Procesiunea de Florii

” Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi ”

Sâmbăta dinaintea Floriilor, este cunoscută în lumea ortodoxă ca Sâmbăta lui Lazăr. Sfântul Ioan Evanghelistul ne relatează o întâmplare minunată, care a generat această zi de sărbătoare: Lazăr, prietenul lui Hristos, îmbolnăvindu-se foarte grav, a murit. După patru zile, Domnul a trecut prin Betania, oprindu-se și la mormântul acestuia, unde prin puterea Sa dumnezeiască l-a înviat din morți, dovedind astfel că El este învierea și viața: „Şi Iisus i-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac” (Ioan 11: 25-26). Astfel, Lazăr a devenit precursorul mântuitor al renașterii noastre, al învierii în Hristos, după cum menționează și imnograful: „Învierea cea de obște mai înainte de Patima Ta încredințând-o, pe Lazăr din morți l-ai sculat Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta și noi, ca pruncii, semnele biruinței purtând, Ție Biruitorul morții grăim: Osana Celui dintru înălțime! Bine ești cuvântat Cel Ce vii întru Numele Domnului “. Această întâmplare, prin care Domnul îl readuce la viață pe prietenul Său mort, ne relevă faptul că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, că Lazăr, a fost înviat, și că va urma învierea morților: „Bucuria tuturor, Hristos adevărul, lumina, viața și învierea lumii, celor de pe pământ S-a arătat cu a Sa bunătate și S-a făcut chip învierii dând tuturor dumnezeiasca iertare”.

Liturghie arhierească, urmată de o impresionantă procesiune

Slujba a fost oficiată de un sobor de preoți, conduși de Preafericitul Teofil, Părintele nostru și Patriarhul Ierusalimului, care a slujit împreună cu ÎPS Mitropolit Isihie de Capitolia, ÎPS Arhiepiscop Aristarh de Constantina, ÎPS Arhiepiscop Dimitrie de Lydda, ÎPS Mitropolit Gheorghe de Nizni Novgorod, (reprezentant al Bisericii ruse), ÎPS Mitropolit Alexandru de Chlemitski, (Ucraina), și Arhimandritul Epifanie, preotul slujitor al acestei sfinte mănăstiri. Biserica a fost arhiplină pe tot parcursul slujbei, iar curtea mănăstirii s-a dovedit a fi neâncăpătoare pentru credincioșii veniții din întreaga lume. Am primit și eu un ram imens de finic, asemenea tuturor celor ajunși în ziua aceea în Betania. 

Popas inedit la Mormântul lui Lazăr

Lazarionul, a existat aproape identic până în secolul al XII-lea, apoi a fost dat uitării timp de aproape 300 de ani, după care, pe vechile ruine ale acestuia, musulmanii au construit o moschee, în interiorul căreia se află astăzi mormântul lui Lazăr, care este administrat de arabi.

Sf. Cuv. Ioan Casian Românul şi Gherman din Dobrogea

Loc al nevoinței Sfinților Ioan Casian și Gherman

                                       

         

Trăind o vreme în Dobrogea, m-am legat mult de oamenii și locurile acelea încreștinate. Fiecare așezământ monahal își are propriile rigori monastice, dar ceea face din aceste locuri aride un univers al limpezimii trupești și sufletești, m-a impresionat întotdeauna. După ce am străbătut agale drumul de țară, prăfuit și cu mult pietriș, care începe de lângă linia ferată de la Târgușor, am ajuns la poarta Mănăstirii Sfântul Ioan Casian. Dintr-o dată, m-am trezit într-o altă lume și-acolo, în locul acela unde cerul se-ntâlnește cu pământul, am discutat îndelung cu părintele Iustin, starețul acestei sfinte mănăstiri.

La Mănăstirea Ioan Casian ajungi doar pe jos, luând-o de-a dreptul peste dealuri şi văioage, printre ciulini uscaţi şi tufe răzleţite de păducel. Nu e deloc uşor. Iarna, mai ales, Dobrogea e încruntată şi ostilă. Un vânt tăios, cu margini ca de sticlă ciobită, mătură în permanenţă Dealul Casienilor. Mănăstirea e chiar pe vârful platoului - stingheră, însingurată şi fără ziduri de apărare. Pare aproape, dar durează mult până să ajungi la ea. În rafale scurte, duşmănoase, vântul îţi taie răsuflarea, iar locul acela pare desprins din cărțile sfinte. Despre acest loc, părintele Iustin Petre, starețul Mănăstirii Sf. Ioan Casian, are o viziune de suflet:

”IN MEMORIA SI INTRU VESNICA POMENIRE A DUHOVNICULUI SI INDRUMATORULUI MEU IN ARTA BISERICEASCA, PR. ARHIM. ARSENIE PAPACIOC.
Acolo unde tarana tresalta vie sub picioare, aidoma pruncului din pantecele mamei...
Acolo unde rugaciunea de foc a calugarilor sciti, trage brazda-n ceruri, facand loc vulturilor de stepa pontica, acolo unde timpul are o singura coordonata: PREZENTUL CONTINUU!
Acolo unde, seara, in tainitele pesterilor, poti asculta freamatul rugaciunii de foc a inimilor calugarilor sciti... Acolo unde exista ferestre catre cer, dar nici o usa, pentru a putea oricine sa intre nestingherit... Acolo unde batranii cu plete de lumina pana la talpi,ne-asteapta-n prag sa ne tamaduiasca... ACASA LA SFINTII NOSTRI DRAGI: IOAN CASIAN SI GHERMAN SI DIONISIE CEL MIS SI TEOTIM SI BRETANION...
ACOLO UNDE TARANA SFANTA TRESALTA VIE SUB PASII TAI... ACOLO UNDE NU SCUIPI PE UNDE CALCI... ACOLO UNDE, DUPA CE-AI FOST INTAIA DATA, ITI VINE SA ZBORI, PENTRU A NU-I CALCA PE CEI PE-AI CAROR UMERI CALCI...”

