Semnificaţia Postului

Postul în viziunea unor trăitori desăvârşiţi

De la părintele Arsenie Papacioc am învăţat că: “Postul, în general, îşi are rigorile lui. Eu le tot spun celor care mă cercetează să postească, dar după puteri şi după rânduială. Pentru că degeaba te abţii de la cele „de dulce”, un post de 40 de zile, dacă după acesta îţi asupreşti trupul cu îmbuibări peste măsură. Acest post este zadarnic şi, în loc să ducă la eliberare şi la sfinţenie, duce la lăcomia pântecelui, ceea ce este mare păcat. De aceea eu recomand postul după puterea fiecăruia şi îl exclud la copii cu vârsta de până la 7 ani, la femei însărcinate şi la cei bolnavi. Postul sufletului este superior postului trupului. Degeaba nu mănânci carne dacă muşti din carnea aproapelui. Soluţia optimă şi plăcută lui Dumnezeu este aceea a postului încununat de smerenie şi rugăciune.”   

 Postul nu trebuie însuşit  precum o definiţie, ci mare lucru realizează acela care stăpâneşte  cu desăvârşire rigorile lui : 

Postul adevărat este abţinerea de la orice lucru rău.       (Sfântul Teodor Studitul) 

Dacă postul a fost necesar în rai, cu atât mai mult este necesar în afară de rai. Dacă a fost un medicament util înainte de rană, cu atât mai mult este util după rană.

                                                                                  (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Într-adevăr, postul, acest doctor al sufletelor noastre are puterea, la unii, să reprime înfierbântările şi zburdările trupului, la unii să domolească mânia, la alţii să alunge somnul, la unii să stimuleze dorinţa pentru fapta bună, în altă parte să curăţească mintea şi să-l elibereze pe om de gândurile viclene, în altă parte să domesticească limba cea neîmblânzită şi cu frica lui Dumnezeu să o împiedice şi să nu o lase deloc să spună cuvinte fără folos şi rele. Altora le acoperă în chip nevăzut ochii şi nu-i lasă să se rotească încoace şi încolo, ci face pe fiecare să ia aminte la sine însuşi şi-l învaţă să-şi amintească păcatele şi lipsurile sale.                      (Sfântul Simeon Noul Teolog)

Postul păzeşte pruncii, face curat pe tânăr, umple de vrednicie pe bătrân; părul alb împodobit cu postul, este mai vrednic de respect. Postul este pentru femei podoaba cea mai potrivită; este frâu pentru oamenii în floarea vârstei, talismanul căsniciei, păzitorul fecioriei. Acestea sunt binefacerile pe care le aduce postul în fiecare casă. 

                                                                               (Sfântul Vasile cel Mare)

Postul este medicament. Şi dacă medicamentul este de mii de ori folositor, adeseori se face inutil şi chiar păgubitor datorită lipsei de experienţă a celui care îl foloseşte. Pentru că trebuie să ştim şi timpul în care îl folosim şi cantitatea medicamentului şi natura trupului acelora care îl vor primi şi anotimpul anului şi dieta corespunzătoare şi multe altele, dintre care, dacă omitem numai unul, acesta strică pe toate celelalte mai sus însemnate.                                                               (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Postul acela este adevărat care este prezent în toate, pe toate le curăţeşte şi pe toate le vindecă.                                                                       (Sfântul Grigorie Palama) 

Postul e marea armă împotriva ispitelor, precum plăcerea este începutul tuturor păcatelor.                                                                     (Teofilact al Bulgariei) 

Dacă postul ar cârmui viaţa noastră, atunci viaţa n-ar mai fi atât de plină de plâns şi de tristeţe.                                                                          (Sfântul Vasile cel Mare) 

Postul ocroteşte orice virtute. Este începutul luptei spirituale, cununa celor cumpătaţi, frumuseţea fecioriei şi sfinţeniei, strălucirea cuminţeniei, începutul vieţii creştine, mama rugăciunii, izvorul cuminţeniei. El învaţă linişte şi este înaintemergătorul tuturor celorlalte fapte.                                                                  (Sfântul Isaac Sirul)

