Învăţături despre postire

Pr.Simeon de la Pătrunsa a postit toată viaţa, iar la 101 ani a plecat la Domnul

Cu doi ani în urmă, Dumnezeu m-a învrednicit ca, în gura de rai de la Schitul Pătrunsa, să mă îmbogăţesc cu vorbele de duh ale celui care era atunci cel mai vârstnic trăitor din lumea monahală românească, părintele Simeon. Cu mare bucurie ne-a destăinuit despre ziua în care s-a călugărit, despre întregul său urcuş monastic, dar la ultima noastră întâlnire, cu două luni înainte de a muri, bătrânul Simeon avea să-mi dezvăluie cât de mult au însemnat postul şi asceza în formarea sa spirituală a vieţuirii în Hristos şi cât de importantă este, pentru cel care se hotărăşte să postească, parcurgerea fiecărei trepte, pe măsura râvnei duhovniceşti.

Drumul până în inima Munţilor Builei este foarte greu de parcurs, mai ales de cei mai puţin obişnuiţi cu suişul şi coborâşul printre stânci, unde rădăcinile proeminente ale fagilor îţi dau tot timpul senzaţia că trebuie să te agăţi de ele pentru a putea învinge muntele. Intrând în acea lume a permanentei ru­gă­ciuni, păşeam cu sfială, cu tea­ma să nu tulbur tăcerea ce picura cu mărinimie din candela cerului nefiresc de albastru. Şi cum chilia părintelui se afla în imediata apropiere a bisericii, m-am îndreptat într-acolo, dar în clipa imediat următoare m-a strigat bătrânul Simeon, care trebăluia prin curtea mă­năs­ti­rii, arătându-se foarte bucuros de întâlnirea noastră. Ceea ce nu ştiam eu însă la vremea aceea era faptul că aceasta avea să fie şi ultima noastră în­tre­ve­dere. În acea zi de sâmbătă, a vorbit mai mult părintele, iar zâmbetul nu i-a pierit nici măcar o clipă de pe chipul nefiresc de senin. Şi ca o recompensă pentru faptul că am învins muntele, ne-a invitat în chilia sa, unde am băut ceai de urzici şi am mâncat mere coapte. N-am să uit niciodată ziua aceea, cum n-am să uit nici cele trei ceasuri pe care le-am petrecut în cămăruţa extrem de mică, unde părintele ne-a vorbit des­pre cumpătare şi treptele postului, musai de urmat.

Temeinicia postului a deprins-o din familie

Toţi călugării de la Pătrunsa trăiesc după reguli atonite, iar posturile aspre sunt ţinute în asceză şi priveghere. Până la tainele vieţuirii din acest colţ de lume, părintele Simeon îşi amin­teşte că şi în familie posturile îşi aveau regulile lor destul de stricte. Copilul de atunci se numea Victor Gomoiu şi a crescut într-o familie de res­pectabili intelectuali din Me­he­dinţi, de la Vânju Mare. Insis­tând asupra rigorilor pe care bă­trânii le aveau în privinţa postului, l-am rugat pe părintele Si­me­on să ne dea reţeta lon­ge­vi­tă­ţii, dar şi a sănătăţii celor din familia sa. Şi atunci, ca şi acum, ri­gorile postului se bazau pe acelaşi temei, fără ceartă, fără patimă, fără mâncare de dulce. Ceea ce este important în po­ves­tea de viaţă a bătrânului se referă la cu totul altceva. Când nu era post, şase zile din săp­tă­mâ­nă, toată lumea, indiferent de munca pe care o depunea, mân­ca doar legume şi fructe. Du­mi­ni­ca era singura zi a săptămânii în care se putea mânca şi carne, pe lângă care era voie ca fiecare să poată bea un pahar cu vin. Părintele nu-şi aminteşte să-l fi durut vreodată ceva şi nici medicamente nu a luat niciodată, dar nici nu s-a simţit vreodată atras de îmbuibarea pântecelui. Ceea ce a ţinut cu orice preţ să ne mai spună a fost faptul că, în familia sa, deşi erau intelectuali, nimeni nu renunţa la munca fizică, în grădină, în livadă, la câmp, oriunde, dar toată lumea muncea, zi de zi. „Mişcarea pune sângele la trea­bă, îl clocoteşte şi nu-l lasă să lâncezească. Dacă nu munceam zi de zi şi dacă nu mă hrăneam cu poame şi verzituri, vă spun eu că nu mai apucam suta de ani!“  Aşa am desluşit secretul lon­gevităţii monahului: a mun­cit tot timpul, n-a luat niciodată medicamente, carne a mâncat doar duminica şi nu i-au lipsit legumele şi fructele. 

 „Când ai pântecele plin, nu te mai poţi gândi la rugăciune“

„Eu am trăit atâţia ani pentru că aceasta a fost voia Domnului, dar niciodată n-am fost vrednic de treptele cele de sus ale postului pustnicesc. Am postit cu râvnă şi priveghere, dar ca să fii un postitor desăvârşit e lucru mare. Ţineţi minte ce vă spune moşul Simeon, că nu poţi să posteşti cum se cuvine decât dacă urci treaptă cu treaptă, până unde îngăduie Bunul Dumnezeu!“ Şi aşa, încet şi clar, ca la şcoală, ne-a învăţat părintele Simeon care sunt treptele postului desă­vârşit:

„Treapta întâi. Carnivorii, care mănâncă întotdeauna car­ne. Aceştia sunt în treapta cea mai de jos a postului şi, chiar dacă se înfrânează uneori de la mâncare, ei nu pot spori niciodată în rugăciune.

Treapta a doua. Lactove­ge­ta­ri­enii, care nu mănâncă niciodată carne, ci numai lapte, brân­ză, ouă şi tot felul de legume fierte. Aceştia sunt în treapta a doua a postului, pe care o ţin de obicei călugării din mănăstiri şi uneori mirenii.

Treapta a treia. Vegetarienii, care mănâncă numai zarzavaturi şi legume fierte sau nefierte. Rânduiala aceasta formează trea­pta a treia a postului şi o ţin că­lugării cei mai râvnitori din mănăstiri. De aici încolo încep treptele postului cele mai aspre, pe care păşesc, de obicei, că­lu­gării sihaştri şi pustnicii cei mai nevoitori.