”În multe sihăstrii am poposit de-a lungul anilor, dar viața austeră a monahilor din Dobrogea, mă face să cred că tot ceea ce sălășluiește aici, este doar o continuitate a drumului pustnicesc al cărui început a fost marcat de rugăciunea și asceza desăvârșită a Cuvioșilor Ioan Casian și Gherman. Și pentru ca locul acesta binecuvântat să fie deopotrivă, lăcaș de rugăciune și liniștitoare vatră de popas, Dumnezeu a rânduit ca dulceața privegherilor să fie întregită de un mirific decor dobrogean.

Tăcerea locului nevoinței sfinților, se definește printr-o altă tăcere, a sufletului. La capătul acestui orizont al desăvârșitei tăceri, se conturează un perete stâncos, din care se deschide o mulțime de ochi uriași. Așa arată grotele, înșirate de o parte și alta a văii, în care astăzi am ajuns pentru întâia oară. O adiere mângâie privirea fascinată de frumusețea locului, iar duhul celor doi trăitori ai acestor locuri, Sfântul Ioan Casian și Sfântul Gherman, înveșnicește clipa de pustnicească nevoință. Cei doi străromâni s-au născut în același sat, în ținutul Casimcei, după care au învățat la aceleași școli, până și la oaste au fost împreună, iar prietenia statornică i-a ținut alături și pe drumul dragostei pentru Hristos. Iubind nespus de mult viața monahală, au ajuns până și în sihăstrii din Palestina, Siria și Egipt, purtând adesea convorbiri duhovnicești cu părinții aleși din chinovii și din pustie. Sfântul Ioan Casian a scris mult despre urcușul spiritual, parcurs alături de prietenul său Gherman, iar în cartea sa ,,Convorbiri cu Părinţii din Pustie’’, acesta îl numește „Sfântul Părinte Gherman’’. Există mărturii ale nevoinței acestora în Peștera Sfântului Ioan Casian, cât și în Peștera Sfântului Andrei. Cele câteva icoane din grote stau mărturie începuturilor vieții creștine pe binecuvântatul pământ dobrogean. Simțind răcoarea grotelor, fiorul rugăciunii ancestrale te face să trăiești în duh cu locul creștinat și fiecare pas te face să gândești că este cu putință ca locul pe care îl atingi să poarte urme ale pașilor sfinților rugători ai acestor meleaguri, pe pământ românesc.

Cât timp am zăbovit în aceste locuri de vis, ceața s-a ridicat, iar vântul rece, împletit cu razele soarelui dobrogean, ne-a mângâiat cu duhul Cuvioșilor Casian și Gherman, în semn de bun rămas. Îi mulțumesc Sandei, sora mea întru Hristos, cu care am împărțit bucuria acestei zile binecuvântate și fără de care nu știu dacă aș fi ajuns vreodată în acestă Hozevă românească”.             ( Mariana Borloveanu)

SEMNE ALE MÂNTUIRII OMULUI

Iată semnele adevăratei mântuiri

1.Iată, frate, cele două semne adevărate după care vei putea simţi lumina sufletului tău atunci când Dumnezeu te va învrednici să te faci lumină înlăuntru. Ele vor fi de ajuns ca să-ţi facă cunoscut adevărul care a început să strălucească în sufletul tău.

2.Când prin harul şi mila Domnului nostru Iisus Hristos începe să strălucească în tine luminarea gândirii de care au vorbit Părinţii, îţi vor întări acest lucru două semne. Când nu le vei găsi în tine, cunoaşte că eşti încă foarte departe de luminare, chiar dacă ţi se pare că vieţuieşti bine.

3. Unul din semne este următorul: Când această lumină ascunsă străluceşte deja în sufletul tău, iată ce se va întâmpla: ori de câte ori vei lăsa citirea [Scripturii] sau rugăciunea, gândirea ta va fi prinsă de unele versete sau de conţinutul lor, va medita asupra lor şi va cerceta spontan înţelesul lor duhovnicesc; va fi atât de legată de ele, încât nu se va mai depărta de ele şi niciun lucru creat n-o va putea împrăştia. Chiar dacă nu te vei îngriji mult şi nu vei dori aceasta, lucrul se va întâmpla gândirii în mod spontan, dacă nu cu totul sau pe deplin, atunci măcar în parte.

4. Al doilea semn, la fel de precis ca primul, e acesta: când sufletul lasă întunericul şi se face lumină înlăuntru, atunci singuraticului i se dau îngenunchieri îndelungate. Iar zăbovirea în acestea va fi atât de desfătată, încât din pricina desfătării poate rămâne îngenunchiat la pământ trei zile fără să simtă oboseală; el nu mai vrea să se ridice în picioare, şi ori de câte ori îşi ridică capul să se scoale în picioare, din pricina acelei îndelungate desfătări din inima sa, cade iar cu faţa la pământ. Rugăciunea devine pentru el atunci un lucru mic, fiindcă în clipa în care aceasta a trecut în inima lui, el simte ajutorul [lui Dumnezeu] în toată fiinţa lui şi desfătarea devine atât de intensă, încât limba i se opreşte şi inima lui tace. O dulce liniştire cuprinde inima şi mădularele lui, în aşa fel încât am putea spune că nici măcar Împărăţia cerurilor nu se mai compară pentru el cu liniştirea rugăciunii atunci când zace prăvălit cu faţa la pământ în liniştire zi şi noapte. Şi pe cât va intra cineva în luminarea gândirii, pe atât se învredniceşte de desfătare în îngenunchierile sale.