Patimile cu nimic nu se sting atât de mult, cât se sting cu cumpătarea. Dacă cineva se luptă şi motivul lui este prefăcătoria sau credinţa că lucrează virtutea, el nu se luptă cu înţelepciune. Dar cel care este cumpătat nu gândeşte că lucrează virtutea, nici nu vrea să fie lăudat ca ascet, ci ştie că prin cumpătare vine înţelepciunea şi cu ajutorul ei vine smerenia.                                                                                (Avva Dorotei)

Eşti bogat? Nu insulta postul, socotindu-l nevrednic să stea cu tine la masă.
                                                                                         (Sfântul Vasile cel Mare) 

Postul învaţă pe toţi nu numai cumpătarea de la mâncăruri ci şi ocolirea şi îndepărtarea de iubirea de argint, de nesaţ şi de orice răutate.              (Sfântul Vasile cel Mare)

Sunt foarte multe lucrări care se fac de către oameni şi din natura lor sunt bune, dar motivate de anumite cauze pierd calitatea acestora. Postul, privegherea, rugăciunea, milostenia, primirea de oaspeţi sunt din natura lor fapte bune, dar când se fac din prefăcătorie nu mai pot fi considerate fapte bune.           (Sfântul Maxim Mărturisitorul)

Postind să nu zici că nu mai poţi posti datorită unei boli, pentru că mereu cei care au oprit postul din cauza unei oarecare boli, după vindecarea lor au căzut din nou în boala aceea. Ai început ceva bun, nu lăsa pe cel potrivnic să te oprească, pentru că puterea lui se anulează prin răbdarea ta. Într-adevăr, cei care călătoresc pe mare aşteaptă vânt prielnic, dar de multe ori vine vânt din direcţie opusă. În cazul acesta, marinarii nu descarcă vaporul din cauza vântului, ci se luptă cu el. Când acesta încetează, ei îşi continuă călătoria. Aşa şi noi, când un duh luptă împotriva noastră trebuie să ţinem crucea şi să săvârşim fără frică călătoria noastră.                (Cuvioasa Siglitikia) 

Să arătăm cât de vechi este postul, să arătăm că toţi sfinţii l-au primit ca pe o mpştenire strămoşească şi l-au păzit, transmiţându-l din tată în fiu. Aşa s-a păstrat acest bun şi a ajuns din neam în neam până la noi.                                 (Sfântul Vasile cel Mare)

Ştim că Moise prin post s-a urcat pe munte. Că n-ar fi îndrăznit a se apropia de vârful muntelui care fumega, nici n-ar fi cutezat să intre în nor dacă n-ar fi fost înarmat cu postul. Prin post a primit poruncile scrise pe plăci de degetul lui Dumnezeu. Sus, pe munte, postul a prilejuit darea legii; iar, jos, la poalele lui, lăcomia la mâncare a înebunit pe oameni să se închine idolilor.                                       (Sfântul Vasile cel Mare)

Pentru cei ce postesc de bună voie, postul le este folositor tot timpul pentru că demonii nu îndrăznesc să atace pe cel ce posteşte, iar îngerii, păzitorii vieţii noastre, stau cu plăcere lângă cei ce-şi curăţesc sufletul cu post.        (Sfântul Vasile cel Mare)

Trebuie şi noi, creştinii binecredincioşi, să postim întotdeauna, mai ales miercurea, pentru că atunci a fost vândut Hristos Domnul şi vinerea, pentru că a fost răstignit.
De asemenea, avem datoria să postim şi în toate celelalte posturi, precum i-a luminat Sfântul Duh pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi ne-au scris ca să postim, să omorâm patimile, să smerim trupul care este ca un lup…Când trăim cu puţin, trăim cu uşurinţă şi când mâncăm multe avem nevoie de cheltuieli mari. Acum eu pot trăi cu 100 g pâine. Pe acestea le binecuvântează Dumnezeu pentru că sunt necesare, dar nu voi putea mânca 110 g pentru că pe cele 10 g le condamnă, ele aparţinând celui flămând. 
                                                                                       (Sfântul Cosma Etolos)

Chiar de la început, creind Dumnezeu pe om, numaidecât l-a dus şi l-a predat în mâinile postului şi, ca unei mame iubitoare şi ca unui dascăl iscusit, i-a încredinţat mântuirea lui.                                                                                   (Sfântul Vasile cel Mare)

Ne-am îmbolnăvit prin păcat, să ne vindecăm prin pocăinţă. Iar pocăinţa fără post este neputincioasă. Îndreaptă-te, dar, înaintea lui Dumnezeu prin post.

