Biserica ”Sfinții Apostoli Petru și Pavel”- Israel

Popas la malul Mării Galileii

Autor: Mariana Borloveanu

Am ajuns la Marea Galileii, puțin după răsăritul soarelui, la ceas de utrenie și-n dangăt de clopot, am rămas cu privirea pierdută spre locurile acelea încărcate de duh. Nu știam ce să admir mai întâi, razele blânde ce se pierdeau pe luciul apei, în dulce mângâiere, sau briza binefăcătoare a dimineții, dar dintre acestea toate a răsărit o bisericuță albă, ale cărei cupole roz, îți dădeau senzația că o mare de flori s-a contopit într-un sfânt lăcaș de lumină. Așa mi-a apărut imaginea Bisericii ortodoxe ”Sfinții Apostoli Petru și Pavel”. Coborând printre alei cu arbori exotici și multă, multă mentă, am ajuns în oaza de verdeață și lumină, ce înconjura bisericuța ca o mireasă. În lăcașul acela, frumos împodobit cu fresce bizantine, simți pașii Mântuitorului, simți duhul Sfinților Apostoli, simți că Dumnezeu îți ascultă și îți răspunde la toate rugăciunile.

Multe din minunile Mântuitorului s-au împlinit aici

Nu departe de casa Sfântului Petru, printre ruinele de la Capernaum, se deslușește un ținut ortodox de mare frumusețe , Biserica ” Sfinții Apostoli Petru și Pavel”. Încă din vremea Mântuitorului acest loc s-a dovedit a fi unul ales și asta pentru că aici a propovăduit dreapta credință, îndemnând la pocăință și tot aici a început să-și aleagă ucenicii: "De atunci a început Iisus să propovăduiască și să spună: Pocăiți-vă, căci s-a apropiat împărăția cerurilor. Pe când umbla pe lângă Marea Galileii, i-a văzut pe cei doi frați, pe Simon, ce se numește Petru, și pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Și le-a zis: "Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni." Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. Și de acolo, mergând mai departe, a văzut alți doi frați, pe Iacov al lui Zevedeu și pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-și mrejele, și i-a chemat. Iar ei, îndată, lăsând corabia și pe tatăl lor, au mers după El. Și a străbătut Iisus toată Galileea, învățând în sinagogile lor și propovăduind Evanghelia împărăției și tămăduind toată boala și toată neputința în popor" (Matei 4, 17-23). În acest loc binecuvântat, Mântuitorul a săvârșit multe dintre minunile Sale: În casa lui Petru, a vindecat o mulțime de bolnavi, printre care și pe soacra acestuia: "Și, îndată, ieșind ei din sinagogă, au venit în casa lui Simon și a lui Andrei, cu Iacov și cu Ioan, iar soacra lui Simon zăcea, prinsă de friguri, și îndată I-au vorbit despre ea. Și, apropiindu-Se, a ridicat-o, apucând-o de mână, si au lăsat-o frigurile și ea le slujea" (Marcu 1, 29-31); aici a vindecat un demonizat, dar și un paralitic, adus pe pat de către prietenii săi (Matei 9, 1-7); tot aici a fost vindecată și sluga sutașului (Matei 8, 5-13).

Biserica cea nouă din ”orașul lui Iisus”

Așezarea de la Capernaum a fost întemeiată în perioada elenistă, traversând fie perioade de prosperitate, precum aceea din timpul ocupației romane, fie perioade de prăbușire, ca cea din secolul al VI-lea, când Capernaumul a fost distrus de armata persană. În aceste timpuri, locul a rămas încă presărat cu ruine, de aceea biserica cea nouă este atât de impunătoare și vie. Biserica ortodoxă greacă, dincolo de oaza de verdeață în care a fost construită, mai are în proprietate și două hectare de teren, presărat cu ruine. Până a ajunge să te închini în sfântul lăcaș ortodox, trebuie, mai întâi, să deslușești cele mai îndepărtate repere ale sfințeniei acestor locuri, iar cel mai important lucru este acela că Însuși Mântuitorul a iubit acest loc situat chiar lângă Lacul Ghenizaret. Orașul Capernaum era numit și ”orașul lui Iisus”, pentru că întotdeauna, atât când pleca, dar și când se întorcea din călătoriile Sale în Galileea, Iisus Hristos poposea aici. Din punct de vedere cromatic, Biserica ” Sfinții Apostoli Petru și Pavel” de la Capernaum, este cel mai ”viu” lăcaș de închinare. Spun asta, făcând referire la pereții de un alb imaculat ai bisericii, peste care tronează mai multe cupole roz, care acoperă biserică de la malul mării, într-o impresionantă paletă coloristică. Biserica este relativ nouă, fiind construită de greci în anul 1931. Construcția este sub formă de cruce, iar spre deosebire de construcțiile standard ale bisericilor ortodoxe, aceasta are șapte turle, de dimensiuni diferite.

Mângâierea brizei și a sfinților ortodocși de la Marea Galileii

 Am zăbovit o vreme la țărmul răcoros al Mării Galileii, la umbra deasă a lianelor frumos împletite, asemenea boltei din viță de vie de la noi. Cu fiecare pas, cu fiecare foșnet, simți cum te copleșește pacea locului, iar

duhul Mântuitorului, înconjurat de ucenicii Săi, este prezent pretutindeni. Desprinzându-mă cu greu din această stare, am pășit în interiorul Bisericii ”Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, unde aveam să fiu uimită de izbitoarea asemănare cu bisericile noastre de acasă. Frumos împodobită cu frescă bizantină, biserica este caldă și primitoare. Scenele expuse în altar, în turla cea mare a bisericii, cât și în naos și în pronaos, sunt minuțios pictate, într-o cromatică armonioasă și vie în același timp. În fața Sfântului Altar mi-a atras atenția o bufniță din piatră, aurită, iar părintele Gherontie ne-a dezlegat enigma acestui postament de neânțeles pentru noi: ” Bufnița este la ortodocși, simbol al înțelepciunii și al cunoașterii. Această pasăre a nopții este menționată de 8 ori în Vechiul Testament, iar în contextul de față, bufnița reprezintă locul în care s-au adunat înțelepții pustiei”. Interesant! Trebuie să mărturisesc faptul că n-am cunoscut aceste detalii, până acum.

