Părintele IUSTIN PETRE

” Un sfânt al zilelor noastre este un înnoitor de suflete şi de vremuri”

Pe părintele Iustin Petre l-am cunoscut în gura de rai a Dobrogei, acolo unde dacă ajungi, îți dorești să revii iar și iar. Ne-am întâlnit doar de câteva ori, la Mănăstirea ”Sfântul Ioan Casian”, dar a fost suficient să înțeleg că un astfel de om înduhovnicit, e semn că Dumnezeu ne vorbește prin oameni. Am vorbit despre sfinții din Pateric, despre marii noștri duhovnici, despre smerenie și despătimire, dar pentru că toate acestea au un numitor comun, așa cum este firesc, am ales să stăruim asupra sfințeniei. Cum am fi putut alege un alt subiect, când însuși părintele Iustin a crescut duhovnicește, vegheat de doi coloși ai Ortodoxiei, părintele Arsenie Papacioc și părintele Iustin Pârvu. În chilia starețului din pustia dobrogeană m-am simțit ca acasă și am înțeles că oamenii aleși de Dumnezeu, au menirea de a aduce lumină în sufletele greu încercate ale acestor vremuri.

 Îmi spuneați acum ceva vreme că ”Ortodoxia nu este o credinţă a patimilor şi a împătimiţilor”, motiv pentru care aș vrea să revin cu o întrebare care nu îmi dă pace: De ce vă place atât de mult când vi se cere să vorbiți despre sfinții români?

        

Sfinţenia este o calitate universală pentru că Hristos, izvorul sfinţeniei, cheamă pe toţi oamenii să se împărtăşească de ea. Într-adevăr, se pune adesea întrebarea: de ce ne place să vorbim despre sfinţii români? Nu are aceasta o notă exclusivistă de orgoliu, de mândrie naţională, în acelaşi ton şi în aceeaşi cadenţă cu toate patriotismele tuturor timpurilor, unele dintre ele extrem de exagerate, altele chiar periculoase? Ştim că, de cele mai multe ori, aceste patriotisme au fost nefaste pentru istoria omenirii pentru că au provocat o imensă suferinţă. Aşadar, în ce măsură este sau nu este justificată cinstirea sfinţilor români? Este oare expresia unei mândrii aberante din partea celor ce cred? Ne înverşunează asupra altor popoare, sau asupra altor oameni de alte credinţe, faptul că cinstim sfinţii neamului nostru? Aceste întrebări sunt îndreptăţite şi cer un răspuns raţional. Ortodoxia nu este o credinţă a patimilor şi a împătimiţilor, nu este o credinţă care să izvorască dintr-o înflăcărare iraţională, ci, categoric, este o credinţă a adevărurilor ultime.

De aceea trebuie spus răspicat că patriotismul lipsit de orice urmă de orgoliu, de orice umbră de dispreţ faţă de oricine şi orice din lumea întreagă este patriotismul acesta manifestat prin dragostea, respectul și cinstirea faţă de sfinţii naţionali. Pentru că, iubindu-i şi mărturisindu-i pe sfinţii locali, nu facem altceva decât să mărturisim că Hristos şi sfinţenia Lui sunt o realitate universală, care s-au manifestat concret, în oameni asemenea nouă, din neamul nostru, care au crezut, L-au iubit şi L-au urmat.

Care este argumentul conform căruia Hristos şi sfinţenia, s-au manifestat concret şi pe acest pământ românesc?

