Mănăstirea STRUNGA

Lumina dintre ciulinii pustiei

Autor: Mariana BORLOVEANU

Dimineața de vară cu rouă și aerul proaspăt al începutului de zi, îmi poartă pașii pe un tărâm monahal în care pustia este mai împământenită decât toate locurile pustii ale Dobrogei. Străbătând pe jos drumul de țară, care se pierde într-o imensitate de ape, ai timp să meditezi, lăsându-te mângâiat de lumina ce picură din ceruri peste această lume a tăcerii, vremelnic creștinatului pământ dobrogean. Mă-ntreb câți dintre românii care aleargă spre lavre de renume de pe întreg pământul, oameni care își găsesc pacea în locuri dintre cele mai exotice, oare câți dintre ei au avut bucuria să simtă sfințenia acestor locuri binecuvântate, pășind pe urmele Apostolului Andrei?!  Aici, la marginea lumii, timpul rugăciunii nu cunoaște limite, iar o clipă trăită la Mănăstirea Strunga, rămâne parte din tine întru veșnicie.

Mănăstirea din satul cu două case, trei viețuitori și o strungă

Majoritatea mănăstirilor de pe pământul dintre Dunăre și mare, poartă însemnul austerității, întorcându-te inevitabil în timpul în care apostolii neamurilor sfințeau aceste locuri creștine. Deși nu-mi doresc acest lucru, posibil ca uneori să mă repet în privința descrierii așezămintelor monahale din Dobrogea și asta pentru că în toate aceste locuri de rugăciune, există o pace adâncă și o tăcere, ce pare a nu avea sfârșit. Așa am găsit locul monastic de la Strunga, învăluit într-o astfel de tăcere adâncă. Pășind pe drumul care duce spre mănăstire, doar urmele pașilor se pierd în colbul de stepă. Nici măcar gândurile nu le mai poți conecta la prezent, pentru că fiecare pas, fiecare clipă, înseamnă o nouă trăire, o nouă dimensiune în această lume pustie. Privirile se pierd între două imensități albastre, deasupra tronând lumina blândă a cerului, iar la capătul de jos al drumului, o întindere de ape, face ca arșița zilei să se îmblânzească, sub adierea firavă a prospețimii ce vine dinspre lac.

Înainte vreme, aici era satul Câșla, numit ulterior Strunga, dar ce importanță mai are numele, atâta vreme cât vatra satului parcă a intrat în pământ. Doar două case, o strungă și trei viețuitori, sunt mărturia unei comunități pierdute în timp. Poate că nici acestea nu ar mai fi existat, dacă Dumnezeu nu ar fi binecuvântat locul cu Sfânta Mănăstire Strunga.

”Voi ajunge să iubesc ciulinii, ca pe cele mai frumoase flori”

În biserica veche se ține rânduiala monastică de fiecare zi, dar duminica și în zilele de sărbătoare, se slujește în biserica nouă a mănăstirii, o construcție zveltă dar solidă, înălțată pe o strașnică fundație de piatră. Cu multă jertfă s-a înălțat această nouă biserică, dar mare a fost bucuria săvârșirii sfântului locaș. Slujba de sfințire a avut loc la 6 noiembrie 2011 , fiind oficiată de un ales sobor de preoți și diaconi, în frunte cu Înalt Preasfințitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului. Atunci au fost rânduite și hramurile noului așezământ, respectiv Buna Vestire, Sfântul Împărat Iustinian şi Sfântul Ierarh Nectarie.

În locul acesta de pe malul lacului Oltina, la Sfânta Mănăstire Strunga este o obște cu multe măicuțe mai vârstnice, aici nevoindu-se în prezent 15 viețuitoare. Privindu-le, pe fiecare în parte, aproape că nu mai este nevoie să le întrebi despre motivul care le-a determinat să aleagă viața monahală. Povestea de viață a maicii starețe Filareta Băltărețu este însă cu totul aparte: ” Eu nu sunt din partea locului, sunt argeșeancă, iar în viața monastică am intrat târziu, după ce mi-am văzut copiii așezați la casele lor și după ce soțul meu a trecut la cele veșnice. Amândoi ne făgăduiserăm că, după ce vom vedea băiatul şi fata căpătuiţi, să ne retragem la mănăstire. El nu a mai apucat, căci a fost răpus de boală, dar înainte de a închide ochii pentru totdeauna m-a întrebat dacă îmi voi ţine promisiunea, iar eu am încuviinţat. M-am călugărit în momentul în care am considerat că mi-am cam încheiat socotelile cu toată grija cea lumească și că a venit timpul să-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate și să mă retrag la mănăstire. Mai întâi, am fost la Mănăstirea ”Sfântul Ierarh Modest”, la mine, în Argeș, după care, cu voia lui Dumnezeu și a Maicii Domnului, am ajuns în colțul acesta de lume, încercând să viețuiesc, după toate rigorile monahale de aici. Nu a fost ușor, dar a fost cu folos, pentru mine ca monahie și pentru mântuire. Când am ajuns prima oară aici, am găsit un loc plin cu ciulini, în care șerpii mișunau peste tot. Inițial am simțit un fior, pentru ca imediat după aceea să-mi pun nădejdea în cele sfinte și să primesc cu bucurie această cruce. Din clipa aceea, am știut că într-o bună zi, voi ajunge să iubesc ciulinii, ca pe cele mai frumoase flori, iar șerpii îmi vor fi nedespărțiți prieteni. Și așa a fost!”

Mănăstirea are un arhondaric ce poate găzdui 100 de pelerini

Dacă pustia pe care a găsit-o maica stareță când a ajuns aici era bântuită de șerpi și năpădită de ciulini, astăzi în locul acesta binecuvântat, dăinuie o liniște adâncă. În locul ciulinilor, pământul din preajma Mănăstirii Strunga, a devenit o mare de verdeață, atât biserica veche, dar și cea nouă fiind străjuite de flori frumos mirositoare. Și pentru că pacea locului îndeamnă la meditație și rugăciune, măicuțele au trudit la înălțarea unui arhondaric, unde nimeni din cei care poposesc aici, nu plătește nimic. Arhondaricul are 17 camere, în care pot fi cazate 100 de persoane. ”Și dacă omul vine la rugăciune și înnoptează la noi, bine-nțeles că după slujbă primește și o porție de mâncare caldă, preparată de maici doar cu legume și zarzavaturi din grădina mănăstirii. Întotdeauna am mers pe ideea că «dăruind, vei dobândi», de aceea împărțim puținul nostru cu toți cei pe care Maica Domnului îi aduce în sfânta noastră mănăstire. Oamenii simt bucuria cu care îi găzduim și întotdeauna la plecare, lasă un pomelnic, iar marea lor majoritate se întoarce într-o bună zi”.

