Interviu cu actriţa Maria Ploae:

 „Este important să ceri ajutorul lui Dumnezeu“ 

                       

În faţa icoanelor din casa actriţei Maria Ploae şi a regizorului Nicolae Mărgineanu este minunat să vorbeşti despre Dumnezeu. Întâlnirea noastră a fost un regal de amintiri. Actriţa ne-a povestit despre vremea copilăriei, despre trăirile avute la turnarea filmului „Binecuvântată fii, închisoare“, dar şi despre importanţa de a fi credincios practicant.

Dacă ar fi să punem un început al urcuşului spiritual în balanţa dintre trecut şi viitor, cum l-aţi defini acum, într-un prezent pe care îl trăiţi atât de pregnant?

Întreaga viaţă ne împărţim clipele între trecut şi prezent. Viitorul, doar Bunul Dumnezeu îl ştie cu desăvârşire. Şi pentru că trăirile celor dintâi ani ai vieţii ne conturează personalitatea, eu îmi încep toate interviurile cu imaginea căsuţei atât de dragi sufletului meu, cu noi, toţi cei cinci fraţi, mângâiaţi de căldura părintească, de educaţia aceea pe cât de simplă, pe atât de clăditoare de frumoase destine. Eu am fost dintotdeauna mai visătoare, de mic copil am simţit că vreau altceva, că vreau să urc spre o stea numai de mine ştiută… Poate că tocmai de aceea, când am deschis cu adevărat ochii, eram pe scenă. Încă de la grădiniţă îmi doream să recit, să cânt, să dansez, să fiu pe scenă! Atât, pentru că visul se frângea în clipa imediat următoare. Auzeam obsedant: Maria, vezi de copii, Maria, fă asta şi asta, Maria, ce mai avem de făcut? De multe ori ridicam ochii spre cer şi aşteptam un răspuns de la Bunul Dumnezeu. Aşa era la casa părintească, era frumos, dar totul se învârtea într-o infinită lume de semne de-ntrebare, iar eu purtam adesea responsabilităţi pe care nu întotdeauna reuşeam să le duc.

În acest freamăt al vieţii de la ţară, cu preocupările inerente oricui trăieşte acolo, aţi gândit vreodată că lumea poate fi şi altfel, că şoseaua pietruită ar putea fi înlocuită cu o alee străjuită de flori?

Oarecum, pentru că într-o bună zi, un unchi care trăia în Bucureşti, privindu-mă şi-nţelegând că dincolo de prospeţimea copilăriei, purtam în privire o altă lume, o lume numai şi numai a mea, m-a luat de mână şi m-a făcut să înţeleg că eu, prin trăirile mele, pot să dăruiesc şi altora aerul limpede al pădurilor şi al păşunilor cu miros de fân proaspăt cosit. Aşa m-a convins „papa“, unchiul meu de la Bucureşti, să las balsamul copilăriei acolo unde l-am cunoscut şi să deschid larg ochii spre o lume necunoscută mie până atunci, dar care avea să-mi poarte paşii pe un drum nou, al unui destin care avea să îmi aducă împlinirea. La Bucureşti am început să simt mirajul dăruirii de sine, pe un tărâm al artei, despre care nu ştiam mai nimic, dar care s-a dovedit a fi definitoriu în formarea personalităţii mele artistice.

Chiar dacă veşnicia s-a născut la sat, chiar dacă vibraţia unui altfel de frumos a prins contur într-o lume a elitelor, cum aţi perceput schimbarea şi, până la urmă, cine v-a întins mâna aceea care v-a ajutat să ajungeţi pe altarul artei?

Dumnezeu, numai El! De la banalul păscut al oilor, în care fiecare fir de fragedă iarbă îşi are propria-i vibraţie, în faţa drumului presărat cu stropi de rouă, de la foşnetul frunzelor până la mirosul de brad care-ţi împrospătează întreaga fiinţă, totul este lumină. Un singur lucru nu trebuie uitat, Dumnezeu îi mângâie pe toţi cei care se lasă în voia Lui. Dacă ar fi să judec cu sufletul, atunci aş spune că mama, draga de ea, mi-a arătat calea spre lumea imaculată a rugăciunii, şi asta pentru că eu aşa m-am trezit la viaţă, în rugăciune. După ce ne îmbăia pe toţi, ne rugam şi primeam dulcea binecuvântare a somnului dinaintea Utreniei şi a Sfintei Liturghii. Dimineaţa, îmbrăcaţi în hainele de duminică, nu lipseam niciodată de la biserică, iar mama de undeva dintr-o strană ne mângâia cu privirea în semn de mulţumire. De-acolo, din colţul acela de lume, din satul Dealu Perjului din comuna Onceşti, de-acolo am simţit pentru întâia oară mâna pe care Dumnezeu mi-a întins-o cu mărinimie.

De la rugăciunile din casa natală până la trăirea spirituală matură şi conştientă, aţi ajuns pe un drum cunoscut, bătătorit, sau pur şi simplu v-aţi lăsat în voia lui Dumnezeu?

Am mai spus-o şi cu alte ocazii pentru mine, ca simplu muritor, practica credinţei este foarte importantă, este important să te rogi, să te gândeşti neîncetat la Dumnezeu, să-I ceri mereu ajutorul, este important să posteşti, să te spovedeşti, să te împărtăşeşti. Nu sunt adepta exagerărilor, de aceea îmi doresc să nu devin niciodată habotnică, ci să fac totul în limita unei trăiri spirituale conştiente, cu dăruire şi acea pace a sufletului de care avem nevoie atunci când intrăm în comuniune cu Dumnezeu. Port în suflet şi astăzi rugăciunile învăţate de la mama, pentru că niciodată ceea ce înveţi în cei şapte ani de-acasă nu se uită, dar trebuie să recunosc faptul că în Bucureştiul adolescenţei mele, legătura cu Biserica se făcea cumva pe ascuns, iar eu m-am rupt puţin de lumea rugăciunii. Mergeam destul de rar la biserică, dar undeva în sufletul meu credinţa a rămas totuşi vie. Ceea ce sistemul încerca să spulbere din sufletele noastre se regăsea totuşi seara, atunci când în faţa icoanelor, aşteptam într-un mod anume întâlnirea cu Dumnezeu.

