Mănăstirea STRUNGA

Lumina dintre ciulinii pustiei

Autor: Mariana BORLOVEANU

Dimineața de vară cu rouă și aerul proaspăt al începutului de zi, îmi poartă pașii pe un tărâm monahal în care pustia este mai împământenită decât toate locurile pustii ale Dobrogei. Străbătând pe jos drumul de țară, care se pierde într-o imensitate de ape, ai timp să meditezi, lăsându-te mângâiat de lumina ce picură din ceruri peste această lume a tăcerii, vremelnic creștinatului pământ dobrogean. Mă-ntreb câți dintre românii care aleargă spre lavre de renume de pe întreg pământul, oameni care își găsesc pacea în locuri dintre cele mai exotice, oare câți dintre ei au avut bucuria să simtă sfințenia acestor locuri binecuvântate, pășind pe urmele Apostolului Andrei?!  Aici, la marginea lumii, timpul rugăciunii nu cunoaște limite, iar o clipă trăită la Mănăstirea Strunga, rămâne parte din tine întru veșnicie.

Mănăstirea din satul cu două case, trei viețuitori și o strungă

Majoritatea mănăstirilor de pe pământul dintre Dunăre și mare, poartă însemnul austerității, întorcându-te inevitabil în timpul în care apostolii neamurilor sfințeau aceste locuri creștine. Deși nu-mi doresc acest lucru, posibil ca uneori să mă repet în privința descrierii așezămintelor monahale din Dobrogea și asta pentru că în toate aceste locuri de rugăciune, există o pace adâncă și o tăcere, ce pare a nu avea sfârșit. Așa am găsit locul monastic de la Strunga, învăluit într-o astfel de tăcere adâncă. Pășind pe drumul care duce spre mănăstire, doar urmele pașilor se pierd în colbul de stepă. Nici măcar gândurile nu le mai poți conecta la prezent, pentru că fiecare pas, fiecare clipă, înseamnă o nouă trăire, o nouă dimensiune în această lume pustie. Privirile se pierd între două imensități albastre, deasupra tronând lumina blândă a cerului, iar la capătul de jos al drumului, o întindere de ape, face ca arșița zilei să se îmblânzească, sub adierea firavă a prospețimii ce vine dinspre lac.

Înainte vreme, aici era satul Câșla, numit ulterior Strunga, dar ce importanță mai are numele, atâta vreme cât vatra satului parcă a intrat în pământ. Doar două case, o strungă și trei viețuitori, sunt mărturia unei comunități pierdute în timp. Poate că nici acestea nu ar mai fi existat, dacă Dumnezeu nu ar fi binecuvântat locul cu Sfânta Mănăstire Strunga.

”Voi ajunge să iubesc ciulinii, ca pe cele mai frumoase flori”

În biserica veche se ține rânduiala monastică de fiecare zi, dar duminica și în zilele de sărbătoare, se slujește în biserica nouă a mănăstirii, o construcție zveltă dar solidă, înălțată pe o strașnică fundație de piatră. Cu multă jertfă s-a înălțat această nouă biserică, dar mare a fost bucuria săvârșirii sfântului locaș. Slujba de sfințire a avut loc la 6 noiembrie 2011 , fiind oficiată de un ales sobor de preoți și diaconi, în frunte cu Înalt Preasfințitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului. Atunci au fost rânduite și hramurile noului așezământ, respectiv Buna Vestire, Sfântul Împărat Iustinian şi Sfântul Ierarh Nectarie.

În locul acesta de pe malul lacului Oltina, la Sfânta Mănăstire Strunga este o obște cu multe măicuțe mai vârstnice, aici nevoindu-se în prezent 15 viețuitoare. Privindu-le, pe fiecare în parte, aproape că nu mai este nevoie să le întrebi despre motivul care le-a determinat să aleagă viața monahală. Povestea de viață a maicii starețe Filareta Băltărețu este însă cu totul aparte: ” Eu nu sunt din partea locului, sunt argeșeancă, iar în viața monastică am intrat târziu, după ce mi-am văzut copiii așezați la casele lor și după ce soțul meu a trecut la cele veșnice. Amândoi ne făgăduiserăm că, după ce vom vedea băiatul şi fata căpătuiţi, să ne retragem la mănăstire. El nu a mai apucat, căci a fost răpus de boală, dar înainte de a închide ochii pentru totdeauna m-a întrebat dacă îmi voi ţine promisiunea, iar eu am încuviinţat. M-am călugărit în momentul în care am considerat că mi-am cam încheiat socotelile cu toată grija cea lumească și că a venit timpul să-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate și să mă retrag la mănăstire. Mai întâi, am fost la Mănăstirea ”Sfântul Ierarh Modest”, la mine, în Argeș, după care, cu voia lui Dumnezeu și a Maicii Domnului, am ajuns în colțul acesta de lume, încercând să viețuiesc, după toate rigorile monahale de aici. Nu a fost ușor, dar a fost cu folos, pentru mine ca monahie și pentru mântuire. Când am ajuns prima oară aici, am găsit un loc plin cu ciulini, în care șerpii mișunau peste tot. Inițial am simțit un fior, pentru ca imediat după aceea să-mi pun nădejdea în cele sfinte și să primesc cu bucurie această cruce. Din clipa aceea, am știut că într-o bună zi, voi ajunge să iubesc ciulinii, ca pe cele mai frumoase flori, iar șerpii îmi vor fi nedespărțiți prieteni. Și așa a fost!”

Mănăstirea are un arhondaric ce poate găzdui 100 de pelerini

Dacă pustia pe care a găsit-o maica stareță când a ajuns aici era bântuită de șerpi și năpădită de ciulini, astăzi în locul acesta binecuvântat, dăinuie o liniște adâncă. În locul ciulinilor, pământul din preajma Mănăstirii Strunga, a devenit o mare de verdeață, atât biserica veche, dar și cea nouă fiind străjuite de flori frumos mirositoare. Și pentru că pacea locului îndeamnă la meditație și rugăciune, măicuțele au trudit la înălțarea unui arhondaric, unde nimeni din cei care poposesc aici, nu plătește nimic. Arhondaricul are 17 camere, în care pot fi cazate 100 de persoane. ”Și dacă omul vine la rugăciune și înnoptează la noi, bine-nțeles că după slujbă primește și o porție de mâncare caldă, preparată de maici doar cu legume și zarzavaturi din grădina mănăstirii. Întotdeauna am mers pe ideea că «dăruind, vei dobândi», de aceea împărțim puținul nostru cu toți cei pe care Maica Domnului îi aduce în sfânta noastră mănăstire. Oamenii simt bucuria cu care îi găzduim și întotdeauna la plecare, lasă un pomelnic, iar marea lor majoritate se întoarce într-o bună zi”.

De maica Filareta nu te poți despărți ușor, pentru că are o bunătate și o trăire aparte. Nici de locul acesta parcă nu m-aș mai dezlipi, iar lăcașul monahal de la Strunga, cu toată pacea care domnește aici, a mai adăugat o oază de liniște în lumea pustiei, atât de dragă sufletului meu.

Articolul integral – în revista Lumea Credinței