Treapta a patra. Fructiferii, care mănâncă o dată pe zi pâine şi fructe nefierte, fără a gusta vreodată altfel de hrană. Cine a ajuns la această treaptă a postului, acela poate stăpâni cu uşurinţă trupul şi gândurile şi poate spori repede pe calea rugăciunii.

Treapta a cincea. Cerealierii - la această treaptă ajung călu­gă­rii, mai ales cei din sihăstrii şi pust­nicii, care mănâncă o dată pe zi numai pâine pustnicească şi boabe muiate de grâu, porumb, mei, linte, mazăre etc.

Treapta a şasea. La aceasta ajung cei care mănâncă numai hra­na uscată, cei mai râvnitori. Cei care petrec în această nevo­in­ţă mănâncă numai pesmeţi de pâine muiaţi în apă, cu sare sau puţin oţet, o dată pe zi şi cu mă­sură.

Treapta a şaptea. Hrana sau mana dumnezeiască este ultima şi cea mai înaltă treaptă a postului călugăresc, la care ajung foar­te puţini dintre asceţi, după o îndelungată nevoinţă, întăriţi cu darul Sfântului Duh. A­ceştia se îndestulează numai cu Prea­curatele Taine, adică cu Trupul şi Sângele lui Hristos, pe care le primesc o dată sau de două ori pe săptămână, fără a mai gusta ceva decât numai apă. Când ai pântecele plin, nu te mai poţi gândi la rugăciune şi-ncepi să scârţâi din toate mădularele. Eu m-am ferit toată viaţa de asta şi am ajuns la 101 ani!“

A aţipit părintele Simeon, iar noi am ieşit încet din chilie, sa­lutându-l printr-o simplă privire şi am plecat îmbogăţiţi sufle­teşte, lăsându-l să-şi continue som­nul. Un somn pe care-l doarme şi azi, trupul său odihnindu-se în cimitirul schi­tului. Dar sufletul părintelui Simeon ne veghează din lumea drep­ţilor!

Autor: Mariana Borloveanu

Sfântul Antonie cel Mare, părintele monahilor şi al celor rătăciţi

Puterea harică a pustiei în cea mai veche mănăstire din lume

Autor: Mariana Borloveanu

Într-o imensitate spirituală aparte, “părintele monahilor” veghează ca cei care doresc să primească binecuvântarea rugăciunii ascetice a Sfântului Antonie cel Mare, să poată gusta şi din puterea harică a pustiei Egyptului. După un drum lung şi anevoios prin deşert, după înfruntarea unor stânci a căror imensitate îţi dă fiori, când păşeşti pe poarta Mănăstirii Sfântului Antonie şi simţi boarea blândă a palmierilor care străjuiesc sfântul lăcaş, începi să te rogi fără să-ţi dai seama. Impresionantă stare, având în vedere permanenta nevoinţă a sfântului, în lupta neîncetată cu diavolii. Acesta este duhul pustiei, al sfântului care a renunţat la tot şi a pus dumnezeiesc început al rugăciunii monastice, al sfântului care a trăit şi a plecat la Domnul în asceză şi neâncetată rugăciune.   

                                                                                                                                                                  Zi toridă în plin deşert, cu binecuvântare şi nevoinţă pe măsura imensităţii spirituale a locului.Rugăciunea în pustiul Egyptului îşi are dimensiunile proprii, având în vedere drumul pe care trebuie să îl parcurgi până acolo. Călătoria prin deşert, este ea însuşi o neâncetată rugăciune, având în vedere nevoinţa la care te obligă acele locuri. Privind spre munţii stâncoşi, la început am trăit senzaţia că niciodată nu-i voi putea înfrunta. Pe măsură ce înaintezi spre Al Zaafarana, te simţi împins de o forţă interioară nebănuit de puternică, pentru ca revelaţia acestui popas spiritual să o trăieşti din plin la poalele munţilor Al-Qalzam, acolo unde dintr-o dată se iveşte ca din pământ o fascinantă bijuterie a deşertului. Mănăstirea Sfântul Antonie cel Mare, acest lăcaş sculptat din uriaşe blocuri de piatră, este parcă voit ascuns între culmile uriaşe ale munţilor care înconjoară Marea Roşie. Acest uriaş lăcaş monahal se întinde pe aproape 10 hectare, cuprinzând toate cele şapte biserici ale aşezământului. Aproape că nu este nevoie să se precizeze de când datează aceste vetre monastice, pentru că harul pe care îl simţi încă se la intrare, confirmă faptul că Mănăstirea Sfântul Antonie cel Mare este cea mai veche mănăstire din lume, că aici îşi are începutul asceza şi nevoinţa călugărilor de pretutindeni.

