Interviu cu monahul Valerian Pâslaru de la Schitul Pătrunsa

„Tot neamul meu a fost marcat de puterea Sfintei Cruci“

Autor: Mariana Borloveanu

În inima pustiei, în general, oamenii vorbesc puţin, uneori deloc. Cei care se nevoiesc în aceste locuri au o lume a tăcerii, numai de ei ştiută, iar monahii par că au coborât din Pateric. Nu poate fi nimic mai frumos decât să te laşi învăluit de razele blânde ale unui răsărit ce coboară lin peste cărarea nefiresc de îngustă, care prin prospeţimea cu miros de primăvară a pădurii îţi poartă paşii spre colţul de rai al sihaştrilor de la Schitul Pătrunsa. Aici, în această lume a desăvârşitei rugăciuni, l-am întâlnit pe monahul Valerian Pâslaru, cel care se nevoieşte în post şi rugăciune într-o chilie din inima munţilor, între stâncile înalte care parcă sprijină cerul şi care a acceptat să acorde primul său interviu de la intrarea în monahism. Fiecare întâlnire cu acest pustnic este ca un balsam, fiecare cuvânt, un leac de preţ pentru păcatele ştiute şi neştiute. Şi pentru că orice vindecare vine numai de la Dumnezeu, înainte de toate, trebuie să înţelegem de unde vine puterea rugăciunii.

Ştiu că de-o vreme vă nevoiţi în sihăstria cu rânduială atonită de la Pătrunsa, aş putea spune, în inima pustiei. Care este starea care vă eliberează? Dar cea care vă acoperă în faţa vicisitudinilor inerente vieţii de pustie?

Rugăciunea în pustie este o oglindă a ta perfectă. Nu există pas pe care să-l faci fără să-ţi dai seama dacă l-ai făcut bine sau rău, deci este o confruntare directă. În obşte, aceasta te-acoperă, şi cele şapte Laude, rugăciunile fraţilor te-acoperă, dacă tu eşti nevolnic. În pustie, te-ntâlneşti cu tine însuţi, fără cruţare, aici nu mai există acoperire. Există acoperirea duhovnicului, dar care este cu totul alta, ea te-mpinge la luptă, la descoperirea ta. În pustie nu te poţi lăsa pe tânjeală nici măcar o clipă.

Nu v-aţi simţit copleşit de păcate, acolo... în pustie?

Cum să nu, tot timpul, dar nu copleşit... Dumnezeu ţi le-arată, îţi vezi toate păcatele şi-atunci există pericolul de a te zdrobi. Cea mai mare înşelare la pustie, cred eu, este această trufie de a fi la pustie: uite, domâne, eu sunt pustnic, eu stau aicea - mândria aceasta! Vrăjmaşul poate să-ţi creeze şi o stare de linişte falsă şi asta tocmai pentru a te umple de mândrie. Asta până la un moment dat, când te va ataca brusc şi te va izbi cu toată puterea. Sau, păzească Dumnezeu, să începi să vezi cine ştie ce minuni, să ai impresia că ai trăiri speciale. Încă o dată: pustia te pune faţă-n faţă cu tine însuţi, cu ceea ce eşti, cu neputinţele tale, cu neştiinţa ta, cu absenţa lui Dumnezeu, şi nu pentru că Dumnezeu ar fi depărtat de tine, ci pentru că tu te-ndepărtezi de El.

Cum simţiţi puterea rugăciunii de la miezul nopţii la pustie, faţă de rugăciunea pe care o faceţi cu obştea?

La pustie îţi trebuie o trezvie mult mai mare pentru că eşti singur, acolo tu eşti preotul, tu eşti conducătorul stranei, totul se face de unul singur. Acolo trezvia trebuie să o ţii aprinsă tot timpul, pentru că gândurile vin cu nemiluita, în încercarea de a te sustrage, vin gânduri, zgomote, frica ta lăuntrică faţă de întuneric, de animale, de tot ceea ce te înconjoară. Astea sunt frici aiurea! Dumnezeu şi când te pedepseşte, în pedeapsa Lui simţi o bucurie, pentru că nu este nimic altceva decât o eliberare. În pedeapsa lui Dumnezeu simţi o eliberare de păcatul acela, o îndreptare şi-atunci nu ai cum să te simţi rău. Este acea bucurie pe care noi nu o înţelegem, a mucenicilor, care erau chinuiţi în numele lui Hristos, trecând prin nişte dureri cumplite, li se smulgea carnea de pe oase, apoi era ruptă bucată cu bucată, dureri de neimaginat…

Dacă mi se-ntâmplă ceva rău, este numai din cauza păcatelor mele

Cum aţi perceput mângâierea duhovnicească în lume, pe când vă mărturiseaţi la părintele Paul Mărăcine şi cum a fost întâlnirea cu părintele Ghelasie Isihastul?

Ca lângă marii duhovnici! Părintele Paul Mărăcine m-a învăţat primii paşi spre cele sfinte, cu blândeţe, cu multă răbdare, m-a ajutat să nu rătăcesc drumul, pe când părintele Ghelasie era foarte aspru, dar în acelaşi timp foarte alinător. De la el mi-am însuşit temeinicia trăirii monahale. Nici unul nu îţi îngăduia să greşeşti sau să te-nmoi, dar îţi acoperea toate greşelile tale, pe care te punea să le plăteşti. În primul rând, dacă ar fi un lucru pentru care să-I mulţumesc lui Dumnezeu din adâncul sufletului, Îi mulţumesc pentru faptul că mi-a îngăduit să trăiesc lângă aceşti desăvârşiţi duhovnici. De la ei am învăţat să-mi dau seama că tot ceea ce mi se-ntâmplă, mi se-ntâmplă datorită mie, bun sau rău, şi că nu pot să acuz pe nimeni de viaţa mea ticăloasă. Dacă mi se-ntâmplă ceva rău, ceva ce nu-mi convine, este numai din cauza păcatelor mele şi mersului meu aiurea, al depărtării mele de poruncile date de Domnul, pe care trebuie să le respectăm, de ieşirea mea din ocolul pe care Dumnezeu mi-l stabileşte ca să fiu liber, desăvârşit liber, chip şi asemănare Lui.

