Visul ca un crâmpei de Rai al actriței Leni Pințea Homeag

Schitul „Sfinții Împărați Constantin și Elena“- Moieciu de Jos

În gura de rai de la Moieciu de Jos, în aerul ozonat al muntelui, o siluetă elegantă din lemn te-ntâmpină precum o mireasă a lui Hristos. Acesta a fost primul sentiment pe care l-am trăit, când am ajuns la schitul „Sfinților Împărați Constantin și Elena“ din Moieciu de Jos. Dar dincolo de încântarea privirii, a urmat o întâlnire de suflet, cu o minune de om, care a strălucit pe toate meridianele lumii. Actrița Leni Pințea Homeag, căci despre ea este vorba, este ctitorul acestui așezământ de închinare, de sfințenie și de lumină întru Hristos. Pe vatra casei sale părintești, actrița a ales să înalțe acest minunat lăcaș de rugăciune, unde creștinii de pretutindeni îl caută pe Dumnezeu, primenindu-și sufletele cu credință, nădejde și dragoste.

Trepte spre cer, făurite de meșteri maramureșeni

Acolo, pe tărâmul luminat de har, în locul scăldat în lumina soarelui, domnește o tăcere sfântă. Bisericuța de lemn, pe care picură frânturi de cer, amplifică frumusețea acelui loc dintre munți. Lăcașul din lemn de brad, luminos, străpunge cerul, privit dintr-un unghi anume. Când văd astfel de biserici, nu pot să nu mă gândesc la mirosul de brad care a învăluit fiecare clipă a meșterilor de la Bârsana, care dincolo de frumusețea muncii lor, simt taina lemnului și dau viață bisericilor pe care le înalță. Printre ferestrele asemenea celor de la caselor de țară, străbate splendoarea neclintită şi totuşi atât de plină de viaţă a îngerilor. 
Și pentru că am avut curiozitatea să văd locul care generează acest minunat sentiment de chemare la întâlnirea cu Dumnezeu, am ajuns lângă un frumos clopot de bronz, pe care stă scris: „Hramul Bisericii – Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena. Ctitor – Leni Pinţea Homeag. Anul Domnului 2006. În memoria părinţilor Nicolae şi Maria Pinţea. Veniţi să ne închinăm.“

A dat o casă veche boierească pe o bisericuță din lemn de brad

Nu-mi este greu să găsesc sensul acestui drum, pentru că cea care a ctitorit schitul de la Moieciu de Jos, a lăsat în urmă, la Craiova, o iubire de-o viață, o iubire statornică: scena. Eu am avut bucuria să gust din crâmpeie de gând depănate de Doamna Leni, lângă o cafea aburindă, în primitoarea casă boierească din inima Băniei, deslușind în taină chemarea către rugăciune și drumul fără întoarcere către Dumnezeu. Cu ani în urmă, o așteptam între două turnee de pe cine știe ce meridiane ale lumii, iar la întoarcere, gustam împreună din prea plinul bucuriei împlinite. La vremea aceea erau doar căutări. Astăzi am regăsit-o împlinită, în fața unei jertfe desăvârșite, iar darul ei pentru Dumnezeu este acest schit pe pământul casei părintești.

Despre actriţa Leni Pinţea Homeag s-au scris râuri de cronici de-a lungul anilor, iar cine vorbeşte despre Teatrul Naţional din Craiova nu poate să nu-i asocieze numele, pentru că arta îşi are rigorile ei, dar, mai presus de toate, îşi are statornicia ei. De-a lungul anilor a jucat pe 80 dintre cele mai mari scene ale lumii, iar cu Phaedra a avut 180 de reprezentaţii, acest rol fiind apogeul carierei teatrale a actriţei. Când porţile teatrului s-au închis, Leni a ales să-L caute pe Dumnezeu. Și-a vândut casa aceea imensă și a plecat la Moieciu, cu hotărârea fermă ca din banii obținuți pe casă, să înalțe o biserică pe pământul natal, într-o mirifică oază de lumină şi verdeaţă.

Aici te întâlnești cu Dumnezeu într-un decor de Rai

Anii au trecut. Dacă în anul 2006 se sfințea piatra de temelie, la numai câțiva ani, în 2010, în zi de praznic al ”Sfinților Împărați Constantin și Elena”, Înaltpreasfinţitul Laurenţiu, Arhiepiscop al Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, săvârşea târnosirea lăcaşului sfânt, alături de un evlavios sobor de preoţi şi diaconi. Credincioşii din tot ținutul Branului, dar şi mai de departe, au venit să primească binecuvântarea cerească a slujbei de sfințire şi să se primenească de harul ce picura din ceruri peste pomii în floare. În Hrisovul de sfințire a bisericii se scrie, printre altele: „Biserica este construită din lemn, pe fundaţie de beton, în formă de navă, cu un turn ridicat pe pronaos. Pentru ridicarea ei s-a ostenit Doamna Leni Pinţea Homeag, întru pomenirea veşnică a părinţilor ei, Nicolae şi Maria“. Începând din acea zi, oamenii locului vin cu mic, cu mare, la slujbele mănăstirești, care emană pace și liniște. La Schitul de la Moieciu de Jos, frumusețea este la ea acasă în orice anotimp. Aici te întâlnești cu Dumnezeu, într-un decor de Rai și asta sporește frumusețea locului. Totul pare coborât din Ceruri, precum povestește însăși Doamna Leni: ”Oriunde te uiţi, totul pare pogorât din cer. Cât eram de fericită! Adesea, noaptea nu dormeam, ca să-mi veghez mai bine fericirea şi fiecare zori de zi erau zorii unei bucurii. Ziua începea prin contemplarea tainică a bisericii. Îmi umpleam ochii cu frumuseţea ei şi-i mulţumeam Cerului că m-a făcut să preţuiesc viaţa mea retrasă. Dar clipa aceasta era sigură, nu se putea atinge nimeni de ea. Stăteam şi mă minunam de realizările mele: biserica şi noua mea casă, iar prezentul nu mai avea nici o însemnătate. Acest crâmpei de timp am să-l păstrez ca pe ceva sfânt”.