Faptul că a rămas orfan de tânăr, la vârsta de 18 ani, a făcut ca Sfântul Antonie cel Mare să devină mai sensibil la mesajul Sfintei Evanghelii. Chemarea la pustnicie a simţit-o în timpul Sfintei Liturghii, la auzul cuvintelor Mântuitorului : “Dacă voieşti să fii desăvârsit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi” (Matei 19, 21). Întorcându-se acasă, primul lucru pe care l-a făcut a fost acela de a-şi duce sora într-o comunitate de fecioare, după care, sfântul şi-a vândut toate proprietăţile şi toate bunurile, iar banii i-a dăruit săracilor. Din clipa aceea, s-a retras în post şi rugăciune, nevoindu-se într-o colibă de lângă satul său natal. A făcut apoi ascultare pe lângă un ascet care stăpânea cu rigurozitate calea pustniciei, iar când a simţit că a sosit vremea să se nevoiască de unul singur, Sfântul Antonie s-a retras la marginea deşertului, într-un loc în care, zile şi nopţi se lupta din răsputeri pentru a face faţă atacurilor diavoleşti. Cu toate astea sfântul a iubit mult viaţa monastică din pustiul Egiptului. Ajuns la desăvârşirea duhovniciei, a rămas pentru o vreme la Nitria si Sketis. În ltimii ani ai vieţii s-a retras împreună cu doi dintre ucenicii săi în adâncul pustiei, pe muntele Kolzim. Unul dintre aceştia, Sfântul Atanasie cel Mare, ne-a lăsat cele mai relevante mărturii despre Sfântul Antonie, dintre care şi aceea a trecerii sfântului la cele veşnice:  “… mă văd singur chemat de Domnul; iar voi treziţi-vă, ca pustnicia voastră cea veche sa nu o pierdeţi, ci ca si cum aţi face început de pustnicie, aşa sârguiţi-vă să păziţi osârdia voastră întreagă. Că ştiţi pe diavolii cei ce vă bântuiesc, ştiţi cum sunt de sălbatici, dar neputincioşi cu puterea; deci, nu vă temeţi de dânşii, ci mai vârtos să credeţi în Hristos de-a pururea. Apoi, ca şi cum fiecare aţi muri, aşa să vieţuiţi, luand-aminte şi pomenind sfatuirile pe care le-aţi auzit de la mine…să nu lăsaţi pe nimeni să ia trupul meu şi să-l ducă în Egipt, ca nu cumva să-l pună în casele lor, după cum au obicei, căci pentru aceasta am venit aici în munte. Ştiţi cum de-a pururea opream pe cei ce fac aceasta şi le porunceam să înceteze un obicei ca acesta; deci, voi îngropaţi trupul meu şi sub pământ ascundeţi-l. Apoi să păziti taina între voi, ca nimeni să nu ştie locul, afară de voi singuri. Iar eu la învierea morţilor îl voi lua nestricăcios de la Mântuitorul… şi mântuiţi-vă fiilor, fiţi sănătoşi; că Antonie acum se mută şi nu mai este împreună cu voi". După cum a dorit, aşa a şi fost îngropat şi ascuns, astfel încât nimeni în afara celor doi ucenici, nu a aflat unde este locul acela. Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte pe Sfântul Antonie cel Mare în ziua de 17 ianuarie.

Cuvânt de învăţătură al Sfântului Antonie cel Mare: "Pecetluiţi-vă cu semnul crucii pe voi înşivă şi casa voastră şi vă rugaţi. Veţi vedea pe demoni făcându-se nevăzuţi, căci sunt laşi şi se tem foarte mult de semnul Crucii Domnului. Se mistuiesc îndată, mai ales dacă omul se întăreşte cu credinţa şi se împrejmuieşte cu semnul crucii".

Sfântul Gheorghe Hozevitul, mare făcător de minuni

Un Cuvios mult ajutător din Pustiul Iudeii

Cuviosul Gheorghe Hozevitul, pe numele de mirean Grigorie, s-a născut dintr-o familie de buni creştini, din ostrovul Ciprului. După moartea părinţilor săi, se gândea din ce în ce mai des la viaţa pustnicească, motiv pentru care, urmează calea fratelui său mai mare, Heraclid, care vieţuia ca şi pustnic deja de mai mulţi ani în lavra Calamonului, pe malurile Iordanului. Acesta considerându-l însă prea tânăr pentru viaţa de pustie, l-a dus la Mănăstirea Maicii Domnului de la Hozeva, unde a fost încredinţat unui bătrân foarte aspru. Cu toate astea, el i s-a supus lui cu blândeţe, răbdare şi smerenie, ca şi cum însuşi Domnul ar fi lucrat prin el. Primise haina călugăriei, când, o întâmplare neobişnuită avea să-I schimbe viaţa. Într-o zi, plecând să aducă apă de la râu, a întârziat, iar bătrânul său i-a tras o palmă de faţă cu toată obştea. În clipa aceea mâna călugărului s-a uscat şi i-a înţepenit. După îndelungi ceasuri de rugăciune, ale Cuviosului Gheorghe înaintea mormintelor sfinţilor părinți din mănăstire, mâna bătrânului s-a însănătoşit, iar uscăciunea a dispărut ca prin minune. Este momentul din care sfântul a devenit făcător de minuni.

 Pentru a scăpa de slava oamenilor, Sfântul Gheorghe a fugit şi s-a dus la fratele său, la Calamon, unde s-au nevoit ani îndelungaţi împreună. El îl asculta în toate şi îl cinstea ca şi pe părintele său după Dumnezeu, nu ca pe fratele său trupesc. Niciodată nu s-a împotrivit la nimic, sporind pe zi ce trecea în rugăciune, iar ca mâncare se mulţumea cu câteva resturi mucegăite pe care le ţineau pentru ei de la o săptămână la alta. După moartea fratelui său s-a întors la mănăstirea lui de metanie, Hozeva, unde egumenul l-a primit cu bucurie. După ce i s-a dat o chilie deosebită,  acesta a ales să ducă o viață aparte. Trăia zăvorât toată săptămâna, în rugăciune şi nevoință şi venea în obşte numai duminica, dând cuvânt de folos pentru fraţi şi să primind spovedania gândurilor lor. La plecare, aduna întotdeauna câteva rămăşiţe de la masa de obşte, pe care le usca la soare şi le mânca în timpul săptămânii. 

 Atacurile diavolilor încercau ades să-l oprească de la nevoința sa, dar el nu-şi întrerupea cu nici un chip rugăciunea şi nu rostea niciodată vreun cuvânt, fără să primească  semn de la Dumnezeu. Aşa a reuşit Cuviosul Gheorghe să dobândească nebănuită putere asupra duhurilor necurate. Deşi ajunsese la acea trăire de a nu mai judeca pe nimeni, era nemulţumit de râvna scăzută a părinţilor şi îi mustra pe cei care se mândreau cu vechimea anilor de mănăstire, defăimându-i ades pe mireni şi pe păcătoşi. Sfântul avea convingerea că : “nu poţi să te apropii de Dumnezeu, dacă nu eşti în pace cu aproapele tău. Toate păcatele şi patimile au ca izvor mândria şi duc la moarte. Iar ascultarea şi supunerea către Domnul sunt viaţă, bucurie şi lumină”. I-a învăţat întotdeauna pe ucenicii săi să se elibereze de patimi prin frica de Dumnezeu şi prin nevoinţă, lacrimi, rugăciune şi post. Acesta spunea că trebuie să se întreacă unii pe alţii în smerenie, păzindu-se de orice judecată şi invidie, ca să ajungă la sfânta dragoste, care este însăşi legătura desăvârşirii.