De maica Filareta nu te poți despărți ușor, pentru că are o bunătate și o trăire aparte. Nici de locul acesta parcă nu m-aș mai dezlipi, iar lăcașul monahal de la Strunga, cu toată pacea care domnește aici, a mai adăugat o oază de liniște în lumea pustiei, atât de dragă sufletului meu.

Articolul integral – în revista Lumea Credinței

Pâine harică

”Pâinea albă şi coaptă este doar o umbră a Pâinii adevărate”

Autor: Mariana Borloveanu

Pâinea harică sau pustnicească este un aliment pe cât de simplu, pe atât de sănătos şi în acelaşi timp este un adevărat medicament pentru cei care o folosesc. Pentru toţi cei care mănâncă această pâine este aducătoare de sănătate, dar şi de har, motiv pentru care aceasta se consumă în post şi rugăciune. Despre Sfântul Antonie cel Mare, Părintele Ghelasie spunea:” Mânca o astfel de pâine şi a trăit peste o sută de ani. Mulţi pustnici, ajungând să folosească pâinea coaptă, s-au îmbolnăvit, făcând carenţe de hrănire. Această pâine aduce o ameliorare îndeosebi în bolile psihice şi în potolirea patimilor. Îndeosebi în specificul tradiţiei carpatine este folosită această pâine pustnicească, deodată cu gestul iconic al închinării (rugăciunea)." Pe lângă pitele harice, făcute fără foc, există şi pite coapte sau pâine coaptă pe vatră, dar diferită de cea făcută în casă ,folosită astăzi în mănăstirile de obşte. Oricare dintre aceste forme de pregătire a pâinii, vor duce la obţinerea celui mai complex şi recomandat aliment - medicament: pâinea.

Pâinea pustnicească nu înlocuieşte Sfintele Taine şi nici anafura

Pâinea pustnicească este un aliment întâlnit mai ales în viaţa pustnicilor din vechime, de la care această pâine îşi trage şi numele. Numită uneori şi "pâine harică", fapt care i-a facut pe unii să se pronunţe prea repede împotriva ei, această pâine este numai un aliment pustnicesc, aducător de mult folos celor care se nevoiesc în linişte şi rugăciune.

Ceea ce trebuie să se ştie încă de la bun început este faptul că pâinea pustnicească nu înlocuieşte Sfintele Taine şi nici anafura, ci constituie numai baza unui regim alimentar sănătos, întâlnit mai ales în viaţa pustnicilor. Înlocuirea altor alimente cu consumul necondiţionat de pâine harică este aducătoare de mult folos celor care se nevoiesc în linişte şi rugăciune.

Cel care face pâinea harică trebuie să spună tot timpul Rugăciunea Inimii

Pâinea pustnicească nu se face cu făină din comerţ, ci din făină integrală sau din uruială, măcinată după metode autohtone, fără cernere, folosind râşniţa manuală. Se ia un kilogram de astfel de făină, peste care se adaugă apă, până când se obţine o cocă tare, care se lasă la dospit de seara până dimineaţa, aproximativ 10 -12 ore. Pâinea pustnicească se poate mânca aşa cum este după ce s-a ţinut la dospit, sau se poate usca mai mult, consumându-se sub formă de pesmet. Se recomandă ca în timpul în care se frământă pâinea să se spună permanent rugăciunea “ Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Vechii călugări spuneau această rugăciune pe tot parcursul dospirii pitelor harice, adică de seara, până dimineaţa. Această pâine nu se mănâncă mai repede de 10-12 ore, deoarece acesta este timpul optim în care se formează energiile vii.

”Siliţi-vă să recâştigaţi hrana din Cereale”

Părintele Ghelasie de la Mănăstirea Frăsinei o recomanda atât pustnicilor, cât şi credincioşilor, punând mare preţ pe cereale: “Cei bolnavi, dacă mai vreţi Sănătate, luaţi aminte. Cerealele sunt „baza” Hranei. Siliţi-vă să recâştigaţi hrana din Cereale şi veţi redescoperi ce înseamnă adevărata mâncare. Începeţi cu Grâu măcinat casnic integral, fără cernere şi fără falsificări de preparaţie. Folosiţi apoi toate Cerealele: ovăz, secară, porumb, orz. hrişcă, mei, orez. Pâinea albă şi coaptă este doar o “umbră” a Pâinii adevărate. Trebuie să ajungeţi la Pâinea Naturală Necoaptă !”.

Articolul integral - în revista Leacuri & Rețete Mănăstirești

Rugăciune către Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu

– La vreme de necaz şi de întristare

Valuri de patimi mă împresoară; mare necaz şi strâmtorare îmi umplu sufletul o, întru-tot Sfântă Maică, linişteşte sufletul meu cu pacea Fiului tău şi alungă deznădejdea şi întristarea sufletului meu cu harul Tău. Potoleşte furtuna păcatelor mele care mă frig precum un vierme în foc şi stinge-i flăcările. Umple-mi inima de bucurie, Preacurată Maică şi împrăştie ceaţa nelegiuirilor mele de la faţa mea, căci acestea mă împresoară şi mă tulbură. Luminează-mă cu lumina Fiului tău. Sufletul meu se simte sfârşit; totul îmi este greu, chiar şi rugăciunea. Iată-mă, rece ca piatra.
Buzele mele şoptesc o rugăciune, dar inima mea nu tresaltă. Necazurile m-au împresurat de pretutindenea. Topeşte gheaţa din jurul sufletului meu şi încălzeşte-mi inima cu dragostea ta. Nu-mi pun nici o încredere în apărarea venită de la oameni, ci îngenunchez dinaintea ta, o, Prea Sfântă Maică şi Fecioară. Nu mă alunga de la faţa ta, ci primeşte rugăciunea robului tău. Tristeţea m-a cuprins. Nu mai pot răbda năvălirile diavolilor. Nu am nici o apărare; nici nu aflu loc de refugiu, om nenorocit ce sunt. Sunt pururea biruit în lupta aceasta şi nu am altă mângâiere decât în tine, Preasfântă Maică. O, nădejde şi apărarea tututror credincioşilor, nu trece cu vederea rugăciunea mea. Amin.
Prea Sfântă Maică a lui Hristos, Prea Curată, Prea Binecuvântată Maică a lui Dumnezeu, vezi cum satana mă izbeşte precum valurile mării lovesc corăbiile!El mă urmăreşte ziua şi mă tulbură noaptea. Nu am pace – sufletul meu se pleacă – duhul meu se cutremură. Grăbeşte, Prea slăvită Maică şi mă ajută! Roagă-L pe dulcele Domn Iisus Hristos să aibă milă de mine şi să-mi ierte păcatele pe care le-am săvârşit. O, Preasfântă Maică a Domnului nostru Iisus Hristos, bunătatea ta cea plină de iubire este nesfârşită şi este cel mai mare vrăjmaş al puterilor iadului. Chiar atunci când cel mai mare păcătos cade în străfundurile iadului, împins de forte diabolice, dacă acesta strigă către tine, tu eşti gata să-1 eliberezi din legăturile iadului. Slobozeşte-mă şi pe mine. Priveşte cum satana vrea să mă facă să mă împiedic şi să-mi zdrobească credinţa, dar eu îmi pun toată nădejdea în Domnul. Slavă ţie, ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii. Amin.

