Sfântul Gherasim de la Iordan

Mănăstirea Sfântului Gherasim de la Iordan păstrează neîntreruptă o tradiţie liturgică veche de aproape 1.500 de ani. Sfântul Gherasim de la Iordan a zidit această mănăstire împreună cu călugării nevoitori în secolul V şi a închinat-o Maicii Domnului, spre a fi aşezământ pentru toţi pustnicii care petreceau şi se rugau prin deşert. Mănăstirea a fost construită în jurul unei fântâni adânci pentru a arăta monahilor că apa vieţii pământeşti şi Apa cea Veşnică izvorăsc din Sfânta Biserică. În jurul mănăstirii există circa 70 de chilii săpate în stâncă în care mai vieţuiesc şi azi călugări retraşi din obşte. În acest loc au poposit o vreme şi Sfinţii români Ioan Iacob Hozevitul de la Neamţ şi Cuviosul Iosif de la Bisericani. Sfântul Gherasim a reuşit să unească sihăstria cu viaţa monahală de obşte prin rânduiala pe care a lăsat-o acestei mănăstiri.

Cuviosul Gherasim, lauda pustnicilor, era de neam din părţile Lichiei. Din tinereţe, avînd cuget dumnezeiesc, s-a îngrădit cu frica lui Dumnezeu. Primind sfinţitul chip monahicesc, mai întîi s-a dus în cea mai dinăuntru pustie a Tebaidei din Egipt şi, acolo vieţuind cu plăcere de Dumnezeu o vreme oarecare în nevoinţe duhovniceşti, s-a întors iarăşi la Lichia, în patria sa. După aceea a venit în Palestina, pe la sfîrşitul împărăţiei lui Teodosie cel Tînăr (408-450), şi s-a sălăşluit în pustia Iordanului, în care strălucea ca o stea luminoasă cu razele cele pline de fapte bune. Acolo a făcut o mănăstire lîngă rîul Iordanului. În zilele petrecerii lui în Palestina, împărăţind Marchian şi cu Pulheria (450-457), s-a făcut în Calcedon al patrulea Sinod a toată lumea (451) al Sfinţilor Părinţi, împotriva lui Dioscor, răucredinciosul patriarh al Alexandriei, şi a lui Eutihie arhimandritul, care ziceau că este numai o fire în Domnul nostru Iisus Hristos, şi pe care i-au afurisit Sfinţii Părinţi.După sinodul acela s-au sculat unii eretici care huleau sinodul ce se făcuse, ca şi cum printr-însul ar fi lepădate dogmele dreptei credinţe, iar învăţătura lui Nestorie ar fi înnoită.

Unul din aceia a fost un oarecare Teodosie, cu chipul monah, dar cu obiceiul vrăjitor, ţinînd de reaua credinţă a lui Eutihie. Acesta, venind în Ierusalim, a tulburat toată Palestina, amăgind nu numai pe cei simpli, ci pe mulţi sfinţi şi pe împărăteasa Evdochia, văduva, care fusese soţia împăratului Teodosie cel Tînăr şi care, în acea vreme, locuia în Ierusalim. Cu ajutorul ei şi al multor monahi palestinieni înşelaţi de el, au izgonit pe fericitul Iuvenalie, patriarhul Ierusalimului, de pe scaun, iar Teodosie monahul însuşi a răpit scaunul. Iar cei ce erau nemişcaţi întru dreapta credinţă, aceia, prin neliniştea ce li se făcea de mincinosul Teodosie, s-au dus în pustietăţile cele mai dinăuntru: la început s-a dus Cuviosul Eftimie cel Mare, iar după dînsul şi ceilalţi sfinţi.