 A rămas la Hozeva, zăvorât până la sfârșitul zilelor, avându-l alături pe ucenicul său Antonie. Datorită puterii rugăciunilor lui, mănăstirea n-a dus niciodată lipsă de pâine și de apă pentru oaspeții veniți de pretutindeni. Când a simţit că i se apropie sfârșitul, l-a chemat la el pe ucenicul Antonie. Din binecuvântate pricini, fiind ocupat cu slujirea oaspeţilor, acesta n-a putut să vină în clipa aceea. Spre miezul nopţii, când a ajuns Antonie, Cuviosul Gheorghe l-a sărutat frăţeşte, după care a zis: „Ieşi suflete al meu! Du-te către Domnul!”. Ajuns la vârful nepătimirii şi umplându-se de darul Sfântului Duh, şi-a aflat odihna durerilor şi ostenelilor sale, mutându-se către Domnul său cel dorit. Sfintele sale moaşte se pot cinsti în biserica mănăstirii, iar cei care ajung acolo simt binefacerea atingerii lor.

 Cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns şi eu la Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul, din Pustiul Iudeii. Iniţial, biserica din această sfântă mănăstire era închinată Maicii Domnului. Astăzi, doi mari nevoitori ai pustiei, vegheză la pacea sfântului lăcaş: Sfântul Gheorghe Hozevitul şi Sfântul Ioan Iacob de la Neamt ( Hozevitul). În timp, s-au făcut reconstruiri şi adausuri care vin în slujba monahilor, dar harul sfinţilor de la Hozeva se simte pretutindeni.

Amin!

Toată viaţa am ars de dorul lui Dumnezeu

Impresionanta poveste de viaţă a maicii Teodosia   
          

Autor: Mariana Borloveanu

O poveste de viaţă născută din dor, trăită cu dor şi-mplinită din dor de dor. Eu personal, am perceput-o ca pe un dar, primit în sfântă zi din Postul Naşterii Domnului, în chilia caldă a maicii Teodosia. Copil sărac, plecat cu oile spre Frăsinei, L-a întâlnit pe Dumnezeu la Schitul Iezer, într-o desăvârşită lume a rugăciunii. Un nemilos decret al vremii a aruncat-o în vâltoarea vieţii din lume, unde s-a căsătorit şi Dumnezeu a binecuvântat-o cu cinci copii. În toţi aceşti ani, în care a ars de dorul mănăstirii şi-a crescut copiii cu dragoste. Soţul însă, a trăit toată viaţa cu gândul că într-o bună zi, nimic n-o va putea opri şi se va întoarce la mănăstire. Aşa s-a şi întâmplat, dar cu acceptul acestuia. Venind împreună la prăznuirea Sfântului Antonie de le Iezer, maica a rămas pentru totdeauna în mănăstirea pentru care sufletul său a ars neâncetat.

 De unde a început acest drum care, cu toate suişurile şi coborâşurile lui, a fost tot timpul sub binecuvântarea lui Dumnezeu?

Eram copil, acasă la părinţi, aveam vreo paisprezece ani. Într-o zi a venit la noi un  părinte Ioil, de la Frăsinei, care observând că o tot trăgeam de mânecă pe mama, a întrebat-o ce vreau? Parc-o aud şi acum: “Ce să vrea părinte, vrea să mergă cu sfinţia voastră, parcă ea-i de mănăstire…”. Şi voia Domnului a fost ca în scurt timp, să plec la mănăstire, împreună cu verişoara mea, Domnica. De fapt noi, împreună puserăsem la cale totul, eu fiind fascinată de ceea ce-mi povestea despre cei doi fraţi ai săi, care se călugăriseră la Frăsinei. Dumnezeu a rânduit totul. În primăvara aceea, după o iarnă grea, stareţul Simeon de la Frăsinei venise să ia un car cu fân de la tata Pătru. Şi pentru că de-acum unchiul meu le dăduse şi pe cei doi fii şi oile şi fânul, călugărul îi spune că în curând va veni să ne ia şi pe noi. Şi uite-aşa, marţi după Paşti, am plecat de-acasă, pe jos. Am dormit o noapte la nişte gospodari din Ţara Loviştei, o noapte la Cozia, după care, am rămas la Frăsinei, jos, unde au voie femeile, iar sâmbătă părintele Ioil ne-a dus la Iezer.

Un vis împlinit: m-am călugărit la 18 ani

Cum aţi perceput vieţuirea în această sihăstrie şi care au fost trăirile pe care le-aţi avut cu fiecare ascultare în parte?

Acesta era cu adevărat locul la care visasem atâta vreme, fără să ştiu. Am coborât în aripa veche a clădirii, acolo unde câteva dintre maici ţeseau la război. Bine-nţeles că imediat mi-am vârât degetele printre firele de lână, ştiind de acasă cum se ţese la un război, lucru care a încântat-o pe maica stareţă încă de la început. Am plecat însă acasă, pentru ca maica să-şi dea seama dacă într-adevăr ardeam după Dumnezeu. Bine-nţeles că de Rusalii eram deja înapoi. Aici am ţesut, am cărat piatră, am fost şi paracliser atunci când era nevoie, am făcut şi şcoala monahală şi alte ascultări. Atâta timp cât un călugăr se află sub ascultare, este acoperit şi ferit de rele în fiece clipă. M-am călugărit la optsprezece ani, eu devenind maica Teodosia, iar verişoara mea, maica Varvara. Vă daţi seama cât de mare era bucuria! În clipa aceea credeam că avea să ţină o veşnicie, dar din păcate după numai doi ani aveam să cad de-acolo de sus, într-o prăpastie a celei mai cumplite dureri sufleteşti.

Un decret comunist ne-a alungat din mănăstiri

Cum au fost anii în care, fără de voie, aţi ajuns din nou în lume şi cum aţi reuşit să ţineţi departe ispitele?

