: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Cel ce ai înviat, Iisuse Hristoase, Mîntuitorul şi Dumnezeul nostru, Tu, Cel ce Te-ai pogorît în cele mai de jos ale pămîntului şi ai sfărîmat legăturile cele veşnice, în care se ţineau legate sufletele, slobozeşte-ne şi pe noi de legăturile păcatului, ca să-Ţi cîntăm Ţie unele ca acestea:
Iisuse, Cel ce ai încredinţat pe iubitul Tău ucenic Maicii Tale, încredinţează-ne şi pe noi îngrijirii ei, celei mîntuitoare;
Iisuse, Cel ce suferinţele Maicii Tale le-ai prefăcut în bucurie, dă-ne şi nouă, nevrednicilor, cu răbdare să purtăm crucea noastră;
Iisuse, Cel ce ai dat lumii ocrotitoare pe Maica Ta, dă-ne şi nouă, păcătoşilor, ca să fim sub acoperămîntul ei;
Iisuse, Cel ce nu ai oprit pe prunci a se atinge de Tine, dă-ne şi nouă blîndeţile şi curăţia inimii pruncilor;
Iisuse, Cel ce ai liberat pe desfrînata şi i-ai poruncit de acum să nu mai păcătuiască, dă-ne şi nouă ca de acum să nu Te mai întristăm;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Condacul al 11-lea

Cîntare de umilinţă, despre învierea Ta, binevoieşte ca să-Ţi aducem Ţie, Mîntuitorul nostru. Şi prin aceasta să primească sufletele noastre mirul vindecărilor de nălucirile cele vătămătoare, ca să-Ţi cîntăm Ţie pururea: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Primind, prin învierea Ta, razele strălucitoare ale darului, şi prin aceasta, ca prin oglindă, duhovniceşte văzînd scularea Ta cea aducătoare de viaţă, ne închinăm cinstitei Tale cruci şi slăvitei învierii Tale, pe care o lăudăm şi o slăvim, cîntînd aşa:
Iisuse, Cel ce ai plecat cerul, primeşte şi rugăciunea noastră, ca un îndurător;
Iisuse, Cel ce ai adormit cu trupul ca un muritor, omoară poftele noastre cele trupeşti;
Iisuse, Cel ce Te-ai dat cu totul pentru mîntuirea noastră, dă-ne şi nouă cu totul a ne preda Ţie;
Iisuse, Cel ce Te-ai suit la ceruri, ca să pregăteşti locaşuri celor ce Te iubesc pe Tine, aşază-ne şi pe noi în locaşurile Tale;
Iisuse, Cel ce şezi de-a dreapta Tatălui, numără-ne şi pe noi cu oile cele de-a dreapta Ta;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Condacul al 12-lea

Darul Tău dă-ni-l nouă, Iisuse, Cel ce pe toţi ne-ai iubit, şi primeşte rugăciunea noastră, ca o pîrgă, ce-Ţi aducem Ţie. Şi depărtează de la sufletele noastre tot gîndul cel viclean, ca fără osîndă să-Ţi cîntăm Ţie: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Cîntînd preaslăvită învierea Ta, Te slăvim pe Tine, o, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, şi credem că dăruieşti tuturor viaţă veşnică. Pentru aceasta, întru această numită şi sfîntă zi, ca fraţii unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Iar pe cei ce ne urăsc pe noi, să-i iertăm pentru învierea Ta. Deci cu o gură şi cu o inimă să cîntăm unele ca acestea:
Iisuse, Cel ce binecuvîntezi pe cei ce Te binecuvîntează pe Tine, binecuvîntează şi acum osteneala noastră cea după putere;
Iisuse, Cel ce sfinţeşti pe cei ce nădăjduiesc întru Tine, sfinţeşte şi doririle şi gîndurile noastre;
Iisuse, Cel ce Te-ai făgăduit să fii cu cei credincioşi pînă la sfîrşitul veacului, fii neîncetat şi cu noi păcătoşii;
Iisuse, Cuvîntul cel Adevărat al Tatălui, curăţă cuvintele noastre cele nevrednice, ca să Te lăudăm pe Tine;
Iisuse, Paştile cele mîntuitoare, care duc de la moarte la viaţă, sălăşluieşte-ne în locaşul Tău, luminîndu-ne haina sufletelor noastre;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Condacul al 13-lea

O, Iisuse Hristoase, Cel ce ai călcat cu moartea pe moarte şi celor din morminte le-ai dăruit viaţă, primeşte ca un miros de bună mireasmă duhovnicească această puţină rugăciune. Şi dăruieşte-ne nouă, celor ce sîntem în mormîntul nesimţirii, viaţă veşnică, ca să-Ţi cîntăm Ţie: Aliluia! (acest Condac se zice de trei ori)
După aceasta se zice iarăşi Icosul întîi: Îngerii, Învierea Ta, Hristoase Mîntuitorule... şi Condacul întîi: Apărătorul cel mare şi Doamne...
Se cîntă apoi: Hristos a înviat... (de 3 ori) şi se face otpustul.

