Rugăciunea inimii de la Arsenie Boca la Teofil Pârăian

Interviu realizat deMariana Borloveanu

Magia sărbătorilor ne predispune la o trăire aparte, în care oameni de pretutindeni se bucură de fiecare început de zi, iar bucuria convieţuirii spirituale ne face mai înţelepţi, mai buni ca oameni şi mai evlavioşi creştini. Dacă fiecare clipă a omului ar fi trăită cu bucuria înţelepciunii, fără-ndoială că dragostea creştină ar face lumină pe drumul sinuos al vremurilor care ne bântuie. Aşa l-am cunoscut pe părintele Teofil Pârăianu, pe o băncuţă din faţa Catedralei Sfântu Dumitru din Craiova, înconjurat de credincioşi de toate vârstele. Avea vorba blândă şi cu fiecare cuvât locul acela parcă se lumina, în pofida întunericului veşnic din viaţa părintelui. Deşi în plină iarnă, nimeni dintre cei de faţă nu trăda vreun fior de frig. Tot ceea ce a povestit părintele în ziua aceea , n-am să pot uita vreodată, iar ceea ce am simţit în prejma marelui duhovnic mă tem că nu-mi vor ajunge cuvintele să vă povestesc. Mă întrebam în acele clipe ce ne-a făcut să ne dorim atât de mult întâlnirea cu un spaţiu spiritual în care totul avea un răspuns. Acum, când sufletul acela curat şi bun păşeşte printre îngeri,când fiecare dintre noi încercăm să  facem loc luminii care se cerne de dincolo de cuvinte, ne este dor de clipa aceea şi de blândeţea poveţelor duhovniceşti ale acelei zile de iarnă. Părinte Teofil era duhovnicul tuturor, el însuşi mărturisind adesea cum arată calea spre mântuire.

 De la părintele aveam să înţeleg într-un târziu cum că nimic nu este lăsat în această lume la voia întâmplării, iar toate lucrurile care ni se-ntâmplă sunt dovada purtării de grijă a lui Dumnezeu, care ne luminează şi ne călăuzeşte spre adevăr. Şi pentru că la întâlnirea din ziua aceea de ianuarie, marea majoritate a celor de faţă erau intelectuali, mi-am îngăduit să-l întreb pe părintele de ce este mai îngăduitor cu oamenii simpli decât cu cei învăţaţi.

Părintele Teofil: Dragă, am tot spus la multe din conferinţele pe care le-am ţinut studenţilor, de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere, dar atunci când un om învăţat vine să se spovedească şi spune fără jenă că el n-a înţeles că trebuie să meargă la Sfâta Liturghie, eu cum să-l pot ajut?

Mariana Borloveanu: Şi totuşi, chiar dacă nu sunteţi de acord cu un astfel de comportament, eu ştiu că aţi instituit un fel de pact pentru rătăciţii care în cele din urmă se căiesc sincer şi apelează la dumneavoastră.

Părintele Teofil: Bine zis celor rătăciţi, pentru că Dumnezeu a rânduit iertarea pentru păcătoşi şi-atunci noi avem datoria să-i îndreptăm şi nu să-i pierdem. Dragă,celor mai neiniţiaţi, intelectualilor care dau năvală la spovedanie, le propun întotdeauna un program, conceput special pentru ei. Acesta are cinci puncte distincte, pe care le consider mai mult decăt obligatorii şi anume: 1) frec­ventarea bisericii; 2) rugăciunile de dimineaţă şi de seară; 3) citirea a doua capitole din Noul Testament în fiecare zi; 4) repetarea cât mai des şi cu cât mai mare intensitate a rugăciunii " Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,  miluieşte-mă pe mine, păcătosul", şi 5) practicarea postului.

M.B. : De la obligativitatea frecventării bisericii şi până la practicarea postului, totul poate fi respectat întocmai, dar ce ne facem cu Rugăciunea Inimii, care din câte ştim, implică o conduită trupească şi sufletească aparte?