Decretul 410 ne-a lovit din plin şi până la sfârşitul anului 1960, aveam să plecăm una câte una, spre durerea şi suferinţa tuturor. În ziua de Buna Vestire, după slujbă am plecat împreună cu părinţii, care veniseră după mine şi după maica Varvara. Părinţii erau şi ei săraci, motiv pentru care, după Paşti ne-am angajat la fabrică, la Tălmaciu. De voie, de nevoie, a trebuit să renunţăm la hainele călugăreşti şi să ne conformăm rigorilor fabricii. Imaginaţi-vă cum e să te trezeşti dintr-o dată, din liniştea privegherilor , în haosul unui cămin de nefamilişti.  Mi-a fost foarte greu, motiv pentru care am hotărât să mă căsătoresc, decât să cad pradă ispitelor lumeşti. Soţul meu provenea şi el dintr-o familie modestă, ceea ce a făcut să cunoaştem greul mult prea devreme. După ani şi ani de stat cu chirie, am primit un apartament, unde încet, încet, ne-am încropit cam ceea ce este necesar într-o familie, după care Bunul Dumnezeu ne-a dăruit cinci copii.

“ Fă ce-ai face şi-ntoarce-te la locul tău!”

Se mai aprindea când şi când dorul de mănăstire?

A fost o perioadă foarte grea, iar eu plângeam zilnic. Nu era zi de la Dumnezeu în care să nu mă gândesc la mănăstire. Anii au trecut, cei cinci copii au crescut şi ei, i-am dat la şcoli, s-au căsătorit…şi dorul meu cel mare s-a reaprins, mai viu, mai puternic. De câte ori  mergeam la vreo nuntă sau un botez, ochii soţului meu erau numai la mine, încercând să mă protejeze cumva de întrebarea care de-acum mă obseda: “ Ce caut eu aici?”. Între timp l-am căutat pe părintele Mina de la Schitul Cornetu, ale cărui cuvinte mi s-au înfipt ca un cuţit în rană: “Întoarce-te acum, când s-a aprins flacăra, pentru că dacă se va mai stinge o dată, stinsă va rămâne pe veci!”. Am trecut apoi pe la Mănăstirea Turnu, dar am plecat şi de-aici cu inima arsă de ceea ce avea să mă-ntrebe părintele Neofit la despărţire: ” Când te-ntorci?”. Hotărârea aveam să o iau la Sihăstria, în chilia părintelui Cleopa, care m-a sfătuit: “ Fă ce-ai face şi-ntoartce-te la locul tău!”.Era greu să conştientizeze un călugăr, trăirile unei persoane, care trăieşte sub Sfânta Taină a Cununiei.

Soţul meu a trăit toată viaţa cu teama că mă voi întoarce la mănăstire

Şi iată că astăzi, vă regăsesc în chilia de la schit. Cum au acceptat până la urmă cei din familie, ca într-o bună zi să vă-ntoarceţi la viaţa monahală?

Când Dumnezeu a hotărât acest lucru, nimeni şi nimic nu m-a mai putut opri. Era într-o sâmbătă, când cu mare greutate ( cred că soţul presimţea ceea ce avea să se întâmple) am reuşit să-l conving să mergem împreună la hramul Sfântului Antonie de la Iezer. Nimic premeditat. Am ajuns la Iezer, cu sentimentul că mă-ntorc de undeva, acasă. Parcă-l văd şi azi pe Înalt Preasfinţitul Irineu, care pe vremea aceea era la Râmnic şi care venise să slujească la Priveghere. Am primit cu mare bucurie binecuvântarea, după care maica stareţă, care tocmai venise, i-a spus în câteva cuvinte povestea mea. Privindu-mă cu blândeţe mi-a spus: “ Maică Teodosia, dar când ne-ntoarcem, ce-I dăm lui Dumnezeu, drojdia?”. Am simţit că pică cerul pe mine, de tulburare şi de ruşine şi i-am explicat că dacă ar fi după mine, eu aş rămâne şi acum. Am rămas cu lacrimi în ochi. A doua zi, după Sfânta Liturghie, soţul meu a mers de bună voie la episcop, spunându-i că doreşte să dea semnătura de care este nevoie, pentru ca eu să mă pot întoarce la mănăstire. Ceea ce nu ştia soţul meu, a fost faptul că eu aveam să rămân chiar din clipa aceea acolo, iar el a plecat înlăcrimat, dar cu mulţumirea aceea de bun creştin, care mi-a redat libertatea. Eu, în schimb, îmi regăsisem pacea sufletească, pe care de-atâta vreme o aşteptam. Zile la rând mergeam pe marginea râului Iezer şi strigam din toată fiinţa mea:“Slavă Ţie Doamne, slavă Ţie!”. De-atunci a mai venit pe la Iezer, dar numai pentru a ne ajuta cu ce mai era nevoie. Şi asta până-ntr-o zi, când, după o îndelungată suferinţă, a trecut la Domnul. Am fost înainte de asta cu părintele Siluan, care l-a spovedit, l-a împărtăşit şi i-a citit toate dezlegările de cuviinţă.

 Acum s-au liniştit cu toţii, copiii îşi văd de viaţa lor şi nu mai trăiesc cu povara acelui dor,  pe care tatăl lor l-a luat cu el în mormânt. Iar eu dau slavă lui Dumnezeu că m-am întors ACASĂ! Nimic în lumea asta nu se poate compara cu rugăciunile şi privegherile din mănăstiri.  

O noapte de rugăciune în pustie

În lumea sihaştrilor , dincolo de tărâmul  tăcerii

Autor: Mariana Borloveanu

De multă vreme încerc să mă nevoiesc printre pustnici, în ideea de a încerca să trăiesc o clipă de înălţătoare rugăciune, în munţi, printre sihaştri. E greu ca o păcătoasă ca mine să năzuiască la astfel de trăiri, dar şi mai greu este să cauţi locuri ale neâncetatei rugăciuni şi să simţi că ele sunt din ce în ce mai departe. Am tot umblat prin sihăstrii, dar n-am îndrăznit să spun nimănui, nici măcar duhovnicului meu, că ceea îmi doream cel mai mult era să pot trăi măcar o clipă de rugăciune, în preajma unui pustnic. Am primit acestă binecuvântare, atunci când nu mai speram. A trebuit să priveghez o noapte în pustie pentru a înţelege că lucrul cel mai de preţ pentru un pustnic este tăcerea.