A lăsat matematica şi a ales mănăstirea

Maica Ambrozia, stareţa Mănăstirii Arnota, a ales jugul monastic  

O linişte blândă coboară peste rugăciunea de taină ce se înalţă între ziduri încărcate de istorie şi-ndepărtate de lume. Un fericit contrast între umbrele vremii şi obştea tânără a Mănăstirii Arnota. Dar cum despre sfânt lăcaşul acesta s-a scris în nenumărate rânduri, am ales să vorbesc astăzi despre un destin care poate aduce o rază de lumină în viaţa celor care caută drumul spre lumea rugăciunii şi a urcuşului monastic. Maica Ambrozia Rucăreanu, stareţa acestei sfinte mănăstiri, a lăsat în urmă o carieră de top şi, ascultând chemarea Domnului, şi-a găsit liniştea şi împlinirea supremă. Ajutată de părintele Arsenie Papacioc, care i-a fost duhovnic, maica Ambrozia a îmbrăcat haina monahală, iar astăzi trudeşte cu vrednicie în slujba Mântuitorului Hristos.

Technorati

Privindu-vă, atât de tânără şi atât de profund ancorată în rânduiala monastică, am sentimentul că, departe de toată grija cea lumească, aţi descoperit calea unei neîncetate Liturghii existenţiale. Ce a determinat această chemare şi cum s-ar putea desluşi calea ce v-a adus la monahism?
Eu cred că este doar dragostea pentru Hristos şi dăruirea, care ţin de capacitatea fiecăruia de a se lepăda de sine şi de a se lăsa cu totul în mâinile lui Dumnezeu. Trebuie să ai chemare şi credinţă. Credinţă avem toţi şi legile pe care Hristos le-a lăsat pentru oameni sunt aceleaşi, fie că îmbrăţişează viaţa monahală, fie că trăiesc în mijlocul lumii. Totuşi, dacă nu ai o lepădare adâncă şi o chemare adevărată pentru Hristos, nu poţi să vieţuieşti în mănăstire şi să îmbraci haina monahală. Eu am venit la mănăstire destul de târziu, aşa m-a chemat pe mine Domnul. Aşa a fost lucrarea mea. Când am venit aici, am venit convinsă şi hotărâtă că este ceea ce vreau să fac. Nu a fost un imbold sau o exaltare de moment, a fost un lucru temeinic gândit.
Când aţi conştientizat chemarea spre călugărie şi care au fost împrejurările în care aţi simţit nevoia să-L urmaţi pe Hristos?
Gândul la monahism a apărut treptat. Nu m-am gândit niciodată că într-o zi voi ajunge maică. Totul a început ca un vis frumos, mergeam la biserică şi ascultam cu mare evlavie Evangheliile. Cu timpul însă au început să rodească în suflet şi, încet, dar sigur, am început să gândesc în profunzime la ceea ce avea să vină. Aşa a fost lucrarea mea. Şi am început să mă-ntreb: Până la urmă, eu, în lume, ce fac pentru Hristos? Acesta a fost pentru mine punctul hotărâtor. Aşa am ajuns eu la mănăstire. M-am gândit cu adevărat, în taina sufletului meu, că voi ajunge la judecată, în faţa lui Hristos şi-acolo mă va întreba: "Ce-ai făcut tu pentru Mine?" Ce-aveam oare să-i spun, că aveam un serviciu banal, preocupări lumeşti, şi cam atât? Atunci m-am trezit la realitate şi mi-am dat seama că tot ceea ce făceam nu era pentru Hristos, ci pentru lume. Nu spun că nu mergeam frecvent la biserică, nu spun că nu făceam milostenie, dar, până la urmă, asta o face orice creştin. Dumnezeu însă vrea mult mai mult de la noi. Înainte de a intra în mănăstire îi promisesem lui Dumnezeu că voi face milostenie pe la toate mănăstirile pe la care voi merge, ca şi cum Dumnezeu de banii mei avea nevoie... Am început să mă sfătuiesc cu duhovnicul meu, care a primit cu mare bucurie hotărârea mea, dar mi-a dat un canon de 40 de zile pentru a mi se limpezi gândurile. Aşteptând în post şi rugăciune să văd care este voia lui Dumnezeu pentru mine, atunci când am simţit că asta este ceea ce aşteaptă Bunul Dumnezeu de la mine şi că este chemarea Lui pentru mine, mi-am dat seama că nimic nu valorează mai mult decât jertfa proprie. Aşa cum spuneam, nu de banii noştri are nevoie Hristos, nu asta aşteaptă El de la noi, ci să ne lepădăm de toate cele lumeşti, lăsându-ne în voia Domnului. De aceea am spus întotdeauna că nu eu L-am ales pe Hristos, şi Hristos m-a ales pe mine.
  