După mângâierea brizei de la malul mării, după căldura și pacea care coboară de pe chipurile sfinților,am întregit bucuria acestui loc cu Acatistul Sfinților Apostoli Petru și Pavel : ”Pe cei ce împreună cu oamenii s-au arătat mai înainte, îngereşte cugetând, şi acum cu îngerii fiind, cu cântări îngereşti şi lui Dumnezeu cuviincioase, să lăudăm pe întâistătătorii, ca pe cei ce sunt izbăvitorii sufletelor noastre, cântând: Bucuraţi-vă, Petre şi Pavele, apostolilor!”.

Bisericuța monument istoric Brebina

Se pierd valorile lăsate de străbuni 

Autor: Mariana BORLOVEANU

După ce ne-am răsfățat privirea cu bijuteriile sculpturale de la Târgu Jiu, am trecut pe la Hobița, acasă la Brâncuși, apoi ne-am continuat drumul spre Baia de Aramă, de unde am luat calea Munților Cernei. Și pentru că drumul spre Herculane trece printr-un sătuc numit Brebina, după ce am parcurs câțiva kilometri pe șoseaua mărginită de o mare de verdeață, am ajuns în fața unei coline pe care tronează o biserică impunătoare, iar lângă ea, asemenea unei ”cenușărese” o bisericuță de lemn, abia se zărește printre crucile cimitirului. Ajungând lângă ea m-a trecut un fior, pentru că mă aflam în fața unui monument istoric extrem de valoros, dar din păcate, aflat în paragină. ”Ne pierdem valorile!” a fost gândul care m-a cutremurat din toată ființa mea.

Un episcop a prevăzut ruinarea monumentului istoric

Ca orice drum ce duce înspre răcoarea munților și drumul ce leagă Baia de Aramă, de Băile Herculane, este unul care te fascinează. Lăsând în urmă Râul Bulba, șoseaua mărginită de pâlcuri de pădure, te duce în satul Brebina. Printre crucile cimitirului și vegetația destul de înaltă, o bisericuță din lemn îți atrage inevitabil atenția. Bisericuța cu acoperiș de șiță datează din anul 1757 și nu e de mirare că trecerea anilor și-a pus amprenta, asemenea multor monumente istorice de la noi, ar fi păcat însă ca frumusețea acesteia să fie asemenea unei umbre pe pânza vremii. Oamenii sunt vorbăreți și-n simplitatea lor își laudă vatra satului și biserica cea nouă, dar sunt îngrijorați văzând cum bisericuța cea veche din cimitir se degradează pe zi ce trece. Nu este lucru ușor să fie consolidată, pentru că, fiind monument istoric, doar cei autorizați pot interveni pe alocuri și totuși…ne uităm neputincioși la un lăcaș de sute de ani, uitat ca multe altele de același fel. Acum vreo 20 de ani, când încă se mai slujea în bisericuță, aflându-mă acolo cu vrednicul de pomenire Episcop Damaschin, acesta mi-a detaliat cât de anevoios este să intervii pentru a ajuta la conservarea unui astfel de monument:” Scrierile de specialitate spun că s-a reparat în anul 1864, pe când se transformase în ruină, apoi în anul 1868, 1922, 1934,1958, iar de atunci a rămas așa cum se vede. Cu vremurile de acum (zâmbește vlădica, deși asta i se întâmpla foarte rar), nu știu dacă cineva își va mai aminti de lăcașul acesta, mă tem să nu asistăm neputincioși la degradarea lui. Se pierde zestrea de la străbuni…”. Abia acum îmi dau seama, câtă dreptate avea înțeleptul episcop!

O bisericuță asemenea unei case țărănești

Bisericuța cu hramul ”Sfinții Apostoli Petru și Pavel” , chiar dacă este deteriorată, emană o căldură și un iz ancestral de excepție. Biserica, de forma unei nave, este joasă, cum se făceau construcțiile în vremea aceea, iar acoperișul este din șindrilă autentică. A fost construită din bârne groase, cu tencuială din var și nisip, pe o fundație solidă de piatră, și spre deosebire de bisericile construite mai târziu, aceasta este lipsită de turle, având doar două cruci treflate, care marchează lăcașul de cult. În momentul în care am intrat în ea, am trăit senzația că pășesc într-o căsuță țărănească, uitată în timp. La intrare lăcașul are un mic pridvor, sprijinit pe patru stâlpi de lemn, care încă mai poartă urme de curpen și tencuială, pesemne, din intervențiile ulterioare. Deși pereții pridvorului sunt brăzdați de crăpături, în cele patru medalioane în care sunt pictați Sfinții Apostoli Petru și Pavel, Sfântul Andrei și Sfântul Toma, se păstrează vie culoarea albastră, care emană prospețime, în pofida sutelor de ani, care s-au scurs peste timp. Compartimentarea este cea tipic bisericilor ortodoxe: pronaos, naos și altar. Din cauza ploii, care s-a infiltrat de-a lungul anilor, și pereții interiori au suferit deteriorări; aceeași cromatică, în care predomină albastrul, dar, din păcate, în stadiu avansat de degradare. Prin draperia, care ține loc ușilor împărătești, am zărit o Sfântă Masă din piatră masivă, cu o frumoasă cruce în relief, sculptată pe partea din față a piciorului acesteia. Tot în altar se mai păstrează încă un Liturghier, un Octoih și un Ceaslov. E tot ce a mai rămas.