Dorinţa de a întâlni un pustnic

 Zi ploioasă şi rece, cu o cromatică ce curge parcă din ceruri şi un peisaj dumnezeiesc. Iar eu trăiesc lumina unei împliniri, desprinse parcă dintr-o filă de carte. Câteva săptămâni am avut bucuria să stau într-o chilie a unei maici care din binecuvântate pricini a trebuit să plece pentru un timp în Ţara Sfântă. Toată această perioadă era la vremea aceea ceva unic, nebănuit de frumos. Chilia aceea mică, în care candela nu se stingea niciodată, mi-a dat atâta pace sufletească şi atâta linişte, încât simţeam nevoia să mă rog încontinuu. Până şi cele câteva nopţi în care am dormit pe jos, cedând pătuţul meu călugăresc unei surori foarte evoluată în rugăciune, au fost prilej de mare bucurie, sora aceea fiind o fostă mare actriţă a tearului românesc. În sihăstria aceasta din creierul munţilor, fiecare clipă înseamnă rugăciune. Slujbele şi deopotrivă ascultările, încep şi se termină cu rugăciuni, pe care fiecare le trăieşte într-un mod tainic. În fiecare zi am bătut cărările ce duc spre pustnicele din munţi, dar toate drumurile se frângeau parcă în faţa dorinţei mele nebune de a zări măcar un colţ de bordei, despre care tot auzisem vorbindu-se. Într-o seară, pe când tocmai mă pregăteam să merg la biserică, o măicuţă firavă, cu privirea în pământ a trecut pe lângă mine, aşa, ca o adiere. Era o pustnică, ce coborâse la Priveghere. Am mers imediat lângă ea, am salutat-o şi am încercat să schimb câteva cuvinte. Mi-a răspuns şoptit la salut, timp în care i-am surprins mâna ce luneca pe metanier, semn că îşi continua rugăciunea. Mi-am dat seama de gafa pe care o comisesem şi cum nimic nu se mai putea întoarce, am intrat gânditoare la Priveghere. Peste mult timp, aveam să aflu că Parascheva era una dintre cele mai tăcute pustnice ale acelor locuri.

 Binecuvântarea unei nopţi de Priveghere

Era într-o zi de vineri, pe la prânz, când s-a întors măicuţa care mă găzduise. Mi-am făcut bagajul, dar am lăsat rucsacul în chilie, urmând ca mai pe seară să pornesc către casă. Între timp, a venit duhovnicul meu şi m-am dus să mă spovedesc înainte de drum. Dar pentru că mai erau câteva măicuţe care îl aşteptau pe părintele, m-am întors în chilie să-mi iau ceva de citit, luând o carte la întâmplare: “O noapte în pustia Sfântului Munte” de Hieroteos Vlachos. Încă de la primele pagini m-a cutremurat: “ Este un semn al dragostei Sfinţilor Părinţi pentru noi, dezvăluindu-ne culmile vieţii duhovniceşti şi încurajându-ne să nu fim şovăielnici în eforturile noastre de a le ajunge, arătându-ne în acelaşi timp primii paşi pe care noi, cei neâncercaţi trebuie să-i facem. Astfel această lucrare nu prezintă doar starea cea desăvârşită a rugăciunii, ci ne introduce şi în stadiile sale cele mai de jos pentru ca şi fraţii noştri din lume să o poată practica, spre întărirea sufletească şi spre sfinţirea lor.” Pierdusem notiunea timpului. Am tresărit ca dintr-un vis frumos, atunci când o măicuţă mi-a spus că pot să intru. După Sfânta Taină  a Spovedaniei, aveam să primesc vestea cea mare, am primit binecuvântarea de a pleca în pustie pentru o noapte de priveghere. Aici, simt că mi se termină cuvintele…nu pot să vă descriu starea aceea…la un moment dat, nu ştiam dacă sunt în cartea mea…sau, tocmai am primit darul mult visat: o noapte în pustie!

 Eu, cu păcatele mele, singură în pustie

 Am dat slavă lui Dumnezeu şi pe la ora trei după amiază am pornit la drum, însoţită de o măicuţă. Drum greu, printre stânci, urcuşuri greu accesibile, dar toată această sălbăticie a pustiului este de o frumuseţe aparte. Cât am urcat muntele, s-a lăsat întunericul. Am ajuns. Trag aer rece în piept şi-mi vine să strig: Opreşte-te clipă! Acum! Totdeauna! Acum! Ne-am oprit lângă o troiţă, la locul de rugăciune. Au trecut şapte ore de când am plecat din sihăstrie. Maica simte că dau semne de foame (deşi n-aş fi recunoscut pentru nimic în lume) şi scoate câteva fructe, seminţe şi apă. Mi s-a părut cea mai săţioasă mâncare din viaţa mea. Cină pustnicească şi rugăciunile obişnuite la vremea mesei. Gata, de-acum ne vedem de rugăciune. Maica şi-a luat metanierul şi-n timp ce se îndepărta, mi-a spus că în pustie fiecare se roagă în locul în care se simte cel mai aproape de Dumnezeu. Doar Privegherea se face împreună. Se apropia miezul nopţii. Eu, cu păcatele mele, singură în pustie. Mi-am amintit că primul lucru pe care trebuie să-l faci într-o astfel de situaţie, este acela de a-ţi învinge frica. Nu pot să vă descriu stările pe care le-am trăit, nici cele de totală eliberare şi pace a sufletului, nici pe acelea în care orice foşnet îmi dădea fiori. Salvarea a venit de la un sihastru drag sufletului meu, care exact la miezul nopţii a apărut ca din senin. Nu comentez în niciun fel acest moment, pentru care toate cuvintele din lume ar fi de prisos. A venit şi maica şi am privegheat împreună până la răsăritul soarelui. Cum este Privegherea în pustie? Încă nu am puterea să vorbesc despre asta.