Acest  crâmpei de timp s-a întrupat de-acum în veșnicie, o veșnicie născută din duhul monastic, întregit de casa-muzeu, care este un adevărat altar, în care plutește un suav miros de smirnă și tămâie.

Încerc să cuprind cu privirea acest colț de rai, conturat după vrerea lui Dumnezeu, dar amintirile mă copleșesc și îmi promit că într-o zi mă voi întoarce aici, pentru a deschide cufărul cu bucurii și tristeți a omului Leni Pințea Homeag. Viața sa își urmează cursul firesc, dar eu știu că multe au mai rămas nespuse, motiv pentru care cu siguranță mă voi întoarce aici.

Autor: Mariana BORLOVEANU

Interviu cu neurochirurgul ȘTEFAN MINDEA

”Credința în Hristos este esența vieții”

Autor: Mariana Borloveanu

Întâlnirea cu doctorul Ștefan Mindea a fost o încântare, întâlnirea cu preotul Ștefan Mindea a fost o mângâiere trimisă din ceruri, întâlnirea cu familia acestuia, soția și cei șase copii, a fost o imensă bucurie, iar întâlnirea cu omul Ștefan Mindea, a fost mai mult decât o binecuvântare.

Născut în România, crescut și școlit în America, doctorul Ștefan Mindea a ales să se întoarcă acasă. De fapt, la temeinicia acestei hotărâri, a stat sfatul duhovnicesc al părintelui Iustin Pârvu, cu care se sfătuia adesea.  În America, a fost director al secţiei de neurochirurgie şi chirurgie spinală oncologică a Centrului Medical Universitar Stanford şi profesor universitar în chirurgia spinală minim-invazivă la aceeaşi instituţie. Astăzi, doctorul Mindea tratează și operează la Constanța oameni suferinzi de orice condiție socială, iar duminica slujește ca diacon la o biserică din orașul de la malul mării. Deși extrem de ocupat, a avut răbdarea de a-mi relata clipe de viață, pacienți salvați în chip minunat, prin mare taină divină.

Neurochirurg de top de la Stanford a ales România

Pe neurochirurgul Ștefan Mindea l-am cunoscut într-un spital privat din Constanța. Ajunsă acolo cu o problemă majoră de sănătate, am intrat în cabinetul, unde urma să mi se facă evaluarea medicală. Deși aveam dureri și temeri firești omului bolnav, icoanele de pe pereții cabinetului, mi-au dat dintr-o dată o inexplicabilă stare de bine. Așteptam să intre doctorul Ștefan Mindea, despre care știam că şi-a încheiat studiile în medicină la Northwestern University Medical School din Chicago, cu specializarea în neurochirurgie la Northwestern Memorial Hospital şi la Stanford University School of Medicine. Acesta este specializat în: neurochirurgie generală, neurochirurgie spinală minim-invazivă, neurooncologie (inclusiv chirurgia tumorilor spinale şi metastaza spinală), chirurgie endoscopică, radiochirurgie, scolioză şi stenoză spinală. Mă așteptam de-acum să văd o persoană impozantă, cu o alură sobră. Doamne! Când l-am văzut intrând, vă jur, am trăit senzația că un sfânt coboară din Pateric. Înalt, frumos și blând, cu o privire care vindecă dintru început, mi-a alungat toate durerile, iar când a început să vorbească, prietenos, cu o voce dumnezeiesc de caldă, realmente am amuțit. După diagnosticul pus de alți doi medici, venisem aici cu speranța că poate o operație mă va salva. În viziunea acestora, paralizia era iminentă. ”Nici vorbă!” mi-a spus doctorul Mindea, după ce a studiat RMN-ul. ”Nu este cazul de operație! Vom încerca o variantă de tratament care în America se practică de ceva vreme și care are rezultate foarte bune”.

Am plecat de acolo plutind. Uitasem de boală. Uitasem de tot. Cred că vă dați seama că singurul meu gând era de-acum, cum să fac să-l conving să-mi acorde un interviu. Ne-am văzut o singură dată la tratament, iar cea de-a doua întâlnire a fost una nesperat de prelungită: la spital - în sala de intervenții, unde l-am văzut salvând oameni, la biserică – la Sfânta Liturghie, unde a slujit ca preot și nu în ultimul rând, i-am cunoscut familia – o soție cu totul specială, alături de cei șase copii minunați, pe care îi au împreună.

Permanent trebuie să facem o jertfă pentru Dumnezeu

De obicei nu îndrăznesc să dezvălui lucruri de taină din viața nimănui, așa am fost sfătuită de duhovnicul meu, mă-ntreb însă cum ați aflat calea către Dumnezeu și cum ați reușit să vă păstrați identitatea românească?

Legătura mea cu Dumnezeu este una trainică și statornică. Și mă străduiesc să o păstrez așa. Tot ceea ce sunt și trăiesc, îi datorez bunicii mele, o femeie simplă de la țară, cu doar patru clase, dar cu multă frică de Dumnezeu. Când am ajuns în America eram amărâți și săraci, motiv pentru care părinții erau foarte preocupați de a ne asigura un trai decent. Bunica rămânea lângă noi permanent. Ea ne ducea la biserică, ea ne-a deslușit taina rugăciunii și tot alături de ea am început să postim încă de pe la 5-6 ani. Chiar dacă eram relativ mici, de la ea am învățat cât de important este să fim cuviincioși, să fim buni cu cei de lângă noi, dar mai ales să învățăm să facem o jertfă cât de mică pentru Dumnezeu, care ne dăruiește atât de mult. Aceste valori conștientizate în copilărie, au constituit traiectul esențial al legăturii mele cu Dumnezeu, iar punctul culminant al urcușului duhovnicesc se datorează în mare măsură soției, care este româncă ortodoxă și împreună cu care, avem șase copii minunați, cărora ne străduim să le împărtășim valorile familiei creștine. Familia este o binecuvântare pe care Dumnezeu mi-a dăruit-o cu mărinimie, motiv pentru care alături de soție și de copii, trebuie să facem neâncetat o jertfă prin care să ne arătăm recunoștința și smerenia. Îi voi mulțumi lui Dumnezeu toată viața mea, pentru acest dar de preț. Aveam prieteni români care trăiau în America și care s-au căsătorit cu femei asiatice, după care i-am revăzut total schimbați. Pur și simplu priveam cu tristețe, cum își pierdeau identitatea românească, nu mai vorbesc de credință și alte valori. Dacă trăiești în virtutea inerției și nu îți pui ordine în viață, nu vei reuși niciodată să faci performanță, să fii de folos semenilor, pentru că din hazard, din întâmplare, nu poate ieşi niciodată ceva ordonat de la sine.

