Sfântul Gheorghe Hozevitul, mare făcător de minuni

Un Cuvios mult ajutător din Pustiul Iudeii

Cuviosul Gheorghe Hozevitul, pe numele de mirean Grigorie, s-a născut dintr-o familie de buni creştini, din ostrovul Ciprului. După moartea părinţilor săi, se gândea din ce în ce mai des la viaţa pustnicească, motiv pentru care, urmează calea fratelui său mai mare, Heraclid, care vieţuia ca şi pustnic deja de mai mulţi ani în lavra Calamonului, pe malurile Iordanului. Acesta considerându-l însă prea tânăr pentru viaţa de pustie, l-a dus la Mănăstirea Maicii Domnului de la Hozeva, unde a fost încredinţat unui bătrân foarte aspru. Cu toate astea, el i s-a supus lui cu blândeţe, răbdare şi smerenie, ca şi cum însuşi Domnul ar fi lucrat prin el. Primise haina călugăriei, când, o întâmplare neobişnuită avea să-I schimbe viaţa. Într-o zi, plecând să aducă apă de la râu, a întârziat, iar bătrânul său i-a tras o palmă de faţă cu toată obştea. În clipa aceea mâna călugărului s-a uscat şi i-a înţepenit. După îndelungi ceasuri de rugăciune, ale Cuviosului Gheorghe înaintea mormintelor sfinţilor părinți din mănăstire, mâna bătrânului s-a însănătoşit, iar uscăciunea a dispărut ca prin minune. Este momentul din care sfântul a devenit făcător de minuni.

 Pentru a scăpa de slava oamenilor, Sfântul Gheorghe a fugit şi s-a dus la fratele său, la Calamon, unde s-au nevoit ani îndelungaţi împreună. El îl asculta în toate şi îl cinstea ca şi pe părintele său după Dumnezeu, nu ca pe fratele său trupesc. Niciodată nu s-a împotrivit la nimic, sporind pe zi ce trecea în rugăciune, iar ca mâncare se mulţumea cu câteva resturi mucegăite pe care le ţineau pentru ei de la o săptămână la alta. După moartea fratelui său s-a întors la mănăstirea lui de metanie, Hozeva, unde egumenul l-a primit cu bucurie. După ce i s-a dat o chilie deosebită,  acesta a ales să ducă o viață aparte. Trăia zăvorât toată săptămâna, în rugăciune şi nevoință şi venea în obşte numai duminica, dând cuvânt de folos pentru fraţi şi să primind spovedania gândurilor lor. La plecare, aduna întotdeauna câteva rămăşiţe de la masa de obşte, pe care le usca la soare şi le mânca în timpul săptămânii. 

 Atacurile diavolilor încercau ades să-l oprească de la nevoința sa, dar el nu-şi întrerupea cu nici un chip rugăciunea şi nu rostea niciodată vreun cuvânt, fără să primească  semn de la Dumnezeu. Aşa a reuşit Cuviosul Gheorghe să dobândească nebănuită putere asupra duhurilor necurate. Deşi ajunsese la acea trăire de a nu mai judeca pe nimeni, era nemulţumit de râvna scăzută a părinţilor şi îi mustra pe cei care se mândreau cu vechimea anilor de mănăstire, defăimându-i ades pe mireni şi pe păcătoşi. Sfântul avea convingerea că : “nu poţi să te apropii de Dumnezeu, dacă nu eşti în pace cu aproapele tău. Toate păcatele şi patimile au ca izvor mândria şi duc la moarte. Iar ascultarea şi supunerea către Domnul sunt viaţă, bucurie şi lumină”. I-a învăţat întotdeauna pe ucenicii săi să se elibereze de patimi prin frica de Dumnezeu şi prin nevoinţă, lacrimi, rugăciune şi post. Acesta spunea că trebuie să se întreacă unii pe alţii în smerenie, păzindu-se de orice judecată şi invidie, ca să ajungă la sfânta dragoste, care este însăşi legătura desăvârşirii.

 A rămas la Hozeva, zăvorât până la sfârșitul zilelor, avându-l alături pe ucenicul său Antonie. Datorită puterii rugăciunilor lui, mănăstirea n-a dus niciodată lipsă de pâine și de apă pentru oaspeții veniți de pretutindeni. Când a simţit că i se apropie sfârșitul, l-a chemat la el pe ucenicul Antonie. Din binecuvântate pricini, fiind ocupat cu slujirea oaspeţilor, acesta n-a putut să vină în clipa aceea. Spre miezul nopţii, când a ajuns Antonie, Cuviosul Gheorghe l-a sărutat frăţeşte, după care a zis: „Ieşi suflete al meu! Du-te către Domnul!”. Ajuns la vârful nepătimirii şi umplându-se de darul Sfântului Duh, şi-a aflat odihna durerilor şi ostenelilor sale, mutându-se către Domnul său cel dorit. Sfintele sale moaşte se pot cinsti în biserica mănăstirii, iar cei care ajung acolo simt binefacerea atingerii lor.

 Cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns şi eu la Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul, din Pustiul Iudeii. Iniţial, biserica din această sfântă mănăstire era închinată Maicii Domnului. Astăzi, doi mari nevoitori ai pustiei, vegheză la pacea sfântului lăcaş: Sfântul Gheorghe Hozevitul şi Sfântul Ioan Iacob de la Neamt ( Hozevitul). În timp, s-au făcut reconstruiri şi adausuri care vin în slujba monahilor, dar harul sfinţilor de la Hozeva se simte pretutindeni.

Amin!