                     
Părintele Arsenie Papacioc are un crez, pe care-l împărtăşeşte tuturor fiilor duhovniceşti: "Cine pleacă să găsească o mănăstire, degeaba pleacă, n-o s-o găsească. Trebuie să facă întâi în inima lui mănăstire". Unde aţi început urcuşul spre această zidire, la ce mănăstire aţi spus acel definitoriu "am venit!"?
Cum spunea un părinte: "Atunci când simţi că nu mai încapi în lume, atunci poţi să te duci la mănăstire", şi asta mi s-a potrivit mie. Aşa simţeam şi eu, că nu mai încap în lume. Sunt în mănăstire de zece ani. Mergeam la multe mănăstiri, dar la Schitul Jgheaburi m-a atras locul acela izolat şi uitat de lume. Şi eu de asta aveam nevoie. De fapt, asta am gândit când am plecat pe acest drum, să mă retrag cât mai departe de lume. De când am păşit pentru întâia oară în sfânt lăcaşul de la Schitul Jgheaburi, am simţit că aici îmi este locul. Îmi aduc aminte şi astăzi, în primăvara lui 2001, de Rusalii... era seară târziu, iar maicile ieşeau de la Priveghere şi, întâlnindu-mă, maica stareţă m-a întrebat direct: "Când vii la noi?" "Păi... acum", i-am răspuns. Şi asta a fost totul. La început am intrat ca soră de mănăstire, dar acolo am deprins rânduiala şi frumuseţea slujbelor. Ziua munceam la grădină, iar dimineaţa şi seara participam la slujbe. M-aţi întrebat dacă mi-a fost greu în perioada aceea de început, bineînţeles că mi-a fost greu, pentru că până atunci lumea mea era alta. De altfel, părintele Arsenie, duhovnicul meu, mă pregătise în acest sens: "Primul lucru care îţi va părea ciudat este acela că ai venit degeaba la mănăstire. Că nu ai nici un rost. Că nimeni nu are nevoie de tine şi că nu foloseşti la nimic". Era doar o părere pe care am depăşit-o în timp. Cu răbdare s-au aşezat toate, pentru că, după cum bine ştim, nu există cale în viaţă care să nu presupună o luptă.
După ce aţi simţit dulceaţa rugăciunii şi pacea adâncă din obştea de la Schitul Jgheaburi, aţi avut alte ascultări şi astfel s-a conturat un alt mediu duhovnicesc. Care a fost impactul acestor nebănuite schimbări ale traiectului monahal?
                        