                                                                                          (Sfântul Vasile cel Mare) 

Mulţi oameni, când vine vremea ca să intre în post, par că stomacul lor va fi sub împresurare îndelungată. De aceea au grijă să-l încarce cât se poate cu mâncare şi cu băutură. Aceiaşi oameni când ies din post, par că au petrecut o perioadă foarte îndelungată de foame şi de închisoare grozavă de la care abia s-au salvat. De aceea se îndreaptă fără nici o măsură spre mese şi mâncare, par că vor să piardă, din mâncarea fără saţ, tot ce au câştigat prin post.                                                            (Sfântul Ioan Gură de Aur) 

 Săracilor, primiţi postul, tovarăşul vostru de casă şi de masă!

Slugilor, primiţi postul, odihna necontenitelor voastre osteneli!        
Bogaţilor, primiţi postul, doctorul care vă vindecă bolile, ce vă vin din pricina prea multelor mâncăruri, postul care, prin schimbarea mâncărurilor, vă face mai plăcute bucatele de care vă săturaserăţi din obişnuinţa cu ele!   
Bolnavilor, primiţi postul, mama sănătăţii voastre!        
Sănătoşilor, primiţi postul, păzitorul sănătăţii voastre! 
                                                                                        (Sfântul Vasile cel Mare) 

Fără chemare nu este cu putinţă călugăria

Dialog cu maica Semfora Gafton, proinstareţa Mănăstirii „Sfânta Maria“ de la Techirghiol

Mariana Borloveanu

Cine a intrat măcar o dată în chilia maicii Semfora nu va uita niciodată dulceaţa de cireşe amare şi cafeaua aburindă, cu care măicuţa îşi întâmpină oaspeţii. După care începe să povestească, aşa cum numai ea ştie, despre zile frumoase, despre clipe de tristeţe, despre amintirile din lume sau despre trăirile monastice. Îşi aminteşte cu lacrimi în ochi de mitropoliţii Antonie şi Nestor, care i-au fost colegi de facultate, dar şi de bucuria de a-l fi avut îndrumător de licenţă pe părintele Dumitru Stăniloae. Pretutindeni în viaţă, de la copilul rebel, până la temeinicia neîncetatei rugăciuni, de la iniţierea în călugărie, până la desăvârşita înţelepciune de proinstareţă, totul a fost ascultare. Iar despre obştea de la Mănăstirea "Sfânta Maria" din Techirghiol, maica repetă la nesfârşit: "Am avut copii buni!"

 Se spune că această chemare spre viaţa monastică nu are vârstă, pe unii îi stăpâneşte din copilărie, pe alţii îi arde aproape de capătul vieţii. Vă mai amintiţi cum aţi descoperit drumul spre monahism şi ce trăiri v-au marcat pentru tot restul vieţii?

La mine s-a-ntâmplat totul încă din fragedă pruncie. Copil fiind, am avut o personalitate foarte puternică, iar ceea ce spuneam eu era aproape întotdeauna literă de lege. Unii puneau asta pe seama faptului că am fost singură la părinţi, dar nu poate fi vorba de răsfăţ sau altceva de genul acesta, atâta vreme cât am primit o educaţie sănătoasă, iar părinţii mei erau pe cât de simpli, pe atât de riguroşi când venea vorba de educaţie. În sudul Basarabiei, acolo unde eu am copilărit, oamenii erau profund religioşi şi începând de la orele de religie, până la slujbele de duminică, totul se făcea cu multă seriozitate, iar eu eram foarte atrasă de biserică. Atunci când ajungeam acasă, lucrurile aveau să se schimbe. Mă copleşea dintr-o dată singurătatea şi mă ascundeam printre salcâmii de pe răzor, iar când mă găsea unul din părinţi, îi spuneam că am venit să vorbesc cu Dumnezeu. Nu vă spun cum mă comportam atunci când trebuia să mergem undeva. Mama, sărmana, mă îmbrăca întotdeauna cu rochiţe curate, dar era suficient un moment de neatenţie din partea ei şi mă umpleam de ţărână din cap până-n picioare. Sigur o să vă amuze asta, dar haideţi să vă povestesc ceva şi mai ciudat, zic eu, mai ales pentru o fetiţă, cum eram eu atunci: întotdeauna păpuşile mele sfârşeau prin a fi înmormântate. Şi asta nu e tot! Îmi legam un prosop după gât, imaginându-mi-l ca pe un patrafir şi bălmăjeam un fel de slujbă, care se finaliza cu îngroparea păpuşii respective, într-o groapă în miniatură, dar care întotdeauna avea şi o cruce înfiptă în pământ. Nu ştiu ce să zic, cred mai de grabă într-o înclinaţie profund religioasă, pe care încă din copilărie am avut-o.