Toată viaţa am ars de dorul lui Dumnezeu

Impresionanta poveste de viaţă a maicii Teodosia   
          

Autor: Mariana Borloveanu

O poveste de viaţă născută din dor, trăită cu dor şi-mplinită din dor de dor. Eu personal, am perceput-o ca pe un dar, primit în sfântă zi din Postul Naşterii Domnului, în chilia caldă a maicii Teodosia. Copil sărac, plecat cu oile spre Frăsinei, L-a întâlnit pe Dumnezeu la Schitul Iezer, într-o desăvârşită lume a rugăciunii. Un nemilos decret al vremii a aruncat-o în vâltoarea vieţii din lume, unde s-a căsătorit şi Dumnezeu a binecuvântat-o cu cinci copii. În toţi aceşti ani, în care a ars de dorul mănăstirii şi-a crescut copiii cu dragoste. Soţul însă, a trăit toată viaţa cu gândul că într-o bună zi, nimic n-o va putea opri şi se va întoarce la mănăstire. Aşa s-a şi întâmplat, dar cu acceptul acestuia. Venind împreună la prăznuirea Sfântului Antonie de le Iezer, maica a rămas pentru totdeauna în mănăstirea pentru care sufletul său a ars neâncetat.

 De unde a început acest drum care, cu toate suişurile şi coborâşurile lui, a fost tot timpul sub binecuvântarea lui Dumnezeu?

Eram copil, acasă la părinţi, aveam vreo paisprezece ani. Într-o zi a venit la noi un  părinte Ioil, de la Frăsinei, care observând că o tot trăgeam de mânecă pe mama, a întrebat-o ce vreau? Parc-o aud şi acum: “Ce să vrea părinte, vrea să mergă cu sfinţia voastră, parcă ea-i de mănăstire…”. Şi voia Domnului a fost ca în scurt timp, să plec la mănăstire, împreună cu verişoara mea, Domnica. De fapt noi, împreună puserăsem la cale totul, eu fiind fascinată de ceea ce-mi povestea despre cei doi fraţi ai săi, care se călugăriseră la Frăsinei. Dumnezeu a rânduit totul. În primăvara aceea, după o iarnă grea, stareţul Simeon de la Frăsinei venise să ia un car cu fân de la tata Pătru. Şi pentru că de-acum unchiul meu le dăduse şi pe cei doi fii şi oile şi fânul, călugărul îi spune că în curând va veni să ne ia şi pe noi. Şi uite-aşa, marţi după Paşti, am plecat de-acasă, pe jos. Am dormit o noapte la nişte gospodari din Ţara Loviştei, o noapte la Cozia, după care, am rămas la Frăsinei, jos, unde au voie femeile, iar sâmbătă părintele Ioil ne-a dus la Iezer.

Un vis împlinit: m-am călugărit la 18 ani

Cum aţi perceput vieţuirea în această sihăstrie şi care au fost trăirile pe care le-aţi avut cu fiecare ascultare în parte?

Acesta era cu adevărat locul la care visasem atâta vreme, fără să ştiu. Am coborât în aripa veche a clădirii, acolo unde câteva dintre maici ţeseau la război. Bine-nţeles că imediat mi-am vârât degetele printre firele de lână, ştiind de acasă cum se ţese la un război, lucru care a încântat-o pe maica stareţă încă de la început. Am plecat însă acasă, pentru ca maica să-şi dea seama dacă într-adevăr ardeam după Dumnezeu. Bine-nţeles că de Rusalii eram deja înapoi. Aici am ţesut, am cărat piatră, am fost şi paracliser atunci când era nevoie, am făcut şi şcoala monahală şi alte ascultări. Atâta timp cât un călugăr se află sub ascultare, este acoperit şi ferit de rele în fiece clipă. M-am călugărit la optsprezece ani, eu devenind maica Teodosia, iar verişoara mea, maica Varvara. Vă daţi seama cât de mare era bucuria! În clipa aceea credeam că avea să ţină o veşnicie, dar din păcate după numai doi ani aveam să cad de-acolo de sus, într-o prăpastie a celei mai cumplite dureri sufleteşti.

Un decret comunist ne-a alungat din mănăstiri

Cum au fost anii în care, fără de voie, aţi ajuns din nou în lume şi cum aţi reuşit să ţineţi departe ispitele?

Decretul 410 ne-a lovit din plin şi până la sfârşitul anului 1960, aveam să plecăm una câte una, spre durerea şi suferinţa tuturor. În ziua de Buna Vestire, după slujbă am plecat împreună cu părinţii, care veniseră după mine şi după maica Varvara. Părinţii erau şi ei săraci, motiv pentru care, după Paşti ne-am angajat la fabrică, la Tălmaciu. De voie, de nevoie, a trebuit să renunţăm la hainele călugăreşti şi să ne conformăm rigorilor fabricii. Imaginaţi-vă cum e să te trezeşti dintr-o dată, din liniştea privegherilor , în haosul unui cămin de nefamilişti.  Mi-a fost foarte greu, motiv pentru care am hotărât să mă căsătoresc, decât să cad pradă ispitelor lumeşti. Soţul meu provenea şi el dintr-o familie modestă, ceea ce a făcut să cunoaştem greul mult prea devreme. După ani şi ani de stat cu chirie, am primit un apartament, unde încet, încet, ne-am încropit cam ceea ce este necesar într-o familie, după care Bunul Dumnezeu ne-a dăruit cinci copii.

“ Fă ce-ai face şi-ntoarce-te la locul tău!”

Se mai aprindea când şi când dorul de mănăstire?