Cum primim ceea ce vine de la Dumnezeu, cu ce stare, cu ce trăire şi cum percepem smerenia, astfel încât rugăciunea şi raţiunea să se întâlnească în lucrarea desăvârşirii harului?

Înainte de toate, trebuie să învăţăm să ne smerim şi să ne considerăm vinovaţi pentru tot ce ni se-ntâmplă, nu să dăm vina pe altcineva. Am învăţat că nici pe draci nu pot să dau vina, pentru că pe draci îi primesc eu. Ei încearcă acolo, dar şi Dumnezeu încearcă, nu-mi spune El tot timpul ce să fac? Şi dracii-mi spun ce să fac şi-atunci e alegerea mea, eu m-am dus de partea dracilor. Ar fi minunat să stăm de partea Domnului, chiar şi când vin ispitele, chiar şi când vine biciuirea lui Dumnezeu, cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Fiul meu, nu dispreţui certarea Domnului, nici nu te descuraja, când eşti mustrat de El. Căci pe cine iubeşte, Domnul îl ceartă şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte“ (Evrei 12, 5-6). Adică, îl bagă în focul cel mai aspru, în confruntarea cea mai dură şi asta pentru că Dumnezeu ne ştie capabili, noi nici nu ştim că suntem capabili de această victorie, dar El ne lasă, se dă deoparte, zicem noi, dar El există în noi, forţa Lui există-n noi, înţelegeţi? Harul există, harul lucrează, nu noi, ca şi-n rugăciune. Rugăciunea desăvârşită este a Lui, total, este harul care lucrează în inima ta, dar lucrează independent, nu mai eşti tu. Primele faze ale rugăciunii le coordonezi tu, după aceea, gata! Când rugăciunea în sfârşit ajunge în inimă, când raţiunea ajunge-n inimă, acolo este deja lucrătura harului, nu mai este a ta.

Am vorbit până acum despre trăiri pe care le-aţi avut personal, în obşte, la pustie, lângă ava Ghelasie, înălţătoare clipe! Nu ştiu dacă se cade să amintim un moment mai trist din viaţa dumneavoastră, pe când vă aflaţi încă în lume…

N-a fost trist, soră Mariana, eu spun că Dumnezeu a trimis lucrul acela ca să pot plăti o parte din păcatele grele pe care le-aveam, şi atunci mi-a dat o astfel de trăire. Personal, mie mi-a servit această experienţă extraordinar de mult. De ce? În primul rând, pentru că nu am fugit în faţa primejdiei, am stat să o primesc… (Tace părintele, iar mâna îi lunecă pe metanier.) Doar mi-am înălţat ochii… şi-atunci am văzut crucea de pe bisericuţa „Sfânta Ana“ de la Colţea. Nu am văzut crucea şi-am zis: „Sunt salvat“, nu! A fost ceva fără gând, fără cuvânt. Am văzut crucea şi m-am bucurat enorm, atât! Ceea ce s-a declanşat în fiinţa mea (a urmat un nou moment de tăcere)… nu poate fi redat în cuvinte. Trebuie să vă spun că neamul meu este legat fundamental de Sfânta Cruce. Unul dintre bunici a fost preot, un preot excepţional, care a înălţat nouă biserici, şapte le-a refăcut şi două le-a ridicat de la temelie. Ultima dintre ele a fost ridicată în plină prigoană comunistă, în Craiova, în cartierul muncitoresc Rovine, iar hramul acesteia este „Ziua Crucii“. Bunicul meu preot s-a mutat la Domnul la sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci! Deci a fost mila lui Dumnezeu, au fost rugăciunile lui. Vedeţi, ce minunat! Semnul Sfintei Cruci, puterea Crucii! Şi-atunci, suntem legaţi foarte tare de această Cruce, care m-a salvat… prin bunicul, nu ştiu. Tainele lui Dumnezeu…

Dacă aţi amintit de neamul dumneavoastră, de bunicul preot care a ridicat atâtea biserici, aţi simţit vreodată chemarea către preoţie?

Nu cred. Ţin minte însă foarte bine un episod. Când eram mititel eram foarte milos, adunam tot soiul de animale şi păsări moarte, de toate. Eram la ţară, când am găsit o rândunică moartă şi asta m-a sfâşiat. Am luat patrafirul bunicului, mi l-am pus de gât şi m-am dus în fundul grădinii, unde i-am făcut o înmormântare pe cinste. Bunicul s-a supărat foarte tare pentru că am făcut lucrul acesta, că i-am luat patrafirul, foarte, foarte tare s-a supărat... Mai târziu am aflat că în popor se spune că „cine şi-a pus patrafirul cu nevrednicie şi nu va ajunge preot, Dumnezeu i-l va scoate cu capul“. Ei, într-un fel mi-am pus un jug, am venit la călugărie! Pentru mine preoţia este un lucru extraordinar. Taina Călugăriei mi se pare suprataină şi o învrednicire deosebită, cum spun Sfinţii Părinţi, trecerea peste fire. Toate cele şapte Taine sunt în firea omului, toate. Călugăria este peste fire, este înger în trup. Preotul de mir este preot, are soţie, are copii, trebuie să se ocupe şi de cele lumeşti şi încă foarte atent. Călugăria este altceva, este o desprindere de toate cele lumeşti, şi cele din afară, şi cele dinăuntru.