               

” Mă rog de când pacientul vine la consultație, până în momentul în care iau decizia de a-l opera ”

Cât de mult v-a ajutat credința în practicarea acestei profesii, pe cât de frumoasă, pe atât de complicată?

Ar fi nedrept să afirm că întotdeauna lucrurile ies așa cum îți dorești. Există oameni și oameni. Atunci când ești bolnav, devii suspicios, temător și dacă nu-L ai pe Dumnezeu în suflet, te risipești în tot felul de frici. Din acest motiv, după ce ai stabilit toate reperele medicale ale bolii, trebuie să te apropii de sufletul pacientului, cu credință și dragoste. Există însă și situații în care realmente te simți depășit. În neurochirurgie lucrurile sunt ceva mai complicate decât s-ar părea și asta pentru că în cazurile grave, în cancere, în metastaze, te uiți spre Cer și aștepți ca Dumnezeu să te ajute să iei decizia cea mai înțeleaptă. De obicei, eu mă rog de când pacientul vine la consultație, până în momentul în care iau decizia de a-l opera, cu dorința fierbinte ca Dumnezeu să-mi lumineze mintea pentru a nu opera pe cineva care poate nu ar rezista intervenţiei chirurgicale sau aceasta nu şi-ar avea rostul. În timpul operației, rugăciunea îmi dă siguranță, îmi dă putere și rămân ancorat în relația mea statornică cu Bunul Dumnezeu. 

”Am strigat cu toată ființa mea și Dumnezeu m-a ajutat tainic într-un caz foarte greu”

Ați avut vreodată îndoieli în privința deznodământului unei operații foarte grele, cu șanse relativ mici de reușită?Ați putea relata un astfel de caz?

Am avut cazuri extrem de complicate. Dumnezeu nu m-a lăsat însă niciodată, ba chiar le-am rezolvat cu o ușurință pe care nu mi-o explic. Eram la Standford, când a venit un pacient cu o tumoră imensă, care trebuia scoasă dintr-o bucată pentru a nu exista diseminare de celule în jur. Mi se părea ceva peste puterile mele, dar pacientul, un creștin chinez, insista să fie operat numai de mine. Incredibil, pacientul era unul dintre șefii de la Apple, un om foarte potent financiar, care s-ar fi putut opera oriunde în lume.

Am început să mă rog, să strig efectiv la Dumnezeu că nu pot opera acest caz, care simt eu că mă depășește. Până la urmă, mi-am făcut curaj și am mers la patul bolnavului, încercând să-i explic complexitatea situației: „Problema dumneavoastră de sănătate este una foarte complicată, cu care doar câțiva medici foarte experimentați se ocupă. Trebuie să recunosc faptul că nu am mai operat niciodată un astfel de caz. Am rezolvat cazuri complicate, dar unul ca acesta, niciodată”. Nu l-am putut însă convinge, omul s-a uitat la mine şi mi-a spus: „Eu am încredere în dumneavoastră. Simt că o să vă descurcaţi. Mă las în mâna dumneavoastră”.

Mă gândeam cu uimire care este motivul acestei insistențe. Eram oarecum nedumerit. În perioada aceea locuiam în San Francisco și țin minte că primul lucru pe care l-am făcut a fost acela de a merge să mă rog la Sfântului Ioan Maximovici. Și m-am rugat cu toată ființa mea ca Dumnezeu să-mi lumineze mintea, pentru a ieși cu bine din această situație. După zile și nopți de rugăciune, am făcut un Maslu pentru pacientul meu creștin și am intrat în sala de operație, rugându-mă, lăsându-mă efectiv în voia Domnului. Era ca un fel de ascultare, operam și mă rugam! În tot acest timp pacientul a fost puternic anesteziat, pentru că nu puteam estima cât va dura operația. În mod normal, o astfel de operație durează în jur de 20 de ore și se sângerează 6-7 litri de sânge, lucru extrem de ciudat, având în vedere că în corpul unui om sunt 5-6 litri. Cu alte cuvinte, ar fi trebuit transfuzat tot sângele pe care pacientul îl avea în el. În mod cu totul minunat, operația a durat doar 10 ore, adică jumătate din cât ar fi trebuit să dureze o astfel de operație, iar cantitatea de sânge pe care pacientul l-a pierdut a fost sub un litru de sânge. Fără cuvinte! Reușita acestei intervenții extrem de grele a survenit ca urmare a neâncetatei rugăciuni. Vă mărturisesc cu frică de Dumnezeu, că lucrurile s-au petrecut întocmai. Din ziua aceea am trăit și alte astfel de experiențe, cu operații foarte grele, în care ajutorul lui Dumnezeu a venit tainic.

Cum arată o zi din viața neurochirurgului Ștefan Mindea

Având în vedere faptul că sunteți și neurochirurg, și preot, și soț, și tată, sunt foarte curioasă cum se conturează o zi din viața dumneavoastră?