5. Scriu toate acestea, frate, pentru cei ce stăruie necontenit în liniştire, nu pentru cei cărora aceste lucruri dumnezeieşti, săvârşite între Dumnezeu şi sfinţi, într-o taină negrăită, le par vrednice de râs.

6. Dar la ce bun să mai vorbesc, frate, despre lucruri despre care nu se poate vorbi pentru că sunt negrăite? Dedică-te ostenelii rugăciunii şi vei găsi ceea ce nu poţi auzi de la nimeni altul.

                           ( Sf. Isaac Sirul  - Cuvinte către singuratici )

Biserica Sfântului Nicolae din Beit Jala

Peștera nevoințelor Sfântului Nicolae

Autor:  Mariana Borloveanu

 

Pentru toți cei care au vizitat de mai multe ori Locurile Sfinte, un lucru este cert: de fiecare dată simți fiecare pas într-un fel anume, de fiecare dată, descoperi alte și alte locuri binecuvântate. În decorul acela de pace și liniște, am ajuns pentru a nu știu câta oară în Betleem. Deși îmi creionasem mental un traseu anume, am făcut popas la un lăcaș de închinare mai puțin cunoscut pelerinilor, Biserica Ortodoxă Sfântul Nicolae. Așezământul în sine, dar și peștera deasupra căreia acesta a fost înălțat, totul se conturează într-o notă spirituală aparte. Pășind prin galeriile de sub sfântul lăcaș, ai senzația că în sfârșit, îți poți striga nevoința, în taină, doar tu și Dumnezeu. În locul acela, fiecare rugăciune este binecuvântată de har, dar și de duhul Sfântului Nicolae, mare făcător de minuni.

Mar Nicola, mare făcător de minuni

Fiecare dimineață trăită în Palestina, are o lumină distinctă. Ne-am trezit devreme, pentru că aveam în față o zi de pustie, urmând să plecăm la Hozeva. Părintele David, care ne-a răsfățat cu tot felul de bucurii duhovnicești, ne uimește și de această dată: ” M-am gândit că înainte de a înfrunta drumul prin deșert, ar fi bine să primim binecuvântarea Sfântului Nicolae. Această biserică nu este inclusă în programele de pelerinaj și nici nu se deschide decât foarte rar. Ea este destinată cu precădere creștinilor din Beit Jala, pentru care Mar Nicola a devenit patron spiritual și totodată sfântul protector al localității. Biserica în care ne aflăm, se află de fapt deasupra unei peșteri. Aici Sfântul Nicolae s-a nevoit și s-a rugat multă vreme, într-o perioadă a tinereții sale, când, venit aici într-un pelerinaj, nu a mai plecat din Beit Jala timp de patru ani.

Cum să poposești în acest lăcaș binecuvântat, fără a simți duhul sfântului!? Biserica Sfântul Nicolae se află destul de aproape de Biserica Nașterii Domnului, ceea ce le conferă localnicilor un sentiment de aleasă binecuvântare, dar și de protecție. Pe lângă minunile din viață ale sfântului, pe care noi toți le cunoaștem, locuitorii din Beit Jala povestesc despre multe alte minuni, pe care Mar Nicola le-ar fi săvârșit după trecerea sa la Domnul, începând cu vindecări ale unor boli foarte grave și până la ajutorarea celor aflați în grele încercări existențiale. Bătrânii locului povestesc cum pe parcursul celor două războaie mondiale, Sfântul Nicolae ar fi ținut departe mulțime bombe care se îndreptau către cele două biserici, ca și cum ar fi stat cu brațele întinse întru apărarea acestor locuri sfinte”.

Biserica ortodoxă din labirintul de străduțe arabe

Dacă parcurgi cu mașina drumul cu străduțe extrem de înguste ce duc la Biserica Ortodoxă Sfântul Nicolae, ai senzația că în orice clipă ai putea rămâne prins între ele, fără posibilitatea de a mai ieși de acolo. Noi însă am mers pe jos și din dorința de a admira specificul locului, dar și pentru a respira aerul proaspăt al dimineții. Credeți-mă că o astfel de plimbare la ora 6 dimineața, prin labirintul străduțelor înguste din Beit Jala, îți dă energie, dar și bucuria unui altfel de început de zi, inedit! De departe, cupola aurie și turnul care parcă țâșnește dintre zidurile vechi, totul emană căldură și binecuvântare. Ajungând însă la intrarea în biserică, în desăvârșit contrast, te trezești înconjurat de clădiri extrem de solide ca structură, cu uși și ferestre ferecate de grilajuri grele , iar pentru un moment poți rămâne ușor derutat. Totul revine însă la normal, odată cu primii pașii pe care îi faci în incinta Bisericii Sfântul Nicolae. O mare de lumină, coboară dintr-o cupolă imensă și simți mângâierea sfântului, ale cărui icoane sunt așezate cu grijă în mai multe locuri de rugăciune. Cea mai venerată este Icoana făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae, icoană din care, începând cu anul 2011, periodic izvorăște mir. Pelerinii care au mai fost aici, spun că toate aceste icoane, au o putere tămăduitoare rar întâlnită. Am văzut chiar și câteva verighete lăsate la una dintre icoane, în semn de ofrandă adusă Sfântului Nicolae, pentru creștini de nu se știe unde, care în urma rugăciunilor la această icoană, au dobândit copii.