A fost o perioadă foarte grea, iar eu plângeam zilnic. Nu era zi de la Dumnezeu în care să nu mă gândesc la mănăstire. Anii au trecut, cei cinci copii au crescut şi ei, i-am dat la şcoli, s-au căsătorit…şi dorul meu cel mare s-a reaprins, mai viu, mai puternic. De câte ori  mergeam la vreo nuntă sau un botez, ochii soţului meu erau numai la mine, încercând să mă protejeze cumva de întrebarea care de-acum mă obseda: “ Ce caut eu aici?”. Între timp l-am căutat pe părintele Mina de la Schitul Cornetu, ale cărui cuvinte mi s-au înfipt ca un cuţit în rană: “Întoarce-te acum, când s-a aprins flacăra, pentru că dacă se va mai stinge o dată, stinsă va rămâne pe veci!”. Am trecut apoi pe la Mănăstirea Turnu, dar am plecat şi de-aici cu inima arsă de ceea ce avea să mă-ntrebe părintele Neofit la despărţire: ” Când te-ntorci?”. Hotărârea aveam să o iau la Sihăstria, în chilia părintelui Cleopa, care m-a sfătuit: “ Fă ce-ai face şi-ntoartce-te la locul tău!”.Era greu să conştientizeze un călugăr, trăirile unei persoane, care trăieşte sub Sfânta Taină a Cununiei.

Soţul meu a trăit toată viaţa cu teama că mă voi întoarce la mănăstire

Şi iată că astăzi, vă regăsesc în chilia de la schit. Cum au acceptat până la urmă cei din familie, ca într-o bună zi să vă-ntoarceţi la viaţa monahală?

Când Dumnezeu a hotărât acest lucru, nimeni şi nimic nu m-a mai putut opri. Era într-o sâmbătă, când cu mare greutate ( cred că soţul presimţea ceea ce avea să se întâmple) am reuşit să-l conving să mergem împreună la hramul Sfântului Antonie de la Iezer. Nimic premeditat. Am ajuns la Iezer, cu sentimentul că mă-ntorc de undeva, acasă. Parcă-l văd şi azi pe Înalt Preasfinţitul Irineu, care pe vremea aceea era la Râmnic şi care venise să slujească la Priveghere. Am primit cu mare bucurie binecuvântarea, după care maica stareţă, care tocmai venise, i-a spus în câteva cuvinte povestea mea. Privindu-mă cu blândeţe mi-a spus: “ Maică Teodosia, dar când ne-ntoarcem, ce-I dăm lui Dumnezeu, drojdia?”. Am simţit că pică cerul pe mine, de tulburare şi de ruşine şi i-am explicat că dacă ar fi după mine, eu aş rămâne şi acum. Am rămas cu lacrimi în ochi. A doua zi, după Sfânta Liturghie, soţul meu a mers de bună voie la episcop, spunându-i că doreşte să dea semnătura de care este nevoie, pentru ca eu să mă pot întoarce la mănăstire. Ceea ce nu ştia soţul meu, a fost faptul că eu aveam să rămân chiar din clipa aceea acolo, iar el a plecat înlăcrimat, dar cu mulţumirea aceea de bun creştin, care mi-a redat libertatea. Eu, în schimb, îmi regăsisem pacea sufletească, pe care de-atâta vreme o aşteptam. Zile la rând mergeam pe marginea râului Iezer şi strigam din toată fiinţa mea:“Slavă Ţie Doamne, slavă Ţie!”. De-atunci a mai venit pe la Iezer, dar numai pentru a ne ajuta cu ce mai era nevoie. Şi asta până-ntr-o zi, când, după o îndelungată suferinţă, a trecut la Domnul. Am fost înainte de asta cu părintele Siluan, care l-a spovedit, l-a împărtăşit şi i-a citit toate dezlegările de cuviinţă.

 Acum s-au liniştit cu toţii, copiii îşi văd de viaţa lor şi nu mai trăiesc cu povara acelui dor,  pe care tatăl lor l-a luat cu el în mormânt. Iar eu dau slavă lui Dumnezeu că m-am întors ACASĂ! Nimic în lumea asta nu se poate compara cu rugăciunile şi privegherile din mănăstiri.  

O noapte de rugăciune în pustie

În lumea sihaştrilor , dincolo de tărâmul  tăcerii

Autor: Mariana Borloveanu

De multă vreme încerc să mă nevoiesc printre pustnici, în ideea de a încerca să trăiesc o clipă de înălţătoare rugăciune, în munţi, printre sihaştri. E greu ca o păcătoasă ca mine să năzuiască la astfel de trăiri, dar şi mai greu este să cauţi locuri ale neâncetatei rugăciuni şi să simţi că ele sunt din ce în ce mai departe. Am tot umblat prin sihăstrii, dar n-am îndrăznit să spun nimănui, nici măcar duhovnicului meu, că ceea îmi doream cel mai mult era să pot trăi măcar o clipă de rugăciune, în preajma unui pustnic. Am primit acestă binecuvântare, atunci când nu mai speram. A trebuit să priveghez o noapte în pustie pentru a înţelege că lucrul cel mai de preţ pentru un pustnic este tăcerea.