IZVORUL TĂMĂDUIRII

Izvoare ale Tămăduirii

venerate de creştinii din întreaga lume

Autor: Mariana Borloveanu

În vinerea din Săptămâna Luminată, creştinii din lumea întreagă prăznuiesc Izvorul Tămăduirii, sărbătoare care datează din cea de‑a doua jumătate a primului mileniu creştin. În ziua acestui praznic, după Sfânta Liturghie, în toate bisericile se săvârşeşte sfinţirea agheasmei mici. Pretutindeni în lume există izvoare tămăduitoare, a căror apă este vindecătoare tot timpul anului; în această zi însă, multe vindecări miraculoase s‑au întâmplat de‑a lungul vremii. Pe lângă izvoarele tămăduitoare de la noi din ţară, credincioşii caută cu evlavie izvoare cu apă vindecătoare precum cele din Turcia, Grecia, Israel şi alte aşezări creştine din întreaga lume.

Izvorul Tămăduirii de la Constantinopol

Ajungând la Constantinopol, e greu să te hotărăşti în privinţa locurilor ce urmează a fi vizitate. Printre toate frumuseţile monumentale ale islamului, dincolo de zidurile vechi ale cetăţii Sfântului Constantin se află o adevărată comoară a creştinilor. Într‑un paraclis subteran, datând de prin veacul al cincilea, nu departe de Poarta Silivri, se află un izvor, care, conform Tradiţiei, a fost binecuvântat cu unul dintre cele mai iubite praznice ortodoxe: Izvorul Tămăduirii. Acest lucru i se datorează Împăratului Leon cel Mare, care în urma unei fericite întâmplări în care un orb şi‑a recăpătat vederea, a ridicat o biserică chiar peste acel izvor cu apă vindecătoare. Alături de orbul găsit de Înţeleptul Leon în pădure, cu apa izvorului s‑a tămăduit şi Teofana, soţia împăratului, şi Ştefan Patriarhul, fratele împăratului, ca şi alte personalităţi ale vremii, precum Patriarhul Ioan al Ierusalimului sau Împăratul Roman Lecapenul. Toate aceste vindecări şi multe altele au dus la împământenirea sărbătorii Izvorul Tămăduirii în toată lumea ortodoxă.

Astăzi, biserica ce adăposteşte acest izvor este, de fapt, un adevărat ansamblu monahal, aflat sub directa oblăduire a Patriarhiei Ecumenice. Dincolo de zidurile înalte ale mânăstirii, intrând în curtea interioară păşeşti pe un adevărat covor de jertfă, aceasta fiind pavată cu dale de marmură şi alte bucăţi de piatră funerară de pe mormintele grecilor, care au fost distruse şi profanate de turci. Coborând treptele care duc la izvor, te trezeşti în faţa unui adevărat edificiu din marmură albă, în mijlocul căruia te întâmpină icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe, deasupra unei fântâni înconjurată de îngeri. În compoziţia icoanei este înfăţişat şi Leon, dar şi orbul despre care se spune că şi‑a găsit vindecarea în apa izvorului. Vechimea acestei icoane este legată de perioada de aur a Bizanţului, fiind minuţios realizată de meşterii vremii. De fapt este vorba despre o minune, care întregeşte minunea izvorului tămăduitor. Deşi foarte veche şi păstrată în locul acela cu multă umezeală, icoana nu a putut fi restaurată de nimeni, datorită faptului că „se curăţă singură”. Nimeni nu a reuşit să dea nici o explicaţie ştiinţifică acestui lucru neobișnuit. 

Revenind la izvor, acesta a vindecat mulţi credincioşi care au băut cu evlavie din apa sa tămăduitoare. O altă minunată întâmplare este şi aceea că în bazinul în care curge apa izvorului se află câţiva peşti aurii, despre care se spune că sunt acolo de sute de ani, numărul şi mărimea acestora rămânând neschimbate. Nici în această situaţie nimeni nu a reuşit să explice cu ce se hrănesc aceşti peşti şi cum se face că sunt aici de atâta amar de vreme.

Izvorul de la Efes al Maicii Domnului

Rămânând pe pământul Turciei, mi‑am propus să vizitez şi casa Fecioarei Maria, care se află pe Muntele Privighetorii, între localităţile Efes şi Seljuk. Aici se află o casă în care se spune că ar fi locuit Maica Domnului în ultimii săi ani de viaţă. Actuala clădire nu este însă cea originală, acest lucru fiind confirmat de arheologii care, în urma unor minuţioase cercetări, au ajuns la concluzia că aceasta este o construcţie din preajma secolului al 7‑lea. Dar, aşa cum multe dintre bisericile monumente istorice au fost ridicate pe vechile ruine, şi această casă se pare că a fost ridicată pe ruinele celei autentice. Deşi departe de alte aşezări omeneşti, în casa în care se presupune că a trăit Fecioara Maria este un permanent du‑te‑vino.