Despre legătura pur personală cu Dumnezeu nu-mi îngădui să vă întreb, pentru că asta ţine de trăirile noastre cele mai intime, dar mărturisesc sincer că expresia „Binecuvântată fii, închisoare“ m-a cutremurat de când am auzit-o pentru întâia oară. Tocmai aici voiam să ajung, cum s-a conturat actul artistic, de la această expresie la trăirea desăvârşită a femeii de după gratii?

Am păşit cu multă trudă pe un tărâm necunoscut mie, iar ceea ce m-a readus la sentimentele curate din sfera copilăriei mele de la ţară a fost apropierea de Dumnezeu, pe care am simţit-o acut în momentul în care am avut norocul să fac acel film profund spiritual: „Binecuvântată fii, închisoare“, în regia lui Nicolae Mărgineanu. Filmul a apărut printr-o mare binecuvântare a lui Dumnezeu, pentru că El a făcut să ne întâlnim cu Sergiu Grossu, care locuia mai mult în Franţa. Ne-am întâlnit la un simpozion, ne-a arătat volumul, după care s-a conturat scenariul. Am jucat rolul Nicoletei (scriitoare şi jurnalistă româncă, anticomunistă şi creştină). Teribilă trăire! Eroina, nepoată a lui Iuliu Maniu, Îl cunoaşte pe Dumnezeu în chip tainic şi extrem de profund, simţindu-I permanent prezenţa în sufletul împovărat. Ajunge până acolo încât să nu-şi mai dorească eliberarea: „Niciodată n-am fost atât de fericită ca la închisoare, pentru că niciodată n-am fost atât de aproape de Dumnezeu!“ M-a marcat profund această poveste cinematografică de o factură spirituală aparte, iar odată cu acest rol m-am regăsit pe mine, cu educaţia religioasă primită acasă, rămasă în sufletul meu, şi încet-încet am revenit în lumea atât de dragă mie, a rugăciunii şi a apropierii de Dumnezeu. Este important să te rogi, este important să fii în permanentă comuniune cu Dumnezeu, este important să înveţi să-I ceri ajutorul şi niciodată să nu uiţi să-I mulţumeşti pentru tot ce primeşti de la El, bun sau rău. Noi, actorii, ne bazăm mai mult pe propriile sentimente, or eu nu trăisem astfel de experienţe. Am început să mă rog, încercând să fiu cât mai aproape de Dumnezeu şi să-I cer ajutorul. M-au ajutat foarte mult cărţile de memorii apărute în ultima vreme, un lucru esenţial pentru mine, pentru a intra în profunzimea personajului Nicoleta.

Mi-aţi vorbit despre sentimentul permanentei rugăciuni a copilăriei, despre trăirea unui rol care v-a marcat şi v-a readus în oaza aceea de spiritualitate pe care cu toţii o căutăm. Totul începe şi se termină cu Dumnezeu. Şi totuşi, care a fost momentul în care gândul la mântuire a prins contur?

Acasă, în familie. Bunul Dumnezeu a rânduit ca întotdeauna să am lângă mine oameni minunaţi şi curaţi la suflet. La biserică merg întotdeauna cu soţul meu, regizorul Nicolae Mărgineanu, care este chiar mai trăitor decât mine, şi asta ne dă siguranţă, pacea sufletului, împlinire. Cei trei copii ai noştri au ales tot tărâmul artei: Ana - regizor de teatru şi film, Oana Maria - actriţă, iar Petru - compozitor de muzică de teatru. Şi ei au crescut cu rugăciunile şi căldura unei familii în care Dumnezeu a fost mereu prezent. Până la urmă, căldura şi pacea din familie îţi dau siguranţă în viaţă.

Dacă tot vorbim despre familie, eu ştiu că undeva în munţi un monah se roagă pentru toţi ai casei şi vă pomeneşte în toate rugăciunile din zi şi din noapte. Cum îi simţiţi prezenţa şi ce vă leagă de pustnicul atât de drag nouă, tuturor?

Aşa este, familia noastră este mai bogată şi se întregeşte cu un fost coleg de breaslă, Dragoş Pâslaru, care s-a retras la Mănăstirea Pătrunsa, azi fiind părintele Valerian. El ne-a învăţat rânduiala spovedaniei, a împărtăşirii cu Sfintele Taine, a ascultării faţă de părintele spiritual. Am avut acelaşi duhovnic, pe părintele Paul Mărăcine, la care colegul nostru de atunci ne-a dus, ceea ce ne-a apropiat enorm. Astăzi se roagă pentru noi, trăirea lui fiind mult mai profundă, iar vieţuirea lui în pustie este asemenea Părinţilor din Pateric. Mare noroc am avut cu el. Se spune că are cel mai lung pomelnic… şi, deşi trăieşte departe de lume, dacă un coleg actor are o problemă, primul lucru pe care îl face este acela de a-l căuta imediat pe părintele Valerian. Dragul de el, niciodată nu ne-a lăsat… Noi îi simţim rugăciunile, îi simţim prezenţa, dar îl căutăm destul de rar, şi asta pentru a nu-l tulbura din ascultările sale. Numai aşa se poate ruga în linişte, rămânând numai cu Dumnezeu, acolo, departe de grijile lumeşti. Numai aşa rugăciunea devine foarte puternică, iar noi, mai împliniţi decât oricând, pentru pacea care se cerne din rugăciunile sale.

Rugăciune către Sfântul Prooroc Ioan Botezătorul

O rugăciune la Ein Karim, locul Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul

O, Mergătorule înainte al Domnului şi Botezătorule al lui Hristos, mari şi multe sunt vredniciile date ţie de la Dumnezeu, fiindcă tu de proorocii cei vechi ai fost proorocit. Tu, după făgăduinţa şi proorocie îngerească, te-ai şi născut. Numele tău prin cuvântul Arhanghelului Gavriil mai înainte s-a vestit; a ta numire cu minunea dezlegării limbii tatălui tău s-a pecetluit. Tu, din copilarie, în pustie ai vieţuit şi, ca o pasăre a cerului, desăvârşit neagoniseala ai iubit, cu aguridă şi cu miere sălbatică te-ai hrănit. Tu ai fost crinul cel cuvântător al văilor şi al pustiilor, care în loc de podoaba hainelor, cu darul cel de sus îmbrăcând trupul tau, cu peri de camilă l-ai acoperit.