 “Lumea sihaştrilor trebuie să rămână cu tainele ei”

A trebuit să priveghez o noapte în pustie pentru a înţelege că lucrul cel mai de preţ pentru un pustnic este tăcerea. Din noaptea aceea viaţa mea s-a schimbat. Au mai urmat şi alte trăiri, intense, profunde, iar rugăciunea din pustie s-a conturat pentru totdeauna într-o imensă taină a tăcerii. Am înţeles acolo, în locul primenirii mele spirituale, care este dimensiunea vieţii împărtăşită prin tăcere:” Căci viaţa fără de cuvânt mai mult foloseşte decât cuvântul fără viaţă. Viaţa şi tăcând foloseşte, iar cuvântul şi strigând supără. Dar dacă şi cuvântul şi viaţa se vor întâlni, fac o icoană a toată filosofia“ (Avva Isidor Pelusiotul). Aceste înălţătoare trăiri au fost definitorii în ceea ce priveşte relaţia pe care ulterior am avut-o cu pustnicii. Nu ştiu de ce Dumnezeu a îngăduit ca o păcătoasă ca mine să trăiască o astfel de-mplinire duhovnicească, dar ştiu cu certitudine că pentru nimic în lume n-aş mai îndrazni să-ncalc tărâmul acela nescris, prin care orice sihastru rămâne într-o lume a lui, el şi Dumnezeu, ancorat într-o neâncetată rugăciune. N-am să uit niciodată cuvintele pe care duhovnicul sihaştrilor mi le-a spus înainte de a ne despărţi: “ Lumea aceasta a sihaştrilor trebuie să rămână cu tainele ei, netulburată de oamenii din lume. Sihaştri sunt acolo şi acolo trebuie să rămână, pentru că altfel rostul lor se pierde, iar viaţa noastră a tuturor are nevoie de rugăciuni care să ne ridice din căderile noastre. Doar neâncetata lor rugăciune mai poate salva omenirea, pustnicia fiind arma secretă a Ortodoxiei. Dacă lumea ar merge acolo, în pustie, atunci rugăciunile lor şi-ar pierde puterea, iar noi avem mare nevoie mila lui Dumnezeu. Să încercăm să respectăm rugăciunea pustnicilor şi să nu le tulburăm liniştea.”  Conştientizând faptul că tăcerea acestor pustnici este ziditoare înainte de toate, am învăţat să mă apropii cu respect şi cu sfială de altarul sacru al permanentei rugăciuni.

Semnificaţia Postului

Postul în viziunea unor trăitori desăvârşiţi

De la părintele Arsenie Papacioc am învăţat că: “Postul, în general, îşi are rigorile lui. Eu le tot spun celor care mă cercetează să postească, dar după puteri şi după rânduială. Pentru că degeaba te abţii de la cele „de dulce”, un post de 40 de zile, dacă după acesta îţi asupreşti trupul cu îmbuibări peste măsură. Acest post este zadarnic şi, în loc să ducă la eliberare şi la sfinţenie, duce la lăcomia pântecelui, ceea ce este mare păcat. De aceea eu recomand postul după puterea fiecăruia şi îl exclud la copii cu vârsta de până la 7 ani, la femei însărcinate şi la cei bolnavi. Postul sufletului este superior postului trupului. Degeaba nu mănânci carne dacă muşti din carnea aproapelui. Soluţia optimă şi plăcută lui Dumnezeu este aceea a postului încununat de smerenie şi rugăciune.”   

 Postul nu trebuie însuşit  precum o definiţie, ci mare lucru realizează acela care stăpâneşte  cu desăvârşire rigorile lui : 

Postul adevărat este abţinerea de la orice lucru rău.       (Sfântul Teodor Studitul) 

Dacă postul a fost necesar în rai, cu atât mai mult este necesar în afară de rai. Dacă a fost un medicament util înainte de rană, cu atât mai mult este util după rană.

                                                                                  (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Într-adevăr, postul, acest doctor al sufletelor noastre are puterea, la unii, să reprime înfierbântările şi zburdările trupului, la unii să domolească mânia, la alţii să alunge somnul, la unii să stimuleze dorinţa pentru fapta bună, în altă parte să curăţească mintea şi să-l elibereze pe om de gândurile viclene, în altă parte să domesticească limba cea neîmblânzită şi cu frica lui Dumnezeu să o împiedice şi să nu o lase deloc să spună cuvinte fără folos şi rele. Altora le acoperă în chip nevăzut ochii şi nu-i lasă să se rotească încoace şi încolo, ci face pe fiecare să ia aminte la sine însuşi şi-l învaţă să-şi amintească păcatele şi lipsurile sale.                      (Sfântul Simeon Noul Teolog)

Postul păzeşte pruncii, face curat pe tânăr, umple de vrednicie pe bătrân; părul alb împodobit cu postul, este mai vrednic de respect. Postul este pentru femei podoaba cea mai potrivită; este frâu pentru oamenii în floarea vârstei, talismanul căsniciei, păzitorul fecioriei. Acestea sunt binefacerile pe care le aduce postul în fiecare casă. 

                                                                               (Sfântul Vasile cel Mare)

Postul este medicament. Şi dacă medicamentul este de mii de ori folositor, adeseori se face inutil şi chiar păgubitor datorită lipsei de experienţă a celui care îl foloseşte. Pentru că trebuie să ştim şi timpul în care îl folosim şi cantitatea medicamentului şi natura trupului acelora care îl vor primi şi anotimpul anului şi dieta corespunzătoare şi multe altele, dintre care, dacă omitem numai unul, acesta strică pe toate celelalte mai sus însemnate.                                                               (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Postul acela este adevărat care este prezent în toate, pe toate le curăţeşte şi pe toate le vindecă.                                                                       (Sfântul Grigorie Palama) 

Postul e marea armă împotriva ispitelor, precum plăcerea este începutul tuturor păcatelor.                                                                     (Teofilact al Bulgariei) 

Dacă postul ar cârmui viaţa noastră, atunci viaţa n-ar mai fi atât de plină de plâns şi de tristeţe.                                                                          (Sfântul Vasile cel Mare) 