Casa este construită în formă de T şi are două camere, în prima sălăşluind astăzi un altar, iar cea de‑a doua a fost camera în care Fecioara Maria dormea. Pelerinii care au trecut pe aici au lăsat o mulţime de obiecte personale (lănţişoare, cruciuliţe, inele), în semn de mulţumire adusă Maicii Domnului. Vizitatorii sunt pelerini din întreaga lume, care vin aici pentru închinare şi rugăciune, dorind să vadă casa Maicii Domnului, dar şi pentru a bea din apa cu puteri tămăduitoare care izvorăşte chiar de sub odaia în care a locuit Fecioara. Pentru a lua din această apă, credincioşii trebuie să iasă din nou afară, pentru că acolo se află cele trei surse de apă captată din izvorul vindecător. În privinţa celor trei locuri cu apă, se spune că primul este bun pentru sănătate, al doilea pentru pace şi dragoste, iar cel de‑al treilea este aducător de bunăstare. Erau creştini care povesteau că vin de ani de zile în acest loc aducător de sănătate şi linişte.

Chiar de lângă izvoare, pelerinii trec întotdeauna şi pe lângă Zidul Dorinţelor, care la o primă vedere îţi dă impresia unui fluviu alb, ce curge întru împlinirea dorinţelor şi asta pentru că întregul zid este ticsit de mii (poate chiar zeci de mii) de bileţele, pe care vizitatorii şi‑au scris dorinţele cele mai tainice. Fiecare cu percepţia lui. Eu am băut doar din apa de izvor, cu sentimentul că poate, cândva, şi Fecioara Maria a băut din această apă. Până la urmă, pentru toţi cei ce îşi leagă speranţele de apele acestui izvor, credinţa este cea care le aduce tămăduire.

Izvorul de la Nazaret al Fecioarei Maria

Un pelerinaj în oraşul copilăriei lui Iisus este năzuinţa oricărui creştin care îşi propune să păşească pe urmele Mântuitorului Hristos şi a binecuvântatei Sale Maici, Sfânta Fecioară Maria.

Am ajuns în Nazaret în perioade diferite, în anotimpuri diferite, în dimineţi şi înserări deopotrivă, dar prospeţimea începutului de zi este mirifică pe străduţele înguste ale oraşului. Într‑o astfel de atmosferă urcam încet spre Biserica Sfântului Arhanghel Gavriil, conversând cu prietenii de drum, când unul dintre ei mi‑a atras atenţia asupra unui lucru oarecum de neînţeles. Oamenii cumpărau sticle cu apă (care în Israel este extrem de scumpă), beau din ea o cantitate oarecare, apoi, înainte de a intra în biserică, o vărsau în rondurile de flori de pe marginea drumului. Ulterior mi‑am dat seama că procedau aşa doar pentru a face rost de sticle goale, pe care să le umple cu apă tămăduitoare de la Izvorul Maicii Domnului, care se află în partea de jos a Bisericii Sfântului Arhanghel Gavriil. Despre acest izvor se spune că este locul fântânii de unde venea să ia apă însăşi Fecioara Maria şi unde s‑ar fi întâlnit cu îngerul Gavriil atunci când acesta i‑a vestit Naşterea cea mai presus de fire.

Biserica a fost construită chiar deasupra Izvorului Feciorei Maria, captat din Fântâna Mariei (Ain Sitti Mariam), cea care asigura alimentarea cu apă a Nazaretului din vremea aceea. Apa acestuia este foarte bună, răcoritoare şi vindecătoare, precum în vremurile acelea. Dar pentru a ajunge la izvorul Maicii Domnului trebuie să cobori treptele unui culoar ce porneşte din absida de nord şi care te duce la câţiva metri mai jos de nivelul actual al străzii. Lângă izvor se află icoane şi candele, care veghează duhul unui astfel de loc binecuvântat. Icoana Fecioarei Maria este redată într‑o manieră aparte, unică, aş putea spune, pentru că Maica Domnului este reprezentată cu Pruncul în pântece. Se spune că femeile care nu pot dobândi copii, la scurt timp după ce se roagă la această icoană, sunt binecuvântate cu naştere de prunci. De asemenea, bolnavii care au îndelungate şi grele suferinţe, aici îşi pot găsi vindecarea. Ultima oară am adus în ţară apă de la Izvorul Fecioarei Maria anul trecut. Peste apa aceea am mai adăugat şi apă de la Izvorul Sfântului Sava şi apă din Iordan. O păstrez lângă icoane, alături de alte sfinţenii, pentru că îşi păstrează încă prospeţimea, asemenea agheasmei. Chiar dacă eu mi‑am permis această fericită împreunare a apei de la mai multe izvoare, i‑am simţit personal puterea tămăduitoare, dăruind din ea şi altor persoane aflate în suferinţă. 

Spre deosebire de alte izvoare vindecătoare la care am ajuns de‑a lungul anilor, la Izvorul Fecioarei Maria din Biserica Sfântului Arhanghel Gavriil am întâlnit pelerini din toate colţurile lumii, cu toţii sub semnul aceleiaşi evlavii creştine.

Articolul integral – în revista Lumea Credinței

HOZEVA

Sfântul IOAN IACOB NOUL HOZEVIT,

canonizat de Patriarhia Ierusalimului

Autor: Mariana Borloveanu

Mai picură încă lumină din candela cerului peste Valea Hozevei, acolo unde Dumnezeu, în nemărginita lui dragoste pentru noi, ne-a binecuvântat cu bucuria sfântă a canonizării de către Patriarhia Ierusalimului a românului nostru drag, Sfântul Ioan Iacob Noul Hozevit. Însuși Patriarhul Teofil al III-lea al Ierusalimului și a toată Palestina, a oficiat Sfânta Liturghie, în cadrul căreia s-a săvârșit proclamarea oficială a canonizării sfântului român. A înflorit Hozeva de glasul românilor noștri, care, purtând cu drag drapelul românesc, cântau Troparului Sfântului Ioan Iacob. Părintele Arhimandrit Teofil Anăstăsoaie, Reprezentantul Patriarhiei Române la Locurile Sfinte şi Superiorul Aşezămintelor Româneşti de la Ierusalim, Ierihon şi Iordan, alături de o delegație a Bisericii noastre, condusă de Preasfinţitul Părinte Timotei Prahoveanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, împreună cu sute de români dornici să fie părtași acestei mari împliniri a Ortodoxiei, cu toții au primit binecuvântarea canonizării sfântului nostru de la Neamț, în pustia Hozevei, la Mănăstirea Sfântul Cuvios Gheorghe Hozevitul.