Enigma grilajului de fier din ușa bisericii

Din motive nu tocmai ortodoxe, cineva a avut neinspirata idee de a pune un grilaj de fier în fața ușii de la intrarea în biserică. Stând de vorbă cu părintele Vasile Ganțu, am înțeles că încă din perioada interbelică bisericuța a început să fie ținta hoților, fiind păgubită de toate broderiile și pânzeturile, dar și de un rând de veșminte preoțești, care în 1929 au fost înlocuite cu altele noi, prin bunăvoința enoriașilor. Acesta însă nu a fost singurul jaf, în anul 1990 furându-se din altar, Sfânta Evanghelie și un potir din argint aurit. Dar cea mai dură intervenție a hoților, consemnată chiar pe ultima filă a Liturghierului, a fost aceea din 1998, când au săpat în pronaos, la informația că acolo ar exista o comoară de aur. Abia acum am înțeles, de ce sătenii au ferecat ușa bisericii și până unde poate ajunge ispita, pentru niște oameni lipsiți de cele sfinte.

Am ieșit din bisericuță, zăbovind în pridvorul a cărui panoramă cuprinde un imens peisaj submontan. Contrastul dintre frumusețea locului și bisericuța, care stă să cadă, este uriaș. Mă trec fiori la gândul că multe astfel de minunății se pierd sub privirea neputincioasă a oamenilor și sub ignoranța celor care ar trebui să restaureze și să conserve astfel de valori.

Mănăstirea ”Nașterea Maicii Domnului” Herculane

Duhul spiritualitătii de pe malul Cernei

Autor: Mariana BORLOVEANU

Nu știu câți dintre noi, trecând pe la Băile Herculane, au poposit la Mănăstirea Ortodoxă ”Nașterea Maicii Domnului”. Un mic lăcaș, aflat între două magnifice frumuseți, Cerna și Domogled, este tot ceea ce întregește puterea tămăduitoare a acestor locuri și dincolo de peisajul fascinant, cu munți și ape, desprinse parcă dintr-o poveste, oameni din toate colțurile lumii se bucură de mângâierea harului divin, care la Herculane se simte profund și viu, asemenea limpezimii râului Cerna sau a luminii care în fiecare zi răsare pe vârful Domogledului.

Peisaj montan de un pitoresc aparte

Parcurgând drumul dintre Drobeta Turnu Severin și Orșova, bătrânul fluviu îți dăruiește o priveliște liniștitoare și caldă, pentru ca apoi, fiecare tunel să te poarte prin contraste de întuneric și lumină, care sfârșește în culoarul împădurit și verde al peisajului montan. Cu  impresia că tocmai am traversat o lume ireversibilă a unor mirifice locuri, cu gândurile încă aninate de frumusețea peisajului, am intrat în Herculane. La scurt timp, aveam să constat că această nouă frumusețe, a Văii Cernei, cu stâncile Domogledului înfipte în cer, era la un pas de ați opri respirația. Un aer proaspăt , pe care nu-l mai simțisem de ani și ani, avea să mă trezească la realitate. Tocmai mă aflam în locul în care privirea se înseninează sub lumina albastră ce curge dintre stânci, iar aerul puternic ionizat face loc unui suflu proaspăt de pace adâncă. Acestei priveliști de un pitoresc aparte i se alătură susurul izvoarelor termale, ce lasă în aer un iz de sulf, ce amintește de tămăduirea pe care oameni din toate colțurile lumii, au căutat-o aici de-a lungul anilor.

Monumente istorice în paragină

Fiind cea mai veche stațiune din România și una dintre cele mai vechi stațiuni din lume, Băile Herculane păstrează o notă ancestrală aparte. Dincolo de specificul locului, liniștea pe care ți-o conferă această oază de verdeață și ozon, este unică. Fiind integrată în Parcul Național Valea Cernei – Domogled, stațiunea Herculane este cunoscută pentru peisajul inedit, dar și pentru puterea terapeutică a aerului și a apei termale. Puțină lume știe, că stațiunea are și un posibilitatea primenirii spirituale a ortodocșilor veniți de pretutindeni. Cu cât înaintezi spre centrul stațiunii, totul este un amalgam de nou și vechi, pierzându-se mult din frumusețea inițială a locului. Clădiri de o valoare arhitecturală deosebită, au fost lăsate în paragină și cu toate acestea nu te poți abține în a le admira. Eu personal m-am oprit lângă multe astfel de clădiri, dar la un moment dat m-am strecurat printre pereții ce stau să cadă, ai unei clădiri vechi de sute de ani. Dacă în exterior totul este în paragină, motivul floral de pe tavanul clădirii, arată ca și cum ar fi proaspăt pictat. Incredibil! Iar în centrul salonului se află o fântână despre care am înțeles că valorează peste un milion de euro. M-am simțit infirmă ca om care trăiește în această țară și nu poate ajuta cu nimic la salvarea acestor valori monumentale. E trist.

Tămăduire trupească și sufletească în Așezământul Social - Monahal

Părăsind malul drept al Cernei, am început să urc spre Vila Doboșanu. Aceasta a fost donată în anul 1925 Episcopiei Caransebeșului, pentru găzduirea preoților veniți la tratament, din parohiile sărace. Din păcate însă, vila a avut o soartă nu tocmai bună, pentru că în primăvara anului 1948, comuniștii și-au însușit-o în mod abuziv, dându-i o altă destinație. Dar Dumnezeu a rânduit astfel lucrurile, încât la sfârșitul anului 1998, clădirea să fie retrocedată Episcopiei. Prin grija Preasfințitului Laurențiu Streza, Episcopul de la acea vreme al Caransebeșului, Vila Doboșanu a fost renovată, înființându-se aici un Așezământ Social - Monahal, care ani de zile a servit ca loc de odihnă și tratament, clericilor și credincioșilor cu posibilități financiare mai mici. Datorită nevoilor duhovnicești ale acestora, pe durata tratamentului, în clădire s-a amenajat un paraclis, în care toată lumea avea acces, oricând își dorea să se roage sau să se reculeagă. În acest fel, cei care ajungeau la Băile Herculane pentru tratamente care să ajute în diferite afecțiuni, aveau de-acum și posibilitatea întregirii procesului de vindecare, cu tămăduirea atât de necesară neputințelor sufletești.