Într-acea vreme, s-a amăgit cu înşelăciunea eretică şi Cuviosul Gherasim. Însă voind Dumnezeu, degrabă s-a îndreptat, precum scrie despre acesta Chiril al Ierusalimului, în viaţa Cuviosului Eftimie: "A fost atunci, în pustia Iordanului un sihastru, care nu de mult venise din Lichia, anume Gherasim, care toate rînduielile vieţii monahiceşti le trecuse şi bine se nevoise asupra necuratelor duhuri.

Acela, biruind şi izgonind pe diavolii cei nevăzuţi, a fost împiedicat şi amăgit de diavolii cei văzuţi, adică de eretici, căci a căzut în eresul lui Eutihie. Auzind de Cuviosul Eftimie, de a cărui slavă a faptelor bune se umpluseră urechile tuturor, a mers la dînsul, fiind el atunci în pustia ce se numeşte Ruva. Văzîndu-l, mult s-a folosit, sălăşluindu-se împreună cu dînsul multă vreme. Avînd pe deplin învăţătura dreptei credinţe, a lepădat vătămarea eretică şi s-a întors la dreapta credinţă, căindu-se foarte mult de înşelăciunea sa de mai înainte" .

 Umbland Sfantul Gherasim prin pustiul Iordanului, l-a intampinat un leu bolnav, care i-a aratat piciorul in care intrase un ghimpe mare, incat i se umflase piciorul. Leul se uita spre staret cu ochi blanzi si, desi nu spunea cuvinte fiind necuvantator, insa cu chip smerit ruga pe staret sa-l vindece. Staretul, vazandu-l ca este intr-o nevoie ca aceea, a sezut si, luand piciorul fiarei, a scos spinul. Apoi curatindu-i rana bine, a invaluit-o cu un petec si i-a dat drumul. Iar leul, dupa ce s-a vindecat, nu l-a mai parasit pe staret, ci, ca un ucenic, umbla dupa dansul ori unde se ducea, incat se mira staretul de recunostinta cea buna a fiarei. De atunci il hranea staretul, dandu-i uneori paine, iar alteori linte. Parintii aveau in lavra un catar cu care isi aduceau apa de la sfantul Iordan, pentru trebuinta fratilor. Staretul a poruncit sa dea catarul in seama leului, sa umble cu el si sa-l pasca pe langa raul Iordanului. Intr-una din zile, pascand leul pe catar, s-a dus de langa dansul o departare cam mare si a adormit la soare.

 Trecand din Arabia un om cu camile, a vazut catarul singur fara pastorul lui, si l-a prins si l-a luat intr-ale sale. Leul desteptandu-se si cautand catarul, nu l-a gasit; apoi a venit la Sfantul Gherasim trist si mahnit ca pierduse catarul. Staretul, gandind ca leul a mancat catarul, i-a zis: "Unde este catarul?" Iar el stand ca omul, tacea, cautand in jos. Staretul i-a zis iarasi: "Oare l-ai mancat? Bine este cuvantat Domnul, ca nu te vei duce de aici si tot lucrul care il facea catarul, tu il vei face, slujind la trebuinta manastireasca!" De atunci, din porunca staretului, pusera deasupra leului sarcina ce se punea pe catar, adica un vas mare, cu care se aducea apa in manastire de la Iordan.

Leacuri mănăstireşti: Terapia cu zăpadă

Autor Mariana Borloveanu    

Zăpada este factor terapeutic cu efecte extraordinare, un „medicament” special. Îl avem la îndemână, dar nu ştim să profităm de el. Multe dintre tainele leacurilor mănăstireşti mi le-a dezvăluit maica Miriam. Călirea organismului cu ajutorul zăpezii are efecte miraculoase asupra sistemului imunitar. Zăpada este un puternic antiinflamator, calmant, vasoconstrictor şi tonic pentru piele. Zăpada, în asociere cu mişcarea, duce la reglarea circulaţiei periferice şi a ritmului cardiac. După cum se ştie, alternanţa între cald şi rece tonifică pielea, iar apa rezultată din topirea zăpezii, care e, de fapt, apă de ploaie, este indicată pentru întreţinerea pielii şi a părului. Terapia cu apă de zăpadă este în mod cert o ramură a hidroterapiei, o metodă naturistă ce ajută nu numai la vindecarea unor boli, ci şi la prevenirea acestora.