Tu ai fost glasul care a strigat în pustie şi calea Domnului o ai pregătit. Tu, cu duhul şi cu puterea lui Ilie, în lume te-ai arătat şi nelegiuirea lui Irod şi a tuturor celor asemenea lui ai mustrat. Tu eşti martorul cel preavestit al Preasfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi. Tu pe Mântuitorul către mulţimea popoarelor L-ai mărturisit şi cu degetul tău L-ai arătat pe Mielul lui Dumnezeu, Care ridica păcatele lumii. Tu, de către însuşi Domnul, mai mult decât prooroc ai fost mărturisit şi după Născătoarea de Dumnezeu, pe tine te credem a fi cel mai mare om născut din femeie.

Deci, pentru toate aceste vrednicii şi daruri, mulţimea popoarelor creştine te socoteşte pe tine ca pe un mare prieten al lui Dumnezeu, care ai mare îndrăzneală către El. De aceea şi eu, smeritul şi mult păcătosul, cu multă evlavie, cu durere de inimă si cu lacrimi, te rog pe tine, dumnezeiescule Ioane Proorocule, să-mi fii mie, păcătosului celui nemernic şi cu totul neputincios, mare apărător şi grabnic izbăvitor de toate ispitele şi încercările acestea ale vieţii de acum. 

Roagă pe Preamilostivul Dumnezeu ca, cu a Sa nebiruită putere, să mă păzească în toată vremea de primejdiile văzuţilor şi nevăzuţilor vrăjmaşi, să mă sprijinească cu a Sa milă la vreme de ispită şi să mă întărească cu darul Său, pentru rugăciunile Preasfintei şi Preacuratei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarea şi Pururea Fecioara Maria, ca să pot răbda până la sfârşit toate necazurile, ispitele, durerile şi suferinţele, ca şi întristările veacului acestuia de acum.

Şi aşa, prin mijlocirea sfintelor şi preaputernicelor tale rugăciuni, să dobândesc mila lui Dumnezeu şi a Mântuitorului nostru Iisus Hristos în ceasul cel de pe urma al sfârşitului meu. Amin!

Clipe de înălţare sufletească pe Muntele Eleonului

Rugăciune în locul de pe care Mântuitorul S-a ridicat la Cer

Grădina Ghetsimani, al cărei mesaj biblic ne impresionează şi ne îndeamnă la rugăciune în locul în care Însuşi Mântuitorul S-a rugat, este înconjurată de biserici care aparţin creştinilor de pretutindeni. Turlele aurite ale bisericii ruse îşi coboară lumina precum o mângâiere peste Grota şi Mormântul Maicii Domnului, pentru ca pe culmea Eleonului să strălucească cele două lăcaşuri de închinare în chiar locul Înălţării la Cer a Domnului.

Dincolo de fascinaţia cu care ne întâmpină zidurile unice ale Ierusalimului, toţi creştinii pe care Dumnezeu i-a învrednicit să ajungă acolo rămân cu privirile pierdute spre înălţimile Eleonului sau, altfel spus, se lasă impresionaţi de splendoarea cu totul aparte cu care te întâmpină Muntele Măslinilor. Acesta este de fapt un lanţ muntos situat în partea de est a vechiului oraş, de care este despărţit prin Valea lui Iosafat. Noi am urcat pe Muntele Scopus, unde astăzi se înalţă Noul Ierusalim, trecând apoi pe lângă Universitatea Evreiască, pentru ca în final să coborâm până în Valea Gheenei. Încărcătura emoţională a locului este dată însă de lăcaşurile de închinare care împânzesc acele locuri biblice unde Iisus Hristos a petrecut cea mai îndelungată perioadă de timp, de-a lungul misiunii sale în Ierusalim.

Pe când se afla pe aceste meleaguri, Mântuitorul era însoţit de ucenicii Săi, cu care a stat o vreme în Betania, iar în drumul Său înspre şi dinspre vechea cetate traversa Muntele Măslinilor. Pe povârnişul dealului, în Grădina Ghetsimani, a fost luat prizonier, iar din vârful Muntelui Măslinilor S-a ridicat la cer. Dând ultimele sfaturi Apostolilor, El le-a poruncit să rămână în Ierusalim până când vor primi o nouă putere din ceruri. În timp ce le vorbea, a fost învăluit într-un nor luminos şi S-a Înălţat la cer în slava cetelor îngereşti. În timp ce Apostolii priveau spre cer, doi îngeri în haine strălucitoare au apărut înaintea lor spunând: „Bărbaţi galileeni, ce staţi căutând spre cer? Acest Iisus, care S-a înălţat de la voi spre cer, va veni aşa precum L-aţi văzut pe El mergând la cer“. Atunci ei s-au întors la Ierusalim de la muntele ce se cheamă al Măslinilor, care este aproape de Ierusalim, cale de o sâmbătă“ (Faptele Apostolilor 1, 9-12).

În capelă se află urma tălpii Mântuitorului Hristos

Fiecare pas făcut pe aleile care străbat Muntele Măslinilor înseamnă o clipă de meditaţie în faţa imensităţii Harului Divin. Când am ajuns în curtea pavată cu lespezi de piatră a Capelei Înălţării Domnului nu ştiam dacă mai întâi trebuie să mă închin în semn de cinstire a acelui loc sacru sau să mă minunez de simplitatea unui loc atât de venerat de creştini. Mi-a atras atenţia mulţimea de cârlige înfipte în pereţii curţii capelei, cârlige care sunt folosite în fiecare an la praznicul Înălţării Domnului, atunci fiind folosite pentru întinderea corturilor în care sunt adăpostiţi pelerinii veniţi din întreaga lume. În momentul în care am ajuns la uşa de la intrarea în capelă, aceasta era închisă, dar, după ce am tras clopotul, uşa ni s-a deschis şi astfel am reuşit să intrăm şi să ne rugăm în sfântul lăcaş.