Fiecare zi începe cu pravila, pentru că nu poți avea o zi bună, dacă nu respecți canonul de rugăciune, iar eu mă străduiesc să fac asta. Se-ntâmplă uneori să fiu foarte obosit, dar și atunci îmi fac rugăciunile în drum spre spital. Când ajung în clinică, am nevoie cam de o jumătate de oră, timp în care mă gândesc la toate cazurile din ziua respectivă. Iau fiecare caz în parte, îl analizez cu multă seriozitate, fie că este vorba de consultații sau tratament, dar mai ales în cazul pacienților care urmează să fie operați. Aici lucrurile trebuie analizate cu mult discernământ, pentru că oamenii bolnavi sunt de obicei temători. Eu personal stau de vorbă cu fiecare în parte, astfel încât pacientul să nu mă simtă ca pe un medic, ci ca pe un prieten. Din punctul meu de vedere, siguranța că totul va fi bine pentru persoana respectivă, este esențială. Omul bolnav este foarte emotiv și de cele mai multe ori, temător. Tocmai din acest motiv, medicul în care acesta și-a pus toate speranțele, trebuie să-i confere siguranță și optimism. La fel de important este modul în care relaționezi cu echipa, care lucrează alături de tine, mai ales la sală unde trebuie să dai dovadă de mult calm și siguranță. După ce mă asigur că am făcut toate acestea așa cum trebuie, dau slavă lui Dumnezeu pentru toate și pornesc înspre casă. Întâlnirea cu familia, cu soția și cei șase copii ai noștri, este o adevărată binecuvântare. Cinăm împreună, ne rugăm împreună, mulțumindu-i Bunului Dumnezeu pentru bucuria sfârșitului de zi.

Atât de multe lucruri am parcurs împreună și atât de intens, încât mi-ar trebui zile întregi să vi le pot povesti. Dacă Dumnezeu va îngădui acest lucru, cu siguranță voi continua aceste confesiuni și vi le voi dărui în timp. Nu pot să închei înainte de a-i mulțumi doctorului Mindea pentru că mi-a îngăduit să-l însoțesc în spital, în biserică, în mijlocul familiei. Dau slavă lui Dumnezeu pentru fiecare secundă petrecută în preajma acestui ”doctor fără de arginți” și Îi mulțumesc Domnului pentru bucuria de a fi mijlocit întâlnirea cu un desăvârșit tămăduitor de trupuri și suflete, un diacon cu o voce dumnezeiască, un soț și un tată model. Iar dincolo de cuvinte – un vrednic ales al lui Dumnezeu!

Muntele Măslinilor - locul Înălțării la Cer a Domnului

Hristos S-a înălțat!

Mariana Borloveanu

Sfântul Evanghelist Luca primește evenimentul Înălţării la Cer a Domnului, sub semnul unei mari bucurii duhovniceşti. Un loc central al derulării acestui eveniment biblic, îl ocupă fără îndoială Muntele Măslinilor. Grădina Ghetsimani, al cărei mesaj biblic ne impresionează și ne îndeamnă la rugăciune, în locul în care Însuși Mântuitorul S-a rugat, este înconjurată de biserici care aparțin creștinilor de pretutindeni. Turlele aurite ale bisericii ruse își coboară lumina precum o mângâiere peste Grota și Mormântul Maicii Domnului, pentru ca pe culmea Eleonului să strălucească cele două lăcașuri de închinare în chiar locul Înălțării la Cer a Domnului.

Din vârful Muntelui Măslinilor Iisus S-a ridicat la Cer

Odată ajuns pe Muntele Măslinilor, inevitabil, privirea se înalță către Eleon. Nimic nu se compară cu adierea măslinilor, care împânzesc unul dintre cele mai cunoscute locuri biblice ale Ţării Sfinte. Încărcătura emoțională a locului este dată însă de lăcașurile de închinare care domină în acele locuri, unde Iisus Hristos a petrecut o îndelungată perioadă de timp, de-a lungul misiunii sale în Ierusalim. Pe când se afla pe aceste meleaguri, Mântuitorul era însoțit de ucenicii Săi, cu care a stat o vreme în Betania, iar în drumul Său înspre și dinspre vechea cetate traversa Muntele Măslinilor. Pe povârnișul dealului, în Grădina Ghetsimani, a fost luat prizonier, iar din vârful Muntelui Măslinilor S-a ridicat la cer. Dând ultimele sfaturi Apostolilor, El le-a poruncit să rămână în Ierusalim până când vor primi o nouă putere din ceruri. În timp ce le vorbea, a fost învăluit într-un nor luminos și S-a Înălțat la Cer în slava cetelor îngerești. În timp ce Apostolii priveau spre cer, doi îngeri în haine strălucitoare au apărut înaintea lor spunând: „Bărbați galileeni, ce stați căutând spre cer? Acest Iisus, care S-a înălțat de la voi spre cer, va veni așa precum L-ați văzut pe El mergând la cer”. Atunci ei s-au întors la Ierusalim de la muntele ce se cheamă al Măslinilor, care este aproape de Ierusalim, cale de o sâmbătă” (Faptele Apostolilor 1, 9-12).

În Capela Înălțării Domnului  se află urma tălpii Mântuitorului

Fiecare pas făcut pe aleile care străbat Muntele Măslinilor înseamnă o clipă de meditație în fața imensității Harului Divin. Când am ajuns în curtea pavată cu lespezi de piatră a Capelei Înălțării Domnului, mare uimire m-a cuprins văzând simplitatea unui loc atât de venerat de creștini. Mi-a atras atenția mulțimea de cârlige înfipte în pereții curții capelei, cârlige care sunt folosite în fiecare an la praznicul Înălțării Domnului, pentru întinderea corturilor în care sunt adăpostiți pelerinii veniți din întreaga lume. În momentul în care am ajuns la ușa de la intrarea în capelă, aceasta era închisă, dar, după ce am tras clopotul, ușa ni s-a deschis și astfel am reușit să intrăm și să ne rugăm în sfântul lăcaș. Pereții octogonali exteriori sunt decorați cu arce și coloane subțiri de marmură de Carara, de inspirație musulmană, coloane care sprijină capiteluri din secolele al XI-lea și al XII-lea. Acestea sunt bogat împodobite cu ramuri și flori, împletite în motive dintre cele mai diverse. Înălțarea la Cer este recunoscută și în islamism, deși nu este menționată în Coran. Capela a fost folosită pe post de moschee timp de sute de ani. Musulmanii, devenind posesorii de drept ai lăcașului de pe Muntele Măslinilor, au ridicat alături de capelă o moschee și un minaret. În capelă se păstrează și astăzi o piatră care are imprimată o urmă de picior, despre care Tradiția spune că aparține Însuși Mântuitorului. Pelerinilor care se închină acestui loc li se permite ca la plecare să ia cu ei și o bucățică de piatră. Părintele David ne-a asigurat că îi vom simți puterea binefăcătoare, atunci când ne va fi cel mai greu.