Dorinţa de a întâlni un pustnic

 Zi ploioasă şi rece, cu o cromatică ce curge parcă din ceruri şi un peisaj dumnezeiesc. Iar eu trăiesc lumina unei împliniri, desprinse parcă dintr-o filă de carte. Câteva săptămâni am avut bucuria să stau într-o chilie a unei maici care din binecuvântate pricini a trebuit să plece pentru un timp în Ţara Sfântă. Toată această perioadă era la vremea aceea ceva unic, nebănuit de frumos. Chilia aceea mică, în care candela nu se stingea niciodată, mi-a dat atâta pace sufletească şi atâta linişte, încât simţeam nevoia să mă rog încontinuu. Până şi cele câteva nopţi în care am dormit pe jos, cedând pătuţul meu călugăresc unei surori foarte evoluată în rugăciune, au fost prilej de mare bucurie, sora aceea fiind o fostă mare actriţă a tearului românesc. În sihăstria aceasta din creierul munţilor, fiecare clipă înseamnă rugăciune. Slujbele şi deopotrivă ascultările, încep şi se termină cu rugăciuni, pe care fiecare le trăieşte într-un mod tainic. În fiecare zi am bătut cărările ce duc spre pustnicele din munţi, dar toate drumurile se frângeau parcă în faţa dorinţei mele nebune de a zări măcar un colţ de bordei, despre care tot auzisem vorbindu-se. Într-o seară, pe când tocmai mă pregăteam să merg la biserică, o măicuţă firavă, cu privirea în pământ a trecut pe lângă mine, aşa, ca o adiere. Era o pustnică, ce coborâse la Priveghere. Am mers imediat lângă ea, am salutat-o şi am încercat să schimb câteva cuvinte. Mi-a răspuns şoptit la salut, timp în care i-am surprins mâna ce luneca pe metanier, semn că îşi continua rugăciunea. Mi-am dat seama de gafa pe care o comisesem şi cum nimic nu se mai putea întoarce, am intrat gânditoare la Priveghere. Peste mult timp, aveam să aflu că Parascheva era una dintre cele mai tăcute pustnice ale acelor locuri.

 Binecuvântarea unei nopţi de Priveghere

Era într-o zi de vineri, pe la prânz, când s-a întors măicuţa care mă găzduise. Mi-am făcut bagajul, dar am lăsat rucsacul în chilie, urmând ca mai pe seară să pornesc către casă. Între timp, a venit duhovnicul meu şi m-am dus să mă spovedesc înainte de drum. Dar pentru că mai erau câteva măicuţe care îl aşteptau pe părintele, m-am întors în chilie să-mi iau ceva de citit, luând o carte la întâmplare: “O noapte în pustia Sfântului Munte” de Hieroteos Vlachos. Încă de la primele pagini m-a cutremurat: “ Este un semn al dragostei Sfinţilor Părinţi pentru noi, dezvăluindu-ne culmile vieţii duhovniceşti şi încurajându-ne să nu fim şovăielnici în eforturile noastre de a le ajunge, arătându-ne în acelaşi timp primii paşi pe care noi, cei neâncercaţi trebuie să-i facem. Astfel această lucrare nu prezintă doar starea cea desăvârşită a rugăciunii, ci ne introduce şi în stadiile sale cele mai de jos pentru ca şi fraţii noştri din lume să o poată practica, spre întărirea sufletească şi spre sfinţirea lor.” Pierdusem notiunea timpului. Am tresărit ca dintr-un vis frumos, atunci când o măicuţă mi-a spus că pot să intru. După Sfânta Taină  a Spovedaniei, aveam să primesc vestea cea mare, am primit binecuvântarea de a pleca în pustie pentru o noapte de priveghere. Aici, simt că mi se termină cuvintele…nu pot să vă descriu starea aceea…la un moment dat, nu ştiam dacă sunt în cartea mea…sau, tocmai am primit darul mult visat: o noapte în pustie!

 Eu, cu păcatele mele, singură în pustie

 Am dat slavă lui Dumnezeu şi pe la ora trei după amiază am pornit la drum, însoţită de o măicuţă. Drum greu, printre stânci, urcuşuri greu accesibile, dar toată această sălbăticie a pustiului este de o frumuseţe aparte. Cât am urcat muntele, s-a lăsat întunericul. Am ajuns. Trag aer rece în piept şi-mi vine să strig: Opreşte-te clipă! Acum! Totdeauna! Acum! Ne-am oprit lângă o troiţă, la locul de rugăciune. Au trecut şapte ore de când am plecat din sihăstrie. Maica simte că dau semne de foame (deşi n-aş fi recunoscut pentru nimic în lume) şi scoate câteva fructe, seminţe şi apă. Mi s-a părut cea mai săţioasă mâncare din viaţa mea. Cină pustnicească şi rugăciunile obişnuite la vremea mesei. Gata, de-acum ne vedem de rugăciune. Maica şi-a luat metanierul şi-n timp ce se îndepărta, mi-a spus că în pustie fiecare se roagă în locul în care se simte cel mai aproape de Dumnezeu. Doar Privegherea se face împreună. Se apropia miezul nopţii. Eu, cu păcatele mele, singură în pustie. Mi-am amintit că primul lucru pe care trebuie să-l faci într-o astfel de situaţie, este acela de a-ţi învinge frica. Nu pot să vă descriu stările pe care le-am trăit, nici cele de totală eliberare şi pace a sufletului, nici pe acelea în care orice foşnet îmi dădea fiori. Salvarea a venit de la un sihastru drag sufletului meu, care exact la miezul nopţii a apărut ca din senin. Nu comentez în niciun fel acest moment, pentru care toate cuvintele din lume ar fi de prisos. A venit şi maica şi am privegheat împreună până la răsăritul soarelui. Cum este Privegherea în pustie? Încă nu am puterea să vorbesc despre asta.