Unde se adună creştinii, acolo vine puterea lui Dumnezeu

Când ne-am întâlnit întâia oară, mi-aţi mărturisit că v-aţi retras să vă plângeţi păcatele. Şi mai ştiu că vă smeriţi atunci când mirenii vă caută, dar dacă vine un amărât, împovărat de boli, de încercări, de păcate şi vă cere sfatul, ce faceţi?

Trebuie să i-l dai ca unui frate, indiscutabil, pentru că dacă faci ceva pentru el, nu eşti tu cel care faci. Eu mă rog, dar roagă-te şi tu pentru mine, că şi eu sunt la fel, să ne rugăm împreună şi doi amărâţi sigur că o vom îndupleca pe Măicuţa Domnului, pe Mântuitorul şi toate Puterile Cereşti. Unde ne adunăm noi, creştinii, acolo vine puterea lui Dumnezeu, El face, nu fac eu. Şi de-asta, dacă vine cineva la mine, îndrăznesc să primesc această cerere şi să mă rog pentru el. Stau în rugăciune atunci, nu-mi umblă gândurile aiurea, nu există primejdia de a primi de la satana ceva, primesc de la un frate de-al meu rugămintea de a mă ruga pentru el. Şi-atunci, sigur că stai în rugăciune, nu văd nimic deosebit, iar ceea ce este deosebit cu adevărat este numai lucrarea lui Dumnezeu.

Cei care trăiesc în lume, care îşi doresc cu toată fiinţa lor să ajungă la mântuire, cum se pot apropia de Dumnezeu?

Trăind după poruncile lui Dumnezeu, care sunt aceleaşi pentru toată lumea. Dumnezeu n-a spus: astea sunt pentru călugări, astea pentru mireni, nu, poruncile lui Dumnezeu sunt generale, pentru toată lumea. Eu am cunoscut şi aici, şi când eram la Frăsinei mireni care trăiesc exemplar, proptele duhovniceşti pentru călugăraşii care se clatină. Aici sunt mai multe familii care îşi aduc copiii la împărtăşit, copiluţi mici, care urcă dealul, soră Mariana, urcă dealul pe orice fel de vreme! Iarnă, primăvară, vară, nu contează, copiii sunt aduşi la împărtăşit. Este o minune! Când îi vedem ni se umple sufletul de dragoste şi nădejde că Maica Domnului nu ne lasă. Rugăciune şi trezvie, asta ne întăreşte şi ne arată adevărata cale spre mântuire. Dar drumul spre Rai este spinos şi nu este uşor. Poate deveni foarte uşor doar dacă te laşi în voia lui Dumnezeu şi faci ce spune El. Şi-atunci, sigur că tot ceea ce faci, faci numai cu puterea Lui.

După câţi ani de rugăciune spuneţi asta?

Cred că tot dar de la Dumnezeu a fost asta. Cu mult înainte de a intra în monahism, când eram în lume, când profesam şi primeam felicitări pentru vreun rol care-mi ieşea, întotdeauna spuneam că-i dar de la Dumnezeu!

Comentarii

Iti multumesc frate Valeriane

Trimis de Anonim la 28 februarie 2014 10:49

Iti multumesc frate Valeriane, atat cat am putut sa ma desprind de gandurile care ma indeparteaza de esential, atat cat sunt in stare, am incercat sa inteleg si sa intru in starea ta de liniste. Multumesc si tie, Mariana! Cu recunostinta, Iuliana Ciugulea

·        

răspunde acestui comentariu

unde il pot gasi pe parintele Valerian

Trimis de Dinu Sabinel la 28 februarie 2014 20:02

Am fost anul trecut de l-am cautat pe parintele Valerian si nu l-am gasit, unde se poate sa il intalnesc, adica, unde se nevoieste? Poate cu ajutorul lui DUMNEZEU pot sa-l vad si eu anul acesta. Mii de scuze si iertare pentru deranj. Daca se poate sa-mi raspundeti bine ar fi. Doamne ajuta!

·        

răspunde acestui comentariu

Multumim

Trimis de Sauchea Cristian la 1 martie 2014 00:13

Avem nevoie de oameni din acestia. Ne dau bucurie, nadejde si intarire intru credinta. Multumim. Cristian Sauchea

·        

răspunde acestui comentariu

Să ne rugăm pentru monahul Valerian

Trimis de Pr. Nită Vasile... la 1 martie 2014 16:15

Am avut fericitul prilej de a-l întâlni în mai multe rânduri la Sfânta Mănăstire Frăsinei. M-a impresionat credinţa sa ,inteligenţa sa ,sacrificiul său;Dragoş Vasile Pâslaru fiind unul dintre marii actori români ,care a renunţat la tot pentru a urma lui Hristos. Să ne rugăm pentru monahul Valerian, ca neprihănit, neosândit şi neîmpiedicat să împlinească desăvârşirea chipului monahicesc. Pr. Niţă Vasile Cristian

Interviu cu actriţa Maria Ploae:

 „Este important să ceri ajutorul lui Dumnezeu“ 

                       

În faţa icoanelor din casa actriţei Maria Ploae şi a regizorului Nicolae Mărgineanu este minunat să vorbeşti despre Dumnezeu. Întâlnirea noastră a fost un regal de amintiri. Actriţa ne-a povestit despre vremea copilăriei, despre trăirile avute la turnarea filmului „Binecuvântată fii, închisoare“, dar şi despre importanţa de a fi credincios practicant.

Dacă ar fi să punem un început al urcuşului spiritual în balanţa dintre trecut şi viitor, cum l-aţi defini acum, într-un prezent pe care îl trăiţi atât de pregnant?