 

Nevoință și binecuvântare

Biserica cea mare a Sfântului Nicolae a fost construită chiar deasupra peșterii, în care sfântul s-a nevoit în timpul celor patru ani de rugăciune trăită aici. Văzând un basorelief cu icoana Sfântului Nicolae, m-am apropiat să mă închin, pentru ca imediat să îmi dau seama că scara din spatele acestuia, cobora chiar în peștera despre care tocmai aflasem. Părintele David ne-a explicat cum că actualul lăcaș de cult, a fost ridicat pe ruinele unei alte biserici dedicate Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Așa se explică și existența altarului care se află cu un nivel mai jos, un altar pe a cărui catapeteasmă sunt expuse pe lângă icoanele împărătești și icoane reprezentând momente din viața Purtătorului de Biruință. Față în față cu acest altar, dar și în partea din dreapta acestuia, se află câteva tunele subterane și peștera propriu-zisă în care Sfântul Nicolae s-a nevoit. După încântarea pe care am simțit-o admirând specificul bazilicii subterane, am simțit fiorul rece al unui gând care m-a tulburat: Cât de iertător este Bunul Dumnezeu, dacă unei păcătoase ca mine i se îngăduie să atingă locuri de rugăciune unice, urme neștiute ale sfinților!? Trăirile absolut personale rămân doar ale mele, dar ceea ce aș vrea să transmit tuturor celor care ajung în Palestina este faptul că, pe lângă locurile cuprinse în programele de pelerinaj, este minunat să descoperiți și Peștera Sfântului Nicolae. La capătul fiecărui tunel se desăvârșește o rugăciune, iar mirul care picură din icoanele aflate acolo, este mir de duh, aducător de alinare a suferințelor , a nedreptăților, a bolilor. După ce m-am strecurat în genunchi ( altfel nu se poate), printr-un mic tunel, la locul de rugăciune al sfântului, am rămas lângă icoana care dăinuie în locul acela sacru, lăcrimând în semn de mulțumire pentru o atât de profundă binecuvântare.

Apărător al Ortodoxiei, l-a pălmuit pe Arie la Sinodul I ecumenic

Despre Sfântul Nicolae, se știe că s-a născut în Patara, o localitate din Asia Mică (Turcia zilelor noastre), într-o familie de buni creștini. După moartea părinților, care fuseseră foarte bogați, sfântul, fiind singurul moștenitor al acestora, împarte averea oriunde era nevoie, devenind cunoscut în întreaga lume pentru nenumăratele sale milostenii. Viitorul episcop al Mirei Lichiei, a fost atras încă de tânăr de studiul Sfintei Scripturi, fiind un apărător consecvent al dreptei credințe. Astfel, în anul 325, fiind prezent la Sinodul I ecumenic, de la Niceea, în apărarea convingerilor sale religioase, l-a înfruntat pe ereticul Arie, pe care, se pare că l-ar fi și pălmuit. De aici s-a împământenit obiceiul ca de ziua sfântului, copiilor să li se dăruiască legendarele jordițe de Moș Nicolae. Cât despre numele Sfântului Nicolae (nike, „victorie” + laós, „popor”), acesta a fost tâlcuit ca ” biruitorul poporului”, pe considerentul că el a fost  cel care a înduplecat mintea poporului spre a îmbrăţişa adevărul despre Hristos sau cel care a covârșit lumea prin bunătatea sa. Sfântul Nicolae a marcat și influențat poziția Bisericii în cele dintâi secole de după Hristos, ajutând la formarea spirituală a creștinilor din întreaga lume. Reprezentarea iconografică a sfântului este de asemenea relevantă, în sensul că acesta este de obicei reprezentat în ipostaze de apărător, fie al marinarilor, fie al copiilor, fie al tinerelor fete, fie al condamnaților pe nedrept. Imaginea pe care am surprins-o și în acest lăcaș sfânt din inima Palestinei, este însă cea care îi conturează portretul de apărător al Ortodoxiei, aceea în care strânge la piept Sfânta Evanghelie.

După această mângâiere duhovnicească, trăită în inima Palestinei, cred că cel mai nimerit ar fi să ne reamintim Condacul 1 al Acatistului Sfântului Ierarh Nicolae, întru descătușarea sufletelor împovărate:

” Cel ce verși mir de mult preț la toată lumea, și mie, celui nevrednic și mai mult decât toți păcătos, dăruiește-mi ca să-ți aduc ție cântare, Părinte Nicolae! Tu, ca acela ce ai îndrăznire către Dumnezeu, slobozește - mă din toate necazurile ca să cânt ție: „Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare făcător de minuni”!