Bucuria canonizării de către greci a unui sfânt român  

Cu sentimentul că Sfântul Ioan Iacob ne însoțește la fiecare pas, trăim bucuria de a avea și noi, sfântul nostru român în Țara Sfântă. Eu personal, mă simt ca și cum Dumnezeu ne-a îngăduit să mai facem un pas către El și către toate Puterile Cerești. Aceeași emoție am simțit și în cuvintele părintelui Arhimandrit Teofil, pe care tot Bunul Dumnezeu l-a învrednicit să viețuiască acolo, aproape de sfinți : ” Vestea canonizării Sfântului Ioan Iacob Romanul, recunoscut de Patriarhia Ierusalimului ca sfânt sub numele CUVIOSUL IOAN NOUL HOZEVIT , a fost un moment de mare bucurie pentru toți românii pelerini și ostenitori la Sfintele Locuri, dar în mod special pentru Așezămintele Românești din Țara Sfântă. Am aflat despre acest fapt încă din vremea când se făceau pregătirile pentru ședința Sfântului Sinod al Patriarhiei Ierusalimului, în luna octombrie 2015, de la Secretarul Sinodului Inaltpreasfintitului Arhiepiscop Aristarhos de Constantiani și de la Arhimandritul Constantinos, starețul Mănăstirii Sfântul Gheorghe de la Hozeva. Părintele stareț Constantinos este cel care a pregătit documentele cu mărturiile numeroaselor minuni săvârșite în ultima vreme de către Sfântul Cuvios Ioan Iacob și le-a dus Patriarhului Teofil al III-lea al Ierusalimului. În ședința Sfântului Sinod din 22 decembrie 2015, a fost aprobată recunoașterea sfințeniei Cuviosului Ioan Noul Hozevit de către cei 18 membri votanți (11arhierei și 7 arhimandriți)”.

Slujbă arhierească la Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul

Pustiul Hozevei s-a îmbogățit duhovnicește, iar noi românii avem bucuria de a fi contemporani cu sfântul nostru de același neam, iubitor de asceză și viață pustnicească. Posibil însă ca mulți dintre noi să nu realizeze de ce o nouă canonizare? Simplu, pentru că Sfântul Ioan Iacob de la Neamț a fost canonizat doar de Patriarhia Română, iar după alte și alte minuni ale sfântului pe pământul Țării Sfinte, grecii au înțeles cât de prezent este acest sfânt în viața și nevoile noastre și câtă mângâiere aduce creștinilor de pretutindeni. Superiorul Aşezămintelor Româneşti de la Ierusalim, Ierihon şi Iordan, părintele Arhimandrit Teofil, ne-a dat mai multe detalii legate de demersurile pentru canonizarea sfântului român, dar și de etapele canonizării, care au culminat cu Sfânta Liturghie de la Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul: ”Data slujbei de proclamare a canonizării a fost fixată de Patriarhul Teofil al Ierusalimului, în duminica de 31 ianuarie 2016, imediat după încheierea sărbătorilor Nașterii Domnului și Bobotezei – conform calendarului ierusalitean. Am aflat de la starețul Mănăstirii Hozeva că au existat și multe piedici menite să amâne această frumoasă sărbătoare, însă au fost depășite cu ajutorul lui Dumnezeu și cu rugăciunile Sfântului Ioan Noul Hozevit”.

După Rugăciunea amvonului Patriarhul Ierusalimului a citit în fața raclei cu Sfintele Moaște o rugăciune către Sfântul Ioan Noul Hozevit și a binecuvântat coliva pregătită cu migală de maicile românce ostenitoare la Așezământul Românesc de la Ierihon. În cadrul Sfintei Liturghii, după momentul împărtășirii, Patriarhul Ierusalimului a urcat pe solee și a dat citire Actului Sinodal de proclamare a sfințeniei Sfântului Ioan Noul Hozevit, care a fost rânduit să fie pomenit de acum în fiecare an pe data de 28 iulie, ziua descoperirii sfintelor sale moaște.

Cel care i-a închis ochii sfântului, a slujit în chilia sa

Cuviosul Ioan Iacob Noul Hozevit este unul dintre sfinții noștri contemporani, care vreme de 24 de ani s-a nevoit în Țara Sfântă, atât pe Valea Iordanului, cât și în pustia Hozevei, dar și în Pustiul Iudeii și în peșterile de la Qumran, aproape de Marea Moartă. Însetat de viețuirea în pustie, s-a nevoit în desăvârșită asceză și neâncetată rugăciune, în inima pustiei de la Hozeva, pe valea părâului Cherit, în peștera Sfintei Ana. Peștera are trei încăperi. Cea dintâi are aproximativ doisprezece metri pătrați, cu o firidă săpată în piatră, acesta fiind locul în care sfântul se ruga, scria, medita și, foarte puțin timp, se odihnea. Cea de-a doua încăpere este ceva mai mică, având cinci-șase metri pătrați. Trecerea dintre cele două încăperi se face printr-o spărtură în peretele de piatră. În acest loc Cuviosul Ioan Iacob își păstra puțina hrană pe care ucenicul său Ioanichie i-o aducea din când în când. De obicei, sihastrul se hrănea cu pâine uscată și bea apă din pârâul Cherit, adusă tot de schimonahul Ioanichie, pentru că Sfântul Ioan Iacob cobora foarte rar. În ultima încăpere se află oseminte ale pustnicilor care de-a lungul timpului s-au nevoit în locul acesta și în care și cuviosul a trecut la cele veșnice, la numai 47 de ani. În acest paraclis a slujit în ultima parte a vieții Sfântul Ioan Hozevitul. Tot aici, în noaptea de 31 ianuarie spre 1 februarie, după ceremonia oficială de canonizare, a fost săvârșită Sfânta Liturghie de către Mitropolitul Timotei de Vostra (Cipru), împreună cu un ieromonah de la Sfântul Mormânt și cu Părintele Vasilos Vaekas, cel care i-a închis ochii Sfântului Ioan Iacob când a murit, fiind în vremea aceea elev seminarist și însoțind pe starețul Amfilohie de la Hozeva și pe părintele Ioanichie Pârâială la ultima cuminecătură și pregătirea pentru îngropare.