Impresionant este modul în care pereţii octogonali exteriori sunt decoraţi cu arce şi coloane subţiri de marmură de Carara, de inspiraţie musulmană, coloane care sprijină capiteluri din secolele al XI-lea şi al XII-lea. Acestea sunt bogat împodobite cu ramuri şi flori, împletite în motive dintre cele mai diverse. Înălţarea la Cer este recunoscută şi în islamism, deşi nu este menţionată în Coran. Capela a fost folosită pe post de moschee timp de sute de ani. Musulmanii, devenind posesorii de drept ai lăcaşului de pe Muntele Măslinilor, au ridicat alături de capelă o moschee şi un minaret. În capelă se păstrează şi astăzi o piatră care are imprimată o urmă de picior, despre care Tradiţia spune că aparţine Însuşi Mântuitorului. Până la un moment dat, pelerinilor care se închinau acestui loc cu o încărcătură aparte li se permitea ca la plecare să ia cu ei şi o bucăţică de piatră. Multe au fost relatările legate de acest loc binecuvântat, dar cea mai impresionantă mărturie este cea a unui pelerin care a ajuns pe Muntele Măslinilor în anul 680, pe nume Arculf, care descria capela din acest loc într-un mod pe cât de simplu, pe atât de special: „O clădire rotundă deschisă spre cer, cu trei uşi-portal pe latura sudică a acesteia. Seara se aprindeau cele opt lămpi care se aflau în ferestrele de pe latura dinspre Ierusalim“. Am trăit şi noi sentimentul deschiderii spre cer, pentru ca înserarea să ne găsească în aşteptarea luminilor dinspre cetate.

Icoana Maicii Domnului „Grabnic Ascultătoare“

Aşteptarea noastră nu mai avea margini, cu toţii dorindu-ne să îngenunchem în faţa Icoanei Maicii Domnului „Grabnic Ascultătoare“, icoană care aduce multă alinare, acolo, în Biserica Înălţarea Domnului. Acest aşezământ aparţine Bisericii Ruse, fiind lăcaşul de slujire al obştii monahale formate acolo. Începând cu anul 1906, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a recunoscut în mod oficial mănăstirea, pentru ca numai după un an de zile obştea să numere în jur de o sută de vieţuitoare. Aşezământul nu mai seamănă întru totul cu vechiul lăcaş de închinare, acesta extinzându-se cu un corp de chilii, un atelier de pictură şi unul de broderie. Mănăstirea rusească a Înălţării Domnului este uşor de identificat de pelerini, datorită unui turn care poate fi zărit de la mari depărtări. Frescele de o frumuseţe aparte de pe pereţii mănăstirii au fost pictate chiar de măicuţele care au vieţuit aici. Mănăstirea păstrează şi astăzi numeroase icoane deosebit de frumoase, precum şi moaşte ale mai multor sfinţi. Icoana Maicii Domnului „Grabnic Ascultătoare“, pe care cu toţii ne doream să o atingem, se află chiar lângă Sfântul Altar şi pe care creştinii de pretutindeni o venerează, pentru că multe minuni a săvârşit de-a lungul anilor. Cele 30 de maici care vieţuiesc astăzi acolo au venit în timp din Rusia, Arabia, România, Germania, Estonia şi chiar din Australia.

Pentru toţi creştinii, sărbătoarea Înălţării Domnului păstrează aceeaşi lumină a veşnicei Învieri, lumină care sporeşte semnificaţia spirituală a locurilor, amplificând mesajul biblic. Cele două lăcaşuri de închinare, având hramul acestei sărbători, poartă binecuvântarea Înălţării Mântuitorului din locul peste care se cerne aerul proaspăt printre măslinii de pe Eleon.

Biserica Sfântului Nicodim - Ponoarele

Aproape de Podul lui Dumnezeu         

                     

De cum ajungi pe plaiurile de legendă din Mehedinţi, mai ales dacă se-ntâmplă să fie în luna lui mai, mirajul pădurii de liliac de la Ponoarele te-nvăluie dintru început. Cu greu te poţi hotărî, pentru că ai de ales între aerul proaspăt al pădurii şi farmecul cu totul aparte al Peşterii şi Podului lui Dumnezeu, străjuit de cele două lacuri ale Zătonului. În această lume de vis, te trezeşte silueta albă a Bisericii „Sfântul Nicodim de la Tismana“, care întregeşte vatra de spiritualitate a acestor meleaguri, prin care sfântul se pare că a trecut. Oamenii locului poartă cu ei legendele veacurilor, pentru ca astăzi să trăiască bucuria de a fi păstoriţi de un ierarh care s-a născut pe meleagurile acelea şi pentru care Dumnezeu a rânduit ca la călugărie să primească numele Nicodim.

O adevărată arcadă de calcar ce se arcuieşte parcă peste timp îţi dezvăluie un pod de piatră nefăcut de mână de om, o minune a naturii care mângâie privirea şi fascinează în egală măsură mintea. Podul poate fi admirat în toată măreţia sa din Crovul Peşterii, de unde se dezvăluie deschiderea spre Valea Pragului, cu structura sa etajată, formată prin eroziunea apelor şi a vântului. Podul lui Dumnezeu de la Ponoarele este al doilea pod natural din Europa, ca mărime, şi singurul care este şi funcţional, având în vedere că pe deasupra sa trece şoseaua care leagă Drobeta-Turnu Severin de localitatea mehedinţeană Baia de Aramă, ajungând în final la staţiunea Băile Herculane. Acest miraculos pod natural s-a format prin prăbuşirea unui perete al peşterii Ponoarele, care este brăzdată de mii de galerii subterane şi care, prin arhitectura interioară deosebită, este de o mare atracţie turistică. Deasupra peşterii şi a podului se află un adevărat labirint de formaţiuni carstice. Aceste încreţituri calcaroase, cunoscute sub numele de „lapiezuri îngropate“, alcătuiesc Câmpul Afroditei şi Câmpul Cleopatrei, formaţiuni unice pe continentul european. Frumuseţea se continuă şi dincolo de pereţii calcaroşi, până la ieşirea din peşteră, acolo unde te întâmpină într-un cadru natural de excepţie lacul Zătonul Mare. 