Dacă felul de a fi al unui copil implică atâtea valenţe comportamentale, mă-ntreb cum aţi reuşit până la urmă să găsiţi calea. Cum a putut copilul acela nonconformist să găsească drumul spre ceea ce îşi dorea? În sânul familiei, al comunităţii sau, pur şi simplu, într-o toală izolare de lume?

Cum vă spuneam, singurătatea era definitorie pentru mine, indiferent de trecerea anilor. Rătăceam ore în şir pe malul Dunării şi când mă convingeam eu că sunt singură cu adevărat, mă aşezam pe o piatră şi, cu privirea pierdută în undele apei, dădeam frâu liber dorinţei de a repeta cântările de la strană. Vă rog să mă credeţi că în momentul în care apusul soarelui se pierdea printre valuri, simţeam pur şi simplu mângâierea lui Dumnezeu, venită parcă în semn de răsplată peste privirea mea, dornică de rugăciune. Îmbinarea aceea de veghe şi cântare îmi dădea senzaţia unei clipe, pe care o doream a nu se mai termina niciodată. Şi nici nu s-a terminat, pentru că şi astăzi, când sunt la strană, simt că aici este locul meu dintotdeauna. Şi acum, ca şi atunci, cânt cu toată fiinţa mea întru slava lui Dumnezeu. A! Şi mai era un soi de singurătate, nici nu ştiu cum aş putea să o definesc. De când mă ştiu, am iubit locurile înalte. Tot în copilărie, mă urcam pe garduri şi mă rugam, gândind că-n felul acesta, rugăciunea mea va fi auzită mai lesne în ceruri. Trăiam permanent cu sentimentul că va veni o zi în care Bunul Dumnezeu va rândui astfel lucrurile, încât să pot rosti fie şi o singură rugăciune, în pustiul din vârful cel mai înalt de munte, acolo unde se zice că puterea rugăciunii este desăvârşită.

Dacă ar fi să definiţi un traiect al urcuşului dumneavoastră monastic, cum s-ar contura acesta, între dorinţa de a trăi monahismul, în pofida vicisitudinilor vremii, şi desăvârşirea spirituală, care vă aducea în preajma unor teologi de renume?

Ştiţi şi dumneavoastră ce mănăstiri minunate avem noi în Dobrogea, şi-atunci ne mai întrebăm de ce ne atrage viaţa monahală? Aşa cum vă spuneam, fără chemare nu este cu putinţă călugăria. Eu eram mic copil când am început să merg pe la mănăstiri şi n-am să uit niciodată ce m-a marcat în privinţa orientării mele de mai târziu. Un avvă foarte bătrân de la o mănăstire dobrogeană mi-a spus într-o bună zi: "Fetiţo, ţi s-a aprins candela călugăriei în piept!". Şi aprinsă a rămas pentru veşnicie! La 22 de ani am intrat la Mănăstirea Poiana Mărului, dar abia când eram în anul III la Facultatea de Teologie am fost tunsă în monahism. Frumuseţea monahismului abia de acum avea să înceapă să se vadă, să nu mai vorbim de anii de studenţie în care am avut colegi de excepţie: Antonie Plămădeală, fostul mitropolit al Ardealului; Nestor Vornicescu, fostul mitropolit al Olteniei; IPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, iar la licenţă l-am avut îndrumător pe părintele Dumitru Stăniloae. Eheeei (oftează), de-aici a început greul, pentru că în 1960 am fost alungate cu Decretul 410 din mănăstire şi a trebuit să lucrez ca necalificată, iar mai târziu contabilă la Galaţi la Episcopie, până în iarna lui 1967, când am fost reprimită la Mănăstirea Argeşului, ca ghid. Nimic nu se poate compara cu bucuria fără margini cu care am regăsit viaţa de rugăciune şi de trăire întru Hristos. La numai un an m-au numit stareţă la Mănăstirea "Sfânta Maria" de la Techirghiol şi de aici n-am mai plecat niciodată.