Până nu demult, celelalte neamuri ortodoxe vecine credeau că noi, românii, nu avem sfinţi pentru că oficial Biserica noastră nu le-a recunoscut sfinţenia. Să fi fost o formă de smerenie din partea noastră? Cert este că, în ceea ce priveşte cinstirea sfinţilor naţionali, am fost destul de timizi. Abia după revoluţie Biserica noastră a început să recunoască oficial sfinţenia unora dintre înaintaşii noştri, domnitori sau oameni simpli, care au dat dovadă de eroism şi credinţă neşovăielnică în faţa prigonitorilor, în faţa necazurilor vremii, în faţa istoriei cu bune şi rele, aşa cum ne-a fost dat s-o trăim pe acest pământ. Până la Revoluţie aproape toţi sfinţii pe care-i cinsteam erau sfinţi de altă naţionalitate: Sfântul Gheorghe, Sfântul Dimitrie, Sfântul Vasile cel Mare etc. E adevărat că sfinţii nu au naţionalitate, ei sunt universali, motiv pentru care îi iubim şi îi vom iubi pe toţi, fără nici un fel de discriminare de sânge.  Dar faptul că, la un moment dat, am început să recuperăm această comoară de sfinţenie, de fapt cea mai de preţ comoară pe care o avem ca neam, a fost din dorinţa sinceră să arătăm lumii întregi, nu cu orgoliu sau dispreţ, ci cu bucurie nevinovată, că Hristos şi sfinţenia, pe care a adus-o umanităţii ca un bun universal, s-au manifestat concret şi pe acest pământ românesc. De aceea, dacă veţi deschide acum calendarul ortodox veţi vedea însemnaţi cu albastru toţi sfinţii români, iar dacă veţi citi vieţile lor vă veţi minuna la ce măsură duhovnicească au ajuns oamenii aceştia. Unii dintre ei au avut vieţi mai frumoase, mai impresionante, dacă ne este permis să facem vreo comparaţie cu alte vieţi ale sfinţilor pe care le cunoaştem şi care sunt demult în patrimoniul universal al creştinismului. 

Lumină şi frumuseţe duhovnicească pe pământul acestei țări

Având în vedere că veniți din Bucovina și simțiți pregnant duhul încreștinării, aici, pe pământ dobrogean, aș vrea să știu cum ați perceput mesajul sfințeniei, în preajma celor doi mari duhovnici, Arsenie Papacioc și Iustin Pârvu? Au fost oare aceștia doi, înnoitori de suflete şi de vremuri?

Din punctul meu de vedere, cinstirea sfinţilor români este mai mult decât îndreptăţită; este cea mai frumoasă formă de patriotism, aşa cum am arătat, lipsită de orice răutate, de orice ranchiună. Este cea mai sigură formă de patriotism constructiv. Recunoscându-le sfinţenia şi cinstindu-i aşa cum se cuvine, nu facem altceva decât să mărturisim momentele de maximă lumină şi frumuseţe duhovnicească care s-au consumat pe pământul ţării noastre.

Ce aduce un sfânt care trăieşte printre noi? El este un înnoitor de suflete şi de vremuri. Acolo unde apare un sfânt în jurul lui oamenii se schimbă, societatea se schimbă, nivelul de conştiinţă, calitatea umană se îmbunătăţeşte. Pentru că el ne deschide o cale de ascensiune. El ne ajută, prin simpla lui prezenţă, să ne oprim puţin din alergarea zilnică, să înţelegem că sensul existenţei noastre nu este această frământare, de multe ori inutilă, absurdă, fără sens, în care trecem zilele vieţii noastre. El ne cheamă, din când în când, la un răgaz în care să înălţăm privirea spre cer. De aceea, sfinţenia este o mustrare permanentă adusă înclinărilor decadente ale omului. Când afli că există un sfânt în viaţă, cum a fost aici în Dobrogea părintele Arsenie Papacioc, sau părintele Iustin Pârvu în Moldova, şi mulţi, mulţi alţii despre care doar am auzit, sau pe care, din fericire, i-am şi cunoscut, din momentul acela, dacă suntem sinceri cu noi înşine, vom recunoaşte că ceva s-a modificat în conştiinţa noastră, că viaţa noastră, în esenţă, s-a schimbat radical. Şi aceasta, repet, pentru că prezenţa unui astfel de om în societate este o prezenţă înnoitoare de suflete.

Dacă am privi scara despătimirii, ca pe o lumină ce urcă spre cer, care ar fi treapta pe care ar trebui să găsim cheia mântuirii?