Locul cu multe legende

Se spune că pe aici a trecut la un moment dat şi Sfântul Nicodim, care se nevoia în căutarea cascadei ce i se arătase în vis şi deasupra căreia trebuia să construiască o mănăstire. Aşa s-a oprit la Ponoarele, chiar în locul de unde izvorăşte râul Bulba, gândind la lăcaşul pe care urma să-l ridice în slujba Domnului. Două familii foarte înstărite, lipsite de credinţă şi de orice legătură cu Dumnezeu, l-au ademenit şi, în timp ce se odihnea, au luat cuţitul de tăiat pâine al sfântului şi au tăiat cu acesta o găină pe care ulterior i-au strecurat-o în traista pe care o avea asupră-i. În urma acestui vicleşug l-au acuzat de furt, scoţându-i găina din traistă şi făcându-l de ruşine în faţa tuturor. Ruşinat şi cu durere în suflet, Sfântul Nicodim a plecat în căutarea unui alt loc în care să ridice mănăstirea visată, care astăzi este sfânta Mănăstire Tismana. Coborând pe Valea Găinii, s-a oprit pe marginea râului Bulba, care curgea prin partea stângă a văii, şi privind abătut spre apa limpede cu miros de ferigă, a blestemat-o ca aceasta să fie zbuciumată pe veci, lipsită de peşti şi să o înghită pământul. Sătenii povestesc înfioraţi cum că acest blestem s-a împlinit, având în vedere zbuciumul creat de cele opt mori existente pe cursul râului. Nici peştii nu trăiesc în râu, exact cum a hărăzit sfântul, iar pe timp de secetă, vara, apa dispare înghiţită de pământul însetat, şi asta pentru că traiectoria albiei sale trece peste o peşteră. Din cauza secetei, apa intră brusc în cavitatea subterană, dând impresia că a fost înghiţită de pământ.

O altă legendă spune că acum multe veacuri aici locuia necuratul, chiar în peştera de la Ponoarele. Mult rău pricinuia diavolul oamenilor, motiv pentru care toată suflarea a început să se roage lui Dumnezeu să-i scape de nenorocirile pe care acesta le pricinuia localnicilor. Dumnezeu ar fi lovit cu palma tavanul peşterii, astfel încât acesta s-a prăbuşit peste intrare. Cu toate astea, diavolul s-a strecurat pe căi numai de el ştiute şi a ieşit pe sub deal, pe cealaltă gură a peşterii, cea care duce spre lacul Zătonul Mare. Văzându-se învins, acesta a început să se agaţe cu ghearele de vârful Dealului Peşterii, în furia sa formând şanţuri în formaţiunile calcaroase şi ajungând în câmpiile de lapiezuri Afrodita şi Cleopatra. Legenda mai spune că necuratul s-ar fi urcat apoi pe stânca numită a diavolului, din locul acela observând oamenii care intrau în peşteră şi pe care de multe ori a încercat să îi înece în lacul Zătonul Mare.

O biserică nouă în semn de plecăciune în faţa Sfântului Nicodim

Pe aceste meleaguri, oamenii cred cu tărie că toate legendele lăsate de strămoşii lor sunt reale. Şi când ajungi lângă lac, n-ai cum să nu observi că în tot universul acesta mirific nu există nici o fărâmă de viaţă. Sătenii sunt oameni gospodari, cu frică de Dumnezeu şi se roagă de veacuri pentru răscumpărarea acelei nelegiuiri care i s-a întâmplat sfântului, dorindu-şi cu ardoare ca într-o bună zi în apa de la Ponoarele să mişune peştii şi alte vietăţi. Pentru că visul Sfântului Nicodim a fost ca în locul acela să înalţe un lăcaş de-nchinăciune, oamenii locului au hotărât ca aici, în imediata apropiere a Podului lui Dumnezeu, să construiască o biserică, spre a ridica blestemul. 

Georgică Pătraşcu, primarul comunei Ponoarele, a avut iniţiativa înălţării lăcaşului de închinare, fiind alături de oameni, sfătuindu-se tot timpul cu ei şi ocupându-se personal de construcţia şi pictura bisericii. „Cu toate vicisitudinile cu care ne confruntăm în aceste vremuri destul de tulburi pentru omenire, cu toate lipsurile şi nevoile localnicilor, ne-am străduit să împlinim visul din bătrâni al consătenilor noştri. Biserica «Sfântul Nicodim de la Tismana» este aproape gata, o adevărată bijuterie, şi trebuie să vă spun cu mare bucurie că pictura bisericii este de o cromatică şi o tehnică picturală aparte, fiind executată de un fiu al locului, în tehnica fresco, după erminiile Bisericii, într-un autentic stil bizantin, ceea ce rar se mai pictează astăzi. 

                                                    (pictorul Ioan Borloveanu)

Toată suflarea din acest ţinut al Mehedinţiului aşteaptă o primenire a vieţii spirituale, sub lumina care se cerne peste lăcaşul de-nchinăciune, coborând spre Zăton, pentru ca în final să-mbrăţişeze Podul lui Dumnezeu“, a spus primarul comunei Ponoarele.

Despre felul postirii omului bolnav

Mare bucurie avem ori de câte ori părintele Laurenţiu ne dăruieşte cuvinte de învăţătură, care rămân pentru totdeauna în cămara sufletului. Este sfătos părintele, iar atunci când ne vorbeşte, o face cu multă dragoste. Astăzi era în pădure când am ajuns la Mănăstirea  Cozia Veche, dar auzind că ne dorim să-l ascultăm, a coborât de îndată şi ne-a vorbit despre rugăciunea şi postul celor aflaţi în suferinţă. Multe a învăţat de la părintele Cleopa, dar cu mare bucurie ne dăruieşte şi nouă din învăţătura acestui mare duhovnic, al cărui ucenic a fost, la Mănăstirea Sihăstria.

Pentru că traversăm această perioadă de curăţire trupească şi sufletească a Postului Mare, m-am gândit că cel mai potrivit ar fi să vorbim despre    smerenie şi rugăciune, despre grija faţă de cei bolnavi de lângă noi şi să găsim împreună calea prin care să le uşurăm suferinţa.