 “Lumea sihaştrilor trebuie să rămână cu tainele ei”

A trebuit să priveghez o noapte în pustie pentru a înţelege că lucrul cel mai de preţ pentru un pustnic este tăcerea. Din noaptea aceea viaţa mea s-a schimbat. Au mai urmat şi alte trăiri, intense, profunde, iar rugăciunea din pustie s-a conturat pentru totdeauna într-o imensă taină a tăcerii. Am înţeles acolo, în locul primenirii mele spirituale, care este dimensiunea vieţii împărtăşită prin tăcere:” Căci viaţa fără de cuvânt mai mult foloseşte decât cuvântul fără viaţă. Viaţa şi tăcând foloseşte, iar cuvântul şi strigând supără. Dar dacă şi cuvântul şi viaţa se vor întâlni, fac o icoană a toată filosofia“ (Avva Isidor Pelusiotul). Aceste înălţătoare trăiri au fost definitorii în ceea ce priveşte relaţia pe care ulterior am avut-o cu pustnicii. Nu ştiu de ce Dumnezeu a îngăduit ca o păcătoasă ca mine să trăiască o astfel de-mplinire duhovnicească, dar ştiu cu certitudine că pentru nimic în lume n-aş mai îndrazni să-ncalc tărâmul acela nescris, prin care orice sihastru rămâne într-o lume a lui, el şi Dumnezeu, ancorat într-o neâncetată rugăciune. N-am să uit niciodată cuvintele pe care duhovnicul sihaştrilor mi le-a spus înainte de a ne despărţi: “ Lumea aceasta a sihaştrilor trebuie să rămână cu tainele ei, netulburată de oamenii din lume. Sihaştri sunt acolo şi acolo trebuie să rămână, pentru că altfel rostul lor se pierde, iar viaţa noastră a tuturor are nevoie de rugăciuni care să ne ridice din căderile noastre. Doar neâncetata lor rugăciune mai poate salva omenirea, pustnicia fiind arma secretă a Ortodoxiei. Dacă lumea ar merge acolo, în pustie, atunci rugăciunile lor şi-ar pierde puterea, iar noi avem mare nevoie mila lui Dumnezeu. Să încercăm să respectăm rugăciunea pustnicilor şi să nu le tulburăm liniştea.”  Conştientizând faptul că tăcerea acestor pustnici este ziditoare înainte de toate, am învăţat să mă apropii cu respect şi cu sfială de altarul sacru al permanentei rugăciuni.

Semnificaţia Postului

Postul în viziunea unor trăitori desăvârşiţi

De la părintele Arsenie Papacioc am învăţat că: “Postul, în general, îşi are rigorile lui. Eu le tot spun celor care mă cercetează să postească, dar după puteri şi după rânduială. Pentru că degeaba te abţii de la cele „de dulce”, un post de 40 de zile, dacă după acesta îţi asupreşti trupul cu îmbuibări peste măsură. Acest post este zadarnic şi, în loc să ducă la eliberare şi la sfinţenie, duce la lăcomia pântecelui, ceea ce este mare păcat. De aceea eu recomand postul după puterea fiecăruia şi îl exclud la copii cu vârsta de până la 7 ani, la femei însărcinate şi la cei bolnavi. Postul sufletului este superior postului trupului. Degeaba nu mănânci carne dacă muşti din carnea aproapelui. Soluţia optimă şi plăcută lui Dumnezeu este aceea a postului încununat de smerenie şi rugăciune.”   

 Postul nu trebuie însuşit  precum o definiţie, ci mare lucru realizează acela care stăpâneşte  cu desăvârşire rigorile lui : 

Postul adevărat este abţinerea de la orice lucru rău.       (Sfântul Teodor Studitul) 

Dacă postul a fost necesar în rai, cu atât mai mult este necesar în afară de rai. Dacă a fost un medicament util înainte de rană, cu atât mai mult este util după rană.

                                                                                  (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Într-adevăr, postul, acest doctor al sufletelor noastre are puterea, la unii, să reprime înfierbântările şi zburdările trupului, la unii să domolească mânia, la alţii să alunge somnul, la unii să stimuleze dorinţa pentru fapta bună, în altă parte să curăţească mintea şi să-l elibereze pe om de gândurile viclene, în altă parte să domesticească limba cea neîmblânzită şi cu frica lui Dumnezeu să o împiedice şi să nu o lase deloc să spună cuvinte fără folos şi rele. Altora le acoperă în chip nevăzut ochii şi nu-i lasă să se rotească încoace şi încolo, ci face pe fiecare să ia aminte la sine însuşi şi-l învaţă să-şi amintească păcatele şi lipsurile sale.                      (Sfântul Simeon Noul Teolog)

Postul păzeşte pruncii, face curat pe tânăr, umple de vrednicie pe bătrân; părul alb împodobit cu postul, este mai vrednic de respect. Postul este pentru femei podoaba cea mai potrivită; este frâu pentru oamenii în floarea vârstei, talismanul căsniciei, păzitorul fecioriei. Acestea sunt binefacerile pe care le aduce postul în fiecare casă. 