Cum erau primele ascultări pe care le-aţi deprins în vieţuirea monahală şi cum vedeţi viaţa de obşte din perspectiva de proinstareţă?

Primul gând pe care l-am avut imediat ce am început să pun bună rânduială în mănăstire a fost acela de a nu o dezamăgi pe cea care mi-a fost model în viaţa monastică, şi anume maica Varvara Grigorescu de la Mănăstirea Răteşti. De la ea am învăţat că nu poţi păstra o obşte desăvârşită decât dacă împărtăşeşti deopotrivă bune şi rele cu toate maicile din mănăstire, decât dacă le eşti alături tot timpul, atât la rugăciune, cât şi la toate celelalte ascultări. Unele au venit, altele au plecat, dar cele care au avut chemare cu adevărat pentru călugărie au rămas până astăzi împreună. Eu le-am considerat întotdeauna familia mea duhovnicească sau, aşa cum îmi place mie să spun, "am avut copii buni!". De când sunt proinstareţă mi-am regăsit singurătatea în meditaţie şi rugăciune. Maicile îmi sunt în permanenţă în preajmă, dar vine o vârstă când trebuie să pui mare preţ pentru a afla calea spre mântuire şi-atunci preocuparea de căpătâi a fiecăruia dintre noi trebuie să devină neîncetata rugăciune.

Rugăciuni la Înălţarea Sfintei Cruci

Rugăciunea Sfintei Cruci

Să se scoale Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui şi să fugă de la faţa Lui cei ce-L urăsc pe Dânsul. Să piară cum piere fumul, cum se topeşte ceara de faţa focului, aşa să piară demonii de la faţa celor ce-L iubesc pe Dumnezeu şi se însemnează cu semnul Crucii, zicând: Bucură-te, preacinstită şi de viaţă făcătoare Crucea Domnului, care alungi demonii cu puterea Celui ce S-a răstignit pe tine, a Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Care S-a pogorât la iad şi a călcat puterea diavolului şi te-a dăruit nouă pe tine, cinstită Crucea Sa, spre izgonirea a tot vrăjmaşul. O, preacinstită şi de viaţă făcătoare Crucea Domnului, ajută-mi mie cu Preasfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu şi cu toţi Sfinţii în veci. Amin.

Axion la

Înălţarea Sfintei Cruci

Rai de taină eşti, Născătoare de Dumnezeu, cea care ai odrăslit, nelucrat, pe Hristos, întru care lemnul Crucii, cel de viaţă purtător, pe pământ s-a sădit.

Pentru aceasta, acum înălţat fiind, închinîndu-ne lui, pe tine te mărim!

Taierea capului Inainte Mergatorului Ioan

Cuvant al Sfantului Teofan Zavoratul

LA TAIEREA CAPULUI INAINTE-MERGATORULUI IOAN

Prin toata viata sa, de la inceput pana la sfarsit, Sfantul Inainte-Mergator le da tuturor lectii bune

“Sfantul Ioan, Inainte-Mergatorul Domnului, este cel dintai model de viata calugareasca. Asa il si socoteau primii asceti crestini si se imbarbatau in chip deosebit cu pilda lui in ostenelile sihastresti. De la el invatau insingurarea, fiindca el din copilarie a petrecut in pustie. De la el invatau postirea, pentru ca el se hranea cu plantele peste care dadea intamplator in pustie. De la el invatau simplitatea in imbracaminte pentru ca haina lui era din peri de camila si era incins cu cingatoare din piele. De la el invatau necasatorirea, lepadarea de sine, smerenia, devotamentul fata de Dumnezeu, necrutarea propriei vieti, spre mantuirea proprie si a altora – virtutile ale caror trasaturi sunt atat de vadite in viata lui.

Ca inainte-mergator al harului celui nou, ca propovaduitor al pocaintei, ca aratator al randuielilor dupa care ajunge omul sa placa lui Dumnezeu si calauza catre Hristos, el le este insa model si indrumator tuturor crestinilor in viata mantuitoare. Toate varstele, toate clasele sociale si toate felurile de meserii vor gasi destul spre zidire fie in faptele lui, fie in feluritele imprejurari ale vietii lui Acum praznuim Taierea capului Inainte-Mergatorului Ioan – sfarsitul si cununa vietii lui. Sa strabatem, deci, cu pomenirea aceasta viata incepand de la zamislire si pana la moarte, asa incat prin aceasta sa implinim datoria cinstiririi lui pline de evlavie si totodata sa dam fiecaruia putinta de a lua din viata lui cele de priinta si trebuinta, ca sa traga invatatura si sa-i urmeze.