Un pustnic român păstrează aprinsă candela Hozevei

Chilia din Valea Hozevei, unde s-a nevoit Sfântul Ioan Iacob a rămas la fel ca în vremea viețuirii sale, adică simplă și netulburată de nimeni,  în peretele abrupt de stâncă. Monahii de la Mănăstirea Hozeva au închis intrarea pentru a nu se adăposti acolo animale ale deșertului. Cuviosul Ioan Iacob a găsit aici locul pe care întotdeauna l-a căutat și pe care Bunul Dumnezeu până la urmă i l-a hărăzit. În prezent, pe Valea Hozevei mai viețuiește, permanent, doar un pustnic macedonean (sau sârb), schimonahul Vlaje, chiar în apropierea Paraclisului Sfânta Ana. În fiecare an însă, un călugăr român din Pustia Builei, se nevoiește aici luni de zile, purtând cu el trăirile monahilor din ”Athosul românilor”, dar și nevoințele fiilor săi duhovnicești. Părintele se smerește și nu dorește să-i fie cunoscută identitatea, dar acolo, foarte aproape de chilia Sfântului Ioan Iacob Noul Hozevit, acest schimonah iubitor de viață pustnicească , se roagă pentru toți românii. Restul chiliilor pusnicești din Valea Hozevei sunt astăzi pustii și sunt cercetate doar întâmplător de beduinii rătăcitori printre stâncile deșertului.

”Dorul de țară alinat de rugăciunea la Sfântul Ioan Iacob Românul”

Sfântul Ioan Iacob a pășit pentru prima dată pe pământul Țării Sfinte în anul 1936 și nu a mai plecat de aici până la sfârșitul vieții sale pământești din 5 august 1960. ”Nici după mutarea sufletului său la Ceruri, nu a părăsit Pământul Sfânt, continuând să ardă în taină precum o candelă sfântă de Paști, purtând lumina dorului după Cer. Locurile unde s-a nevoit și a slujit Sfântul Ioan Iacob în Țara Sfântă poartă duhul rugăciunilor sale, pe care le simțim toți cei care avem ascultarea la Așezămintele Românești de la Jerusalim, Jordan și Ierihon. În fiecare din aceste locuri a rămas o picătură din harul și binecuvântarea sfântului. Firește, ne este dor de casă, dar dorul de țară se alină atunci când ne rugăm la Sfântul Ioan Iacob Românul și când vin grupuri de pelerini români la Sfintele Locuri și poposesc în bisericile Așezămintelor Românești. Săvârșim împreună slujbe în graiul străbun și îi pomenim pe toți românii de pretutindeni. Așa ținem aprinsă candela de rugăciune românească, aici la Sfintele Locuri, aproape de Sfântul Mormânt al lui Hristos”.

Ori de câte ori ajung la Hozeva, simt că pășesc într-o altă lume, că mă identific cu duhul locului. De data aceasta însă, pentru toate trăirile, pentru toate imaginile vii, cât și pentru cele de dincolo de prezent, pentru toată feeria coborâtă din ceruri pe Valea Hozevei, pentru frumusețea clipei, duhovnicește împărtășită, îi mulțumesc părintelui Arhimandrit Teofil. Deși foarte tânăr, are un simț al locului și un urcuș duhovnicesc cu totul aparte. Multe din fotografiile acestui popas spiritual, mi le-a dăruit din arhiva personală, iar dialogul nostru duhovnicesc, cu siguranță va fi reluat iar și iar…De-acum știm că acolo, în Țara Sfântă, Reprezentantul Patriarhiei Române la Locurile Sfinte şi Superiorul Aşezămintelor Româneşti de la Ierusalim, Ierihon şi Iordan, este un om pe care ne putem baza și care ne va însoți ori de câte ori va fi nevoie, în peregrinările noastre duhovnicești.

Articolul integral – în revista Lumea Credinței

Mănăstirea LIPNIȚA

Minunat loc de închinare pe pământ apostolic 

Autor: Mariana Borloveanu

O dalbă mănăstire, înveșmântată asemenea lăcașurilor grecești de închinare, mi-a înseninat privirea făcându-mă să mă opresc în locul acela binecuvântat. Atât în biserica mare, cât și în paraclisul de la demisolul acesteia, simți mângâierea harului, care până la urmă te copleșește prin sfințeniile care sălășluiesc între zidurile mănăstirii. Plămădită pe acest pământ binecuvântat, această așezare monastică poartă amprenta unei îndelungate tradiții monahale, temeinic înrădăcinată în ținutul dintre Dunăre și mare.

Totul a început cu un paraclis improvizat într-un grajd 

După câteva ceasuri de rugăciune în pustia stâncoasă a acestor plaiuri aride, m-am oprit la Lipnița, un loc așezat în vatra carstică a Dobrogei dunărene. Se spune că numele acestui loc, vine din cuvântul bulgăresc ”Lipa”, care înseamnă ”tei”. Înainte vreme, alături de stejar și mojdrean, pădurile de tei, înveșmântau cu generozitate aceste locuri, parfumul teiului domolind parcă furia vânturilor năprasnice, cu iz de piatră seacă.

Obștea acestei sfinte mănăstiri s-a format în anul 2004, pe pământul ce poartă urmele pașilor Sfântului Apostol Andrei. Cât despre jertfa de început a viețuitoarelor acestei sfinte mănăstiri, maica stareță Onufria Matei spune că: ” Orice lucru făcut pentru Dumnezeu cere jertfă, astfel încât şi noua mănăstire a pornit de la un simplu grajd amenajat, donat de un localnic. Acest adăpost  a servit multă vreme atât ca paraclis, dar ca și corp de chilii pentru mica obşte de maici adunată aici. Prin aceasta, mănăstirea aminteşte parcă de începuturile creştinismului, de catacombele sărăcăcioase în care se slujea în primele secole creştine cu multă jertfă, dar şi cu multă dragoste”.

Icoane Făcătoare de minuni și moaște ale sfinților ajutători

Spre a întregi acest regal de sfințenie, alături de moaştele Sfântului Mucenic Dasie, în biserica mănăstirii se mai află spre închinare şi o părticică din moaştele Sfântului Ioan Botezătorul, una din moaştele Sfântului Onufrie cel Mare, precum și părticele din moaștele Sfântului Ierarh Nicolae, Sfântului Ierarh Ciprian, Sfântului Andrei Criteanul, Sfintelor Mari Mucenițe Ecaterina și Varvara, Sfintelor Mucenițe Tatiana, Marina și Haritina, Sfântului Ioan Damaschin, Sfintelor Cuvioase Macrina și Singlitichia. Credincioșii pot găsi spre închinare și o părticică din lemnul Sfintei Cruci, precum şi cu o copie adusă din Rusia a icoanei făcătoare de minuni „Maica Domnului - Potoleşte întristările noastre” și o copie a icoanei  ”Trihirusa” (Maica Domului cu trei mâini), primită în dar de la Sfântul Munte. Pelerinii din întreaga țară vin să se închine acestor sfințenii pe tot parcursul anului, dar mai ales la cele două hramuri ale mănăstirii: ”Tăierea Capului Sfântul Ioan Botezătorul”(29 august) şi Sfântul Mucenic Dasie (20 noiembrie).