 Mijloc sigur de prevenire a reumatismului     

Maica Miriam mi-a povestit despre un preot german, Sebastien Kneipp, renumit pentru tratamentele naturiste cu apă, care recomandă atât bolnavilor cu probleme circulatorii, dar şi oamenilor perfect sănătoşi mersul desculţ prin rouă şi prin zăpadă. Acesta prescrie zăpada ca mijloc de vindecare şi revitalizare a întregului organism, dar şi ca măsură profilactică pentru cei predispuşi la bolile anotimpurilui rece. Mersul cu tălpile goale prin zăpadă este fabulos, dar acesta nu trebuie să depăşească 30-40 de secunde. După aceea trebuie să punem în picioare şosete de lână şi să mergem câteva sute de metri, rulând bine talpa pe sol. Prin această metodă, sângele se pune în mişcare. Picioarele se încălzesc foarte tare, transmiţând căldura şi în restul organismului. Senzaţia imediată este de înviorare totală şi de tonus excelent. Acest exerciţiu trebuie făcut zilnic, mărind progresiv mersul în zăpadă până la trei minute. Bineînţeles, metoda nu este recomandată persoanelor care sunt deja bolnave, deoarece ar putea agrava afecţiunea. Pentru femei însă, este extrem de benefic, fiind un mijloc sigur de prevenire a cistitelor şi a infecţiilor urinare, anexitelor, artritelor şi reumatismului.  De asemenea, picioarele nu vor mai fi reci, iar crizele de sciatică vor fi mai rare şi mai puţin dureroase. În privinţa cârceilor, dar şi a deranjamentelor digestive ce apar din cauza frigului, acestea vor dispărea cu desăvârşire.

 Vindecarea rapidă a eczemelor 

„Într-o iarnă extrem de geroasă, părintele Christodulos, care venise de la Sfântul Munte, stătea sub nucul din curtea mănăstirii şi îşi freca mâinile cu zăpadă. În momentul acela n-am înţeles mare lucru, dar seara, la trapeză, ne-a desluşit taina acelui moment. «Dacă tot aţi ajuns în zăpadă», spunea părintele, «încercaţi şi să vă frecaţi mâinile puternic cu ea, nu mai mult de două minute, după care puneţi mănuşi călduroase şi faceţi mişcări ale degetelor şi încheieturilor. Circulaţia la nivelul mâinilor va fi mai bună, nu vor degera, iar dacă aveţi eczeme şi infecţii dermatologice ale degetelor, acestea se vor vindeca mai rapid»“, îmi mai povesteşte maica Miriam. Copiii se freacă pe faţă cu zăpadă, în joacă, dar aceasta reprezintă de fapt un tratament medical cum nu se poate mai sigur. Pe vremuri, la ţară, pretutindeni în lume, copiii erau băgaţi în nămeţi şi frecaţi cu zăpadă pe întregul corp pentru a avea poftă de mâncare şi rezistenţă la boli, fiind feriţi de răceli. În urma acestui ritual, ei erau înfăşuraţi în pături groase şi aduşi apoi să transpire lângă soba încinsă. Tot de la părintele Christodulos am aflat că prin terapia cu zăpadă se ameliorează şi tulburările psihice, fobiile şi atacurile de panică.
Multe şi miraculoase sunt tămăduirile cu ajutorul zăpezii, dar, pe lângă aceste binecuvântate leacuri, prin intermediul paginilor revistei noastre veţi afla nebănuite căi ale terapiilor prin credinţă şi prin călăuzirea harului divin.