                                                                               (Sfântul Vasile cel Mare)

Postul este medicament. Şi dacă medicamentul este de mii de ori folositor, adeseori se face inutil şi chiar păgubitor datorită lipsei de experienţă a celui care îl foloseşte. Pentru că trebuie să ştim şi timpul în care îl folosim şi cantitatea medicamentului şi natura trupului acelora care îl vor primi şi anotimpul anului şi dieta corespunzătoare şi multe altele, dintre care, dacă omitem numai unul, acesta strică pe toate celelalte mai sus însemnate.                                                               (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Postul acela este adevărat care este prezent în toate, pe toate le curăţeşte şi pe toate le vindecă.                                                                       (Sfântul Grigorie Palama) 

Postul e marea armă împotriva ispitelor, precum plăcerea este începutul tuturor păcatelor.                                                                     (Teofilact al Bulgariei) 

Dacă postul ar cârmui viaţa noastră, atunci viaţa n-ar mai fi atât de plină de plâns şi de tristeţe.                                                                          (Sfântul Vasile cel Mare) 

Postul ocroteşte orice virtute. Este începutul luptei spirituale, cununa celor cumpătaţi, frumuseţea fecioriei şi sfinţeniei, strălucirea cuminţeniei, începutul vieţii creştine, mama rugăciunii, izvorul cuminţeniei. El învaţă linişte şi este înaintemergătorul tuturor celorlalte fapte.                                                                  (Sfântul Isaac Sirul)

Patimile cu nimic nu se sting atât de mult, cât se sting cu cumpătarea. Dacă cineva se luptă şi motivul lui este prefăcătoria sau credinţa că lucrează virtutea, el nu se luptă cu înţelepciune. Dar cel care este cumpătat nu gândeşte că lucrează virtutea, nici nu vrea să fie lăudat ca ascet, ci ştie că prin cumpătare vine înţelepciunea şi cu ajutorul ei vine smerenia.                                                                                (Avva Dorotei)

Eşti bogat? Nu insulta postul, socotindu-l nevrednic să stea cu tine la masă.
                                                                                         (Sfântul Vasile cel Mare) 

Postul învaţă pe toţi nu numai cumpătarea de la mâncăruri ci şi ocolirea şi îndepărtarea de iubirea de argint, de nesaţ şi de orice răutate.              (Sfântul Vasile cel Mare)

Sunt foarte multe lucrări care se fac de către oameni şi din natura lor sunt bune, dar motivate de anumite cauze pierd calitatea acestora. Postul, privegherea, rugăciunea, milostenia, primirea de oaspeţi sunt din natura lor fapte bune, dar când se fac din prefăcătorie nu mai pot fi considerate fapte bune.           (Sfântul Maxim Mărturisitorul)

Postind să nu zici că nu mai poţi posti datorită unei boli, pentru că mereu cei care au oprit postul din cauza unei oarecare boli, după vindecarea lor au căzut din nou în boala aceea. Ai început ceva bun, nu lăsa pe cel potrivnic să te oprească, pentru că puterea lui se anulează prin răbdarea ta. Într-adevăr, cei care călătoresc pe mare aşteaptă vânt prielnic, dar de multe ori vine vânt din direcţie opusă. În cazul acesta, marinarii nu descarcă vaporul din cauza vântului, ci se luptă cu el. Când acesta încetează, ei îşi continuă călătoria. Aşa şi noi, când un duh luptă împotriva noastră trebuie să ţinem crucea şi să săvârşim fără frică călătoria noastră.                (Cuvioasa Siglitikia) 

Să arătăm cât de vechi este postul, să arătăm că toţi sfinţii l-au primit ca pe o mpştenire strămoşească şi l-au păzit, transmiţându-l din tată în fiu. Aşa s-a păstrat acest bun şi a ajuns din neam în neam până la noi.                                 (Sfântul Vasile cel Mare)

Ştim că Moise prin post s-a urcat pe munte. Că n-ar fi îndrăznit a se apropia de vârful muntelui care fumega, nici n-ar fi cutezat să intre în nor dacă n-ar fi fost înarmat cu postul. Prin post a primit poruncile scrise pe plăci de degetul lui Dumnezeu. Sus, pe munte, postul a prilejuit darea legii; iar, jos, la poalele lui, lăcomia la mâncare a înebunit pe oameni să se închine idolilor.                                       (Sfântul Vasile cel Mare)

Pentru cei ce postesc de bună voie, postul le este folositor tot timpul pentru că demonii nu îndrăznesc să atace pe cel ce posteşte, iar îngerii, păzitorii vieţii noastre, stau cu plăcere lângă cei ce-şi curăţesc sufletul cu post.        (Sfântul Vasile cel Mare)

Trebuie şi noi, creştinii binecredincioşi, să postim întotdeauna, mai ales miercurea, pentru că atunci a fost vândut Hristos Domnul şi vinerea, pentru că a fost răstignit.
De asemenea, avem datoria să postim şi în toate celelalte posturi, precum i-a luminat Sfântul Duh pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi ne-au scris ca să postim, să omorâm patimile, să smerim trupul care este ca un lup…Când trăim cu puţin, trăim cu uşurinţă şi când mâncăm multe avem nevoie de cheltuieli mari. Acum eu pot trăi cu 100 g pâine. Pe acestea le binecuvântează Dumnezeu pentru că sunt necesare, dar nu voi putea mânca 110 g pentru că pe cele 10 g le condamnă, ele aparţinând celui flămând. 
                                                                                       (Sfântul Cosma Etolos)

Chiar de la început, creind Dumnezeu pe om, numaidecât l-a dus şi l-a predat în mâinile postului şi, ca unei mame iubitoare şi ca unui dascăl iscusit, i-a încredinţat mântuirea lui.                                                                                   (Sfântul Vasile cel Mare)

Ne-am îmbolnăvit prin păcat, să ne vindecăm prin pocăinţă. Iar pocăinţa fără post este neputincioasă. Îndreaptă-te, dar, înaintea lui Dumnezeu prin post.