Icoana Maicii Domnului „Grabnic Ascultătoare”

Biserica Eleonului este ca o regină înveşmântată în alb, vălul ei arhitectonic fiind o continuare a impresionantelor mozaicuri şi coloane păstrate de la prima biserică creştină. În incinta bisericii, un altar luminos veghează în duhul de pace al icoanelor şi sfintelor moaşte, la care creştinii vin să se închine. Harul este însă întregit de alte două paraclise: Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, care încă mai păstrează fragmente din pardoseala cu mozaicuri seculare, şi cel de‑al doilea paraclis, închinat Sfântului Filaret cel Milostiv. Auzisem că la Eleon se află o icoană făcătoare de minuni, în Biserica Înălțarea Domnului. Acest așezământ aparține Bisericii Ruse, fiind lăcașul de slujire al obștii monahale formate acolo. Începând cu anul 1906, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a recunoscut în mod oficial mănăstirea, pentru ca numai după un an de zile obștea să numere în jur de o sută de viețuitoare. Așezământul nu mai seamănă întru totul cu vechiul lăcaș de închinare, acesta extinzându-se cu un corp de chilii, un atelier de pictură și unul de broderie. Mănăstirea rusească a Înălțării Domnului este ușor de identificat de pelerini, datorită unui turn care poate fi zărit de la mari depărtări. Frescele de o frumusețe aparte de pe pereții mănăstirii au fost pictate chiar de măicuțele care au viețuit aici. Mănăstirea păstrează și astăzi numeroase icoane deosebit de frumoase, precum și părticele din sfinte moaște ale mai multor sfinți. Icoana Maicii Domnului „Grabnic Ascultătoare”, pe care cu toții ne doream să o atingem, se află chiar lângă Sfântul Altar și pe care creștinii de pretutindeni o venerează, pentru că multe minuni a săvârșit de-a lungul anilor. Cele 30 de maici care viețuiesc astăzi acolo au venit în timp din Rusia, Arabia, România, Germania, Estonia și chiar din Australia.

 Sărbătoarea Înălţării Domnului păstrează aceeaşi lumină a veşnicei Învieri, lumină care sporeşte semnificaţia spirituală a locurilor străjuite de măslini în floare.

Procesiunea de Florii

” Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi ”

Sâmbăta dinaintea Floriilor, este cunoscută în lumea ortodoxă ca Sâmbăta lui Lazăr. Sfântul Ioan Evanghelistul ne relatează o întâmplare minunată, care a generat această zi de sărbătoare: Lazăr, prietenul lui Hristos, îmbolnăvindu-se foarte grav, a murit. După patru zile, Domnul a trecut prin Betania, oprindu-se și la mormântul acestuia, unde prin puterea Sa dumnezeiască l-a înviat din morți, dovedind astfel că El este învierea și viața: „Şi Iisus i-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac” (Ioan 11: 25-26). Astfel, Lazăr a devenit precursorul mântuitor al renașterii noastre, al învierii în Hristos, după cum menționează și imnograful: „Învierea cea de obște mai înainte de Patima Ta încredințând-o, pe Lazăr din morți l-ai sculat Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta și noi, ca pruncii, semnele biruinței purtând, Ție Biruitorul morții grăim: Osana Celui dintru înălțime! Bine ești cuvântat Cel Ce vii întru Numele Domnului “. Această întâmplare, prin care Domnul îl readuce la viață pe prietenul Său mort, ne relevă faptul că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, că Lazăr, a fost înviat, și că va urma învierea morților: „Bucuria tuturor, Hristos adevărul, lumina, viața și învierea lumii, celor de pe pământ S-a arătat cu a Sa bunătate și S-a făcut chip învierii dând tuturor dumnezeiasca iertare”.

Liturghie arhierească, urmată de o impresionantă procesiune

Slujba a fost oficiată de un sobor de preoți, conduși de Preafericitul Teofil, Părintele nostru și Patriarhul Ierusalimului, care a slujit împreună cu ÎPS Mitropolit Isihie de Capitolia, ÎPS Arhiepiscop Aristarh de Constantina, ÎPS Arhiepiscop Dimitrie de Lydda, ÎPS Mitropolit Gheorghe de Nizni Novgorod, (reprezentant al Bisericii ruse), ÎPS Mitropolit Alexandru de Chlemitski, (Ucraina), și Arhimandritul Epifanie, preotul slujitor al acestei sfinte mănăstiri. Biserica a fost arhiplină pe tot parcursul slujbei, iar curtea mănăstirii s-a dovedit a fi neâncăpătoare pentru credincioșii veniții din întreaga lume. Am primit și eu un ram imens de finic, asemenea tuturor celor ajunși în ziua aceea în Betania. 

Popas inedit la Mormântul lui Lazăr

Lazarionul, a existat aproape identic până în secolul al XII-lea, apoi a fost dat uitării timp de aproape 300 de ani, după care, pe vechile ruine ale acestuia, musulmanii au construit o moschee, în interiorul căreia se află astăzi mormântul lui Lazăr, care este administrat de arabi.

Sf. Cuv. Ioan Casian Românul şi Gherman din Dobrogea

Loc al nevoinței Sfinților Ioan Casian și Gherman

                                       

         

Trăind o vreme în Dobrogea, m-am legat mult de oamenii și locurile acelea încreștinate. Fiecare așezământ monahal își are propriile rigori monastice, dar ceea face din aceste locuri aride un univers al limpezimii trupești și sufletești, m-a impresionat întotdeauna. După ce am străbătut agale drumul de țară, prăfuit și cu mult pietriș, care începe de lângă linia ferată de la Târgușor, am ajuns la poarta Mănăstirii Sfântul Ioan Casian. Dintr-o dată, m-am trezit într-o altă lume și-acolo, în locul acela unde cerul se-ntâlnește cu pământul, am discutat îndelung cu părintele Iustin, starețul acestei sfinte mănăstiri.