Biserica ”Sfinții Apostoli Petru și Pavel”- Israel

Popas la malul Mării Galileii

Autor: Mariana Borloveanu

Am ajuns la Marea Galileii, puțin după răsăritul soarelui, la ceas de utrenie și-n dangăt de clopot, am rămas cu privirea pierdută spre locurile acelea încărcate de duh. Nu știam ce să admir mai întâi, razele blânde ce se pierdeau pe luciul apei, în dulce mângâiere, sau briza binefăcătoare a dimineții, dar dintre acestea toate a răsărit o bisericuță albă, ale cărei cupole roz, îți dădeau senzația că o mare de flori s-a contopit într-un sfânt lăcaș de lumină. Așa mi-a apărut imaginea Bisericii ortodoxe ”Sfinții Apostoli Petru și Pavel”. Coborând printre alei cu arbori exotici și multă, multă mentă, am ajuns în oaza de verdeață și lumină, ce înconjura bisericuța ca o mireasă. În lăcașul acela, frumos împodobit cu fresce bizantine, simți pașii Mântuitorului, simți duhul Sfinților Apostoli, simți că Dumnezeu îți ascultă și îți răspunde la toate rugăciunile.

Multe din minunile Mântuitorului s-au împlinit aici

Nu departe de casa Sfântului Petru, printre ruinele de la Capernaum, se deslușește un ținut ortodox de mare frumusețe , Biserica ” Sfinții Apostoli Petru și Pavel”. Încă din vremea Mântuitorului acest loc s-a dovedit a fi unul ales și asta pentru că aici a propovăduit dreapta credință, îndemnând la pocăință și tot aici a început să-și aleagă ucenicii: "De atunci a început Iisus să propovăduiască și să spună: Pocăiți-vă, căci s-a apropiat împărăția cerurilor. Pe când umbla pe lângă Marea Galileii, i-a văzut pe cei doi frați, pe Simon, ce se numește Petru, și pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Și le-a zis: "Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni." Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. Și de acolo, mergând mai departe, a văzut alți doi frați, pe Iacov al lui Zevedeu și pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-și mrejele, și i-a chemat. Iar ei, îndată, lăsând corabia și pe tatăl lor, au mers după El. Și a străbătut Iisus toată Galileea, învățând în sinagogile lor și propovăduind Evanghelia împărăției și tămăduind toată boala și toată neputința în popor" (Matei 4, 17-23). În acest loc binecuvântat, Mântuitorul a săvârșit multe dintre minunile Sale: În casa lui Petru, a vindecat o mulțime de bolnavi, printre care și pe soacra acestuia: "Și, îndată, ieșind ei din sinagogă, au venit în casa lui Simon și a lui Andrei, cu Iacov și cu Ioan, iar soacra lui Simon zăcea, prinsă de friguri, și îndată I-au vorbit despre ea. Și, apropiindu-Se, a ridicat-o, apucând-o de mână, si au lăsat-o frigurile și ea le slujea" (Marcu 1, 29-31); aici a vindecat un demonizat, dar și un paralitic, adus pe pat de către prietenii săi (Matei 9, 1-7); tot aici a fost vindecată și sluga sutașului (Matei 8, 5-13).

Biserica cea nouă din ”orașul lui Iisus”

Așezarea de la Capernaum a fost întemeiată în perioada elenistă, traversând fie perioade de prosperitate, precum aceea din timpul ocupației romane, fie perioade de prăbușire, ca cea din secolul al VI-lea, când Capernaumul a fost distrus de armata persană. În aceste timpuri, locul a rămas încă presărat cu ruine, de aceea biserica cea nouă este atât de impunătoare și vie. Biserica ortodoxă greacă, dincolo de oaza de verdeață în care a fost construită, mai are în proprietate și două hectare de teren, presărat cu ruine. Până a ajunge să te închini în sfântul lăcaș ortodox, trebuie, mai întâi, să deslușești cele mai îndepărtate repere ale sfințeniei acestor locuri, iar cel mai important lucru este acela că Însuși Mântuitorul a iubit acest loc situat chiar lângă Lacul Ghenizaret. Orașul Capernaum era numit și ”orașul lui Iisus”, pentru că întotdeauna, atât când pleca, dar și când se întorcea din călătoriile Sale în Galileea, Iisus Hristos poposea aici. Din punct de vedere cromatic, Biserica ” Sfinții Apostoli Petru și Pavel” de la Capernaum, este cel mai ”viu” lăcaș de închinare. Spun asta, făcând referire la pereții de un alb imaculat ai bisericii, peste care tronează mai multe cupole roz, care acoperă biserică de la malul mării, într-o impresionantă paletă coloristică. Biserica este relativ nouă, fiind construită de greci în anul 1931. Construcția este sub formă de cruce, iar spre deosebire de construcțiile standard ale bisericilor ortodoxe, aceasta are șapte turle, de dimensiuni diferite.

Mângâierea brizei și a sfinților ortodocși de la Marea Galileii

 Am zăbovit o vreme la țărmul răcoros al Mării Galileii, la umbra deasă a lianelor frumos împletite, asemenea boltei din viță de vie de la noi. Cu fiecare pas, cu fiecare foșnet, simți cum te copleșește pacea locului, iar

duhul Mântuitorului, înconjurat de ucenicii Săi, este prezent pretutindeni. Desprinzându-mă cu greu din această stare, am pășit în interiorul Bisericii ”Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, unde aveam să fiu uimită de izbitoarea asemănare cu bisericile noastre de acasă. Frumos împodobită cu frescă bizantină, biserica este caldă și primitoare. Scenele expuse în altar, în turla cea mare a bisericii, cât și în naos și în pronaos, sunt minuțios pictate, într-o cromatică armonioasă și vie în același timp. În fața Sfântului Altar mi-a atras atenția o bufniță din piatră, aurită, iar părintele Gherontie ne-a dezlegat enigma acestui postament de neânțeles pentru noi: ” Bufnița este la ortodocși, simbol al înțelepciunii și al cunoașterii. Această pasăre a nopții este menționată de 8 ori în Vechiul Testament, iar în contextul de față, bufnița reprezintă locul în care s-au adunat înțelepții pustiei”. Interesant! Trebuie să mărturisesc faptul că n-am cunoscut aceste detalii, până acum.