Întreaga viaţă ne împărţim clipele între trecut şi prezent. Viitorul, doar Bunul Dumnezeu îl ştie cu desăvârşire. Şi pentru că trăirile celor dintâi ani ai vieţii ne conturează personalitatea, eu îmi încep toate interviurile cu imaginea căsuţei atât de dragi sufletului meu, cu noi, toţi cei cinci fraţi, mângâiaţi de căldura părintească, de educaţia aceea pe cât de simplă, pe atât de clăditoare de frumoase destine. Eu am fost dintotdeauna mai visătoare, de mic copil am simţit că vreau altceva, că vreau să urc spre o stea numai de mine ştiută… Poate că tocmai de aceea, când am deschis cu adevărat ochii, eram pe scenă. Încă de la grădiniţă îmi doream să recit, să cânt, să dansez, să fiu pe scenă! Atât, pentru că visul se frângea în clipa imediat următoare. Auzeam obsedant: Maria, vezi de copii, Maria, fă asta şi asta, Maria, ce mai avem de făcut? De multe ori ridicam ochii spre cer şi aşteptam un răspuns de la Bunul Dumnezeu. Aşa era la casa părintească, era frumos, dar totul se învârtea într-o infinită lume de semne de-ntrebare, iar eu purtam adesea responsabilităţi pe care nu întotdeauna reuşeam să le duc.

În acest freamăt al vieţii de la ţară, cu preocupările inerente oricui trăieşte acolo, aţi gândit vreodată că lumea poate fi şi altfel, că şoseaua pietruită ar putea fi înlocuită cu o alee străjuită de flori?

Oarecum, pentru că într-o bună zi, un unchi care trăia în Bucureşti, privindu-mă şi-nţelegând că dincolo de prospeţimea copilăriei, purtam în privire o altă lume, o lume numai şi numai a mea, m-a luat de mână şi m-a făcut să înţeleg că eu, prin trăirile mele, pot să dăruiesc şi altora aerul limpede al pădurilor şi al păşunilor cu miros de fân proaspăt cosit. Aşa m-a convins „papa“, unchiul meu de la Bucureşti, să las balsamul copilăriei acolo unde l-am cunoscut şi să deschid larg ochii spre o lume necunoscută mie până atunci, dar care avea să-mi poarte paşii pe un drum nou, al unui destin care avea să îmi aducă împlinirea. La Bucureşti am început să simt mirajul dăruirii de sine, pe un tărâm al artei, despre care nu ştiam mai nimic, dar care s-a dovedit a fi definitoriu în formarea personalităţii mele artistice.

Chiar dacă veşnicia s-a născut la sat, chiar dacă vibraţia unui altfel de frumos a prins contur într-o lume a elitelor, cum aţi perceput schimbarea şi, până la urmă, cine v-a întins mâna aceea care v-a ajutat să ajungeţi pe altarul artei?

Dumnezeu, numai El! De la banalul păscut al oilor, în care fiecare fir de fragedă iarbă îşi are propria-i vibraţie, în faţa drumului presărat cu stropi de rouă, de la foşnetul frunzelor până la mirosul de brad care-ţi împrospătează întreaga fiinţă, totul este lumină. Un singur lucru nu trebuie uitat, Dumnezeu îi mângâie pe toţi cei care se lasă în voia Lui. Dacă ar fi să judec cu sufletul, atunci aş spune că mama, draga de ea, mi-a arătat calea spre lumea imaculată a rugăciunii, şi asta pentru că eu aşa m-am trezit la viaţă, în rugăciune. După ce ne îmbăia pe toţi, ne rugam şi primeam dulcea binecuvântare a somnului dinaintea Utreniei şi a Sfintei Liturghii. Dimineaţa, îmbrăcaţi în hainele de duminică, nu lipseam niciodată de la biserică, iar mama de undeva dintr-o strană ne mângâia cu privirea în semn de mulţumire. De-acolo, din colţul acela de lume, din satul Dealu Perjului din comuna Onceşti, de-acolo am simţit pentru întâia oară mâna pe care Dumnezeu mi-a întins-o cu mărinimie.

De la rugăciunile din casa natală până la trăirea spirituală matură şi conştientă, aţi ajuns pe un drum cunoscut, bătătorit, sau pur şi simplu v-aţi lăsat în voia lui Dumnezeu?

Am mai spus-o şi cu alte ocazii pentru mine, ca simplu muritor, practica credinţei este foarte importantă, este important să te rogi, să te gândeşti neîncetat la Dumnezeu, să-I ceri mereu ajutorul, este important să posteşti, să te spovedeşti, să te împărtăşeşti. Nu sunt adepta exagerărilor, de aceea îmi doresc să nu devin niciodată habotnică, ci să fac totul în limita unei trăiri spirituale conştiente, cu dăruire şi acea pace a sufletului de care avem nevoie atunci când intrăm în comuniune cu Dumnezeu. Port în suflet şi astăzi rugăciunile învăţate de la mama, pentru că niciodată ceea ce înveţi în cei şapte ani de-acasă nu se uită, dar trebuie să recunosc faptul că în Bucureştiul adolescenţei mele, legătura cu Biserica se făcea cumva pe ascuns, iar eu m-am rupt puţin de lumea rugăciunii. Mergeam destul de rar la biserică, dar undeva în sufletul meu credinţa a rămas totuşi vie. Ceea ce sistemul încerca să spulbere din sufletele noastre se regăsea totuşi seara, atunci când în faţa icoanelor, aşteptam într-un mod anume întâlnirea cu Dumnezeu.

Despre legătura pur personală cu Dumnezeu nu-mi îngădui să vă întreb, pentru că asta ţine de trăirile noastre cele mai intime, dar mărturisesc sincer că expresia „Binecuvântată fii, închisoare“ m-a cutremurat de când am auzit-o pentru întâia oară. Tocmai aici voiam să ajung, cum s-a conturat actul artistic, de la această expresie la trăirea desăvârşită a femeii de după gratii?

