In chilia de la malul marii a parintelui Arsenie Papacioc am invatat sa pretuiesc lumina ce se scurge din candela vesnic aprinsa a Cerului si cu fiecare picatura care se cerne peste noi, am incercat sa deslusesc tainele rugaciunii aducatoare de mantuire.si vesnicie. Ochii aceia senini si privirea limpede ca apa de mare tinuta in palma m-a invatat sa privesc rasaritul, fara sa ma tem de apusul de soare. Acum, cand vesnicia s-a inchis pe veci intr-o lacrima, imi plec fruntea pe lespedea rece, sarutand urma pasilor marelui duhovnic.
Cu o vara in urma, pe cand ma aflam in chilia parintelui, printre cuvintele de invatatura care curgeau lin in soaptele unei ploi mocanesti, un dangat de clopot a cazut peste cuvintele pline de duh si cu un gals pe care nu-l mai auzisem parca niciodata parintele mi-a spus pe un ton ferm: “Auzi! Cheama viii, plange mortii, imprastie viforele! ”si asta pana cand ne intalnim cu marea trecere, de la moarte,la viata. Viata nu este cea de pe pamant, nu ne jucam, viata abia dupa moarte incepe, precum o vesnicie, cum spunea si Cosbuc: „Nu de moarte ma cutremur, ci de vesnicia ei.” E o mare greseala sa te temi de moarte, chiar daca v-am mai spus , ea nu vine sa-i faci o cafea, vine sa te ia. Asta e vesnicia. Mori in cateva secunde, ca mai tarziu sa cunosti bucuria care te renaste. Acum.Totdeauna. Acum. Sa stii sa mori, ca sigur vei invia in fiecare zi. Viata inseamna moarte continua. Exista o morala, exista un dar ascuns care nu te lasa sa afunzi in noroi intelepciunea pe care ti-a dat-o Dumnezeu.”
Cand l-am intrebat daca se teme de moarte, mi-a spus ca nimeni din toti cei care raman in sufletul fratilor intru Hristos, nu trebuie sa se teama nicio clipa. Iar parintele Arsenie Papacioc toata viata a trudit sa aduca pace si bunavoire in toti cei care l-au cautat si l-au cercetat. “Daca tu ca duhovnic te temi de moarte, nu poti apara si nu poti intari prin cuvant pe cei care vin sa te cerceteze. Cu totii trebuie sa traim cu constiinta mortii; nu putem ocoli moartea si toata viata ne pregatim pentru ea, dar daca il urmam pe Hristos, dincolo de moarte vom afla fericirea vesnică.”
Sa invatam sa murim si sa inviem in fiecare clipa
In anul 2006, la numai doua saptamani dupa operatia de hernie de disc, la Spitalul de urgenta din Constanta, mi-am ingaduit sa-l tulbur cu prezenta si printre cele duhovnicesti, l-am intrebat daca la cei 92 de ani pe care ii avea la vremea aceea a simtit vreun fior: “ Nu mi-a fost frica, pentru ca doctorul Davidescu este un om deosebit si inainte de toate, un bun crestin. Dumnezeu a lucrat grozav de bine si cu mine si cu medicii; rugaciunea a tinut loc de anestezie; nu m-a durut si nu mi-a fost frica, doar doua lacrimi in coltul ochilor au aparut asa fara nicio explicatie. Cat sunt eu de Arsenie, n-am reusit sa le talmacesc, simteam doar prezenta ingerului pazitor si asta mi-era de-ajuns. Iesisem din moarte si bajbaiam in cautarea vesniciei. Cu biruinta rugaciunii si cu biruinta crucii, pentru ca pana la urma orice clipa poate fi un timp si orice suspinare o rugaciune. Ma fetito, n-am mai spus nimanui, dar am simtit atunci o mangaiere grozava, dar asta nu se poate povesti. Cum sa nu apreciez eu un doctor care sa mapatrunda fara sa ma doara.Durerea trebuie sa fii pregatit sa o birui. Daca n-ai o relatie vie cu Hristos, n-ai cum sa fii in stare sa treci peste greu. E mare pacat sa te plangi ca Dumnezeu nu te aude, daca tu nu stii cum sa-i ceri. Stangacia ta aduce durere. Dumnezeu trebuie sa faca ASA, nu asa! Trebuie sa fii in stare sa nu lepezi Crucea, sa nu lepezi suferinta. Dumnezeu asa ne vrea, hotarati. Cu totii trebuie sa invatam sa murim si sa inviem in fiecare clipa, pentru ca nu intr o zi, ci intr o singura clipa poti sa faci mult! Dumnezeu n are nevoie de cuvintele noastre, El are nevoie de jerfa noastra, de inima noastra si asta intr-o singura clipa I-o putem darui.”