După mângâierea brizei de la malul mării, după căldura și pacea care coboară de pe chipurile sfinților,am întregit bucuria acestui loc cu Acatistul Sfinților Apostoli Petru și Pavel : ”Pe cei ce împreună cu oamenii s-au arătat mai înainte, îngereşte cugetând, şi acum cu îngerii fiind, cu cântări îngereşti şi lui Dumnezeu cuviincioase, să lăudăm pe întâistătătorii, ca pe cei ce sunt izbăvitorii sufletelor noastre, cântând: Bucuraţi-vă, Petre şi Pavele, apostolilor!”.

Bisericuța monument istoric Brebina

Se pierd valorile lăsate de străbuni 

Autor: Mariana BORLOVEANU

După ce ne-am răsfățat privirea cu bijuteriile sculpturale de la Târgu Jiu, am trecut pe la Hobița, acasă la Brâncuși, apoi ne-am continuat drumul spre Baia de Aramă, de unde am luat calea Munților Cernei. Și pentru că drumul spre Herculane trece printr-un sătuc numit Brebina, după ce am parcurs câțiva kilometri pe șoseaua mărginită de o mare de verdeață, am ajuns în fața unei coline pe care tronează o biserică impunătoare, iar lângă ea, asemenea unei ”cenușărese” o bisericuță de lemn, abia se zărește printre crucile cimitirului. Ajungând lângă ea m-a trecut un fior, pentru că mă aflam în fața unui monument istoric extrem de valoros, dar din păcate, aflat în paragină. ”Ne pierdem valorile!” a fost gândul care m-a cutremurat din toată ființa mea.

Un episcop a prevăzut ruinarea monumentului istoric

Ca orice drum ce duce înspre răcoarea munților și drumul ce leagă Baia de Aramă, de Băile Herculane, este unul care te fascinează. Lăsând în urmă Râul Bulba, șoseaua mărginită de pâlcuri de pădure, te duce în satul Brebina. Printre crucile cimitirului și vegetația destul de înaltă, o bisericuță din lemn îți atrage inevitabil atenția. Bisericuța cu acoperiș de șiță datează din anul 1757 și nu e de mirare că trecerea anilor și-a pus amprenta, asemenea multor monumente istorice de la noi, ar fi păcat însă ca frumusețea acesteia să fie asemenea unei umbre pe pânza vremii. Oamenii sunt vorbăreți și-n simplitatea lor își laudă vatra satului și biserica cea nouă, dar sunt îngrijorați văzând cum bisericuța cea veche din cimitir se degradează pe zi ce trece. Nu este lucru ușor să fie consolidată, pentru că, fiind monument istoric, doar cei autorizați pot interveni pe alocuri și totuși…ne uităm neputincioși la un lăcaș de sute de ani, uitat ca multe altele de același fel. Acum vreo 20 de ani, când încă se mai slujea în bisericuță, aflându-mă acolo cu vrednicul de pomenire Episcop Damaschin, acesta mi-a detaliat cât de anevoios este să intervii pentru a ajuta la conservarea unui astfel de monument:” Scrierile de specialitate spun că s-a reparat în anul 1864, pe când se transformase în ruină, apoi în anul 1868, 1922, 1934,1958, iar de atunci a rămas așa cum se vede. Cu vremurile de acum (zâmbește vlădica, deși asta i se întâmpla foarte rar), nu știu dacă cineva își va mai aminti de lăcașul acesta, mă tem să nu asistăm neputincioși la degradarea lui. Se pierde zestrea de la străbuni…”. Abia acum îmi dau seama, câtă dreptate avea înțeleptul episcop!

O bisericuță asemenea unei case țărănești

Bisericuța cu hramul ”Sfinții Apostoli Petru și Pavel” , chiar dacă este deteriorată, emană o căldură și un iz ancestral de excepție. Biserica, de forma unei nave, este joasă, cum se făceau construcțiile în vremea aceea, iar acoperișul este din șindrilă autentică. A fost construită din bârne groase, cu tencuială din var și nisip, pe o fundație solidă de piatră, și spre deosebire de bisericile construite mai târziu, aceasta este lipsită de turle, având doar două cruci treflate, care marchează lăcașul de cult. În momentul în care am intrat în ea, am trăit senzația că pășesc într-o căsuță țărănească, uitată în timp. La intrare lăcașul are un mic pridvor, sprijinit pe patru stâlpi de lemn, care încă mai poartă urme de curpen și tencuială, pesemne, din intervențiile ulterioare. Deși pereții pridvorului sunt brăzdați de crăpături, în cele patru medalioane în care sunt pictați Sfinții Apostoli Petru și Pavel, Sfântul Andrei și Sfântul Toma, se păstrează vie culoarea albastră, care emană prospețime, în pofida sutelor de ani, care s-au scurs peste timp. Compartimentarea este cea tipic bisericilor ortodoxe: pronaos, naos și altar. Din cauza ploii, care s-a infiltrat de-a lungul anilor, și pereții interiori au suferit deteriorări; aceeași cromatică, în care predomină albastrul, dar, din păcate, în stadiu avansat de degradare. Prin draperia, care ține loc ușilor împărătești, am zărit o Sfântă Masă din piatră masivă, cu o frumoasă cruce în relief, sculptată pe partea din față a piciorului acesteia. Tot în altar se mai păstrează încă un Liturghier, un Octoih și un Ceaslov. E tot ce a mai rămas.