PĂRINTELE CLEOPA : Din prisosul inimii grăieşte gura

De multe ori pierdem toată osteneala noastră si toată fapta bună, dacă nu păzim două lucruri: mintea si limba. Că tot păcatul se începe de la minte, de la gând si toată fapta rea se exprimă întâi prin limbă. Zice Mântuitorul că din prisosinta inimii grăieste gura. Si Solomon zice: Mai bine este a cădea de la loc înalt, decât a cădea prin limbă. Ferească Dumnezeu! De aceea trebuie mare băgare de seamă. Limba este organ cu care lăudăm pe Dumnezeu, la fel si mintea. Dar vrăjmasul le ia pe amândouă aceste organe: mintea o întunecă cu gânduri rele si limba cu cuvinte rele. Si atunci omul devine unealta vrăjmasului, că si gândurile lui sunt spurcate, si limba si cuvintele lui. Trebuie mare băgare de seamă.   

    
O femeie păcătoasă si-a pus îndreptare la o mărturisire si a început să ducă o viată sfântă. Post, rugăciune, milostenie, că era văduvă acum. Toată lumea se minuna în sat cum femeia aceea si-a schimbat viata. Înainte o stiau toti. Îi murise sotul, iar copiii îi avea pe toti căsătoriti. Mai avea un păcat, săraca, pe care nu-l putea lăsa. Toate celelalte le lăsase. Făcea si milostenie multă si post tinea, dar nu tăcea din gură. Să spună ceva de cumătra, de cumnata, de cutare. Când a venit la duhovnic, a zis: "Părinte, am postit posturile, am făcut milostenie, fac pravilă, citesc prin sfintele cărti; ei, dar limba asta n-o pot eu stăpâni! Mai vorbesc de unul, mai zic de altul, mai spun o minciună, mai spun o glumă, mai cutare".    

Era primăvară, când se arau grădinile si ogoarele. Duhovnicul îi zice: "Uite ce este, mătusă, nici eu nu-ti dau canon mare; dar n-ai voie să te împărtăsesti până nu vei face canonul acesta". "Care?" Duhovnicul avea un butoi mare cu sământă de scai. Stiti cum e sământa de scai, ca de ceapă. Măruntă. I-a dat mătusii un pumn bun de sământă de scai si i-a zis: "Uite ce! Când vei ara grădina, să te duci să semeni scaiul ăsta prin grădină, cât e grădina de lungă, si pe-o brazdă si pe alta".          

Si a semănat scaiul. Au crescut păpusoii, dar au iesit si scaii. La prăsit a mai tăiat din ei, dar n-a putut să-i taie pe toti. Când a venit femeia în Postul Sfintei Mării, o întreabă duhovnicul: "Ai semănat scaii?" "Da". "Ti-am spus că nu-i greu. Mata ai zis că păcatele pe care le faci cu limba nu-s grele. Eu ti-am dat să semeni scai. Du-te si-mi adu acum înapoi toate semintele acelea pe care le-ai semănat". "Vai de mine, părinte, zice, eu am prăsit, dar din nebăgare de seamă scaii aceia au făcut sământă, a venit vântul si a dus-o la megiesi, pe câmp. S-a umplut lumea de scai". Zice preotul: "Nu-ti dau împărtăsanie, până nu-mi aduci sământa înapoi". "Imposibil, părinte. S-a dus sământa de scai! A luat-o vântul, a făcut scai, s-a înmultit...".      

Vezi? Asa sunt si cuvintele noastre. Cuvintele noastre, dacă sunt rele, pe unde nu au ajuns? Au făcut sământă, au prins rădăcină si s-a umplut lumea de cuvinte rele. Cuvintele noastre sunt sământă de scai. După cum nu poti aduna sământa înapoi, după ce-ai semănat-o - la vreun an de zile, după ce s-a umplut câmpia de scai -, asa nu putem să adunăm răutatea si păcatul pe care le-am semănat noi prin limbă. De aceea trebuie mare pază a limbii. Ai văzut ce spune Solomon: Cine nu păzeste gura si limba sa, nu se poate mântui.   