Orice clipa inseamna un timp si orice suspinare poate fi o rugaciune
Intre perceptia despre moarte si vesnicie, parintele vorbea adesea despre smerenia pe care trebuie sa o avem atunci cand ne rugam, nadajduind la mantuire, asa cum s-a rugat el pentru noi si pentru pacatele noastre:”Singur Dumnezeu poate sa hotarasca daca ne mai lasa timp sau daca prelungeste timpul vietii noastre si asta pentru a fi cat mai mult impreuna cu El. Abia dupa ce reusim sa intelegem aceasta relatie, abia atunci incepem sa ne preocupam de mantuirea noastra. Acesta este scopul principal, permanent, de neschimbat, de neuitat - mantuirea. E o stare de prezenta continua, stiu ca am mai spus-o adineauri, dar va iubesc prea mult si de-aceea vreau sa va invat s-o simtiti. Ferice, ferice, de mii de ori ferice de cei care, printr-o cat de mica venire in fire, se pregatesc pentru mantuirea lor. Cand amarul va fi mai mare si mai mare, atunci va fi ferice doar de acela care-si cunoaste lucrul si-si mantuie sufletul. Puterea rugaciunii este grozava. De Maica Domnului ce sa mai vorbim, ea este stapana Cerului si a Pamantului. Eu unul, daca indraznesc sa mai cer zile de trait de la Dumnezeu este numai ca sa pot slavi pe Maica Domnului. Am tot spus-o de multe ori, Maica Domnului este foarte suparata pe toti care nu-i cer nimic. Orice clipa inseamna un timp si orice suspinare poate fi o rugaciune, iar Dumnezeu se arata nu atat celor care se ostenesc, cat celor simpli si smeriti. Oricarui ostenitor in Hristos si Maica Domnului ii putem spune: „Smereste-te, ca ai pentru ce! Rugati-va smeriti, sa-L aduceti pe Dumnezeu in inimile voastre, decat sa te inalti cu mintea si sa te ratacesti cumva pe sus, mai bine sa nu fii nimic!”
Ultima spovedanie, ultima binecuvantare
Cu doua luni in urma, fara un motiv anume, am plecat la Techirghiol.Chilia parintelui Arsenie parea pregatita de un vesnic bun ramas. Maica stareta a vorbit cu maicuta care il ingrijea pe parintele, dar mi-a marturisit ca acesta se simte rau si nici macar nu se mai ridica din pat. Am inteles atunci ca starea sanatatii parintelui Arsenie se inrautatise si ca oricat de mult ar fi vrut maica stareta sa ma ajute, clipa intalnirii mele cu marele duhovnic ramanea de-acum un vis pierdut. M-a durut, dar am inteles si am coborat la Vecernie mai trista decat oricand. Am adormit cu ochii in lacrimi, tarziu in noapte, in imediata apropiere a chiliei parintelui. M-am trezit dimineata devreme, sub perdeaua de raze, pe care soarele le trimitea dinspre mare, intr-o lumina nefiresc de calda. Dupa ce am baut cu sete o cana cu apa de la Fantana Sfantului Pantelimon, m-am asezat pe o banca de langa chilia inconjurata de pelerini veniti din toate colturile tarii. Niciodata nu mi-am ingaduit sa intru la marele duhovnic nechemata. Abia daca citisem jumatate din “Paraclisul Maicii Domnului”, cand a iesit maicuta si mi-a spus ca ma asteapta parintele. Clipa aceea nu se poate uita: 28 mai 2011, ora 9,00. Ultima mea “ spovedanie”, o blanda dimineata de sambata, care avea sa fie si ultima in intalnirea mea cu marele duhovnic.
Am ingenuncheat langa patul invaluit intr-o nedefinita durere, i-am sarutat mana si am ramas cu obrazul lipit de mana aceea care de-atatea ori mi-a alinat durerile, sub blanda binecuvantare. Privirea aceea, mai albastra decat seninul cerului care se oglindeste in mare, desi obosita de durere, m-a mangaiat si m-a intarit sufleteste. N-am indraznit sa scot niciun cuvant, dar parintele mi-a luminat toate gandurile si-n cateva fraze, de o coerenta pe care n-am sa o uit niciodata, a facut o desavarsita ordine in toata viata si trairile mele. Slava lui Dumnezeu pentru clipele-acelea si pentru binecuvantarea de fi avut nebanuite trairi, in preajma marelui duhovnic!
Mariana Borloveanu
No comments:
Post a Comment