Lumea de taină zărită printre mărturiile măicuței Dasia

Dacă din afară, totul se conturează într-o mare de lumină și rugăciune, cu locuri și momente distincte, abia când ajungi în interiorul lăcașului monastic, când simți pulsul de taină al obștii, abia atunci începi să simți dulceața și intensitatea fiecărei clipe. Despre lumea aceea imaculată și foarte discretă, dar și despre trăirea tainei monahale, măicuța Dasia ne lasă să discernem câteva valențe extrem de relevante:” Aici există un prezent continuu și o veșnicie continuă, amândouă învăluite într-un nimb de sfințenie, în lumina diafană a păcii și a iubirii. Când întreaga natură încă este cufundată în liniștea senină a nopții, toaca începe să-și picure chemarea cu dulce glas, semănând atât de bine cu blânda bătaie a Domnului în ușa inimii noastre. După ce toaca își contenește chemarea, roua tăcerii se reașează peste întreaga fire. Este perioada în care, în taina chiliei, fiecare își începe ziua cu Dumnezeu. Sunt primele suspine, primele rugăciuni ale unei zile. Fiecare își deschide sufletul în fața lui Dumnezeu în tăcerea dimineții, în tăcerea gândurilor, în tăcerea minții…E clipa în care inima e cea care vorbește cu Dumnezeu!

Ceea ce se întâmplă în continuare în chiliile inundate de lumina caldă a candelei este o taină, este taina fiecărei maici, este prinosul nevoințelor personale ale fiecărui suflet. Ce se întâmplă acolo este o taină pe care o știe numai Dumnezeu și duhovnicul. Acolo, în tăcerea nopții, se varsă lacrimi mai curate decât roua crinilor, acolo se înalță rugăciuni fierbinți pentru întreaga lume, acolo se primesc minunați soli cerești, acolo se duc lupte de neimaginat cu duhurile răutății, dar toate în taină, neștiute de nimeni… Ce se întâmplă noaptea în acele prea smerite chilii ale maicilor, nu se poate descrie… E momentul tainic când ești numai tu și Dumnezeu și sunteți atât de aproape pentru că El se coboară în inima ta, făcându-și din ea un templu strălucitor, căci cum ar putea să nu Se pogoare într-o inimă care Îi slujește cu atâta dragoste? Iar când, într-un târziu, dai odihna tâmplelor tale ostenite, simți cum inima îți zboară până la cer, sau cerul se pogoară până la ea, și cu suspinuri adânci continuă să rostească plină de dor eterna rugăciune: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătoasa!”.

Cum a ajuns icoana Maicii Domnului "Potoleşte întristările noastre" la Lipnița

Când povestește maica Onufria, stareța Mănăstirii Lipnița, cu siguranță pierzi noțiunea timpului și asta pentru că are foarte multe de spus.

De la sfinția sa am aflat că: ” Tot ceea ce se înfăptuiește aici se face doar prin voia Domnului, care, încă de la începutul acestei vetre monahale, a lucrat în chip minunat. Eu însămi am ajuns aici tot prin mila Domnului. Începutul, de fapt, a fost  făcut de fratele meu Iachint, care este călugăr la Mănăstirea Dervent, iar eu am venit aici când nici nu gândeam, tocmai din județul Satu Mare, unde eram închinoviată la Sfânta Mănăstire Țeghea. Tot lucrarea lui Dumnezeu a fost și plecarea noastră la mănăstire, iar alături de mine și Iachint, a plecat și cel de-al treilea frate al nostru la Mănăstirea Breaza, unde este monah și-n prezent. În anul 2005 am fost numită stareță la această sfântă mănăstire, iar din ziua aceea și până astăzi, toate cele ce mi s-au întâmplat au fost numai după voia și mila Domnului. Multe aș avea să vă povestesc, dar dintre toate minunile legate de viețuirea mea monastică, una este cu totul deosebită: În anul 2009 am cumpărat crucea pentru turla bisericii noastre, de la Lavra Pecerska, după care am mers să ne închinăm la Mănăstirea Kitaev, la Icoana Făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Era pentru întâia oară când mă simțeam copleșită în fața unei astfel de icoane și nu-mi puteam stăpâni lacrimile. Am vrut să o cumpăr pentru mănăstirea noastră, dar am aflat cu durere că nu era de vânzare. Am plecat dezamăgită, pentru ca numai peste câteva ore să o revăd la Mănăstirea Sofrino din Moscova. Am împrumutat 2.000 de euro de la pelerinii din grup și am cumpărat-o, spre disperarea ghidului, care mi-a spus că este cu neputință să trec cu icoana prin vamă. Am aşezat icoana ambalată pe un scaun în autocar. A venit vameşul, s-a uitat la ea, a întrebat ce este şi a plecat mai departe fără să mai spună altceva. Mai mult de atât, când am ajuns în ţară, nici unul dintre pelerini nu a mai vrut banii înapoi. Şi aşa a ajuns icoana Maicii Domnului "Potoleşte întristările noastre" în paraclisul Mănăstirii Lipniţa”.

Despre obștea Mănăstirii ”Sfântul Ioan Botezătorul” multe ar mai fi de spus, dar pentru asta va trebuie să revenim în aceste locuri binecuvântate. Stavrofora Onufria Matei, stareța acestei sfinte mănăstiri, deși tânără, este o minune de om, care știe tot ce se întâmplă în obște, implicându-se în toate ascultările, dar mai ales în slujbe și rugăciune, alături de celelalte douăsprezece maici și împreună cu duhovnicul mănăstirii, protosinghelul Ioan Danci, care are o slujire aleasă. Trebuie să vă opriți la această sfântă mănăstire, să cunoașteți această obște deosebită, dar în primul rând să vă închinați la toate aceste sfințenii tămăduitoare. Aceia care doresc să ajute la înveșmântarea bisericilor sărace, o pot face prin intermediul Programului  "Înveșmântează o biserică săracă!"