Dar Dumnezeu nu ne-a făcut să fim muti. Ne-a dat limbă să vorbim. Dar ceea ce vorbim, să fie spre slava lui Dumnezeu si ceea ce este de trebuintă. Deci când vedem că începem a vorbi de rău pe altul, să stăm pe loc, că semănăm scai, si îl duce vântul în mai multe inimi. Să băgăm de seamă!

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul

Rugăciunea Postului Paştelui

          

„Doamne şi Stăpânul vieţii mele,
duhul trândăviei, al grijii de multe,

 al iubirii de stăpânire

 şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit,

 al răbdării şi al dragostei,

 dăruieşte-l mie, robului Tău.

Aşa Doamne, Împărate,

dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele

şi să nu osândesc pe fratele meu,

 că binecuvântat eşti în vecii vecilor.

Amin”.

  

Rânduiala parastaselor din Postul Mare

Autor: Mariana Borloveanu

 Biserica Ortodoxă a rânduit ca în toate cele şase sâmbete din Postul Mare să fie pomeniţi de către familii, toţi cei care au trecut la cele veşnice. Se fac parastase, care sunt însoţite de colivă îndulcită cu miere, coliva reprezantând nădejdea în învierea celui răposat, iar mierea, credinţa noastră în viaţa tihnită şi plăcută a mortului. De asemenea se dau de pomană colaci, vin şi lumânări, care închipuiesc Trupul, Sângele şi Lumina lui Hristos. E bine ca pomana să fie făcută săracilor, pentru ca milostenia să fie primită.

                                                                                          ( foto: Sava Laura)

 Pomenirea morţilor în perioada Postului Mare

În toată perioada Postului Mare, sâmbăta se fac pomeniri pentru cei morţi.

Aceste pomeniri încep cu sâmbăta lui Teodor, care se mai numeşte şi sâmbăta colivelor. Pentru a înţelege însă de ce Sfântul Teodor este pomenit în prima sâmbătă din Postul Mare, trebuie să precizăm faptul că împăratul Iulian Apostatul a poruncit la un moment dat, să se stropească cu sângele animalelor sacrificate idolilor, toate produsele care se vindeau în piaţa cetăţii imperiale, pentru a întina astfel prima săptămână din Postul Mare al creştinilor. Mucenicul Teodor i s-a arătat în vis arhiepiscopului Eudoxie, descoperindu-i acestuia planul lui Iulian şi sfătuindu-l să fiarbă graunţe de grâu şi să le împartă tuturor locuitorilor Constantinopolului, pentru ca aceştia să nu meargă să cumpere de la piaţă.

Fiind astfel izbăviţi de întinăciunea idolatriei, graţie acestui mucenic nimicitor al idolilor, arhiepiscopul a poruncit credincioşilor să serbeze în fiecare an, la încheierea primei săptămâni a Postului Mare, un praznic care să comemoreze acest eveniment. Această primă sâmbătă din post este prilejul unei duble bucurii: încheierea primei perioade a postului şi prăznuirea mucenicului Teodor:  “ Să ne odihnim în sâmbăta de astăzi, oamenilor, încetând ostenelile cele de ieri, pentru Cel ce a binecuvântat această zi cu odihna şi cu prăznuirea cea de acum a mucenicului".

 Parastasul este slujba prin care ne pomenim morţii           

Slujba prin care sunt pomeniţi toţi cei care au trecut le cele veşnice, este cunoscută sub denumirea de “parastas". Parastasele sunt acela slujbe speciale, în cadrul cărora trupul mortului, nefiind de faţă, este simbolizat prin colivă. Verbul grecesc "paristemi" înseamnă a se alinia alături de cineva, a sta în rând cu cineva, a fi camaradul, apropiatul cuiva. Parastasul este slujba prin care noi ne alăturăm prin rugăciune celui mort, şi ne înfăţişăm lui Dumnezeu cu tot cu rugăciuni, prin intemediul cărora El să ierte păcatele celui adormit. Acestea se pot face ori de câte ori dorim să ne rugăm pentru morţii noştri, împreună cu Biserica şi cu preoţii parohiei de care aparţinem.