Noul așezământ monahal, având hramul ”Nașterea Maicii Domnului”, are patru viețuitoare, iar din anul 2010 a primit și un al doilea hram, acela la ”Sfintei Mare Mucenițe Varvara”. Pe lângă permanenta asistență religioasă, așezământul dispune de personal calificat pentru efectuarea tratamentului balnear, ceea ce face ca mulți credincioși să aleagă această variantă tratare a bolilor trupești, dar și sufletești.

Meditație în chilia de sub privirea Domogledului

În fapt de seară, după ce am părăsit Valea Cernei, urcam agale străduța foarte îngustă care avea să se oprească în pragul Sfintei Mănăstiri ”Nașterea Maicii Domnului” din Herculane. Deși era pentru întâia oară când ajungeam aici, nu știu de ce, dar trăiam senzația că locul mi-era cunoscut de când lumea, iar aerul rece de munte îmi dăruia cu mărinimie răcoarea atât de mult râvnită până acum. Am intrat în biserica mănăstirii, ca orice creștin venit de la drum, spre a mă închina la sfintele icoane și m-am plecat cu evlavie în fața icoanei Maicii Domnului, a cărei față era scăldată de lumina difuză a candelelor ce atârnau într-o simetrie perfectă. După câteva clipe de meditație și rugăciune, am urcat în chilia, pe care măicuțele mi-o pregătiseră după toată rânduiala monastică. Ador să înnoptez într-o chilie! De data aceasta însă, era o chilie mai specială, cu vedere spre Domogled și spre susurul Cernei. Trăiam ca într-un vis, admirând vârful de stâncă înfiptă în albastrul cerului, îmbrățișându-mă in verdele intens al pădurii ce-mi odihnea privirea. Am rămas pe veranda dintre brazi până târziu în noapte, ca nu cumva să-mi scape vreo secundă a trecerii de la lumina zilei la întunericul tăcut al nopții, ca nu cumva să pierd foșnetul înserării, între feerie și rugăciune. Așa am trăit prima mea seară la Mănăstirea Ortodoxă din Herculane.

Sfânta Liturghie la mănăstirea de pe Valea Cernei

Dimineața, tot dintre stânci, a coborât o rază de soare, care mi-a deschis pleoapele întru binecuvântare a zilei care tocmai avea să înceapă. A început să bată toaca, după care, în dangăt de clopot, am coborât la Sfânta Liturghie. Mă așteptam ca în biserică să fie vreo câteva persoane, având în vedere că cei veniți aici, au un program de tratament bine stabilit. Dar n-a fost așa. Încă de la prima oră a dimineții biserica era plină, iar oamenii erau voioși și plini de viață. Ulterior aveam să aflu că marea majoritate a participanților la slujbă, este a localnicilor care vin frecvent la sfânta mănăstire, dar și a celor aflați la tratament și cazați în sfântul lăcaș. Oameni frumoși, cu multă căldură în suflet și iubitori de tradiție, așa cum îi stă bine românului. Multe dintre femei purtau cu drag ia românească, ceea ce pentru mine a însemnat o întregire a actului liturgic. Dar ceea ce am înțeles într-un sfârșit, era faptul că toți acei oameni, tineri sau bătrâni, veneau aici de dragul părintelui Nectarie, duhovnicul acestei sfinte mănăstiri. Deși foarte tânăr, părintele a găsit calea dintre generații, reunindu-i pe toți sub semnul dragostei creștine și a Mântuitorului Hristos.

La Mănăstirea ”Nașterea Maicii Domnului” de la Herculane, am pierdut din nou noțiunea timpului, așa cum mi se întâmplă ori de câte ori întâlnesc oameni frumoși. La plecare, simțeam că îmi doresc să le iau într-o îmbrățișare pe măicuțele Maria și Varvara, care mi-au fost alături în fiecare clipă, în fiecare trăire, în fiecare rugăciune din noapte sau zi. Nădăjduiesc să mă întorc într-o bună zi, în locul acesta monastic din Banat, cu bucuria revederii acestei sfinte mănăstiri de pe malul Cernei.

Atricolul integral în Revista Lumea Credinței

Mănăstirea STRUNGA

Lumina dintre ciulinii pustiei

Autor: Mariana BORLOVEANU

Dimineața de vară cu rouă și aerul proaspăt al începutului de zi, îmi poartă pașii pe un tărâm monahal în care pustia este mai împământenită decât toate locurile pustii ale Dobrogei. Străbătând pe jos drumul de țară, care se pierde într-o imensitate de ape, ai timp să meditezi, lăsându-te mângâiat de lumina ce picură din ceruri peste această lume a tăcerii, vremelnic creștinatului pământ dobrogean. Mă-ntreb câți dintre românii care aleargă spre lavre de renume de pe întreg pământul, oameni care își găsesc pacea în locuri dintre cele mai exotice, oare câți dintre ei au avut bucuria să simtă sfințenia acestor locuri binecuvântate, pășind pe urmele Apostolului Andrei?!  Aici, la marginea lumii, timpul rugăciunii nu cunoaște limite, iar o clipă trăită la Mănăstirea Strunga, rămâne parte din tine întru veșnicie.