Părintele Teofil : Rugăciunea Inimii are ca şi condiţie esenţială trăsătura definitorie a intelectualilor, gândirea de toată vremea. Şi pentru că toate ale omului pornesc de la gândul acestuia, este de la sine-nţeles că adevărata disciplină a fiinţei umane se bazează pe disciplina gândului. Oricât de evlavioşi am fi, nu ne putem mântui singuri, ci numai Hristos ne mântuieşte. Îl chemăm permanent în ajutorul vindecării noastre spirituale, pentru mântuirea noastră, printr-o rugăciune pe cât de scurtă, pe atât de ajutătoare, o rugăciune de toată vremea, cum o numea Părintele Arsenie Boca. Este vorba de rugaciunea "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul )sau păcătoasa".

M.B. : Este adevărat că o dată cu taina acestei înălţătoare rugăciuni, părintele Arsenie Boca v-a dezvăluit şi o taină a respiraţiei,care este obligatorie pentru reuşita rugăciunii?

                                                                                          ( foto: serafim Vic)
 Părintele Teofil: Dragă, această rugăciune are o rânduială aparte şi se recomandă a fi făcută în ritmul respiraţiei, dar nu oricum. Mai întâi, împărţim rugaciunea în trei: între respiraţii, deci fără să inspirăm şi fără să expirăm, spunem  cu mintea cuvântul "Doamne".  Apoi, trăgând aerul în piept spunem, tot în minte, nu cu cuvântul rostit : "Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu". În timp ce dăm  aerul afară din piept, tot cu mintea, zicem: "Miluieşte-mă pe mine, păcătosul". Procedând astfel, cu multă stăruinţă şi cu deasă şi atentă repetare, se statorniceşte în minte dar şi în câmpul interior al sufletului un gând de căpe­tenie, un fel de gând al gândurilor, care ne ajută să înlăturăm toate gândurile cele rele şi să primim cu seninătate gândurile cele bune, care sunt spre slava lui Dumnezeu. Eu aşa am învăţat de la Părintele Arsenie Boca şi cu metodele pe care vi le-am expus, exact  aşa am practicat şi practic, şi de mare folos mi-a fost întotdeauna. Din aceste motive şi eu, la rândul meu, îi învăţ pe alţii la fel, având nădejdea folosului sufletesc. Părintele Arsenie nu mi-a dat indicaţii mai speciale decât ceea ce v-am spus, dar nici nu i-a fost teamă cum că voi ajunge la inconveniente, la ispite, la devieri comportamentale sau de execuţie. Având în vedere toate îndemnurile părintelui dar şi experienţa pe care o am vis-a-vis de această rugăciune, eu ii previn întotdeauna pe cei interesaţi că implicarea în rugăciunea stăruitoare poate dezlănţui furtuni interioare, datorită mizeriei pe care o purtam în suflet, atâta vreme cât patimile n-au fost încă dezrădăcinate din fiinţa noastră. Şi le mai spun doritorilor practicării acestei înalţătoare rugăciuni, că nu trebuie să se inspăimânte nimeni, ci dimpotrivă, să stăruie în lucrarea care îl aduce pe Dumnezeu în fiinţa noastră şi ne ridică pe toţi cei care practicăm cu temeinicie Rugăciunea Inimii, spre Dumnezeu, care ne iubeşte şi ne iartă.

 M.B. : Care a fost canonul cel mai greu pe care l-aţi dat fiilor duhovniceşti, de-a lungul anilor?

Părintele Teofil : Dragă, eu n-am dat în viaţa mea un canon mai mare de trei ani, mă refer la oprirea de la împărtăşanie şi-am sa vă spun şi de ce. Sunt cazuri în care nici măcar nu pot fixa vreo limită. Am avut la spovedanie credincioşi cărora le-am spus că, pur şi simplu, sunt lipsiţi de religiozitate şi nici măcar  nu le-aş putea fixa vreun termen la care ar fi vrednici să se împărtăşească. Le-am arătat întotdeauna însă, drumul pe care trebuie să meargă, pentru a se face vrednici de darul lui Dumnezeu. Şi asta înseamnă luminarea minţii creştinilor.

 Cu ochii goi, ca ai statuilor, privea prin noi toţi părintele şi ne minunam cu câta limpezime răspundea la toate frământările noastre. Chiar dacă nu ne putea zări, părintele ne măngâia cu ochii minţii şi ne îndruma pe nebănuite căi ale desăvărşirii spirituale. Astăzi am vrea să-l mai avem alături, să ne putem lumina cu nelumina pe care la vremea aceea n-o înţelegeam.