Se dă de pomană săracilor, nu rudelor

Toţi cei care au plecat din această lume nu-şi mai pot schimba starea de dincolo. O singură scăpare mai este. Aceasta ne este arătată în "Mărturisirea Credinţei Ortodoxe", în care se spune: "Credinţa ne învaţă că un mare număr de păcătoşi care s-au căit în clipa de pe urmă, sunt scăpaţi din iad, prin rugăciunile şi milosteniile celor vii". Prin rugăciunile celor vii înţelegem: rugăciunile preotului la Sfânta Liturghie, rugăciunile noastre, ale fiecăruia, pentru răposaţi şi parastasele pentru pomenirea morţilor, pomelnicele morţilor pe care le dăm preotului la Sfânta Liturghie. Acestea trbuie să fie însoţite de o prescură din care se scoate Trupul Domnului la Sfânta Jertfă; de o lumânare, ca să aibă mortul parte de lumină şi de vin, din care se pregăteşte Sângele Domnului. Parastasele se însoţesc de colivă îndulcită cu miere sau zahăr, căci coliva închipuieşte nădejdea noastră în învierea celui răposat, iar mierea sau zahărul, credinţa noastră în viaţa tihnită şi plăcută a mortului. De asemenea se dau de pomană colaci, vin şi lumânări, care închipuiesc Trupul, Sângele şi Lumina lui Hristos. Alături de acestea mai avem nevoie de tămâie şi untdelemn - toate fiind jertfe plăcute Domnului. Prin milosteniile care se fac în cadrul parastaselor înţelegem: mâncarea care se dă pentru sufletul mortului, vasele, hainele şi orice alte lucruri date de pomană, toate sunt doar pentru sufletul celui răposat. Se cuvine însă, ca aceste pomeni să fie împărţite săracilor, nu rudelor noastre sau celor avuţi, căci atunci pomana nu-i deplină şi, prin urmare, aceasta nu este primită.

Busuiocul este leacul leacurilor

Autor: Mariana Borloveanu

În miraculoasa plantă de busuioc, îşi au originea multe dintre legendele care au circulat de-a lungul vremii. Despre busuioc se spune că  ar fi crescut deasupra locului unde Sf. Constantin şi soţia sa Elena, au descoperit Sfânta Cruce.

Busuiocul este considerat o plantă sfântă

Originar din India şi preţuit de-a lungul vremurilor de  mai toate popoarele europene, busuiocul este o plantă sfântă, o plantă a sufletului, care, pe lângă faptul că aduce noroc, aduce şi sănătate.

Busuiocul este una dintre cele mai folosite ieruburi aromatice din lume.  Originar din subcontinentul Indian acesta a fost cultivat şi în Italia în timpul Imperiului Roman. Originea cuvântului "busuioc" se regaseşte în grecescul "basileus"( care înseamnă rege, regal).  Aroma busuiocului este cu atât mai puternică, cu cât planta este mai expusă razelor solare. Miraculoasa plantă creşte atât la latitudinile tropicale cât şi la cele temperate.

Iarba medicinală creşte în grădinile mănăstirilor

Planta a fost adusă în Europa de Carol cel Mare şi a fost cultivată ca iarbă medicinală în grădinile de pe lângă mănăstiri. În culturile vechi precreştine din Orientul Apropiat, dar mai ales în Palestina, busuiocul era considerat de asemenea o plantă sfântă, folosită în scopuri religioase şi păstrată până în vremurile creştinării Europei.