La Mănăstirea Ioan Casian ajungi doar pe jos, luând-o de-a dreptul peste dealuri şi văioage, printre ciulini uscaţi şi tufe răzleţite de păducel. Nu e deloc uşor. Iarna, mai ales, Dobrogea e încruntată şi ostilă. Un vânt tăios, cu margini ca de sticlă ciobită, mătură în permanenţă Dealul Casienilor. Mănăstirea e chiar pe vârful platoului - stingheră, însingurată şi fără ziduri de apărare. Pare aproape, dar durează mult până să ajungi la ea. În rafale scurte, duşmănoase, vântul îţi taie răsuflarea, iar locul acela pare desprins din cărțile sfinte. Despre acest loc, părintele Iustin Petre, starețul Mănăstirii Sf. Ioan Casian, are o viziune de suflet:

”IN MEMORIA SI INTRU VESNICA POMENIRE A DUHOVNICULUI SI INDRUMATORULUI MEU IN ARTA BISERICEASCA, PR. ARHIM. ARSENIE PAPACIOC.
Acolo unde tarana tresalta vie sub picioare, aidoma pruncului din pantecele mamei...
Acolo unde rugaciunea de foc a calugarilor sciti, trage brazda-n ceruri, facand loc vulturilor de stepa pontica, acolo unde timpul are o singura coordonata: PREZENTUL CONTINUU!
Acolo unde, seara, in tainitele pesterilor, poti asculta freamatul rugaciunii de foc a inimilor calugarilor sciti... Acolo unde exista ferestre catre cer, dar nici o usa, pentru a putea oricine sa intre nestingherit... Acolo unde batranii cu plete de lumina pana la talpi,ne-asteapta-n prag sa ne tamaduiasca... ACASA LA SFINTII NOSTRI DRAGI: IOAN CASIAN SI GHERMAN SI DIONISIE CEL MIS SI TEOTIM SI BRETANION...
ACOLO UNDE TARANA SFANTA TRESALTA VIE SUB PASII TAI... ACOLO UNDE NU SCUIPI PE UNDE CALCI... ACOLO UNDE, DUPA CE-AI FOST INTAIA DATA, ITI VINE SA ZBORI, PENTRU A NU-I CALCA PE CEI PE-AI CAROR UMERI CALCI...”

”În multe sihăstrii am poposit de-a lungul anilor, dar viața austeră a monahilor din Dobrogea, mă face să cred că tot ceea ce sălășluiește aici, este doar o continuitate a drumului pustnicesc al cărui început a fost marcat de rugăciunea și asceza desăvârșită a Cuvioșilor Ioan Casian și Gherman. Și pentru ca locul acesta binecuvântat să fie deopotrivă, lăcaș de rugăciune și liniștitoare vatră de popas, Dumnezeu a rânduit ca dulceața privegherilor să fie întregită de un mirific decor dobrogean.

Tăcerea locului nevoinței sfinților, se definește printr-o altă tăcere, a sufletului. La capătul acestui orizont al desăvârșitei tăceri, se conturează un perete stâncos, din care se deschide o mulțime de ochi uriași. Așa arată grotele, înșirate de o parte și alta a văii, în care astăzi am ajuns pentru întâia oară. O adiere mângâie privirea fascinată de frumusețea locului, iar duhul celor doi trăitori ai acestor locuri, Sfântul Ioan Casian și Sfântul Gherman, înveșnicește clipa de pustnicească nevoință. Cei doi străromâni s-au născut în același sat, în ținutul Casimcei, după care au învățat la aceleași școli, până și la oaste au fost împreună, iar prietenia statornică i-a ținut alături și pe drumul dragostei pentru Hristos. Iubind nespus de mult viața monahală, au ajuns până și în sihăstrii din Palestina, Siria și Egipt, purtând adesea convorbiri duhovnicești cu părinții aleși din chinovii și din pustie. Sfântul Ioan Casian a scris mult despre urcușul spiritual, parcurs alături de prietenul său Gherman, iar în cartea sa ,,Convorbiri cu Părinţii din Pustie’’, acesta îl numește „Sfântul Părinte Gherman’’. Există mărturii ale nevoinței acestora în Peștera Sfântului Ioan Casian, cât și în Peștera Sfântului Andrei. Cele câteva icoane din grote stau mărturie începuturilor vieții creștine pe binecuvântatul pământ dobrogean. Simțind răcoarea grotelor, fiorul rugăciunii ancestrale te face să trăiești în duh cu locul creștinat și fiecare pas te face să gândești că este cu putință ca locul pe care îl atingi să poarte urme ale pașilor sfinților rugători ai acestor meleaguri, pe pământ românesc.

Cât timp am zăbovit în aceste locuri de vis, ceața s-a ridicat, iar vântul rece, împletit cu razele soarelui dobrogean, ne-a mângâiat cu duhul Cuvioșilor Casian și Gherman, în semn de bun rămas. Îi mulțumesc Sandei, sora mea întru Hristos, cu care am împărțit bucuria acestei zile binecuvântate și fără de care nu știu dacă aș fi ajuns vreodată în acestă Hozevă românească”.             ( Mariana Borloveanu)

SEMNE ALE MÂNTUIRII OMULUI

Iată semnele adevăratei mântuiri

1.Iată, frate, cele două semne adevărate după care vei putea simţi lumina sufletului tău atunci când Dumnezeu te va învrednici să te faci lumină înlăuntru. Ele vor fi de ajuns ca să-ţi facă cunoscut adevărul care a început să strălucească în sufletul tău.