Postul ocroteşte orice virtute. Este începutul luptei spirituale, cununa celor cumpătaţi, frumuseţea fecioriei şi sfinţeniei, strălucirea cuminţeniei, începutul vieţii creştine, mama rugăciunii, izvorul cuminţeniei. El învaţă linişte şi este înaintemergătorul tuturor celorlalte fapte.                                                                  (Sfântul Isaac Sirul)

Patimile cu nimic nu se sting atât de mult, cât se sting cu cumpătarea. Dacă cineva se luptă şi motivul lui este prefăcătoria sau credinţa că lucrează virtutea, el nu se luptă cu înţelepciune. Dar cel care este cumpătat nu gândeşte că lucrează virtutea, nici nu vrea să fie lăudat ca ascet, ci ştie că prin cumpătare vine înţelepciunea şi cu ajutorul ei vine smerenia.                                                                                (Avva Dorotei)

Eşti bogat? Nu insulta postul, socotindu-l nevrednic să stea cu tine la masă.
                                                                                         (Sfântul Vasile cel Mare) 

Postul învaţă pe toţi nu numai cumpătarea de la mâncăruri ci şi ocolirea şi îndepărtarea de iubirea de argint, de nesaţ şi de orice răutate.              (Sfântul Vasile cel Mare)

Sunt foarte multe lucrări care se fac de către oameni şi din natura lor sunt bune, dar motivate de anumite cauze pierd calitatea acestora. Postul, privegherea, rugăciunea, milostenia, primirea de oaspeţi sunt din natura lor fapte bune, dar când se fac din prefăcătorie nu mai pot fi considerate fapte bune.           (Sfântul Maxim Mărturisitorul)

Postind să nu zici că nu mai poţi posti datorită unei boli, pentru că mereu cei care au oprit postul din cauza unei oarecare boli, după vindecarea lor au căzut din nou în boala aceea. Ai început ceva bun, nu lăsa pe cel potrivnic să te oprească, pentru că puterea lui se anulează prin răbdarea ta. Într-adevăr, cei care călătoresc pe mare aşteaptă vânt prielnic, dar de multe ori vine vânt din direcţie opusă. În cazul acesta, marinarii nu descarcă vaporul din cauza vântului, ci se luptă cu el. Când acesta încetează, ei îşi continuă călătoria. Aşa şi noi, când un duh luptă împotriva noastră trebuie să ţinem crucea şi să săvârşim fără frică călătoria noastră.                (Cuvioasa Siglitikia) 

Să arătăm cât de vechi este postul, să arătăm că toţi sfinţii l-au primit ca pe o mpştenire strămoşească şi l-au păzit, transmiţându-l din tată în fiu. Aşa s-a păstrat acest bun şi a ajuns din neam în neam până la noi.                                 (Sfântul Vasile cel Mare)

Ştim că Moise prin post s-a urcat pe munte. Că n-ar fi îndrăznit a se apropia de vârful muntelui care fumega, nici n-ar fi cutezat să intre în nor dacă n-ar fi fost înarmat cu postul. Prin post a primit poruncile scrise pe plăci de degetul lui Dumnezeu. Sus, pe munte, postul a prilejuit darea legii; iar, jos, la poalele lui, lăcomia la mâncare a înebunit pe oameni să se închine idolilor.                                       (Sfântul Vasile cel Mare)

Pentru cei ce postesc de bună voie, postul le este folositor tot timpul pentru că demonii nu îndrăznesc să atace pe cel ce posteşte, iar îngerii, păzitorii vieţii noastre, stau cu plăcere lângă cei ce-şi curăţesc sufletul cu post.        (Sfântul Vasile cel Mare)

Trebuie şi noi, creştinii binecredincioşi, să postim întotdeauna, mai ales miercurea, pentru că atunci a fost vândut Hristos Domnul şi vinerea, pentru că a fost răstignit.
De asemenea, avem datoria să postim şi în toate celelalte posturi, precum i-a luminat Sfântul Duh pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi ne-au scris ca să postim, să omorâm patimile, să smerim trupul care este ca un lup…Când trăim cu puţin, trăim cu uşurinţă şi când mâncăm multe avem nevoie de cheltuieli mari. Acum eu pot trăi cu 100 g pâine. Pe acestea le binecuvântează Dumnezeu pentru că sunt necesare, dar nu voi putea mânca 110 g pentru că pe cele 10 g le condamnă, ele aparţinând celui flămând. 
                                                                                       (Sfântul Cosma Etolos)

Chiar de la început, creind Dumnezeu pe om, numaidecât l-a dus şi l-a predat în mâinile postului şi, ca unei mame iubitoare şi ca unui dascăl iscusit, i-a încredinţat mântuirea lui.                                                                                   (Sfântul Vasile cel Mare)

Ne-am îmbolnăvit prin păcat, să ne vindecăm prin pocăinţă. Iar pocăinţa fără post este neputincioasă. Îndreaptă-te, dar, înaintea lui Dumnezeu prin post.

                                                                                          (Sfântul Vasile cel Mare) 

Mulţi oameni, când vine vremea ca să intre în post, par că stomacul lor va fi sub împresurare îndelungată. De aceea au grijă să-l încarce cât se poate cu mâncare şi cu băutură. Aceiaşi oameni când ies din post, par că au petrecut o perioadă foarte îndelungată de foame şi de închisoare grozavă de la care abia s-au salvat. De aceea se îndreaptă fără nici o măsură spre mese şi mâncare, par că vor să piardă, din mâncarea fără saţ, tot ce au câştigat prin post.                                                            (Sfântul Ioan Gură de Aur) 

 Săracilor, primiţi postul, tovarăşul vostru de casă şi de masă!

Slugilor, primiţi postul, odihna necontenitelor voastre osteneli!        
Bogaţilor, primiţi postul, doctorul care vă vindecă bolile, ce vă vin din pricina prea multelor mâncăruri, postul care, prin schimbarea mâncărurilor, vă face mai plăcute bucatele de care vă săturaserăţi din obişnuinţa cu ele!   
Bolnavilor, primiţi postul, mama sănătăţii voastre!        
Sănătoşilor, primiţi postul, păzitorul sănătăţii voastre! 
                                                                                        (Sfântul Vasile cel Mare)