Postul şi rugăciunea  au mers dintotdeauna mână-n mână. Chiar dacă nu există o academie a rugăciunii, cel care doreşte să sporească întru aceasta, trebuie să cântărescă rostuirea fiecărui pas, a fiecărei trepte care duce omul spre mântuire. În situaţia în care omul este bolnav, bătrân sau neputincios e bine să asculte de duhovnicul lui, care-i cunoaşte întrutotul suferinţa şi temeinicia bolii şi să postească după putere. Şi-apoi şi bolile-astea trebuie să fie foarte bine cântărite, nu pentru o banală durere de cap să dăm prilej diavolului să ne orească din post şi rugăciune. Rânduiala postului pentru omul bolnav este oarecum mai permisivă, duhovnicul fiind cel care hotărăşte care este măsura rugăciunii şi a postului pentru această categorie de oameni. Dar trebuie să avem conştiinţa dimensiunii bolii, abia apoi să delimităm ascultarea celui suferind şi asta pentru că postul trebuie sa fie o permanentă bucurie, când posteşti, nu te chinui.  Suferinţa celui care posteşte este fără-ndoială o batjocură, Dumnezeu nu vrea un astfel de post.

Ce părere aveţi despre înfrânare, atunci când cel care posteşte este bolnav?

Părintele Cleopa ne învăţa să avem mare grijă când stabilim natura bolii şi a suferinţei:” Dacă cineva este bolnav să se înfrâneze de la mâncare după putere, dar să postească de mânie, de tutun, de beţie, de ceartă, de înjurături, de glume, de somn mult, de gânduri şi imaginaţii necurate, de păcate urâte trupeşti şi sufleteşti, de furt, de minciună, de vrăjitorie, de avorturi, de dezbinări între rude şi de tot păcatul. Că mai mare este postul sufletesc de gânduri şi de faptele rele, decât postul trupesc de mâncare. Cine se înfrânează de la toate aceste răutăţi, se va putea cu uşurinţă înfrâna şi de la mâncare şi băutură.” Postul este înainte de toate înfrânare, degeaba nu mănănci carne, dacă muşti din carnea aproapelui, degeaba nu mănânci de dulce, dacă mănânci de post mai mult decât trebuie, sau mâncăruri din cele îmbunătăţite cu tot felul de arome înşelătoare şi nesănătoase. Acela nu mai este post.

Este păcat ca în rugăciunile noastre de fiecare zi să-i cerem lui Dumnezeu sănătate?

Să nu uităm că toţi marii sfinţi au fost bolnavi, dar fără nicio excepţie, aceştia primeau cu mare bucurie suferinţele, iar boala îi ajuta să fie în permanenţă cu mintea la Bunul Dumnezeu. Spre deosebire de noi, care înainte de toate, în toate rugăciunile noastre ne rugăm pentru sănătate, sfinţii se rugau neâncetat să le dea Dumnezeu boli grele, urâte, chinuitoare. Ori în aceste condiţii, oricare dintre semenii noştri care trece printr-o grea suferinţă, înainte de a se grăbi să se roage pentru sănătate, trebuie să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru boală, să aibă răbdare şi să se roage la Bunul Dumnezeu pentru iertarea păcatelor. Dumnezeu nu-i cere celui bolnav nici rugăciune la miezul nopţii, nici metanii, nici post, ci doar să aibă puterea să-i mulţumească pentru că i-a dat această boală pentru iertarea păcatelor lui. Noi toţi trebuie să dăm slavă lui Dumnezeu, să răbdăm cu bucurie şi cu smerenie bolile pe care ni le dă Dumnezeu pentru păcatele noastre.

Autor: Mariana Borloveanu

Învăţături despre postire

Pr.Simeon de la Pătrunsa a postit toată viaţa, iar la 101 ani a plecat la Domnul

Cu doi ani în urmă, Dumnezeu m-a învrednicit ca, în gura de rai de la Schitul Pătrunsa, să mă îmbogăţesc cu vorbele de duh ale celui care era atunci cel mai vârstnic trăitor din lumea monahală românească, părintele Simeon. Cu mare bucurie ne-a destăinuit despre ziua în care s-a călugărit, despre întregul său urcuş monastic, dar la ultima noastră întâlnire, cu două luni înainte de a muri, bătrânul Simeon avea să-mi dezvăluie cât de mult au însemnat postul şi asceza în formarea sa spirituală a vieţuirii în Hristos şi cât de importantă este, pentru cel care se hotărăşte să postească, parcurgerea fiecărei trepte, pe măsura râvnei duhovniceşti.

Drumul până în inima Munţilor Builei este foarte greu de parcurs, mai ales de cei mai puţin obişnuiţi cu suişul şi coborâşul printre stânci, unde rădăcinile proeminente ale fagilor îţi dau tot timpul senzaţia că trebuie să te agăţi de ele pentru a putea învinge muntele. Intrând în acea lume a permanentei ru­gă­ciuni, păşeam cu sfială, cu tea­ma să nu tulbur tăcerea ce picura cu mărinimie din candela cerului nefiresc de albastru. Şi cum chilia părintelui se afla în imediata apropiere a bisericii, m-am îndreptat într-acolo, dar în clipa imediat următoare m-a strigat bătrânul Simeon, care trebăluia prin curtea mă­năs­ti­rii, arătându-se foarte bucuros de întâlnirea noastră. Ceea ce nu ştiam eu însă la vremea aceea era faptul că aceasta avea să fie şi ultima noastră în­tre­ve­dere. În acea zi de sâmbătă, a vorbit mai mult părintele, iar zâmbetul nu i-a pierit nici măcar o clipă de pe chipul nefiresc de senin. Şi ca o recompensă pentru faptul că am învins muntele, ne-a invitat în chilia sa, unde am băut ceai de urzici şi am mâncat mere coapte. N-am să uit niciodată ziua aceea, cum n-am să uit nici cele trei ceasuri pe care le-am petrecut în cămăruţa extrem de mică, unde părintele ne-a vorbit des­pre cumpătare şi treptele postului, musai de urmat.