Treapta cea mai de sus a omenirii este sfinţenia. Este locul din care omul nu-şi poate dori ceva mai mult. Aceasta este lecţia pe care ţi-o dă sfântul.  Stai în prejma lui şi-ţi dai seama că omul acesta nu-şi doreşte nimic din ceea ce-ţi doreşti tu, nu-l frământă nimic din ceea ce te frământă pe tine, pentru că el a ajuns la acea măsură pe care Sfinţii Părinţi o numesc despătimire. Înţelegi atunci că a fi cu Dumnezeu este singura lui dorinţă continuă şi lucrul pentru care ar suferi cel mai mult este să-l lipsească cineva vreodată de posibilitatea de a I se ruga şi de a fi împreună cu El. În această trăire intimă pe care o are cu Dumnezeu, sfântul simte o bucurie, o mângâiere care nu poate fi egalată şi nu poate fi înlocuită cu nimic altceva din experienţele omeneşti. Când stai, cât de puţin, în preajma unui astfel de om, înţelegi foarte bine lucrul acesta. De multe ori nici măcar nu e nevoie de cuvinte. Simpla lui prezenţă îţi transmite acest sentiment teribil de puternic şi revelator.

Sfântul nu condamnă lumea ci numai urâtul din ea. A învăţa să trăieşti frumos, să te eliberezi de urâţenia şi urâtul în care te complaci înseamnă, de fapt, a învăţa să fii sfânt. Sfinţenia înseamnă eroism, înseamnă ştiinţă experimentată şi disciplina tuturor virtuţilor. Ce are în plus un sfânt faţă de noi? Cred că hotărârea de a trăi aici permanenţele, aspectele tari şi nemuritoare ale existenţei. Un om de rând se mulţumeşte să trăiască o viaţă normală dar care, în fond, nu este altceva decât o sumă de văieturi şi văicăreli. Iar pe măsură ce trec anii îşi dă seama că nu e mulţumit cu ceea ce face, cu felul în care a trăit, că i-a lipsit curajul eroic să se angajeze în sensul sublim al existenţei, pe drumul sfinţeniei.

Ura și dispreţul la adresa sfinţilor este semnul unei nebunii sociale

Credeți că opinia publică românească modernă respinge sfinţenia şi, implicit, pe sfinţi?

Un filosof român zicea: „Nu putem crede că lumea aceasta poate deveni o lume de sfinţi. E absurd să credem asta. Dar credem că sfântul este unul din înnoitorii ei. Credem că prezenţa unui astfel de exemplar uman printre noi este o binefacere. Poate cea mai mare binefacere pe care am putut-o primi vreodată din partea unui om”. Atunci ne punem întrebarea: de ce opinia publică românească modernă respinge sfinţenia şi, implicit, pe sfinţi? De ce vrea să-i discrediteze, să-i scoată din spaţiul public, să-i marginalizeze? De ce se încearcă, prin toate mijloacele, să se şteargă urmele prezenţei lor din acest neam? De ce? Ar trebui ca, din când în când, să ne punem şi astfel de întrebări. De ce să te ridici cu atâta ură înverşunată împotriva frumosului întrupat, împotriva vieţii trăite la nivelul cel mai înalt al splendorilor omeneşti? De ce? Pentru că un astfel de exemplar uman este o mustrare continuă pentru toţi care ştiu că sunt chemaţi să ajungă la măsura lor, dar nu fac nimic în sensul acesta! Această formă de ură, de dispreţ la adresa sfinţilor şi a sfinţeniei este semnul unei nebunii sociale. Când popoarele se ridică şi-şi ucid într-o formă sau alta propriii sfinţi, aşa cum poporul lui Israel în Vechiul Testament şi-a ucis proorocii, ştim foarte bine ce se va întâmpla: istoria se repetă.

În concluzie, cinstirea sfinţilor români este o formă de patriotism, cea mai curată, cea mai puţin nocivă, lipsită de orice resentiment la adresa altor popoare. Trebuie să-i respectăm, să le purtăm evlavie și să-i iubim pe sfinţii care s-au născut şi s-au format pe pământul neamului românesc şi aceşti sfinţi să devină modele de viaţă pentru noi.

Mariana BORLOVEANU   ( Lumea Credinței – iulie 2019)