De la prima privire, viata Inainte-Mergatorului Domnului va parea de neurmat prin inaltimea sa si prin caracterul exceptional al situatiei sale. Ales din pantecele mamei, marturisindu-L pe Hristos Domnul si dand cinstire Preacuratei Stapane inca din pantece, silit la scurta vreme dupa nastere sa se ascunda in pustie, crescut acolo – bineinteles, nu fara acoperamantul si ingrijirea de Sus, potrivit menirii sale -, chemat de acolo printr-un osebit glas de Sus la lucrarea pregatirii oamenilor pentru intampinarea Domnului, catehizand cu propovaduirea vaile Iordanului, atragand la sine si invatand cete intregi de rataciti si aratandu-le tuturor calea mantuirii in Domnul – Mielul injunghiat de la intemeierea lumii, botezandu-L pe acest Miel-Mantuitor si la scurta vreme dupa aceea, ca unul care si-a savarsit deja lucrarea, a fost inchis in temnita pentru darea in vileag fara teama a nedreptatii – din rautatea unei femei pe de o parte si dintr-o slabiciune ca de femeie pe de alta -, isi incheie aici alergarea prin sfarsitul mucenicesc, la porunca stapanitorului care-si pierduse cu totul chibzuinta in focul poftei aprinse de miscarile dansului la ospat.

„Ce poate fi urmat aici”, vor spune unii, „si ce sa invatam de acolo noi, neputinciosii?” Patrundeti insa mai adanc, si veti afla!

Sfantul Ioan Inainte-Mergatorul este ales din pantecele maicii sale. Zamislirea lui este prevestita, viitoarea lui slujire e dinainte aratata, ca si slava ce-l asteapta in imparatia harului. Iata trasatura ce pare cel mai departe de noi si care, totusi, este cea mai apropiata. Nu va mirati daca voi spune ca noi toti, crestinii, suntem alesi din pantecele maicii noastre, ca ni s-a prevestit si menirea noastra, si slava ce ne asteapta. Apostolul Pavel spune ca Dumnezeu ne-a ales pe noi in Hristos Iisus inca mai inainte de intemeierea lumii, ca sa fim sfinti si fara de prihana inaintea Lui intru dragoste, si prin aceasta sa fim mostenitori ai vietii vesnice(Efes. 1, 4; 4, 16).

Faptul ca ne-am nascut din parinti crestini si indata ne-am facut si noi crestini prin botez este cea dintai mila a lui Dumnezeu fata de noi - alegerea noastra pentru a fi partasi ai harului lui Hristos si ai bunurilor celor vesnice ce ne sunt pregatite. Iata cum ne asemanam Sfantului Ioan prin alegere! Sa ravnim, deci, a ne asemana lui si indreptatind aceasta alegere. El s-a vadit a fi chiar asa cum a fost ales sa fie. Sa aratam si noi asa cum am fost alesi sa fim.Scopul alegerii il cunoasteti si stiti cum sa ajungeti la el. Eu numai va poftesc folosind cuvintele Apostolului: Siliti-va, fratilor, sa faceti temeinica chemarea si alegerea voastra (II Petr. 1, 10).