Temeinicia postului a deprins-o din familie

Toţi călugării de la Pătrunsa trăiesc după reguli atonite, iar posturile aspre sunt ţinute în asceză şi priveghere. Până la tainele vieţuirii din acest colţ de lume, părintele Simeon îşi amin­teşte că şi în familie posturile îşi aveau regulile lor destul de stricte. Copilul de atunci se numea Victor Gomoiu şi a crescut într-o familie de res­pectabili intelectuali din Me­he­dinţi, de la Vânju Mare. Insis­tând asupra rigorilor pe care bă­trânii le aveau în privinţa postului, l-am rugat pe părintele Si­me­on să ne dea reţeta lon­ge­vi­tă­ţii, dar şi a sănătăţii celor din familia sa. Şi atunci, ca şi acum, ri­gorile postului se bazau pe acelaşi temei, fără ceartă, fără patimă, fără mâncare de dulce. Ceea ce este important în po­ves­tea de viaţă a bătrânului se referă la cu totul altceva. Când nu era post, şase zile din săp­tă­mâ­nă, toată lumea, indiferent de munca pe care o depunea, mân­ca doar legume şi fructe. Du­mi­ni­ca era singura zi a săptămânii în care se putea mânca şi carne, pe lângă care era voie ca fiecare să poată bea un pahar cu vin. Părintele nu-şi aminteşte să-l fi durut vreodată ceva şi nici medicamente nu a luat niciodată, dar nici nu s-a simţit vreodată atras de îmbuibarea pântecelui. Ceea ce a ţinut cu orice preţ să ne mai spună a fost faptul că, în familia sa, deşi erau intelectuali, nimeni nu renunţa la munca fizică, în grădină, în livadă, la câmp, oriunde, dar toată lumea muncea, zi de zi. „Mişcarea pune sângele la trea­bă, îl clocoteşte şi nu-l lasă să lâncezească. Dacă nu munceam zi de zi şi dacă nu mă hrăneam cu poame şi verzituri, vă spun eu că nu mai apucam suta de ani!“  Aşa am desluşit secretul lon­gevităţii monahului: a mun­cit tot timpul, n-a luat niciodată medicamente, carne a mâncat doar duminica şi nu i-au lipsit legumele şi fructele. 

 „Când ai pântecele plin, nu te mai poţi gândi la rugăciune“

„Eu am trăit atâţia ani pentru că aceasta a fost voia Domnului, dar niciodată n-am fost vrednic de treptele cele de sus ale postului pustnicesc. Am postit cu râvnă şi priveghere, dar ca să fii un postitor desăvârşit e lucru mare. Ţineţi minte ce vă spune moşul Simeon, că nu poţi să posteşti cum se cuvine decât dacă urci treaptă cu treaptă, până unde îngăduie Bunul Dumnezeu!“ Şi aşa, încet şi clar, ca la şcoală, ne-a învăţat părintele Simeon care sunt treptele postului desă­vârşit:

„Treapta întâi. Carnivorii, care mănâncă întotdeauna car­ne. Aceştia sunt în treapta cea mai de jos a postului şi, chiar dacă se înfrânează uneori de la mâncare, ei nu pot spori niciodată în rugăciune.

Treapta a doua. Lactove­ge­ta­ri­enii, care nu mănâncă niciodată carne, ci numai lapte, brân­ză, ouă şi tot felul de legume fierte. Aceştia sunt în treapta a doua a postului, pe care o ţin de obicei călugării din mănăstiri şi uneori mirenii.

Treapta a treia. Vegetarienii, care mănâncă numai zarzavaturi şi legume fierte sau nefierte. Rânduiala aceasta formează trea­pta a treia a postului şi o ţin că­lugării cei mai râvnitori din mănăstiri. De aici încolo încep treptele postului cele mai aspre, pe care păşesc, de obicei, că­lu­gării sihaştri şi pustnicii cei mai nevoitori.

Treapta a patra. Fructiferii, care mănâncă o dată pe zi pâine şi fructe nefierte, fără a gusta vreodată altfel de hrană. Cine a ajuns la această treaptă a postului, acela poate stăpâni cu uşurinţă trupul şi gândurile şi poate spori repede pe calea rugăciunii.

Treapta a cincea. Cerealierii - la această treaptă ajung călu­gă­rii, mai ales cei din sihăstrii şi pust­nicii, care mănâncă o dată pe zi numai pâine pustnicească şi boabe muiate de grâu, porumb, mei, linte, mazăre etc.

Treapta a şasea. La aceasta ajung cei care mănâncă numai hra­na uscată, cei mai râvnitori. Cei care petrec în această nevo­in­ţă mănâncă numai pesmeţi de pâine muiaţi în apă, cu sare sau puţin oţet, o dată pe zi şi cu mă­sură.

Treapta a şaptea. Hrana sau mana dumnezeiască este ultima şi cea mai înaltă treaptă a postului călugăresc, la care ajung foar­te puţini dintre asceţi, după o îndelungată nevoinţă, întăriţi cu darul Sfântului Duh. A­ceştia se îndestulează numai cu Prea­curatele Taine, adică cu Trupul şi Sângele lui Hristos, pe care le primesc o dată sau de două ori pe săptămână, fără a mai gusta ceva decât numai apă. Când ai pântecele plin, nu te mai poţi gândi la rugăciune şi-ncepi să scârţâi din toate mădularele. Eu m-am ferit toată viaţa de asta şi am ajuns la 101 ani!“

A aţipit părintele Simeon, iar noi am ieşit încet din chilie, sa­lutându-l printr-o simplă privire şi am plecat îmbogăţiţi sufle­teşte, lăsându-l să-şi continue som­nul. Un somn pe care-l doarme şi azi, trupul său odihnindu-se în cimitirul schi­tului. Dar sufletul părintelui Simeon ne veghează din lumea drep­ţilor!