                                                                                          (Sfântul Vasile cel Mare) 

Mulţi oameni, când vine vremea ca să intre în post, par că stomacul lor va fi sub împresurare îndelungată. De aceea au grijă să-l încarce cât se poate cu mâncare şi cu băutură. Aceiaşi oameni când ies din post, par că au petrecut o perioadă foarte îndelungată de foame şi de închisoare grozavă de la care abia s-au salvat. De aceea se îndreaptă fără nici o măsură spre mese şi mâncare, par că vor să piardă, din mâncarea fără saţ, tot ce au câştigat prin post.                                                            (Sfântul Ioan Gură de Aur) 

 Săracilor, primiţi postul, tovarăşul vostru de casă şi de masă!

Slugilor, primiţi postul, odihna necontenitelor voastre osteneli!        
Bogaţilor, primiţi postul, doctorul care vă vindecă bolile, ce vă vin din pricina prea multelor mâncăruri, postul care, prin schimbarea mâncărurilor, vă face mai plăcute bucatele de care vă săturaserăţi din obişnuinţa cu ele!   
Bolnavilor, primiţi postul, mama sănătăţii voastre!        
Sănătoşilor, primiţi postul, păzitorul sănătăţii voastre! 
                                                                                        (Sfântul Vasile cel Mare) 

Fără chemare nu este cu putinţă călugăria

Dialog cu maica Semfora Gafton, proinstareţa Mănăstirii „Sfânta Maria“ de la Techirghiol

Mariana Borloveanu

Cine a intrat măcar o dată în chilia maicii Semfora nu va uita niciodată dulceaţa de cireşe amare şi cafeaua aburindă, cu care măicuţa îşi întâmpină oaspeţii. După care începe să povestească, aşa cum numai ea ştie, despre zile frumoase, despre clipe de tristeţe, despre amintirile din lume sau despre trăirile monastice. Îşi aminteşte cu lacrimi în ochi de mitropoliţii Antonie şi Nestor, care i-au fost colegi de facultate, dar şi de bucuria de a-l fi avut îndrumător de licenţă pe părintele Dumitru Stăniloae. Pretutindeni în viaţă, de la copilul rebel, până la temeinicia neîncetatei rugăciuni, de la iniţierea în călugărie, până la desăvârşita înţelepciune de proinstareţă, totul a fost ascultare. Iar despre obştea de la Mănăstirea "Sfânta Maria" din Techirghiol, maica repetă la nesfârşit: "Am avut copii buni!"

 Se spune că această chemare spre viaţa monastică nu are vârstă, pe unii îi stăpâneşte din copilărie, pe alţii îi arde aproape de capătul vieţii. Vă mai amintiţi cum aţi descoperit drumul spre monahism şi ce trăiri v-au marcat pentru tot restul vieţii?

La mine s-a-ntâmplat totul încă din fragedă pruncie. Copil fiind, am avut o personalitate foarte puternică, iar ceea ce spuneam eu era aproape întotdeauna literă de lege. Unii puneau asta pe seama faptului că am fost singură la părinţi, dar nu poate fi vorba de răsfăţ sau altceva de genul acesta, atâta vreme cât am primit o educaţie sănătoasă, iar părinţii mei erau pe cât de simpli, pe atât de riguroşi când venea vorba de educaţie. În sudul Basarabiei, acolo unde eu am copilărit, oamenii erau profund religioşi şi începând de la orele de religie, până la slujbele de duminică, totul se făcea cu multă seriozitate, iar eu eram foarte atrasă de biserică. Atunci când ajungeam acasă, lucrurile aveau să se schimbe. Mă copleşea dintr-o dată singurătatea şi mă ascundeam printre salcâmii de pe răzor, iar când mă găsea unul din părinţi, îi spuneam că am venit să vorbesc cu Dumnezeu. Nu vă spun cum mă comportam atunci când trebuia să mergem undeva. Mama, sărmana, mă îmbrăca întotdeauna cu rochiţe curate, dar era suficient un moment de neatenţie din partea ei şi mă umpleam de ţărână din cap până-n picioare. Sigur o să vă amuze asta, dar haideţi să vă povestesc ceva şi mai ciudat, zic eu, mai ales pentru o fetiţă, cum eram eu atunci: întotdeauna păpuşile mele sfârşeau prin a fi înmormântate. Şi asta nu e tot! Îmi legam un prosop după gât, imaginându-mi-l ca pe un patrafir şi bălmăjeam un fel de slujbă, care se finaliza cu îngroparea păpuşii respective, într-o groapă în miniatură, dar care întotdeauna avea şi o cruce înfiptă în pământ. Nu ştiu ce să zic, cred mai de grabă într-o înclinaţie profund religioasă, pe care încă din copilărie am avut-o.

Dacă felul de a fi al unui copil implică atâtea valenţe comportamentale, mă-ntreb cum aţi reuşit până la urmă să găsiţi calea. Cum a putut copilul acela nonconformist să găsească drumul spre ceea ce îşi dorea? În sânul familiei, al comunităţii sau, pur şi simplu, într-o toală izolare de lume?