Enigma grilajului de fier din ușa bisericii

Din motive nu tocmai ortodoxe, cineva a avut neinspirata idee de a pune un grilaj de fier în fața ușii de la intrarea în biserică. Stând de vorbă cu părintele Vasile Ganțu, am înțeles că încă din perioada interbelică bisericuța a început să fie ținta hoților, fiind păgubită de toate broderiile și pânzeturile, dar și de un rând de veșminte preoțești, care în 1929 au fost înlocuite cu altele noi, prin bunăvoința enoriașilor. Acesta însă nu a fost singurul jaf, în anul 1990 furându-se din altar, Sfânta Evanghelie și un potir din argint aurit. Dar cea mai dură intervenție a hoților, consemnată chiar pe ultima filă a Liturghierului, a fost aceea din 1998, când au săpat în pronaos, la informația că acolo ar exista o comoară de aur. Abia acum am înțeles, de ce sătenii au ferecat ușa bisericii și până unde poate ajunge ispita, pentru niște oameni lipsiți de cele sfinte.

Am ieșit din bisericuță, zăbovind în pridvorul a cărui panoramă cuprinde un imens peisaj submontan. Contrastul dintre frumusețea locului și bisericuța, care stă să cadă, este uriaș. Mă trec fiori la gândul că multe astfel de minunății se pierd sub privirea neputincioasă a oamenilor și sub ignoranța celor care ar trebui să restaureze și să conserve astfel de valori.

Mănăstirea ”Nașterea Maicii Domnului” Herculane

Duhul spiritualitătii de pe malul Cernei

Autor: Mariana BORLOVEANU

Nu știu câți dintre noi, trecând pe la Băile Herculane, au poposit la Mănăstirea Ortodoxă ”Nașterea Maicii Domnului”. Un mic lăcaș, aflat între două magnifice frumuseți, Cerna și Domogled, este tot ceea ce întregește puterea tămăduitoare a acestor locuri și dincolo de peisajul fascinant, cu munți și ape, desprinse parcă dintr-o poveste, oameni din toate colțurile lumii se bucură de mângâierea harului divin, care la Herculane se simte profund și viu, asemenea limpezimii râului Cerna sau a luminii care în fiecare zi răsare pe vârful Domogledului.

Peisaj montan de un pitoresc aparte

Parcurgând drumul dintre Drobeta Turnu Severin și Orșova, bătrânul fluviu îți dăruiește o priveliște liniștitoare și caldă, pentru ca apoi, fiecare tunel să te poarte prin contraste de întuneric și lumină, care sfârșește în culoarul împădurit și verde al peisajului montan. Cu  impresia că tocmai am traversat o lume ireversibilă a unor mirifice locuri, cu gândurile încă aninate de frumusețea peisajului, am intrat în Herculane. La scurt timp, aveam să constat că această nouă frumusețe, a Văii Cernei, cu stâncile Domogledului înfipte în cer, era la un pas de ați opri respirația. Un aer proaspăt , pe care nu-l mai simțisem de ani și ani, avea să mă trezească la realitate. Tocmai mă aflam în locul în care privirea se înseninează sub lumina albastră ce curge dintre stânci, iar aerul puternic ionizat face loc unui suflu proaspăt de pace adâncă. Acestei priveliști de un pitoresc aparte i se alătură susurul izvoarelor termale, ce lasă în aer un iz de sulf, ce amintește de tămăduirea pe care oameni din toate colțurile lumii, au căutat-o aici de-a lungul anilor.

Monumente istorice în paragină

Fiind cea mai veche stațiune din România și una dintre cele mai vechi stațiuni din lume, Băile Herculane păstrează o notă ancestrală aparte. Dincolo de specificul locului, liniștea pe care ți-o conferă această oază de verdeață și ozon, este unică. Fiind integrată în Parcul Național Valea Cernei – Domogled, stațiunea Herculane este cunoscută pentru peisajul inedit, dar și pentru puterea terapeutică a aerului și a apei termale. Puțină lume știe, că stațiunea are și un posibilitatea primenirii spirituale a ortodocșilor veniți de pretutindeni. Cu cât înaintezi spre centrul stațiunii, totul este un amalgam de nou și vechi, pierzându-se mult din frumusețea inițială a locului. Clădiri de o valoare arhitecturală deosebită, au fost lăsate în paragină și cu toate acestea nu te poți abține în a le admira. Eu personal m-am oprit lângă multe astfel de clădiri, dar la un moment dat m-am strecurat printre pereții ce stau să cadă, ai unei clădiri vechi de sute de ani. Dacă în exterior totul este în paragină, motivul floral de pe tavanul clădirii, arată ca și cum ar fi proaspăt pictat. Incredibil! Iar în centrul salonului se află o fântână despre care am înțeles că valorează peste un milion de euro. M-am simțit infirmă ca om care trăiește în această țară și nu poate ajuta cu nimic la salvarea acestor valori monumentale. E trist.