Mănăstirea din satul cu două case, trei viețuitori și o strungă

Majoritatea mănăstirilor de pe pământul dintre Dunăre și mare, poartă însemnul austerității, întorcându-te inevitabil în timpul în care apostolii neamurilor sfințeau aceste locuri creștine. Deși nu-mi doresc acest lucru, posibil ca uneori să mă repet în privința descrierii așezămintelor monahale din Dobrogea și asta pentru că în toate aceste locuri de rugăciune, există o pace adâncă și o tăcere, ce pare a nu avea sfârșit. Așa am găsit locul monastic de la Strunga, învăluit într-o astfel de tăcere adâncă. Pășind pe drumul care duce spre mănăstire, doar urmele pașilor se pierd în colbul de stepă. Nici măcar gândurile nu le mai poți conecta la prezent, pentru că fiecare pas, fiecare clipă, înseamnă o nouă trăire, o nouă dimensiune în această lume pustie. Privirile se pierd între două imensități albastre, deasupra tronând lumina blândă a cerului, iar la capătul de jos al drumului, o întindere de ape, face ca arșița zilei să se îmblânzească, sub adierea firavă a prospețimii ce vine dinspre lac.

Înainte vreme, aici era satul Câșla, numit ulterior Strunga, dar ce importanță mai are numele, atâta vreme cât vatra satului parcă a intrat în pământ. Doar două case, o strungă și trei viețuitori, sunt mărturia unei comunități pierdute în timp. Poate că nici acestea nu ar mai fi existat, dacă Dumnezeu nu ar fi binecuvântat locul cu Sfânta Mănăstire Strunga.

”Voi ajunge să iubesc ciulinii, ca pe cele mai frumoase flori”

În biserica veche se ține rânduiala monastică de fiecare zi, dar duminica și în zilele de sărbătoare, se slujește în biserica nouă a mănăstirii, o construcție zveltă dar solidă, înălțată pe o strașnică fundație de piatră. Cu multă jertfă s-a înălțat această nouă biserică, dar mare a fost bucuria săvârșirii sfântului locaș. Slujba de sfințire a avut loc la 6 noiembrie 2011 , fiind oficiată de un ales sobor de preoți și diaconi, în frunte cu Înalt Preasfințitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului. Atunci au fost rânduite și hramurile noului așezământ, respectiv Buna Vestire, Sfântul Împărat Iustinian şi Sfântul Ierarh Nectarie.

În locul acesta de pe malul lacului Oltina, la Sfânta Mănăstire Strunga este o obște cu multe măicuțe mai vârstnice, aici nevoindu-se în prezent 15 viețuitoare. Privindu-le, pe fiecare în parte, aproape că nu mai este nevoie să le întrebi despre motivul care le-a determinat să aleagă viața monahală. Povestea de viață a maicii starețe Filareta Băltărețu este însă cu totul aparte: ” Eu nu sunt din partea locului, sunt argeșeancă, iar în viața monastică am intrat târziu, după ce mi-am văzut copiii așezați la casele lor și după ce soțul meu a trecut la cele veșnice. Amândoi ne făgăduiserăm că, după ce vom vedea băiatul şi fata căpătuiţi, să ne retragem la mănăstire. El nu a mai apucat, căci a fost răpus de boală, dar înainte de a închide ochii pentru totdeauna m-a întrebat dacă îmi voi ţine promisiunea, iar eu am încuviinţat. M-am călugărit în momentul în care am considerat că mi-am cam încheiat socotelile cu toată grija cea lumească și că a venit timpul să-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate și să mă retrag la mănăstire. Mai întâi, am fost la Mănăstirea ”Sfântul Ierarh Modest”, la mine, în Argeș, după care, cu voia lui Dumnezeu și a Maicii Domnului, am ajuns în colțul acesta de lume, încercând să viețuiesc, după toate rigorile monahale de aici. Nu a fost ușor, dar a fost cu folos, pentru mine ca monahie și pentru mântuire. Când am ajuns prima oară aici, am găsit un loc plin cu ciulini, în care șerpii mișunau peste tot. Inițial am simțit un fior, pentru ca imediat după aceea să-mi pun nădejdea în cele sfinte și să primesc cu bucurie această cruce. Din clipa aceea, am știut că într-o bună zi, voi ajunge să iubesc ciulinii, ca pe cele mai frumoase flori, iar șerpii îmi vor fi nedespărțiți prieteni. Și așa a fost!”

Mănăstirea are un arhondaric ce poate găzdui 100 de pelerini

Dacă pustia pe care a găsit-o maica stareță când a ajuns aici era bântuită de șerpi și năpădită de ciulini, astăzi în locul acesta binecuvântat, dăinuie o liniște adâncă. În locul ciulinilor, pământul din preajma Mănăstirii Strunga, a devenit o mare de verdeață, atât biserica veche, dar și cea nouă fiind străjuite de flori frumos mirositoare. Și pentru că pacea locului îndeamnă la meditație și rugăciune, măicuțele au trudit la înălțarea unui arhondaric, unde nimeni din cei care poposesc aici, nu plătește nimic. Arhondaricul are 17 camere, în care pot fi cazate 100 de persoane. ”Și dacă omul vine la rugăciune și înnoptează la noi, bine-nțeles că după slujbă primește și o porție de mâncare caldă, preparată de maici doar cu legume și zarzavaturi din grădina mănăstirii. Întotdeauna am mers pe ideea că «dăruind, vei dobândi», de aceea împărțim puținul nostru cu toți cei pe care Maica Domnului îi aduce în sfânta noastră mănăstire. Oamenii simt bucuria cu care îi găzduim și întotdeauna la plecare, lasă un pomelnic, iar marea lor majoritate se întoarce într-o bună zi”.