Am păşit cu multă trudă pe un tărâm necunoscut mie, iar ceea ce m-a readus la sentimentele curate din sfera copilăriei mele de la ţară a fost apropierea de Dumnezeu, pe care am simţit-o acut în momentul în care am avut norocul să fac acel film profund spiritual: „Binecuvântată fii, închisoare“, în regia lui Nicolae Mărgineanu. Filmul a apărut printr-o mare binecuvântare a lui Dumnezeu, pentru că El a făcut să ne întâlnim cu Sergiu Grossu, care locuia mai mult în Franţa. Ne-am întâlnit la un simpozion, ne-a arătat volumul, după care s-a conturat scenariul. Am jucat rolul Nicoletei (scriitoare şi jurnalistă româncă, anticomunistă şi creştină). Teribilă trăire! Eroina, nepoată a lui Iuliu Maniu, Îl cunoaşte pe Dumnezeu în chip tainic şi extrem de profund, simţindu-I permanent prezenţa în sufletul împovărat. Ajunge până acolo încât să nu-şi mai dorească eliberarea: „Niciodată n-am fost atât de fericită ca la închisoare, pentru că niciodată n-am fost atât de aproape de Dumnezeu!“ M-a marcat profund această poveste cinematografică de o factură spirituală aparte, iar odată cu acest rol m-am regăsit pe mine, cu educaţia religioasă primită acasă, rămasă în sufletul meu, şi încet-încet am revenit în lumea atât de dragă mie, a rugăciunii şi a apropierii de Dumnezeu. Este important să te rogi, este important să fii în permanentă comuniune cu Dumnezeu, este important să înveţi să-I ceri ajutorul şi niciodată să nu uiţi să-I mulţumeşti pentru tot ce primeşti de la El, bun sau rău. Noi, actorii, ne bazăm mai mult pe propriile sentimente, or eu nu trăisem astfel de experienţe. Am început să mă rog, încercând să fiu cât mai aproape de Dumnezeu şi să-I cer ajutorul. M-au ajutat foarte mult cărţile de memorii apărute în ultima vreme, un lucru esenţial pentru mine, pentru a intra în profunzimea personajului Nicoleta.

Mi-aţi vorbit despre sentimentul permanentei rugăciuni a copilăriei, despre trăirea unui rol care v-a marcat şi v-a readus în oaza aceea de spiritualitate pe care cu toţii o căutăm. Totul începe şi se termină cu Dumnezeu. Şi totuşi, care a fost momentul în care gândul la mântuire a prins contur?

Acasă, în familie. Bunul Dumnezeu a rânduit ca întotdeauna să am lângă mine oameni minunaţi şi curaţi la suflet. La biserică merg întotdeauna cu soţul meu, regizorul Nicolae Mărgineanu, care este chiar mai trăitor decât mine, şi asta ne dă siguranţă, pacea sufletului, împlinire. Cei trei copii ai noştri au ales tot tărâmul artei: Ana - regizor de teatru şi film, Oana Maria - actriţă, iar Petru - compozitor de muzică de teatru. Şi ei au crescut cu rugăciunile şi căldura unei familii în care Dumnezeu a fost mereu prezent. Până la urmă, căldura şi pacea din familie îţi dau siguranţă în viaţă.

Dacă tot vorbim despre familie, eu ştiu că undeva în munţi un monah se roagă pentru toţi ai casei şi vă pomeneşte în toate rugăciunile din zi şi din noapte. Cum îi simţiţi prezenţa şi ce vă leagă de pustnicul atât de drag nouă, tuturor?

Aşa este, familia noastră este mai bogată şi se întregeşte cu un fost coleg de breaslă, Dragoş Pâslaru, care s-a retras la Mănăstirea Pătrunsa, azi fiind părintele Valerian. El ne-a învăţat rânduiala spovedaniei, a împărtăşirii cu Sfintele Taine, a ascultării faţă de părintele spiritual. Am avut acelaşi duhovnic, pe părintele Paul Mărăcine, la care colegul nostru de atunci ne-a dus, ceea ce ne-a apropiat enorm. Astăzi se roagă pentru noi, trăirea lui fiind mult mai profundă, iar vieţuirea lui în pustie este asemenea Părinţilor din Pateric. Mare noroc am avut cu el. Se spune că are cel mai lung pomelnic… şi, deşi trăieşte departe de lume, dacă un coleg actor are o problemă, primul lucru pe care îl face este acela de a-l căuta imediat pe părintele Valerian. Dragul de el, niciodată nu ne-a lăsat… Noi îi simţim rugăciunile, îi simţim prezenţa, dar îl căutăm destul de rar, şi asta pentru a nu-l tulbura din ascultările sale. Numai aşa se poate ruga în linişte, rămânând numai cu Dumnezeu, acolo, departe de grijile lumeşti. Numai aşa rugăciunea devine foarte puternică, iar noi, mai împliniţi decât oricând, pentru pacea care se cerne din rugăciunile sale.

Rugăciune către Sfântul Prooroc Ioan Botezătorul

O rugăciune la Ein Karim, locul Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul

O, Mergătorule înainte al Domnului şi Botezătorule al lui Hristos, mari şi multe sunt vredniciile date ţie de la Dumnezeu, fiindcă tu de proorocii cei vechi ai fost proorocit. Tu, după făgăduinţa şi proorocie îngerească, te-ai şi născut. Numele tău prin cuvântul Arhanghelului Gavriil mai înainte s-a vestit; a ta numire cu minunea dezlegării limbii tatălui tău s-a pecetluit. Tu, din copilarie, în pustie ai vieţuit şi, ca o pasăre a cerului, desăvârşit neagoniseala ai iubit, cu aguridă şi cu miere sălbatică te-ai hrănit. Tu ai fost crinul cel cuvântător al văilor şi al pustiilor, care în loc de podoaba hainelor, cu darul cel de sus îmbrăcând trupul tau, cu peri de camilă l-ai acoperit.