Cum vă spuneam, singurătatea era definitorie pentru mine, indiferent de trecerea anilor. Rătăceam ore în şir pe malul Dunării şi când mă convingeam eu că sunt singură cu adevărat, mă aşezam pe o piatră şi, cu privirea pierdută în undele apei, dădeam frâu liber dorinţei de a repeta cântările de la strană. Vă rog să mă credeţi că în momentul în care apusul soarelui se pierdea printre valuri, simţeam pur şi simplu mângâierea lui Dumnezeu, venită parcă în semn de răsplată peste privirea mea, dornică de rugăciune. Îmbinarea aceea de veghe şi cântare îmi dădea senzaţia unei clipe, pe care o doream a nu se mai termina niciodată. Şi nici nu s-a terminat, pentru că şi astăzi, când sunt la strană, simt că aici este locul meu dintotdeauna. Şi acum, ca şi atunci, cânt cu toată fiinţa mea întru slava lui Dumnezeu. A! Şi mai era un soi de singurătate, nici nu ştiu cum aş putea să o definesc. De când mă ştiu, am iubit locurile înalte. Tot în copilărie, mă urcam pe garduri şi mă rugam, gândind că-n felul acesta, rugăciunea mea va fi auzită mai lesne în ceruri. Trăiam permanent cu sentimentul că va veni o zi în care Bunul Dumnezeu va rândui astfel lucrurile, încât să pot rosti fie şi o singură rugăciune, în pustiul din vârful cel mai înalt de munte, acolo unde se zice că puterea rugăciunii este desăvârşită.

Dacă ar fi să definiţi un traiect al urcuşului dumneavoastră monastic, cum s-ar contura acesta, între dorinţa de a trăi monahismul, în pofida vicisitudinilor vremii, şi desăvârşirea spirituală, care vă aducea în preajma unor teologi de renume?

Ştiţi şi dumneavoastră ce mănăstiri minunate avem noi în Dobrogea, şi-atunci ne mai întrebăm de ce ne atrage viaţa monahală? Aşa cum vă spuneam, fără chemare nu este cu putinţă călugăria. Eu eram mic copil când am început să merg pe la mănăstiri şi n-am să uit niciodată ce m-a marcat în privinţa orientării mele de mai târziu. Un avvă foarte bătrân de la o mănăstire dobrogeană mi-a spus într-o bună zi: "Fetiţo, ţi s-a aprins candela călugăriei în piept!". Şi aprinsă a rămas pentru veşnicie! La 22 de ani am intrat la Mănăstirea Poiana Mărului, dar abia când eram în anul III la Facultatea de Teologie am fost tunsă în monahism. Frumuseţea monahismului abia de acum avea să înceapă să se vadă, să nu mai vorbim de anii de studenţie în care am avut colegi de excepţie: Antonie Plămădeală, fostul mitropolit al Ardealului; Nestor Vornicescu, fostul mitropolit al Olteniei; IPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, iar la licenţă l-am avut îndrumător pe părintele Dumitru Stăniloae. Eheeei (oftează), de-aici a început greul, pentru că în 1960 am fost alungate cu Decretul 410 din mănăstire şi a trebuit să lucrez ca necalificată, iar mai târziu contabilă la Galaţi la Episcopie, până în iarna lui 1967, când am fost reprimită la Mănăstirea Argeşului, ca ghid. Nimic nu se poate compara cu bucuria fără margini cu care am regăsit viaţa de rugăciune şi de trăire întru Hristos. La numai un an m-au numit stareţă la Mănăstirea "Sfânta Maria" de la Techirghiol şi de aici n-am mai plecat niciodată.

Cum erau primele ascultări pe care le-aţi deprins în vieţuirea monahală şi cum vedeţi viaţa de obşte din perspectiva de proinstareţă?

Primul gând pe care l-am avut imediat ce am început să pun bună rânduială în mănăstire a fost acela de a nu o dezamăgi pe cea care mi-a fost model în viaţa monastică, şi anume maica Varvara Grigorescu de la Mănăstirea Răteşti. De la ea am învăţat că nu poţi păstra o obşte desăvârşită decât dacă împărtăşeşti deopotrivă bune şi rele cu toate maicile din mănăstire, decât dacă le eşti alături tot timpul, atât la rugăciune, cât şi la toate celelalte ascultări. Unele au venit, altele au plecat, dar cele care au avut chemare cu adevărat pentru călugărie au rămas până astăzi împreună. Eu le-am considerat întotdeauna familia mea duhovnicească sau, aşa cum îmi place mie să spun, "am avut copii buni!". De când sunt proinstareţă mi-am regăsit singurătatea în meditaţie şi rugăciune. Maicile îmi sunt în permanenţă în preajmă, dar vine o vârstă când trebuie să pui mare preţ pentru a afla calea spre mântuire şi-atunci preocuparea de căpătâi a fiecăruia dintre noi trebuie să devină neîncetata rugăciune.

Rugăciuni la Înălţarea Sfintei Cruci

Rugăciunea Sfintei Cruci

Să se scoale Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui şi să fugă de la faţa Lui cei ce-L urăsc pe Dânsul. Să piară cum piere fumul, cum se topeşte ceara de faţa focului, aşa să piară demonii de la faţa celor ce-L iubesc pe Dumnezeu şi se însemnează cu semnul Crucii, zicând: Bucură-te, preacinstită şi de viaţă făcătoare Crucea Domnului, care alungi demonii cu puterea Celui ce S-a răstignit pe tine, a Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Care S-a pogorât la iad şi a călcat puterea diavolului şi te-a dăruit nouă pe tine, cinstită Crucea Sa, spre izgonirea a tot vrăjmaşul. O, preacinstită şi de viaţă făcătoare Crucea Domnului, ajută-mi mie cu Preasfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu şi cu toţi Sfinţii în veci. Amin.

Axion la

Înălţarea Sfintei Cruci

Rai de taină eşti, Născătoare de Dumnezeu, cea care ai odrăslit, nelucrat, pe Hristos, întru care lemnul Crucii, cel de viaţă purtător, pe pământ s-a sădit.

Pentru aceasta, acum înălţat fiind, închinîndu-ne lui, pe tine te mărim!