De maica Filareta nu te poți despărți ușor, pentru că are o bunătate și o trăire aparte. Nici de locul acesta parcă nu m-aș mai dezlipi, iar lăcașul monahal de la Strunga, cu toată pacea care domnește aici, a mai adăugat o oază de liniște în lumea pustiei, atât de dragă sufletului meu.

Articolul integral – în revista Lumea Credinței

Pâine harică

”Pâinea albă şi coaptă este doar o umbră a Pâinii adevărate”

Autor: Mariana Borloveanu

Pâinea harică sau pustnicească este un aliment pe cât de simplu, pe atât de sănătos şi în acelaşi timp este un adevărat medicament pentru cei care o folosesc. Pentru toţi cei care mănâncă această pâine este aducătoare de sănătate, dar şi de har, motiv pentru care aceasta se consumă în post şi rugăciune. Despre Sfântul Antonie cel Mare, Părintele Ghelasie spunea:” Mânca o astfel de pâine şi a trăit peste o sută de ani. Mulţi pustnici, ajungând să folosească pâinea coaptă, s-au îmbolnăvit, făcând carenţe de hrănire. Această pâine aduce o ameliorare îndeosebi în bolile psihice şi în potolirea patimilor. Îndeosebi în specificul tradiţiei carpatine este folosită această pâine pustnicească, deodată cu gestul iconic al închinării (rugăciunea)." Pe lângă pitele harice, făcute fără foc, există şi pite coapte sau pâine coaptă pe vatră, dar diferită de cea făcută în casă ,folosită astăzi în mănăstirile de obşte. Oricare dintre aceste forme de pregătire a pâinii, vor duce la obţinerea celui mai complex şi recomandat aliment - medicament: pâinea.

Pâinea pustnicească nu înlocuieşte Sfintele Taine şi nici anafura

Pâinea pustnicească este un aliment întâlnit mai ales în viaţa pustnicilor din vechime, de la care această pâine îşi trage şi numele. Numită uneori şi "pâine harică", fapt care i-a facut pe unii să se pronunţe prea repede împotriva ei, această pâine este numai un aliment pustnicesc, aducător de mult folos celor care se nevoiesc în linişte şi rugăciune.

Ceea ce trebuie să se ştie încă de la bun început este faptul că pâinea pustnicească nu înlocuieşte Sfintele Taine şi nici anafura, ci constituie numai baza unui regim alimentar sănătos, întâlnit mai ales în viaţa pustnicilor. Înlocuirea altor alimente cu consumul necondiţionat de pâine harică este aducătoare de mult folos celor care se nevoiesc în linişte şi rugăciune.

Cel care face pâinea harică trebuie să spună tot timpul Rugăciunea Inimii

Pâinea pustnicească nu se face cu făină din comerţ, ci din făină integrală sau din uruială, măcinată după metode autohtone, fără cernere, folosind râşniţa manuală. Se ia un kilogram de astfel de făină, peste care se adaugă apă, până când se obţine o cocă tare, care se lasă la dospit de seara până dimineaţa, aproximativ 10 -12 ore. Pâinea pustnicească se poate mânca aşa cum este după ce s-a ţinut la dospit, sau se poate usca mai mult, consumându-se sub formă de pesmet. Se recomandă ca în timpul în care se frământă pâinea să se spună permanent rugăciunea “ Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Vechii călugări spuneau această rugăciune pe tot parcursul dospirii pitelor harice, adică de seara, până dimineaţa. Această pâine nu se mănâncă mai repede de 10-12 ore, deoarece acesta este timpul optim în care se formează energiile vii.

”Siliţi-vă să recâştigaţi hrana din Cereale”

Părintele Ghelasie de la Mănăstirea Frăsinei o recomanda atât pustnicilor, cât şi credincioşilor, punând mare preţ pe cereale: “Cei bolnavi, dacă mai vreţi Sănătate, luaţi aminte. Cerealele sunt „baza” Hranei. Siliţi-vă să recâştigaţi hrana din Cereale şi veţi redescoperi ce înseamnă adevărata mâncare. Începeţi cu Grâu măcinat casnic integral, fără cernere şi fără falsificări de preparaţie. Folosiţi apoi toate Cerealele: ovăz, secară, porumb, orz. hrişcă, mei, orez. Pâinea albă şi coaptă este doar o “umbră” a Pâinii adevărate. Trebuie să ajungeţi la Pâinea Naturală Necoaptă !”.