Sfantul Ioan Inainte-Mergatorul se insingureaza in pustie ca sa se pregateasca pentru slujirea sa. Iata o lectie pentru noi, parinti si educatori! Veti spune: „Dar ce, trebuie sa mergem si noi in pustie cu copiii nostri?!” Nu, nu in pustie trebuie sa plecati, ci trebuie neaparat sa va desprindeti de toate obiceiurile potrivnice crestinismului si sa va departati copiii de inraurirea lor cea vatamatoare, caci si pe Sfantul Ioan purtarea de grija dumnezeiasca l-a departat in pustie, cu scopul ca acolo sa creasca desavarsit in noile principii si randuieli, fara amestecul vechilor randuieli iudaice. Pruncul crestin primeste prin botez samanta vietii celei noi, harice. Duhul lumii si obiceiurile ei sunt cu totul potrivnice vietii acesteia. Indepartati, deci, de ele pruncul nou-botezat asa incat acest duh si aceste obiceiuri sa nu inabuse in el, ca niste maracini si ciulini, mladita vietii noi. Daca veti face asa, aceasta va fi pentru el pustie. Si sa-l tineti in ea pana cand se va intari si va ajunge in stare sa iasa la lucreze potrivit menirii sale, tineti-l sub inraurirea haricului mediu bisericesc, care-i de acelasi neam cu mladita vietii pruncului crestin. Sa nu auda si sa nu stie alte cantari afara de cantarile crestinesti. Sa nu vada si apoi sa nu isi inchipuie alte chipuri si privelisti decat cele bisericesti. Sa nu stie de alte biografii afara de Vietile Sfintilor, sa nu cunoasca alte locuri de vizitat in afara bisericii, alte cuvantari in afara celor ce slujesc spre zidire, si asa mai departe. Dupa ce a fost educat in mediul acesta, dupa aceea chiar si cand va purcede la lucrare va lucra nu altfel decat in acelasi duh si, prin urmare, in chip potrivit alegerii sale.

Dupa ce a crescut si s-a pregatit, Inainte-Mergatorul este chemat la lucrarea sa printr-un osebit glas de Sus. Este auzit glasul acesta, oare, si de catre crestini atunci cand ei purced la viata faptuitoare? El trebuie sa fie auzit, si cei ce iau aminte la sinesi, care purced cu frica de Dumnezeu la slujirea lor, il vor auzi, fara indoiala. Felul de viata si felul indeletnicirilor noastre ne este hotarat in cea mai mare parte prin nastere. Dar daca nasterea este de la Domnul, glasul ei nu este oare glasul lui Dumnezeu? De altfel, si dupa aceea multe raman la alegerea noastra, pentru care ne trebuie indrumare de nadejde, pe care nu avem de unde s-o asteptam, daca nu de Sus. De noi depinde daca vom ramane in viata cetateneasca si de familie sau ne vom retrage din lume. Daca vom alege retragerea din lume, iarasi, de noi depinde ce manastire vom alege si in ce tara: la miazanoapte sau la miazazi, pe Athos sau in Palestina si asa mai departe.Cand te apuci sa alegi, iau nastere sovaieli tulburatoare si dureroase pentru inima, si tocmai aici face trebuinta un glas de Sus. Tu insa cauta, ia aminte, si il vei auzi! Daca e sa alegi viata cetateneasca si de familie, aici toti trebuie sa-si aleaga tovarasa de viata, felul indeletnicirilor si locul lor, meseria, negotul, slujba, legaturile si celelalte laturi de tot felul ale vietii obisnuite, care alcatuiesc intocmirea ei neaparat trebuincioasa. Multe sunt lasate la alegerea noastra, insa se stie ca cea mai buna alegere este cel care impreuna-glasuieste cu voia lui Dumnezeu, atunci cand omul alege ceea ce-I place Lui, altfel spus ceea ce vrea El. Dar cum sa ajungi la asta daca nu primesti glas de Sus?! Si iarasi zic: cauta, ia aminte, si vei auzi.Eu nu pot arata cum anume, pentru ca fiecare trebuie sa auda glasul acesta in felul aparte ce i se potriveste; voi spune insa ca cei cu luare-aminte, care sunt plini de frica lui Dumnezeu, primesc semne de Sus, sunt calauziti de ele si alearga pe calea vietii preabinecuvantate, in pofida faptului ca uneori se afla in imprejurari cat se poate de neprielnice.