Tu ai fost glasul care a strigat în pustie şi calea Domnului o ai pregătit. Tu, cu duhul şi cu puterea lui Ilie, în lume te-ai arătat şi nelegiuirea lui Irod şi a tuturor celor asemenea lui ai mustrat. Tu eşti martorul cel preavestit al Preasfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi. Tu pe Mântuitorul către mulţimea popoarelor L-ai mărturisit şi cu degetul tău L-ai arătat pe Mielul lui Dumnezeu, Care ridica păcatele lumii. Tu, de către însuşi Domnul, mai mult decât prooroc ai fost mărturisit şi după Născătoarea de Dumnezeu, pe tine te credem a fi cel mai mare om născut din femeie.

Deci, pentru toate aceste vrednicii şi daruri, mulţimea popoarelor creştine te socoteşte pe tine ca pe un mare prieten al lui Dumnezeu, care ai mare îndrăzneală către El. De aceea şi eu, smeritul şi mult păcătosul, cu multă evlavie, cu durere de inimă si cu lacrimi, te rog pe tine, dumnezeiescule Ioane Proorocule, să-mi fii mie, păcătosului celui nemernic şi cu totul neputincios, mare apărător şi grabnic izbăvitor de toate ispitele şi încercările acestea ale vieţii de acum. 

Roagă pe Preamilostivul Dumnezeu ca, cu a Sa nebiruită putere, să mă păzească în toată vremea de primejdiile văzuţilor şi nevăzuţilor vrăjmaşi, să mă sprijinească cu a Sa milă la vreme de ispită şi să mă întărească cu darul Său, pentru rugăciunile Preasfintei şi Preacuratei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarea şi Pururea Fecioara Maria, ca să pot răbda până la sfârşit toate necazurile, ispitele, durerile şi suferinţele, ca şi întristările veacului acestuia de acum.

Şi aşa, prin mijlocirea sfintelor şi preaputernicelor tale rugăciuni, să dobândesc mila lui Dumnezeu şi a Mântuitorului nostru Iisus Hristos în ceasul cel de pe urma al sfârşitului meu. Amin!

Clipe de înălţare sufletească pe Muntele Eleonului

Rugăciune în locul de pe care Mântuitorul S-a ridicat la Cer

Grădina Ghetsimani, al cărei mesaj biblic ne impresionează şi ne îndeamnă la rugăciune în locul în care Însuşi Mântuitorul S-a rugat, este înconjurată de biserici care aparţin creştinilor de pretutindeni. Turlele aurite ale bisericii ruse îşi coboară lumina precum o mângâiere peste Grota şi Mormântul Maicii Domnului, pentru ca pe culmea Eleonului să strălucească cele două lăcaşuri de închinare în chiar locul Înălţării la Cer a Domnului.

Dincolo de fascinaţia cu care ne întâmpină zidurile unice ale Ierusalimului, toţi creştinii pe care Dumnezeu i-a învrednicit să ajungă acolo rămân cu privirile pierdute spre înălţimile Eleonului sau, altfel spus, se lasă impresionaţi de splendoarea cu totul aparte cu care te întâmpină Muntele Măslinilor. Acesta este de fapt un lanţ muntos situat în partea de est a vechiului oraş, de care este despărţit prin Valea lui Iosafat. Noi am urcat pe Muntele Scopus, unde astăzi se înalţă Noul Ierusalim, trecând apoi pe lângă Universitatea Evreiască, pentru ca în final să coborâm până în Valea Gheenei. Încărcătura emoţională a locului este dată însă de lăcaşurile de închinare care împânzesc acele locuri biblice unde Iisus Hristos a petrecut cea mai îndelungată perioadă de timp, de-a lungul misiunii sale în Ierusalim.

Pe când se afla pe aceste meleaguri, Mântuitorul era însoţit de ucenicii Săi, cu care a stat o vreme în Betania, iar în drumul Său înspre şi dinspre vechea cetate traversa Muntele Măslinilor. Pe povârnişul dealului, în Grădina Ghetsimani, a fost luat prizonier, iar din vârful Muntelui Măslinilor S-a ridicat la cer. Dând ultimele sfaturi Apostolilor, El le-a poruncit să rămână în Ierusalim până când vor primi o nouă putere din ceruri. În timp ce le vorbea, a fost învăluit într-un nor luminos şi S-a Înălţat la cer în slava cetelor îngereşti. În timp ce Apostolii priveau spre cer, doi îngeri în haine strălucitoare au apărut înaintea lor spunând: „Bărbaţi galileeni, ce staţi căutând spre cer? Acest Iisus, care S-a înălţat de la voi spre cer, va veni aşa precum L-aţi văzut pe El mergând la cer“. Atunci ei s-au întors la Ierusalim de la muntele ce se cheamă al Măslinilor, care este aproape de Ierusalim, cale de o sâmbătă“ (Faptele Apostolilor 1, 9-12).

În capelă se află urma tălpii Mântuitorului Hristos

Fiecare pas făcut pe aleile care străbat Muntele Măslinilor înseamnă o clipă de meditaţie în faţa imensităţii Harului Divin. Când am ajuns în curtea pavată cu lespezi de piatră a Capelei Înălţării Domnului nu ştiam dacă mai întâi trebuie să mă închin în semn de cinstire a acelui loc sacru sau să mă minunez de simplitatea unui loc atât de venerat de creştini. Mi-a atras atenţia mulţimea de cârlige înfipte în pereţii curţii capelei, cârlige care sunt folosite în fiecare an la praznicul Înălţării Domnului, atunci fiind folosite pentru întinderea corturilor în care sunt adăpostiţi pelerinii veniţi din întreaga lume. În momentul în care am ajuns la uşa de la intrarea în capelă, aceasta era închisă, dar, după ce am tras clopotul, uşa ni s-a deschis şi astfel am reuşit să intrăm şi să ne rugăm în sfântul lăcaş.