2.Când prin harul şi mila Domnului nostru Iisus Hristos începe să strălucească în tine luminarea gândirii de care au vorbit Părinţii, îţi vor întări acest lucru două semne. Când nu le vei găsi în tine, cunoaşte că eşti încă foarte departe de luminare, chiar dacă ţi se pare că vieţuieşti bine.

3. Unul din semne este următorul: Când această lumină ascunsă străluceşte deja în sufletul tău, iată ce se va întâmpla: ori de câte ori vei lăsa citirea [Scripturii] sau rugăciunea, gândirea ta va fi prinsă de unele versete sau de conţinutul lor, va medita asupra lor şi va cerceta spontan înţelesul lor duhovnicesc; va fi atât de legată de ele, încât nu se va mai depărta de ele şi niciun lucru creat n-o va putea împrăştia. Chiar dacă nu te vei îngriji mult şi nu vei dori aceasta, lucrul se va întâmpla gândirii în mod spontan, dacă nu cu totul sau pe deplin, atunci măcar în parte.

4. Al doilea semn, la fel de precis ca primul, e acesta: când sufletul lasă întunericul şi se face lumină înlăuntru, atunci singuraticului i se dau îngenunchieri îndelungate. Iar zăbovirea în acestea va fi atât de desfătată, încât din pricina desfătării poate rămâne îngenunchiat la pământ trei zile fără să simtă oboseală; el nu mai vrea să se ridice în picioare, şi ori de câte ori îşi ridică capul să se scoale în picioare, din pricina acelei îndelungate desfătări din inima sa, cade iar cu faţa la pământ. Rugăciunea devine pentru el atunci un lucru mic, fiindcă în clipa în care aceasta a trecut în inima lui, el simte ajutorul [lui Dumnezeu] în toată fiinţa lui şi desfătarea devine atât de intensă, încât limba i se opreşte şi inima lui tace. O dulce liniştire cuprinde inima şi mădularele lui, în aşa fel încât am putea spune că nici măcar Împărăţia cerurilor nu se mai compară pentru el cu liniştirea rugăciunii atunci când zace prăvălit cu faţa la pământ în liniştire zi şi noapte. Şi pe cât va intra cineva în luminarea gândirii, pe atât se învredniceşte de desfătare în îngenunchierile sale.

5. Scriu toate acestea, frate, pentru cei ce stăruie necontenit în liniştire, nu pentru cei cărora aceste lucruri dumnezeieşti, săvârşite între Dumnezeu şi sfinţi, într-o taină negrăită, le par vrednice de râs.

6. Dar la ce bun să mai vorbesc, frate, despre lucruri despre care nu se poate vorbi pentru că sunt negrăite? Dedică-te ostenelii rugăciunii şi vei găsi ceea ce nu poţi auzi de la nimeni altul.

                           ( Sf. Isaac Sirul  - Cuvinte către singuratici )

Biserica Sfântului Nicolae din Beit Jala

Peștera nevoințelor Sfântului Nicolae

Autor:  Mariana Borloveanu

 

Pentru toți cei care au vizitat de mai multe ori Locurile Sfinte, un lucru este cert: de fiecare dată simți fiecare pas într-un fel anume, de fiecare dată, descoperi alte și alte locuri binecuvântate. În decorul acela de pace și liniște, am ajuns pentru a nu știu câta oară în Betleem. Deși îmi creionasem mental un traseu anume, am făcut popas la un lăcaș de închinare mai puțin cunoscut pelerinilor, Biserica Ortodoxă Sfântul Nicolae. Așezământul în sine, dar și peștera deasupra căreia acesta a fost înălțat, totul se conturează într-o notă spirituală aparte. Pășind prin galeriile de sub sfântul lăcaș, ai senzația că în sfârșit, îți poți striga nevoința, în taină, doar tu și Dumnezeu. În locul acela, fiecare rugăciune este binecuvântată de har, dar și de duhul Sfântului Nicolae, mare făcător de minuni.

Mar Nicola, mare făcător de minuni

Fiecare dimineață trăită în Palestina, are o lumină distinctă. Ne-am trezit devreme, pentru că aveam în față o zi de pustie, urmând să plecăm la Hozeva. Părintele David, care ne-a răsfățat cu tot felul de bucurii duhovnicești, ne uimește și de această dată: ” M-am gândit că înainte de a înfrunta drumul prin deșert, ar fi bine să primim binecuvântarea Sfântului Nicolae. Această biserică nu este inclusă în programele de pelerinaj și nici nu se deschide decât foarte rar. Ea este destinată cu precădere creștinilor din Beit Jala, pentru care Mar Nicola a devenit patron spiritual și totodată sfântul protector al localității. Biserica în care ne aflăm, se află de fapt deasupra unei peșteri. Aici Sfântul Nicolae s-a nevoit și s-a rugat multă vreme, într-o perioadă a tinereții sale, când, venit aici într-un pelerinaj, nu a mai plecat din Beit Jala timp de patru ani.

Cum să poposești în acest lăcaș binecuvântat, fără a simți duhul sfântului!? Biserica Sfântul Nicolae se află destul de aproape de Biserica Nașterii Domnului, ceea ce le conferă localnicilor un sentiment de aleasă binecuvântare, dar și de protecție. Pe lângă minunile din viață ale sfântului, pe care noi toți le cunoaștem, locuitorii din Beit Jala povestesc despre multe alte minuni, pe care Mar Nicola le-ar fi săvârșit după trecerea sa la Domnul, începând cu vindecări ale unor boli foarte grave și până la ajutorarea celor aflați în grele încercări existențiale. Bătrânii locului povestesc cum pe parcursul celor două războaie mondiale, Sfântul Nicolae ar fi ținut departe mulțime bombe care se îndreptau către cele două biserici, ca și cum ar fi stat cu brațele întinse întru apărarea acestor locuri sfinte”.