Chemat la lucrare, Sfantul Ioan Inainte-Mergatorul o savarseste cu toata osardia, necrutandu-si viata, nepartinind si nedorind sa fie pe placul oamenilor nelasandu-se clintit de indoiala. Aceasta lectie este simpla si toti, chiar fara sa vrea, o indeplinesc, desi poate ca nu intru totul desavarsit. Dupa ce ti-ai ales felul de viata, lucrarea ori slujba, ia seama sa lucrezi in tot ce tine de ea cu constiinta nepatata, asa cum cere legea lui Dumnezeu, legea constiintei, legeavietii si cea civila; nu fa strambatati nici in lucrurile mici, nici in cele mari, ci sa umbli drept. Esti servitor? Slujeste asa cum trebuie. Esti meserias? Fa-ti constiincios meseria. Esti negustor? Negutatoreste dupa dreptate. Esti functionar? Fa-ti datoria asa cum ti s-a aratat, si asa mai departe, in toate urmarind binele aproapelui si slava lui Dumnezeu. Asta arata si Sfantul Ioan cand da povete deosebite pentru oamenii de tot felul. Cand s-a adunat poporul  in jurul lui si il intreba ce sa faca, el raspundea: cel ce are doua haine sa dea celui ce nu are, si cel ce are bucate sa faca asemenea (Lc. 3, 11), altfel spus “ajutati-va intre voi care cu ce puteti”. Il intrebau vamesii ce sa faca, si el le spunea – iar prin ei si tuturor celor ce iau asupra-si slujiri care tin de ocarmuire: sa nu faceti nimic mai mult peste ce va este randuit (Lc. 3, 13). Intrebau ostasii, iar el le poruncea: sa nu asupriti pe nimeni… si sa fiti multumiti cu leafa voastra (Lc. 3, 14), si asa mai departe. Fara indoiala, orice indatorire si orice fel tagma si slujire primea de la el lectia potrivita, care arata ca in fiecare dintre ei este un fel de a lucra cerut de Dumnezeu si bineplacut Lui. Lamureste-ti asta in lumina cuvantului dumnezeiesc si niciodata sa nu te abati de la el cu lucrul.

Pentru mustrarea neinfricata a nedreptatii, Sfantul Ioan este inchis in temnita si acolo este descapatanat prin rautacioasa amagire femeiasca din vremea ospatului si a dansurilor care-i facusera pe toti sa-si iasa din minti. Pentru aceasta, el a fost proslavit in Cer si este slavit in toata lumea crestineasca de pe pamant, iar cei vinovati pentru moartea lui si aici au fost pedepsiti (au fost trimisi in surghiun, unde au trait in saracie si au avut parte de o moarte nenorocita), si in cealalta viata vor suferi, bineinteles, vesnic. Asadar, oricare ar fi clasa ta sociala, meseria, felul de viata, nu te teme atunci cand, facandu-ti treaba cu constiinta impacata, te vei lovi de piedici, necazuri, stramtorari, pierderi si chiar iti vei pune viata in primejdie. Rautatea n-are decat sa triumfe peste un Ochi care vede toate si este o dreapta rasplatire a fiecaruia pentru faptele sale. Aceasta viata este scurta, si pierderile ei tot scurte sunt, pe cand cealalta viata e nesfarsita. A dobandi vesnica odihna printr-o pierdere mica si de scurta vreme – ce schimb slavit si ce atragatoare agonisita! Patimirile vremii de acum nu sunt vrednice de slava ce ni se va descoperi (Rom. 8, 18), spune Apostolul. Iar cat priveste faptul ca cei ce vor sa traiasca in buna credinta vor fi prigoniti, aceasta e o lege a vietii de aici, in mijlocul lumii nedrepte. Si Domnul a patimit, si toti Apostolii, si toti Sfintii, intr-o masura sau alta.

De aceea si noi, avand imprejurul nostru atata nor de marturii, sa lepadam oricepovara si pacatul ce grabnic ne impresoara si sa alergam cu staruinta in lupta carene sta inainte, cu ochii atintiti asupra lui Iisus, incepatorul si plinitorul credintei (Evr. 12, 1-2).

Iata trasaturile din viata Sfantului Ioan pe care trebuie sa le urmam. Sa ia fiecare ce i se potriveste mai bine si sa aplice in viata sa. Doar prin aceas­ta vom arata cinstire adevarata Sfantului Inainte-Mergator, placuta lui si lui Dumnezeu, iar pentru noi mantuitoare. Neincetat sa rasune in inima voastra acest cuvant al lui: tot pomul care nu face roada buna se taie si se arunca in foc (Mt. 3, 10). Sa facem roade vrednice de pocainta, si de legamintele pe care le-am facut, si de numele ce-l purtam, si sa ne invrednicim de bunatatile fagaduite noua, cu harul lui Dumnezeu, Cel in Treime inchinat, a Caruia este slava in veci. Amin”.

                                                                          Sf. Teofan Zăvorâtul  - Predici