Într-adevăr, ca la Schitul Jgheaburi nu e nicăieri, a rămas mănăstirea mea de suflet. Acolo am păşit pe prima treaptă a vieţii monastice şi asta nu se poate uita. Am rămas acolo timp de trei ani şi jumătate, după care am avut o ascultare la Arhiepiscopia Râmnicului şi apoi am ajuns la Mănăstirea Bistriţa. Ascultarea administrativă nu a fost deloc grea, având în vedere că terminasem o facultate de matematică. Dar, ca în orice ascultare, rânduiala monahală îşi are legile ei nescrise. Obişnuită până atunci cu un job care era foarte solicitant (am fost director de vânzări la una dintre cele mai mari întreprinderi de mobilă din România), a fost destul de dificil pentru început. Important este să nu priveşti niciodată înapoi, iar eu, cu ajutorul lui Dumnezeu, am reuşit acest lucru. Nu ştiu, probabil că, fiind un om al cifrelor, sunt şi un om hotărât, nu-mi dau seama. Era totuşi o diferenţă de lumi. Veneam din Bucureşti. Dar atunci când am plecat eram hotărâtă, n-am plecat cu gând de-ntoarcere. Orice-ar fi fost, am simţit că asta vrea Dumnezeu şi niciodată nu mi-am pus problema că va fi greu, că nu m-aş putea adapta, v-am spus, nu exista cale de-ntoarcere. Atunci când am făcut acel canon şi-am luat această hotărâre, am simţit că asta aşteaptă Dumnezeu de la mine şi nu puteam să-L dezamăgesc. Aşa cum spunea şi Cuviosul Efrem de la Muntele Athos: "Dumnezeu vine, cheamă, strigă în inima ta. Dacă tu Îl refuzi, El mai încearcă o dată, te mai cheamă, iar dacă nu răspunzi nici acum, te lasă".
Aţi putea să faceţi o succintă descriere a impactului pe care l-a avut plecarea dumneavoastră la mănăstire asupra familiei şi modul în care a rânduit Dumnezeu lucrurile de când sunteţi stareţă la Mănăstirea Arnota şi păstoriţi această obşte foarte tânără?
Mama şi sora mea au depăşit destul de greu momentul plecării mele la mănăstire. Mai ales că-n perioada aceea se prăpădise şi tata, au rămas doar ele în familia din Dobrogea, pentru că de-acolo suntem. Consider însă că primul pas îl făcusem încă de când am plecat la facultate la Bucureşti, unde am rămas şi după aceea, iar familia mea a rămas la Constanţa. Le-a fost foarte greu, dar cu ajutorul lui Dumnezeu au reuşit să depăşească momentul. De-acum casa este destul de străină pentru mine. Familia a rămas în sufletul meu, chiar şi pe tata îl am la fel de viu în minte ca şi atunci când era lângă noi, dar Dumnezeu a rânduit pentru mine o altă viaţă. Astăzi familia mea este obştea de la sfânta Mănăstire Arnota, unde mă simt fericită şi împlinită duhovniceşte. Este o mănăstire cu pretenţii şi nu ne putem permite să ne îndepărtăm de istoria şi cultura pe care le-am primit moştenire. La Mănăstirea Arnota încercăm să păstrăm aceeaşi rânduială monastică specifică mănăstirilor vâlcene. Ca stareţă, am o mai mare responsabilitate, dar fac tot ceea ce pot pentru ca familia monahală de aici să aibă o convieţuire aleasă, cu ascultări ca-n orice gospodărie. Avem ateliere de sculptură, broderie şi pictură, unde încercăm să dăm viaţă icoanelor bizantine şi unde se confecţionează cruci, metanii şi veşminte preoţeşti. Înainte de toate, indiferent de ascultările pe care le are fiecare dintre noi, ne străduim să păstrăm duhul curăţiei şi al respectului pentru cele sfinte.
"Ca stareţă, am o mai mare responsabilitate, dar fac tot ceea ce pot pentru ca familia monahală de aici să aibă o convieţuire aleasă, cu ascultări ca-n orice gospodărie."
                           
În loc de bun rămas
Când a venit ora plecării noastre de la Arnota, soarele începuse să coboare peste munte. N-am luat rămas-bun de la maica stareţă şi am mai intrat o dată în biserica mănăstirii pentru a ne încărca de harul sfintelor moaşte. O tainică rugăciune şi o metanie în semn de preţuire ne fac să conştientizăm dimensiunea clipei, înălţătoare clipă, ce nu poate fi contemplată cu ochii sau cu mintea, ci numai cu înduhovnicită inimă. Ne despărţim cu greu de liniştea şi sfinţenia acestor locuri, dar încercăm să păstrăm tăcerea rugăciunii, în toată plinătatea ei. Întâlnirea cu povestea de viaţă a maicii Ambrozia m-a tulburat şi am înţeles pentru totdeauna că pentru a împlini voia lui Dumnezeu, mai întâi trebuie să o cunoşti, pentru ca mai târziu să înţelegi că toate aceste bucurii duhovniceşti i se descoperă omului doar în legea dumnezeiască.

autor Mariana Borloveanu

Puterea de a ierta pacatele

Puterea data de Hristos Apostolilor de a ierta pacatele oamenilor nu apare ca o harisma personala care ar fi disparut cu viata lor pamanteasca, ci ca o institutie permanenta si ca o expresie concreta a puterii Duhului Sfant cu care Hristos insusi a investit pe Apostolii Sai dupa inviere. Caci odata cu instituirea preotiei sacramentale: "Precum M-a trimis pe Mine Tatal va trimit si Eu pe voi... Luati Duh Sfant" (In. 20, 21-22), are loc si instituirea Tainei Spovedaniei, aratata ca lucrare a celor investiti cu puterea Duhului Sfant si trimisi in lume: "Carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine, tinute vor fi" (In. 20, 23).