Tămăduire trupească și sufletească în Așezământul Social - Monahal

Părăsind malul drept al Cernei, am început să urc spre Vila Doboșanu. Aceasta a fost donată în anul 1925 Episcopiei Caransebeșului, pentru găzduirea preoților veniți la tratament, din parohiile sărace. Din păcate însă, vila a avut o soartă nu tocmai bună, pentru că în primăvara anului 1948, comuniștii și-au însușit-o în mod abuziv, dându-i o altă destinație. Dar Dumnezeu a rânduit astfel lucrurile, încât la sfârșitul anului 1998, clădirea să fie retrocedată Episcopiei. Prin grija Preasfințitului Laurențiu Streza, Episcopul de la acea vreme al Caransebeșului, Vila Doboșanu a fost renovată, înființându-se aici un Așezământ Social - Monahal, care ani de zile a servit ca loc de odihnă și tratament, clericilor și credincioșilor cu posibilități financiare mai mici. Datorită nevoilor duhovnicești ale acestora, pe durata tratamentului, în clădire s-a amenajat un paraclis, în care toată lumea avea acces, oricând își dorea să se roage sau să se reculeagă. În acest fel, cei care ajungeau la Băile Herculane pentru tratamente care să ajute în diferite afecțiuni, aveau de-acum și posibilitatea întregirii procesului de vindecare, cu tămăduirea atât de necesară neputințelor sufletești.

Noul așezământ monahal, având hramul ”Nașterea Maicii Domnului”, are patru viețuitoare, iar din anul 2010 a primit și un al doilea hram, acela la ”Sfintei Mare Mucenițe Varvara”. Pe lângă permanenta asistență religioasă, așezământul dispune de personal calificat pentru efectuarea tratamentului balnear, ceea ce face ca mulți credincioși să aleagă această variantă tratare a bolilor trupești, dar și sufletești.

Meditație în chilia de sub privirea Domogledului

În fapt de seară, după ce am părăsit Valea Cernei, urcam agale străduța foarte îngustă care avea să se oprească în pragul Sfintei Mănăstiri ”Nașterea Maicii Domnului” din Herculane. Deși era pentru întâia oară când ajungeam aici, nu știu de ce, dar trăiam senzația că locul mi-era cunoscut de când lumea, iar aerul rece de munte îmi dăruia cu mărinimie răcoarea atât de mult râvnită până acum. Am intrat în biserica mănăstirii, ca orice creștin venit de la drum, spre a mă închina la sfintele icoane și m-am plecat cu evlavie în fața icoanei Maicii Domnului, a cărei față era scăldată de lumina difuză a candelelor ce atârnau într-o simetrie perfectă. După câteva clipe de meditație și rugăciune, am urcat în chilia, pe care măicuțele mi-o pregătiseră după toată rânduiala monastică. Ador să înnoptez într-o chilie! De data aceasta însă, era o chilie mai specială, cu vedere spre Domogled și spre susurul Cernei. Trăiam ca într-un vis, admirând vârful de stâncă înfiptă în albastrul cerului, îmbrățișându-mă in verdele intens al pădurii ce-mi odihnea privirea. Am rămas pe veranda dintre brazi până târziu în noapte, ca nu cumva să-mi scape vreo secundă a trecerii de la lumina zilei la întunericul tăcut al nopții, ca nu cumva să pierd foșnetul înserării, între feerie și rugăciune. Așa am trăit prima mea seară la Mănăstirea Ortodoxă din Herculane.

Sfânta Liturghie la mănăstirea de pe Valea Cernei

Dimineața, tot dintre stânci, a coborât o rază de soare, care mi-a deschis pleoapele întru binecuvântare a zilei care tocmai avea să înceapă. A început să bată toaca, după care, în dangăt de clopot, am coborât la Sfânta Liturghie. Mă așteptam ca în biserică să fie vreo câteva persoane, având în vedere că cei veniți aici, au un program de tratament bine stabilit. Dar n-a fost așa. Încă de la prima oră a dimineții biserica era plină, iar oamenii erau voioși și plini de viață. Ulterior aveam să aflu că marea majoritate a participanților la slujbă, este a localnicilor care vin frecvent la sfânta mănăstire, dar și a celor aflați la tratament și cazați în sfântul lăcaș. Oameni frumoși, cu multă căldură în suflet și iubitori de tradiție, așa cum îi stă bine românului. Multe dintre femei purtau cu drag ia românească, ceea ce pentru mine a însemnat o întregire a actului liturgic. Dar ceea ce am înțeles într-un sfârșit, era faptul că toți acei oameni, tineri sau bătrâni, veneau aici de dragul părintelui Nectarie, duhovnicul acestei sfinte mănăstiri. Deși foarte tânăr, părintele a găsit calea dintre generații, reunindu-i pe toți sub semnul dragostei creștine și a Mântuitorului Hristos.

La Mănăstirea ”Nașterea Maicii Domnului” de la Herculane, am pierdut din nou noțiunea timpului, așa cum mi se întâmplă ori de câte ori întâlnesc oameni frumoși. La plecare, simțeam că îmi doresc să le iau într-o îmbrățișare pe măicuțele Maria și Varvara, care mi-au fost alături în fiecare clipă, în fiecare trăire, în fiecare rugăciune din noapte sau zi. Nădăjduiesc să mă întorc într-o bună zi, în locul acesta monastic din Banat, cu bucuria revederii acestei sfinte mănăstiri de pe malul Cernei.

Atricolul integral în Revista Lumea Credinței