O altă legendă, de origine greacă de această dată, ne transmite mesajul că busuiocul este dintotdeauna planta care vindecă orice rană, aşa cum a vindecat rana unui monstru, care era  jumatate şopârlă, jumătate dragon, în timpul unui atac. Toate aceste poveşti sau legende, despre planta sfântă de busuioc, au la originea lor apartenenţa divină şi proprietăţile miraculoase, care vin din îndepărtate vremi.

Terapii cu frunze şi flori de busuioc     

Busuiocul este considerat un antidepresiv sigur, având puternice efecte sedative. Planta de busuioc este o sursă importantă de fier, calciu şi vitamina A, conţinând şi vitamina B6, magneziu şi potasiu. Datorită acestor proprietaţi, calmează tulburările de stomac, balonarea şi anorexia, şi stimulează producţia lactică a tinerelor mame. Infuzia de busuioc ajută la procesul de transpiraţie sau la eliminarea mucusului, în anotimpul rece şi acţionează ca diuretic, carminativ, antiseptic, antiinflamator gastric, intestinal şi renal.

Leacuri din bătrâni cu busuioc proaspăt sau uscat

• Sucul din busuioc proaspăt se picură în urechi pentru a combate congestionarea internă sau se aplică pe leziunile verucoase (negi, papiloame), repetînd tratamentul pînă la dispariţia lor.

• Esenţa de busuioc, luată cîte 5-6 picături adăugate în lapte, ceai sau puse pe o bucată de zahăr cubic, are un rol benefic împotriva spasmelor gastrice, a durerilor de cap de origine atonă digestivă şi contra nevrozelor atonice.

• Macerat la rece obţinut prin ţinerea a 4-8 linguriţe de busuioc în apă, vreme de 8 ore, urmată de filtrare. Se bea acest preparat pe stomacul gol, de preferinţă dimineaţa. Acest remediu este considerat un adevărat elixir al tinereţii, recomandat în cazurile de îmbătrînire prematură, în tulburări de menopauză, andropauză, sterilitate masculină şi feminină, frigiditate, fiind un regenerator rapid, care opreşte procesele de uzură din organism.

• Infuzie din 1 lingură busuioc, uscat şi mărunţit, la 200 ml apă clocotită; se acoperă vasul şi se lasă să infuzeze 10 minute, se strecoară şi se beau 2 ceaiuri călduţe pe zi, prin înghiţituri rare, după mesele principale, obligatoriu un ceai seara, la culcare. Ceaiul de busuioc este un foarte bun energizant. Ajută la combaterea bronşitei, gripei, durerilor articulare, insuficienţei circulatorii, a reumatismului şi la desfundarea mucoasei nazale.

• Decoct din seminţe de busuioc, o lingură la 500 ml apă rece; se fierbe 5 minute, se infuzează 10 minute, se strecoară şi se bea toată cantitatea în cursul zilei; combate unele boli reno-genitale.

 • Sirop de busuioc, din 75 g părţi aeriene la 1 litru de apă. Are aromă suavă şi este recomandat pentru efectele favorabile asupra tubului digestiv, fiind un bun dezinfectant la nivelul intestinelor.

• Alifie de busuioc, din 20 g plantă uscată şi măcinată fin, amestecată cu 30 de g ceară albă, 30 g seu de oaie, 30 g terebentină, 60 g colofoniu şi 90 g untură de porc. Se pun la foc slab pînă se topesc şi se amestecă pînă la răcirea unguentului, după care se toarnă în cutii de plastic. Se foloseşte la tratarea rănilor purulente, a buzelor crăpate, călcîielor crăpate şi a ulceraţiilor infectate.

 • Cataplasmele din frunze proaspete, zdrobite şi aplicate pe răni deschise, favorizează vindecarea lor. Cu frunze proaspete se mai pot freca locurile înţepate de insecte (albine, viespi, ţînţari), reducînd mîncărimea pielii şi prevenind infecţiile provocate prin scărpinat. Se aplică pe frunte, în cazul durerilor de cap.