Impresionant este modul în care pereţii octogonali exteriori sunt decoraţi cu arce şi coloane subţiri de marmură de Carara, de inspiraţie musulmană, coloane care sprijină capiteluri din secolele al XI-lea şi al XII-lea. Acestea sunt bogat împodobite cu ramuri şi flori, împletite în motive dintre cele mai diverse. Înălţarea la Cer este recunoscută şi în islamism, deşi nu este menţionată în Coran. Capela a fost folosită pe post de moschee timp de sute de ani. Musulmanii, devenind posesorii de drept ai lăcaşului de pe Muntele Măslinilor, au ridicat alături de capelă o moschee şi un minaret. În capelă se păstrează şi astăzi o piatră care are imprimată o urmă de picior, despre care Tradiţia spune că aparţine Însuşi Mântuitorului. Până la un moment dat, pelerinilor care se închinau acestui loc cu o încărcătură aparte li se permitea ca la plecare să ia cu ei şi o bucăţică de piatră. Multe au fost relatările legate de acest loc binecuvântat, dar cea mai impresionantă mărturie este cea a unui pelerin care a ajuns pe Muntele Măslinilor în anul 680, pe nume Arculf, care descria capela din acest loc într-un mod pe cât de simplu, pe atât de special: „O clădire rotundă deschisă spre cer, cu trei uşi-portal pe latura sudică a acesteia. Seara se aprindeau cele opt lămpi care se aflau în ferestrele de pe latura dinspre Ierusalim“. Am trăit şi noi sentimentul deschiderii spre cer, pentru ca înserarea să ne găsească în aşteptarea luminilor dinspre cetate.

Icoana Maicii Domnului „Grabnic Ascultătoare“

Aşteptarea noastră nu mai avea margini, cu toţii dorindu-ne să îngenunchem în faţa Icoanei Maicii Domnului „Grabnic Ascultătoare“, icoană care aduce multă alinare, acolo, în Biserica Înălţarea Domnului. Acest aşezământ aparţine Bisericii Ruse, fiind lăcaşul de slujire al obştii monahale formate acolo. Începând cu anul 1906, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a recunoscut în mod oficial mănăstirea, pentru ca numai după un an de zile obştea să numere în jur de o sută de vieţuitoare. Aşezământul nu mai seamănă întru totul cu vechiul lăcaş de închinare, acesta extinzându-se cu un corp de chilii, un atelier de pictură şi unul de broderie. Mănăstirea rusească a Înălţării Domnului este uşor de identificat de pelerini, datorită unui turn care poate fi zărit de la mari depărtări. Frescele de o frumuseţe aparte de pe pereţii mănăstirii au fost pictate chiar de măicuţele care au vieţuit aici. Mănăstirea păstrează şi astăzi numeroase icoane deosebit de frumoase, precum şi moaşte ale mai multor sfinţi. Icoana Maicii Domnului „Grabnic Ascultătoare“, pe care cu toţii ne doream să o atingem, se află chiar lângă Sfântul Altar şi pe care creştinii de pretutindeni o venerează, pentru că multe minuni a săvârşit de-a lungul anilor. Cele 30 de maici care vieţuiesc astăzi acolo au venit în timp din Rusia, Arabia, România, Germania, Estonia şi chiar din Australia.

Pentru toţi creştinii, sărbătoarea Înălţării Domnului păstrează aceeaşi lumină a veşnicei Învieri, lumină care sporeşte semnificaţia spirituală a locurilor, amplificând mesajul biblic. Cele două lăcaşuri de închinare, având hramul acestei sărbători, poartă binecuvântarea Înălţării Mântuitorului din locul peste care se cerne aerul proaspăt printre măslinii de pe Eleon.

Biserica Sfântului Nicodim - Ponoarele

Aproape de Podul lui Dumnezeu         

                     

De cum ajungi pe plaiurile de legendă din Mehedinţi, mai ales dacă se-ntâmplă să fie în luna lui mai, mirajul pădurii de liliac de la Ponoarele te-nvăluie dintru început. Cu greu te poţi hotărî, pentru că ai de ales între aerul proaspăt al pădurii şi farmecul cu totul aparte al Peşterii şi Podului lui Dumnezeu, străjuit de cele două lacuri ale Zătonului. În această lume de vis, te trezeşte silueta albă a Bisericii „Sfântul Nicodim de la Tismana“, care întregeşte vatra de spiritualitate a acestor meleaguri, prin care sfântul se pare că a trecut. Oamenii locului poartă cu ei legendele veacurilor, pentru ca astăzi să trăiască bucuria de a fi păstoriţi de un ierarh care s-a născut pe meleagurile acelea şi pentru care Dumnezeu a rânduit ca la călugărie să primească numele Nicodim.

O adevărată arcadă de calcar ce se arcuieşte parcă peste timp îţi dezvăluie un pod de piatră nefăcut de mână de om, o minune a naturii care mângâie privirea şi fascinează în egală măsură mintea. Podul poate fi admirat în toată măreţia sa din Crovul Peşterii, de unde se dezvăluie deschiderea spre Valea Pragului, cu structura sa etajată, formată prin eroziunea apelor şi a vântului. Podul lui Dumnezeu de la Ponoarele este al doilea pod natural din Europa, ca mărime, şi singurul care este şi funcţional, având în vedere că pe deasupra sa trece şoseaua care leagă Drobeta-Turnu Severin de localitatea mehedinţeană Baia de Aramă, ajungând în final la staţiunea Băile Herculane. Acest miraculos pod natural s-a format prin prăbuşirea unui perete al peşterii Ponoarele, care este brăzdată de mii de galerii subterane şi care, prin arhitectura interioară deosebită, este de o mare atracţie turistică. Deasupra peşterii şi a podului se află un adevărat labirint de formaţiuni carstice. Aceste încreţituri calcaroase, cunoscute sub numele de „lapiezuri îngropate“, alcătuiesc Câmpul Afroditei şi Câmpul Cleopatrei, formaţiuni unice pe continentul european. Frumuseţea se continuă şi dincolo de pereţii calcaroşi, până la ieşirea din peşteră, acolo unde te întâmpină într-un cadru natural de excepţie lacul Zătonul Mare. 