 Deci, puterea episcopului si a preotului, ca savarsitori ai Tainei Spovedaniei, de a ierta pacatele, vine de sus, de la Hristos insusi si este permanent in acestia prin insasi Taina Hirotoniei. Dar pe aceasta putere dumnezeiasca de a ierta pacatele celor care si le marturisesc in fata lor, cu cainta adanca, episcopul si preotul o cer si de sus pentru Penitentul ce se afla in fata lor pentru iertare de pacate. Formula sau epicleza Tainei Spovedaniei arata atat pe savarsitorul Tainei cat si felul si originea puterii iertarii pacatelor: "Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul si cu indurarile iubirii Sale de oameni, sa te ierte pe tine fiule (N) si sa-ti lase tie toate pacatele. Si eu nevrednicul preot si duhovnic, cu puterea ce-mi este data, te iert si te dezleg de toate pacatele tale, in numele Tatalui si al Fiului si ai Sfantului Duh, Amin". Este o formula rugatoare conforma cu spiritul chenotic al Bisericii Ortodoxe, total deosebita de formula imprecatorie romano-catolica: "Ego te absolvo a peccatis tuis in nomine Patris et Filii et Spiritus Sancti".
In epicleza ortodoxa Tainei Spovedaniei nu se vede deci niciun fel de substituire a episcopului si preotului lui Hristos insusi, savarsitorul real si principal dar nevazut al Tainei. Preotul se sterge, de fapt, in fata lui Hristos, punand in fata constiintei penitentului pe Hristos insusi, in fata caruia niciun om nu se poate simti umilit si la care gaseste intelegere si iubire iertatoare a neputintelor omenesti, El insusi rugandu-se Tatalui pentru iertarea celor care L-au rastignit pe Cruce. Episcopul si preotul sunt organele vazute ale Arhiereului si Preotului nevazut Hristos, care i-a investit pe acestia cu puterea Duhului Sfant sa lucreze cele sfinte, Tainele, ca mijloace obiective de impartasire a harului dumnezeiesc, in Biserica Sa, care este o comunitate concreta sacramentala a oamenilor cu Dumnezeu.
Lucrand insusi Hristos prin ei, puterea episcopului si preotului in iertarea pacatelor este relativ nelimitata (Mt. 18, 18; In. 20, 23; Mt. 18, 19). Nu exista nicio discriminare de persoana, de greseala sau de cantitatea pacatelor. Pentru tot felul de pacate,Apostolii au primit puterea iertarii sau legarii acestora si, prin ei, Biserica intreaga mai departe in timp, prin episcopii si preotii ei. Puterea nelimitata a iertarii pacatelor in Biserica este inclusa in insasi trimiterea Apostolilor in lume, investiti cu puterea Duhului Sfant: "Precum M-a trimis pe Mine Tatal si Eu va trimit pe voi... Luati Duh Sfant" (In. 20, 21, 22). Comentand acest text, Sf. Ioan Hrisostom noteaza: "Tatal a dat Fiului toata judecata; eu va incredintez in intregime prin Fiul, Apostolilor si preotilor".
Sf. Ap. Pavel reprimeste la Corint, in Biserica, in urma pocaintei sale sincere, pe incestuosul pe care el il excomunicase mai inainte (II Cor. 2, 7-10 si I Cor. 5, 1-5), dupa exemplul Mantuitorului care a iertat pe femeia prinsa in adulter (In. 8, 11) si a reintegrat in iubirea Sa si in cenaclul Apostolilor pe Petru (In. 21,15-19).
In Taina Spovedaniei, episcopul sau preotul asculta cu atentie mLrturisirea pacatelor facute de catre penitent, ajutandu-1 prin intrebari si indemnuri pentru ca marturisirea lui sa fie cat mai corrlpleta si explicita. Duhovnicul nu va manifesta absenta sufleteasca, plictiseala sau graba, ci o foarte mare intelegere umana care sa creeze si sa sustina starea de cainta in sufletul penitentului. Cu alte cuvinte, preotul duhovnic trebuie sa coboare in adancul de taina al penitentului, stiind ca nu este singur, ci Hristos impreuna cu el coboara in sufletul penitentului. Iar acesta din urma traieste aceasta coborare a duhovnicului in fiinta si viata lui ca o coborare datatoare de putere.