Articolul integral - în revista Leacuri & Rețete Mănăstirești

Rugăciune către Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu

– La vreme de necaz şi de întristare

Valuri de patimi mă împresoară; mare necaz şi strâmtorare îmi umplu sufletul o, întru-tot Sfântă Maică, linişteşte sufletul meu cu pacea Fiului tău şi alungă deznădejdea şi întristarea sufletului meu cu harul Tău. Potoleşte furtuna păcatelor mele care mă frig precum un vierme în foc şi stinge-i flăcările. Umple-mi inima de bucurie, Preacurată Maică şi împrăştie ceaţa nelegiuirilor mele de la faţa mea, căci acestea mă împresoară şi mă tulbură. Luminează-mă cu lumina Fiului tău. Sufletul meu se simte sfârşit; totul îmi este greu, chiar şi rugăciunea. Iată-mă, rece ca piatra.
Buzele mele şoptesc o rugăciune, dar inima mea nu tresaltă. Necazurile m-au împresurat de pretutindenea. Topeşte gheaţa din jurul sufletului meu şi încălzeşte-mi inima cu dragostea ta. Nu-mi pun nici o încredere în apărarea venită de la oameni, ci îngenunchez dinaintea ta, o, Prea Sfântă Maică şi Fecioară. Nu mă alunga de la faţa ta, ci primeşte rugăciunea robului tău. Tristeţea m-a cuprins. Nu mai pot răbda năvălirile diavolilor. Nu am nici o apărare; nici nu aflu loc de refugiu, om nenorocit ce sunt. Sunt pururea biruit în lupta aceasta şi nu am altă mângâiere decât în tine, Preasfântă Maică. O, nădejde şi apărarea tututror credincioşilor, nu trece cu vederea rugăciunea mea. Amin.
Prea Sfântă Maică a lui Hristos, Prea Curată, Prea Binecuvântată Maică a lui Dumnezeu, vezi cum satana mă izbeşte precum valurile mării lovesc corăbiile!El mă urmăreşte ziua şi mă tulbură noaptea. Nu am pace – sufletul meu se pleacă – duhul meu se cutremură. Grăbeşte, Prea slăvită Maică şi mă ajută! Roagă-L pe dulcele Domn Iisus Hristos să aibă milă de mine şi să-mi ierte păcatele pe care le-am săvârşit. O, Preasfântă Maică a Domnului nostru Iisus Hristos, bunătatea ta cea plină de iubire este nesfârşită şi este cel mai mare vrăjmaş al puterilor iadului. Chiar atunci când cel mai mare păcătos cade în străfundurile iadului, împins de forte diabolice, dacă acesta strigă către tine, tu eşti gata să-1 eliberezi din legăturile iadului. Slobozeşte-mă şi pe mine. Priveşte cum satana vrea să mă facă să mă împiedic şi să-mi zdrobească credinţa, dar eu îmi pun toată nădejdea în Domnul. Slavă ţie, ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii. Amin.

IZVORUL TĂMĂDUIRII

Izvoare ale Tămăduirii

venerate de creştinii din întreaga lume

Autor: Mariana Borloveanu

În vinerea din Săptămâna Luminată, creştinii din lumea întreagă prăznuiesc Izvorul Tămăduirii, sărbătoare care datează din cea de‑a doua jumătate a primului mileniu creştin. În ziua acestui praznic, după Sfânta Liturghie, în toate bisericile se săvârşeşte sfinţirea agheasmei mici. Pretutindeni în lume există izvoare tămăduitoare, a căror apă este vindecătoare tot timpul anului; în această zi însă, multe vindecări miraculoase s‑au întâmplat de‑a lungul vremii. Pe lângă izvoarele tămăduitoare de la noi din ţară, credincioşii caută cu evlavie izvoare cu apă vindecătoare precum cele din Turcia, Grecia, Israel şi alte aşezări creştine din întreaga lume.

Izvorul Tămăduirii de la Constantinopol

Ajungând la Constantinopol, e greu să te hotărăşti în privinţa locurilor ce urmează a fi vizitate. Printre toate frumuseţile monumentale ale islamului, dincolo de zidurile vechi ale cetăţii Sfântului Constantin se află o adevărată comoară a creştinilor. Într‑un paraclis subteran, datând de prin veacul al cincilea, nu departe de Poarta Silivri, se află un izvor, care, conform Tradiţiei, a fost binecuvântat cu unul dintre cele mai iubite praznice ortodoxe: Izvorul Tămăduirii. Acest lucru i se datorează Împăratului Leon cel Mare, care în urma unei fericite întâmplări în care un orb şi‑a recăpătat vederea, a ridicat o biserică chiar peste acel izvor cu apă vindecătoare. Alături de orbul găsit de Înţeleptul Leon în pădure, cu apa izvorului s‑a tămăduit şi Teofana, soţia împăratului, şi Ştefan Patriarhul, fratele împăratului, ca şi alte personalităţi ale vremii, precum Patriarhul Ioan al Ierusalimului sau Împăratul Roman Lecapenul. Toate aceste vindecări şi multe altele au dus la împământenirea sărbătorii Izvorul Tămăduirii în toată lumea ortodoxă.

Astăzi, biserica ce adăposteşte acest izvor este, de fapt, un adevărat ansamblu monahal, aflat sub directa oblăduire a Patriarhiei Ecumenice. Dincolo de zidurile înalte ale mânăstirii, intrând în curtea interioară păşeşti pe un adevărat covor de jertfă, aceasta fiind pavată cu dale de marmură şi alte bucăţi de piatră funerară de pe mormintele grecilor, care au fost distruse şi profanate de turci. Coborând treptele care duc la izvor, te trezeşti în faţa unui adevărat edificiu din marmură albă, în mijlocul căruia te întâmpină icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe, deasupra unei fântâni înconjurată de îngeri. În compoziţia icoanei este înfăţişat şi Leon, dar şi orbul despre care se spune că şi‑a găsit vindecarea în apa izvorului. Vechimea acestei icoane este legată de perioada de aur a Bizanţului, fiind minuţios realizată de meşterii vremii. De fapt este vorba despre o minune, care întregeşte minunea izvorului tămăduitor. Deşi foarte veche şi păstrată în locul acela cu multă umezeală, icoana nu a putut fi restaurată de nimeni, datorită faptului că „se curăţă singură”. Nimeni nu a reuşit să dea nici o explicaţie ştiinţifică acestui lucru neobișnuit. 

Revenind la izvor, acesta a vindecat mulţi credincioşi care au băut cu evlavie din apa sa tămăduitoare. O altă minunată întâmplare este şi aceea că în bazinul în care curge apa izvorului se află câţiva peşti aurii, despre care se spune că sunt acolo de sute de ani, numărul şi mărimea acestora rămânând neschimbate. Nici în această situaţie nimeni nu a reuşit să explice cu ce se hrănesc aceşti peşti şi cum se face că sunt aici de atâta amar de vreme.