Locul cu multe legende

Se spune că pe aici a trecut la un moment dat şi Sfântul Nicodim, care se nevoia în căutarea cascadei ce i se arătase în vis şi deasupra căreia trebuia să construiască o mănăstire. Aşa s-a oprit la Ponoarele, chiar în locul de unde izvorăşte râul Bulba, gândind la lăcaşul pe care urma să-l ridice în slujba Domnului. Două familii foarte înstărite, lipsite de credinţă şi de orice legătură cu Dumnezeu, l-au ademenit şi, în timp ce se odihnea, au luat cuţitul de tăiat pâine al sfântului şi au tăiat cu acesta o găină pe care ulterior i-au strecurat-o în traista pe care o avea asupră-i. În urma acestui vicleşug l-au acuzat de furt, scoţându-i găina din traistă şi făcându-l de ruşine în faţa tuturor. Ruşinat şi cu durere în suflet, Sfântul Nicodim a plecat în căutarea unui alt loc în care să ridice mănăstirea visată, care astăzi este sfânta Mănăstire Tismana. Coborând pe Valea Găinii, s-a oprit pe marginea râului Bulba, care curgea prin partea stângă a văii, şi privind abătut spre apa limpede cu miros de ferigă, a blestemat-o ca aceasta să fie zbuciumată pe veci, lipsită de peşti şi să o înghită pământul. Sătenii povestesc înfioraţi cum că acest blestem s-a împlinit, având în vedere zbuciumul creat de cele opt mori existente pe cursul râului. Nici peştii nu trăiesc în râu, exact cum a hărăzit sfântul, iar pe timp de secetă, vara, apa dispare înghiţită de pământul însetat, şi asta pentru că traiectoria albiei sale trece peste o peşteră. Din cauza secetei, apa intră brusc în cavitatea subterană, dând impresia că a fost înghiţită de pământ.

O altă legendă spune că acum multe veacuri aici locuia necuratul, chiar în peştera de la Ponoarele. Mult rău pricinuia diavolul oamenilor, motiv pentru care toată suflarea a început să se roage lui Dumnezeu să-i scape de nenorocirile pe care acesta le pricinuia localnicilor. Dumnezeu ar fi lovit cu palma tavanul peşterii, astfel încât acesta s-a prăbuşit peste intrare. Cu toate astea, diavolul s-a strecurat pe căi numai de el ştiute şi a ieşit pe sub deal, pe cealaltă gură a peşterii, cea care duce spre lacul Zătonul Mare. Văzându-se învins, acesta a început să se agaţe cu ghearele de vârful Dealului Peşterii, în furia sa formând şanţuri în formaţiunile calcaroase şi ajungând în câmpiile de lapiezuri Afrodita şi Cleopatra. Legenda mai spune că necuratul s-ar fi urcat apoi pe stânca numită a diavolului, din locul acela observând oamenii care intrau în peşteră şi pe care de multe ori a încercat să îi înece în lacul Zătonul Mare.

O biserică nouă în semn de plecăciune în faţa Sfântului Nicodim

Pe aceste meleaguri, oamenii cred cu tărie că toate legendele lăsate de strămoşii lor sunt reale. Şi când ajungi lângă lac, n-ai cum să nu observi că în tot universul acesta mirific nu există nici o fărâmă de viaţă. Sătenii sunt oameni gospodari, cu frică de Dumnezeu şi se roagă de veacuri pentru răscumpărarea acelei nelegiuiri care i s-a întâmplat sfântului, dorindu-şi cu ardoare ca într-o bună zi în apa de la Ponoarele să mişune peştii şi alte vietăţi. Pentru că visul Sfântului Nicodim a fost ca în locul acela să înalţe un lăcaş de-nchinăciune, oamenii locului au hotărât ca aici, în imediata apropiere a Podului lui Dumnezeu, să construiască o biserică, spre a ridica blestemul. 

Georgică Pătraşcu, primarul comunei Ponoarele, a avut iniţiativa înălţării lăcaşului de închinare, fiind alături de oameni, sfătuindu-se tot timpul cu ei şi ocupându-se personal de construcţia şi pictura bisericii. „Cu toate vicisitudinile cu care ne confruntăm în aceste vremuri destul de tulburi pentru omenire, cu toate lipsurile şi nevoile localnicilor, ne-am străduit să împlinim visul din bătrâni al consătenilor noştri. Biserica «Sfântul Nicodim de la Tismana» este aproape gata, o adevărată bijuterie, şi trebuie să vă spun cu mare bucurie că pictura bisericii este de o cromatică şi o tehnică picturală aparte, fiind executată de un fiu al locului, în tehnica fresco, după erminiile Bisericii, într-un autentic stil bizantin, ceea ce rar se mai pictează astăzi. 

                                                    (pictorul Ioan Borloveanu)

Toată suflarea din acest ţinut al Mehedinţiului aşteaptă o primenire a vieţii spirituale, sub lumina care se cerne peste lăcaşul de-nchinăciune, coborând spre Zăton, pentru ca în final să-mbrăţişeze Podul lui Dumnezeu“, a spus primarul comunei Ponoarele.