Puterea episcopului si preotului, savarsitori ai Tainelor Spovedaniei, este experiata de penitent ca o putere spirituala, esential diferita de puterea civila judiciara. Iar sentinta sau judecata pe care o da duhovnicul la Spovedanie este o judecata de har, de milostivire, urmarind ca scop principal iertarea pacatosului si restabilirea lui in comunitatea fratilor sai in Hristos, ca un madular sanatos. Excomunicarea si scoaterea membrului bolnav din comunitatea Bisericii pentru pacatul apostaziei sau ereziei, sau a altui pacat similar acestora, nu sunt executate de un singur preot, ci de episcop si foarte adesea de un sinod de episcopi, de Biserica intreaga prin episcopii ei (Mt. 18, 17). Scopul mai indepartat al excomunicarii este tot vindecarea celui bolnav si indreptarea lui.
Episcopul si preotul pot sa si amane un timp dezlegarea penitentului de pacatele grele savarsite, dand acestuia un anumit canon sau epitimii. Dar prin acestea nu se urmareste pedepsirea, ci vindecarea penitentului de anumite pacate grave. Duhovnicul apare acum fata de penitent ca judecator si medic iscusit care apreciaza natura si ponderea gravitatii pacatelor marturisite, fara sa inceteze a fl in continuare un prieten intelegator al acestuia. Lucrarea de Judecator este o simpla lucrare de apreciere pusa in slujba celei de ntedic. Necesitatea preotului apare pe primul plan in aceasta faza, tindea penitentul nu-si poate fixa el singur mijloacele de vindecare si nici nu i le poate da un alt semen al sau cu suficienta autoritate si putere, pentru a-l face sa le implineasca.
Episcopul si preotul dispun si de putere. Dar acestia nu pot dezlega pe penitent sau constata ca acesta nu poate fi dezlegat, pana ce penitentul nu se dezleaga el insusi in interiorul sau, de legaturile pacatului si pana ce nu s-a deschis el insusi putintei de comunicare intre el si Biserica intre el si Hristos. Iar aceasta este un act de credinta deplina in Hristos si in Biserica. De aceea, ca si la Botez si Euharistie penitentul este intrebat de credinta sa, caci cineva din afara Bisericii nu poate fi primit nici la Euharistie si nici la Spovedania dinaintea acesteia, necesara pregatirii pentru primirea Euharistiei.
Episcopul si preotul lucreaza in Taina Spovedaniei atat in numele lui Hristos cu a carui putere sunt investiti si o manifesta, dar si in numele comunitatii care isi da asentimentul ei implicit la toate actele lor. In cazul Tainei Spovedaniei, asentimentul implicit al comunitatii ecleziale transpare din intreaga disciplina penitentiala, stabilita de Biserica pe baza cunoscutelor locuri din Noul Testament, amintite si de noi in cursul acestui referat, dar mai cu seama pe baza cunoscutului text din I Cor. 5, 9-12, in care se atrage atentia crestinilor sa nu aiba legaturi cu o serie de oameni pacatosi si pacate. Epitimiile trebuie sa fie insa in raport cu gravitatea si felul pacatelor, cu situatia si capacitatea fiecarui penitent.
De aceea, ele pot fi si scurtate sau si intrerupte cand preotul observa la penitent o ravna deosebita de a rupe interior cu obisnuinta pacatoasa sau cand penitentul este amenintat de o moarte apropiata. Canonul 102 Trulan, care sintetizeaza intr-un fel intreaga disciplina penitentiala de pana aici, nu este numai unul dintre cele mai pretioase ghiduri pentru episcop si preot in Taina Spovedaniei, ci si un document de mare valoare in care sunt surprinse nu numai implicatiile ecleziale ale pacatului si iertarii acestuia de catre Hristos prin episcop sau preot, ci si implicatiile profunde ale puterii harice de a ierta sau lega pacatele, pentru Biserica, pentru episcopul si preotii bisericii si pentru penitentii insisi in mantuirea lor.
Sursa : Crestin Ortodox                                                                                                                   Autor : Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Radu