Biserica ortodoxă din labirintul de străduțe arabe

Dacă parcurgi cu mașina drumul cu străduțe extrem de înguste ce duc la Biserica Ortodoxă Sfântul Nicolae, ai senzația că în orice clipă ai putea rămâne prins între ele, fără posibilitatea de a mai ieși de acolo. Noi însă am mers pe jos și din dorința de a admira specificul locului, dar și pentru a respira aerul proaspăt al dimineții. Credeți-mă că o astfel de plimbare la ora 6 dimineața, prin labirintul străduțelor înguste din Beit Jala, îți dă energie, dar și bucuria unui altfel de început de zi, inedit! De departe, cupola aurie și turnul care parcă țâșnește dintre zidurile vechi, totul emană căldură și binecuvântare. Ajungând însă la intrarea în biserică, în desăvârșit contrast, te trezești înconjurat de clădiri extrem de solide ca structură, cu uși și ferestre ferecate de grilajuri grele , iar pentru un moment poți rămâne ușor derutat. Totul revine însă la normal, odată cu primii pașii pe care îi faci în incinta Bisericii Sfântul Nicolae. O mare de lumină, coboară dintr-o cupolă imensă și simți mângâierea sfântului, ale cărui icoane sunt așezate cu grijă în mai multe locuri de rugăciune. Cea mai venerată este Icoana făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae, icoană din care, începând cu anul 2011, periodic izvorăște mir. Pelerinii care au mai fost aici, spun că toate aceste icoane, au o putere tămăduitoare rar întâlnită. Am văzut chiar și câteva verighete lăsate la una dintre icoane, în semn de ofrandă adusă Sfântului Nicolae, pentru creștini de nu se știe unde, care în urma rugăciunilor la această icoană, au dobândit copii.

 

Nevoință și binecuvântare

Biserica cea mare a Sfântului Nicolae a fost construită chiar deasupra peșterii, în care sfântul s-a nevoit în timpul celor patru ani de rugăciune trăită aici. Văzând un basorelief cu icoana Sfântului Nicolae, m-am apropiat să mă închin, pentru ca imediat să îmi dau seama că scara din spatele acestuia, cobora chiar în peștera despre care tocmai aflasem. Părintele David ne-a explicat cum că actualul lăcaș de cult, a fost ridicat pe ruinele unei alte biserici dedicate Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Așa se explică și existența altarului care se află cu un nivel mai jos, un altar pe a cărui catapeteasmă sunt expuse pe lângă icoanele împărătești și icoane reprezentând momente din viața Purtătorului de Biruință. Față în față cu acest altar, dar și în partea din dreapta acestuia, se află câteva tunele subterane și peștera propriu-zisă în care Sfântul Nicolae s-a nevoit. După încântarea pe care am simțit-o admirând specificul bazilicii subterane, am simțit fiorul rece al unui gând care m-a tulburat: Cât de iertător este Bunul Dumnezeu, dacă unei păcătoase ca mine i se îngăduie să atingă locuri de rugăciune unice, urme neștiute ale sfinților!? Trăirile absolut personale rămân doar ale mele, dar ceea ce aș vrea să transmit tuturor celor care ajung în Palestina este faptul că, pe lângă locurile cuprinse în programele de pelerinaj, este minunat să descoperiți și Peștera Sfântului Nicolae. La capătul fiecărui tunel se desăvârșește o rugăciune, iar mirul care picură din icoanele aflate acolo, este mir de duh, aducător de alinare a suferințelor , a nedreptăților, a bolilor. După ce m-am strecurat în genunchi ( altfel nu se poate), printr-un mic tunel, la locul de rugăciune al sfântului, am rămas lângă icoana care dăinuie în locul acela sacru, lăcrimând în semn de mulțumire pentru o atât de profundă binecuvântare.

Apărător al Ortodoxiei, l-a pălmuit pe Arie la Sinodul I ecumenic

Despre Sfântul Nicolae, se știe că s-a născut în Patara, o localitate din Asia Mică (Turcia zilelor noastre), într-o familie de buni creștini. După moartea părinților, care fuseseră foarte bogați, sfântul, fiind singurul moștenitor al acestora, împarte averea oriunde era nevoie, devenind cunoscut în întreaga lume pentru nenumăratele sale milostenii. Viitorul episcop al Mirei Lichiei, a fost atras încă de tânăr de studiul Sfintei Scripturi, fiind un apărător consecvent al dreptei credințe. Astfel, în anul 325, fiind prezent la Sinodul I ecumenic, de la Niceea, în apărarea convingerilor sale religioase, l-a înfruntat pe ereticul Arie, pe care, se pare că l-ar fi și pălmuit. De aici s-a împământenit obiceiul ca de ziua sfântului, copiilor să li se dăruiască legendarele jordițe de Moș Nicolae. Cât despre numele Sfântului Nicolae (nike, „victorie” + laós, „popor”), acesta a fost tâlcuit ca ” biruitorul poporului”, pe considerentul că el a fost  cel care a înduplecat mintea poporului spre a îmbrăţişa adevărul despre Hristos sau cel care a covârșit lumea prin bunătatea sa. Sfântul Nicolae a marcat și influențat poziția Bisericii în cele dintâi secole de după Hristos, ajutând la formarea spirituală a creștinilor din întreaga lume. Reprezentarea iconografică a sfântului este de asemenea relevantă, în sensul că acesta este de obicei reprezentat în ipostaze de apărător, fie al marinarilor, fie al copiilor, fie al tinerelor fete, fie al condamnaților pe nedrept. Imaginea pe care am surprins-o și în acest lăcaș sfânt din inima Palestinei, este însă cea care îi conturează portretul de apărător al Ortodoxiei, aceea în care strânge la piept Sfânta Evanghelie.

După această mângâiere duhovnicească, trăită în inima Palestinei, cred că cel mai nimerit ar fi să ne reamintim Condacul 1 al Acatistului Sfântului Ierarh Nicolae, întru descătușarea sufletelor împovărate:

” Cel ce verși mir de mult preț la toată lumea, și mie, celui nevrednic și mai mult decât toți păcătos, dăruiește-mi ca să-ți aduc ție cântare, Părinte Nicolae! Tu, ca acela ce ai îndrăznire către Dumnezeu, slobozește - mă din toate necazurile ca să cânt ție: „Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare făcător de minuni”!