        

Detalii:http://www.atelierbroderie.manastirealipnita.ro/programul-invesmanteaza-o-biserica-saraca

Articolul integral – în revista Lumea Credinței

Bucuria sfântă a Crăciunului la Betleem:

Cu fruntea lipită de ieslea Nasterii Domnului

Autor : Mariana Borloveanu

Când spui Betleem, ai în față steaua de argint, la care toți creștinii se închină, dar când trăiești binecuvântarea unei Sfinte Liturghii în Peștera Nașterii Domnului Nostru Iisus Hristos, devii parte a acelui loc divin, iar clipele acelea le simți ființial în tot restul vieții. Părintele Ioanichie Bălan, ne-a lăsat un dar de mare preț, o rugăciune, pe care se cuvine să o rostim, ori de câte ori ne vom apropia de locul acela sacru:“Primeşte-ne şi pe noi, Iisus, Păstorule cel Bun, Cel ce Te-ai făcut Prunc pentru noi. Primeşte-ne să intrăm cu credinţă în peşteră, sa cădem în faţa ieslei, să ne închinăm smereniei Tale, să lăudăm pe Fecioara Maria, să cinstim pe dreptul Iosif, să mărim pe înţelepţii magi, să vedem pe păstori, să ascultăm cântarea îngerilor”.

Betleemul nu mai este acel mic sat de păstori despre care cu toții am aflat din Biblie, iar când ajungi pentru prima oară aici, ai toate șansele să te pierzi pe străduțele înguste și întortocheate, care împânzesc orașul. Am pățit-o și eu, dar asta mi-a dat prilejul să mă bucur de începutul de zi în locul acesta sacru și încărcat de emoție. Înainte de răsăritul soarelui, am plecat cu maica Antonia spre Biserica Nașterii Domnului și cum drumul de la hotel, până la biserică nu era deloc simplu, bine-nțeles că ne-am rătăcit. Pe cine să-ntrebi la ora 5 dimineața încotro să mergi, când străzile erau pustii. Ce-i drept, Betleemul emană la ora aceea o prospețime de care niciodată nu te poți bucura într-un alt moment al zilei, dar având în vedere că zona palestiniană este destul de nesigură, nu pot spune că a fost o plimbare matinală relaxată. În sfârșit, după ce am parcurs de câteva ori labirintul de străzi, care înconjura biserica, am ajuns. După ce m-am închinat la icoana Maicii Domnului cu lacrimi de bucurie, am rămas o clipă cu fruntea lipită de icoana făcătoare de minuni și m-am lăsat în voia Domnului. Cu cât mă apropiam de intrarea în peşteră simţeam că-mi tremură picioarele şi fiecare treaptă pe care o coboram îmi dădea fiori. Tot lucrarea Domnului a făcut să ajungem chiar în momentul în care începea Sfânta Liturghie.

Binecuvântarea împărtășirii în Peștera Nașterii Domnului

 Am coborât cu grijă cele câteva trepte care duc în Peștera Nașterii Domnului, după care, mi-am găsit un locșor, chiar lângă iesle. Nu-mi venea să cred că pot să privesc atâta vreme imaginea aceea dumnezeiască a locului în care S-a născut Mântuitorul și cele cincisprezece candele ce străjuiesc steaua de argint ( 6 aparţin grecilor, 5 armenilor şi 4 latinilor). Cel mai mult m-a bucurat faptul că la slujbă erau doar vreo 10-15 greci și noi, ceea ce-mi dădea posibilitatea să fac nestingherită fotografii și să și filmez. Dar dincolo de preocupările jurnalistice, mai bine-zis, înainte de toate, era participarea la Sfânta Liturghie. Au slujit grecii în dimineața aceea. Tipicul era oarecum asemănător cu cel de la noi, doar ca durată slujba a ținut ceva mai puțin, cam de la ora 6, până pe la 7și jumătate. Cântări frumoase, înmiresmate cu smirnă și tămâie, frumoasă slujbă! Și cum stăteam acolo, lângă iesle, mă uitam fascinată la preoții greci, în timp ce se împărtășeau cu Sfintele Taine, din potirul ce se afla pe Sfânta Masă, chiar deasupra stelei de argint, pe care scria"Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus est" ( Aici S-a născut Iisus Hristos din Fecioara Maria ). Mă bucuram de bucuria lor, când dintr-o dată, preotul grec, cu potirul în mână ne-a făcut semn să ne apropiem, mai întâi maicile, apoi eu. Simțeam că mi se sparge pieptul, atât de tare îmi bătea inima. Dumnezeul mare! M-am împărtășit la Peștera Nașterii Mântuitorului Hristos! Vă fac această mărturisire, cu toată ființa mea și vă doresc din suflet, ca într-o bună zi să fiți binecuvântați cu o astfel de clipă!

Ortodocși, catolici și armeni, în același lăcaș

Dacă în vremea nativităţii, Betleemul era o mică așezare a păstorilor, astăzi persectiva este cu totul alta. Credincioși din întreaga lume vin să se reculeagă în locul acesta biblic. Biserica Naşterii Domnului face parte dintr-un complex de trei biserici diferite, una ortodoxă, una catolică şi una armeană,  într-o fascinantă armonie, structurată pe o reţea de grote intercomunicante de o rară frumuseţe. Încă de la intrare impactul este foarte puternic, pentru că trebuie să treci pe sub o poartă de numai 1,20m înălţime. Această “poartă a umilinţei”, cum a fost numită ulterior, a fost micşorată până la această înălţime în sec. al XVII-lea, pentru ca musulmanii să nu poată intra călare în biserică. O dată ajuns în incinta bazilicii, ai senzaţia că întreaga omenire este susţinută de cele patru şiruri de coloane din calcar roşu, câte unsprezece din fiecare, coloane care te fac să ridici privirea spre ceruri. Lumina coboară lin, dându-ţi senzaţia că şterge toate păcatele unei vieţi, lăsând privirea să se piardă în fascinantele mozaicuri din incinta bazilicii. Lăcaşul Naşterii Domnului de la Betleem are trei altare, unul central şi două mai mici, aflate în absidele laterale, dar peste tot pluteşte harul cu miros de smirnă, care coboară peste catapeteasma cu îngeri, icoane şi candele aurite. Altarul celor Trei Magi aparţine armenilor, iar Capela ieslei, romano-catolicilor. Totul este fascinant, dar Grota Naşterii Domnului este punctul de maxim interes şi cinstire a Betleemului.

Departe de Țara Sfântă, pe pământul nostru străbun, se cuvine să cinstim lumina ce vine dinspre Betleem și să așteptăm cu bucurie Praznicul Nașterii Domnului Nostru Iisus Hristos, cu colindele noastre românești  și sufletele limpezite de florile dalbe.