Izvorul de la Efes al Maicii Domnului

Rămânând pe pământul Turciei, mi‑am propus să vizitez şi casa Fecioarei Maria, care se află pe Muntele Privighetorii, între localităţile Efes şi Seljuk. Aici se află o casă în care se spune că ar fi locuit Maica Domnului în ultimii săi ani de viaţă. Actuala clădire nu este însă cea originală, acest lucru fiind confirmat de arheologii care, în urma unor minuţioase cercetări, au ajuns la concluzia că aceasta este o construcţie din preajma secolului al 7‑lea. Dar, aşa cum multe dintre bisericile monumente istorice au fost ridicate pe vechile ruine, şi această casă se pare că a fost ridicată pe ruinele celei autentice. Deşi departe de alte aşezări omeneşti, în casa în care se presupune că a trăit Fecioara Maria este un permanent du‑te‑vino.

Casa este construită în formă de T şi are două camere, în prima sălăşluind astăzi un altar, iar cea de‑a doua a fost camera în care Fecioara Maria dormea. Pelerinii care au trecut pe aici au lăsat o mulţime de obiecte personale (lănţişoare, cruciuliţe, inele), în semn de mulţumire adusă Maicii Domnului. Vizitatorii sunt pelerini din întreaga lume, care vin aici pentru închinare şi rugăciune, dorind să vadă casa Maicii Domnului, dar şi pentru a bea din apa cu puteri tămăduitoare care izvorăşte chiar de sub odaia în care a locuit Fecioara. Pentru a lua din această apă, credincioşii trebuie să iasă din nou afară, pentru că acolo se află cele trei surse de apă captată din izvorul vindecător. În privinţa celor trei locuri cu apă, se spune că primul este bun pentru sănătate, al doilea pentru pace şi dragoste, iar cel de‑al treilea este aducător de bunăstare. Erau creştini care povesteau că vin de ani de zile în acest loc aducător de sănătate şi linişte.

Chiar de lângă izvoare, pelerinii trec întotdeauna şi pe lângă Zidul Dorinţelor, care la o primă vedere îţi dă impresia unui fluviu alb, ce curge întru împlinirea dorinţelor şi asta pentru că întregul zid este ticsit de mii (poate chiar zeci de mii) de bileţele, pe care vizitatorii şi‑au scris dorinţele cele mai tainice. Fiecare cu percepţia lui. Eu am băut doar din apa de izvor, cu sentimentul că poate, cândva, şi Fecioara Maria a băut din această apă. Până la urmă, pentru toţi cei ce îşi leagă speranţele de apele acestui izvor, credinţa este cea care le aduce tămăduire.

Izvorul de la Nazaret al Fecioarei Maria

Un pelerinaj în oraşul copilăriei lui Iisus este năzuinţa oricărui creştin care îşi propune să păşească pe urmele Mântuitorului Hristos şi a binecuvântatei Sale Maici, Sfânta Fecioară Maria.

Am ajuns în Nazaret în perioade diferite, în anotimpuri diferite, în dimineţi şi înserări deopotrivă, dar prospeţimea începutului de zi este mirifică pe străduţele înguste ale oraşului. Într‑o astfel de atmosferă urcam încet spre Biserica Sfântului Arhanghel Gavriil, conversând cu prietenii de drum, când unul dintre ei mi‑a atras atenţia asupra unui lucru oarecum de neînţeles. Oamenii cumpărau sticle cu apă (care în Israel este extrem de scumpă), beau din ea o cantitate oarecare, apoi, înainte de a intra în biserică, o vărsau în rondurile de flori de pe marginea drumului. Ulterior mi‑am dat seama că procedau aşa doar pentru a face rost de sticle goale, pe care să le umple cu apă tămăduitoare de la Izvorul Maicii Domnului, care se află în partea de jos a Bisericii Sfântului Arhanghel Gavriil. Despre acest izvor se spune că este locul fântânii de unde venea să ia apă însăşi Fecioara Maria şi unde s‑ar fi întâlnit cu îngerul Gavriil atunci când acesta i‑a vestit Naşterea cea mai presus de fire.

Biserica a fost construită chiar deasupra Izvorului Feciorei Maria, captat din Fântâna Mariei (Ain Sitti Mariam), cea care asigura alimentarea cu apă a Nazaretului din vremea aceea. Apa acestuia este foarte bună, răcoritoare şi vindecătoare, precum în vremurile acelea. Dar pentru a ajunge la izvorul Maicii Domnului trebuie să cobori treptele unui culoar ce porneşte din absida de nord şi care te duce la câţiva metri mai jos de nivelul actual al străzii. Lângă izvor se află icoane şi candele, care veghează duhul unui astfel de loc binecuvântat. Icoana Fecioarei Maria este redată într‑o manieră aparte, unică, aş putea spune, pentru că Maica Domnului este reprezentată cu Pruncul în pântece. Se spune că femeile care nu pot dobândi copii, la scurt timp după ce se roagă la această icoană, sunt binecuvântate cu naştere de prunci. De asemenea, bolnavii care au îndelungate şi grele suferinţe, aici îşi pot găsi vindecarea. Ultima oară am adus în ţară apă de la Izvorul Fecioarei Maria anul trecut. Peste apa aceea am mai adăugat şi apă de la Izvorul Sfântului Sava şi apă din Iordan. O păstrez lângă icoane, alături de alte sfinţenii, pentru că îşi păstrează încă prospeţimea, asemenea agheasmei. Chiar dacă eu mi‑am permis această fericită împreunare a apei de la mai multe izvoare, i‑am simţit personal puterea tămăduitoare, dăruind din ea şi altor persoane aflate în suferinţă. 

Spre deosebire de alte izvoare vindecătoare la care am ajuns de‑a lungul anilor, la Izvorul Fecioarei Maria din Biserica Sfântului Arhanghel Gavriil am întâlnit pelerini din toate colţurile lumii, cu toţii sub semnul aceleiaşi evlavii creştine.

Articolul integral – în revista Lumea Credinței