Frunzele de busuioc sunt folosite în mai toate bucătăriile lumii

Gustul busuiocului este aromat, dulce şi piperat în mod plăcut, împrumutând mâncării o aromă proaspătă. Mirosul şi gustul busuiocului se datorează uleiurilor esenţiale pe care acesta le conţine. Frunzele şi florile de busuioc sunt folosite astăzi în mai toate bucătăriile lumii.  

Goji, fructul tinereţii veşnice

Autor : Mariana Borloveanu

Fructele de Goji sunt originare din Tibet şi răspândite ulterior în mai multe zone geografice. În Medicina Tradiţională Chineză se pune mare preţ pe efectele obţinute în urma consumării acestui fruct. Cercetători din domeniul medicinei naturiste, au ajuns la concluzia că Goji este fructul cu cea mai mare concentraţie de antioxidanţi, având o influenţă esenţială în stimularea longevităţii şi fortificarea sistemului imunitar.

 25 g de fructe Goji asigură necesarul de energie al zilei

Deşi există o multitudine de combinaţii cu cele mai exotice şi neobişnuite ingrediente, efectul maxim al fructelor Goji este dat de consumul acestora în stare naturală şi în afara oricăror amestecuri. Fructele se pot consuma atât proaspete, cât şi uscate şi pot fi folosite de asemenea ca ingrediente în prepararea îngheţatei, a prăjiturilor, a sucurilor de fructe Goji, a vinului de fructe Goji. Efectul energizant al acestora poate fi remarcat pe parcursul întregii zile. Condiţia este ca porţia de 25g de fructe Goji uscate, să se ia în fiecare dimineaţă pe stomacul gol, cu 30 de minute înaintea micului dejun.

 Cu Goji mai mulţi călugări tibetani au depăşit suta de ani

În literatura chineză există multe legende legate de proprietăţile fructelor Goji. Cea mai cunoscută dintre acestea se referă la viaţa sănătoasă pe care o ducea o comunitate de călugări tibetani, fiind lucizi şi plini de energie până la vârste care depăşeau 100 de ani. Curios este faptul că până la vârsta de 80-90 de ani acestora nu le încărunţea părul şi nu le era afectată nici dantura. Sănătatea acestor longevivi călugări şi-a găsit explicaţia în faptul că beau apă dintr-o fântână în care cădeau fructe dintr-un arbust Goji, care se afla chiar desupra acesteia.

 Efecte benefice ale fructelor Goji

Fructele Goji au o foarte mare concentraţie de antioxidanţi, conţinând aproape toţi aminoacizii, foarte multe minerale (Ca,Mg,P,Ge,Cr,Se,Zn,Cu), vitaminele E şi C şi o mare varietate de polizaharide şi acizi graşi. Datorită prezenţei acestor componente nutriţionale, consumul fructelor Goji stimulează longevitatea, fortifică sistemul imunitar, reglează circulaţia sanguină, conferă imunitate bacteriană şi virală. Este eficient în cure de slăbire şi în combaterea celulitei. Fitosterolii au un rol important în menţinerea nivelului colesterolului la un nivel cât mai mic, inhibând absorbţia lui intestinală. Conţinutul de geranium creşte abilitatea corpului de a  produce g-interferon. Interferonul este un element important , de care organismul are nevoie în lupta împotriva cancerului şi a altor boli incurabile. Prin conţinutul mare de fitonutrienţi şi SOD( superoxid dismutază), aceste fructe inhibă peroxidarea lipidelor şi distrug radicalii liberi. Păstrarea sănătăţii organismului duce implicit la mărirea duratei de viaţă şi la o permanentă stare de bine.

Vestea despre calităţile terapeutice ale acestui fruct s-a răspândit, planta fiind cultivată ulterior în Himalaya şi întreagă Asia.