Autor: Mariana Borloveanu

Sfântul Antonie cel Mare, părintele monahilor şi al celor rătăciţi

Puterea harică a pustiei în cea mai veche mănăstire din lume

Autor: Mariana Borloveanu

Într-o imensitate spirituală aparte, “părintele monahilor” veghează ca cei care doresc să primească binecuvântarea rugăciunii ascetice a Sfântului Antonie cel Mare, să poată gusta şi din puterea harică a pustiei Egyptului. După un drum lung şi anevoios prin deşert, după înfruntarea unor stânci a căror imensitate îţi dă fiori, când păşeşti pe poarta Mănăstirii Sfântului Antonie şi simţi boarea blândă a palmierilor care străjuiesc sfântul lăcaş, începi să te rogi fără să-ţi dai seama. Impresionantă stare, având în vedere permanenta nevoinţă a sfântului, în lupta neîncetată cu diavolii. Acesta este duhul pustiei, al sfântului care a renunţat la tot şi a pus dumnezeiesc început al rugăciunii monastice, al sfântului care a trăit şi a plecat la Domnul în asceză şi neâncetată rugăciune.   

                                                                                                                                                                  Zi toridă în plin deşert, cu binecuvântare şi nevoinţă pe măsura imensităţii spirituale a locului.Rugăciunea în pustiul Egyptului îşi are dimensiunile proprii, având în vedere drumul pe care trebuie să îl parcurgi până acolo. Călătoria prin deşert, este ea însuşi o neâncetată rugăciune, având în vedere nevoinţa la care te obligă acele locuri. Privind spre munţii stâncoşi, la început am trăit senzaţia că niciodată nu-i voi putea înfrunta. Pe măsură ce înaintezi spre Al Zaafarana, te simţi împins de o forţă interioară nebănuit de puternică, pentru ca revelaţia acestui popas spiritual să o trăieşti din plin la poalele munţilor Al-Qalzam, acolo unde dintr-o dată se iveşte ca din pământ o fascinantă bijuterie a deşertului. Mănăstirea Sfântul Antonie cel Mare, acest lăcaş sculptat din uriaşe blocuri de piatră, este parcă voit ascuns între culmile uriaşe ale munţilor care înconjoară Marea Roşie. Acest uriaş lăcaş monahal se întinde pe aproape 10 hectare, cuprinzând toate cele şapte biserici ale aşezământului. Aproape că nu este nevoie să se precizeze de când datează aceste vetre monastice, pentru că harul pe care îl simţi încă se la intrare, confirmă faptul că Mănăstirea Sfântul Antonie cel Mare este cea mai veche mănăstire din lume, că aici îşi are începutul asceza şi nevoinţa călugărilor de pretutindeni.

Faptul că a rămas orfan de tânăr, la vârsta de 18 ani, a făcut ca Sfântul Antonie cel Mare să devină mai sensibil la mesajul Sfintei Evanghelii. Chemarea la pustnicie a simţit-o în timpul Sfintei Liturghii, la auzul cuvintelor Mântuitorului : “Dacă voieşti să fii desăvârsit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi” (Matei 19, 21). Întorcându-se acasă, primul lucru pe care l-a făcut a fost acela de a-şi duce sora într-o comunitate de fecioare, după care, sfântul şi-a vândut toate proprietăţile şi toate bunurile, iar banii i-a dăruit săracilor. Din clipa aceea, s-a retras în post şi rugăciune, nevoindu-se într-o colibă de lângă satul său natal. A făcut apoi ascultare pe lângă un ascet care stăpânea cu rigurozitate calea pustniciei, iar când a simţit că a sosit vremea să se nevoiască de unul singur, Sfântul Antonie s-a retras la marginea deşertului, într-un loc în care, zile şi nopţi se lupta din răsputeri pentru a face faţă atacurilor diavoleşti. Cu toate astea sfântul a iubit mult viaţa monastică din pustiul Egiptului. Ajuns la desăvârşirea duhovniciei, a rămas pentru o vreme la Nitria si Sketis. În ltimii ani ai vieţii s-a retras împreună cu doi dintre ucenicii săi în adâncul pustiei, pe muntele Kolzim. Unul dintre aceştia, Sfântul Atanasie cel Mare, ne-a lăsat cele mai relevante mărturii despre Sfântul Antonie, dintre care şi aceea a trecerii sfântului la cele veşnice:  “… mă văd singur chemat de Domnul; iar voi treziţi-vă, ca pustnicia voastră cea veche sa nu o pierdeţi, ci ca si cum aţi face început de pustnicie, aşa sârguiţi-vă să păziţi osârdia voastră întreagă. Că ştiţi pe diavolii cei ce vă bântuiesc, ştiţi cum sunt de sălbatici, dar neputincioşi cu puterea; deci, nu vă temeţi de dânşii, ci mai vârtos să credeţi în Hristos de-a pururea. Apoi, ca şi cum fiecare aţi muri, aşa să vieţuiţi, luand-aminte şi pomenind sfatuirile pe care le-aţi auzit de la mine…să nu lăsaţi pe nimeni să ia trupul meu şi să-l ducă în Egipt, ca nu cumva să-l pună în casele lor, după cum au obicei, căci pentru aceasta am venit aici în munte. Ştiţi cum de-a pururea opream pe cei ce fac aceasta şi le porunceam să înceteze un obicei ca acesta; deci, voi îngropaţi trupul meu şi sub pământ ascundeţi-l. Apoi să păziti taina între voi, ca nimeni să nu ştie locul, afară de voi singuri. Iar eu la învierea morţilor îl voi lua nestricăcios de la Mântuitorul… şi mântuiţi-vă fiilor, fiţi sănătoşi; că Antonie acum se mută şi nu mai este împreună cu voi". După cum a dorit, aşa a şi fost îngropat şi ascuns, astfel încât nimeni în afara celor doi ucenici, nu a aflat unde este locul acela. Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte pe Sfântul Antonie cel Mare în ziua de 17 ianuarie.

Cuvânt de învăţătură al Sfântului Antonie cel Mare: "Pecetluiţi-vă cu semnul crucii pe voi înşivă şi casa voastră şi vă rugaţi. Veţi vedea pe demoni făcându-se nevăzuţi, căci sunt laşi şi se tem foarte mult de semnul Crucii Domnului. Se mistuiesc îndată, mai ales dacă omul se întăreşte cu credinţa şi se împrejmuieşte cu semnul crucii".