Dumnezeu a rânduit ca blâda lumină a înserării, cu miros de smirnă şi brad, să mă ducă în chilia singurului mare duhovnic care ne-a mai rămas, Părintele Iustin Pârvu, de la Mănăstirea Petru Vodă. Cu chipul lui de sfânt, care emană o siderală seninătate, m-a ascultat şi m-a mângâiat deopotrivă. Apoi mi-a vorbit despre copiii cărora le dăruieşte atât suport spiritual, cât şi material, în cadrul aşezămâtului de la Petru Vodă. Cât despre mântuire, părintele are propriile-i criterii de valori, pe care ni le împărtăşeşte cu dragoste.
În faţa măreţiei Harului Divin, de cele mai multe ori, cuvintele sunt de prisos. Şi totuşi, v-am ruga să ne spuneţi cum vedeţi omenirea, cum vedeţi unitatea familiei în marea ei trecere peste vremurile tulburi care ne bântuie?
Dacă nu avem rădăcinile bine înfipte pe altarul credinţei, cu siguranţă putem rătăci drumul, dar puterea rugăciunii şi speranţa în mângâierea Duhului Sfânt, toate acestea ne fac să desluşim aşa cum se cuvine lumina Sfintei Treimi. Vremurile pe care le trăim sunt foarte tulburi, cum bine ziceaţi, dar avem datoria de a arăta tuturor calea spre mântuire, chiar dacă aceasta nu este la îndemâna oricui. Eu am tot spus că trăim într-un veac al minciunii şi-al înşelării, iar timpul a confirmat că nimic nu mai este autentic. Trăim o totală depersonalizare a fiinţei umane. Aici la noi, vin oameni de pretutindeni şi pot să spun că sunt foarte diferiţi unii de alţii. Şi cu ispitele astea care ne bântuie, mă mir de multe ori cum de mai au putere bieţii oameni. Dar ei cred şi credinţa îi mângâie şi îi apără. Oricum, departe de orice discernământ, să ştiţi că dacă nu suntem într-un rost duhovnicesc, suntem pierduţi şi nu ne aflăm pe o axă bună. Mulţi mă întreabă dacă nu obosesc? Nu, nu obosesc, pentru că îmi este tare dragă acestă permanentă şi dulce aşteptare pe tărâmul duhovniciei. E-adevărat că nu toţi vor să urce treptele mântuirii, mulţi dintre cei pe care îi vedeţi, vin doar pentru o binecuvântare, dar numai Dumnezeu ştie ce suişuri şi coborâşuri are calea spre iertare şi mântuire a fiecăruia.
Cât de mult conteză în urcuşul spiritual apropierea dintre clerici şi mireni şi cum putem ajunge la desăvârşita vindecare a sufletului?
Trebuie să fim la orice vreme pregătiţi pentru ziua în care vom da socoteală în faţa Mântuitorului pentru toate nelegiuirile noastre. Dar pentru asta trebuie să căutăm şi să găsim cât mai degrabă urcuşul. Aşa cum învăţătoarea îi ia pe cei micuţi de mânuţă şi îi învaţă alfabetul, la fel şi preoţii Bisericii ar trebui să-şi coboare harul peste toţi cei care au rătăcit calea. De-acum, credincioşii vin cu miile pe la mănăstiri, pe la biserici, unii vor să se lase de băut, alţii de fumat, alţii de fel şi fel de patimi, dar vedeţi dumneavoastră, dacă preotul nu le iese în întâmpinare să îi înveţe cum să se apropie de biserică, înainte de a face primul pas, aceştia vor rătăci calea din nou. Ei săracii ne caută, dar noooi...nimica! Aţi văzut astăzi la Vecernie, eram doi preoţi şi puhoi de credincioşi. Apăi...ei mai rămân şi peste noapte şi a doua zi, dacă e nevoie, de râvnă nu ducem lipsă...şi nu pleacă până ce nu primesc doctoria duhovnicescă pentru care au bătut atâta drum. Urcuşul însă este greu, iar sănătatea fie ea sufletească, fie trupească, o găseşti doar în potirul preotului. Dar pentru asta e nevoie chemare, de râvnă duhovnicească, de dragoste. Altfel rămânem fie în rătăcire, fie în amorţire, fie în moarte ori pieire. Bieţii oameni trăiesc un creştinism mai căldicel şi-atunci acestea toate rămân oleacă mai departe. Asta e...
Parafrazându-l pe Marin Preda, cu care „timpul n-a mai avut răbdare”, încep să mă tem că moartea ne va gasi la fel de nepregătiţi ca întotdeauna. Părinte, mai avem noi vreme să căutăm şi în acelaşi timp să şi găsim calea spre mântuire?
Apăi, cine va nădăjdui cu toată fiinţa sa la mântuire şi se va înarma cu post, cu rugăciune, cu nevoinţă, cu retragere în sine, acela cu siguranţă va găsi calea. Din păcate însă, din ce în ce mai multă lume e stăpânită parcă de un duh al îndărădniciei şi chiar dacă multe grozăvii le vedem cu ochii noştrii şi le auzim cu urechile noastre, cu niciun chip nu trebuie să credem în drăcoveniile-astea. Aşa se face că ne găsim în faţa primejdiei şi a morţii cu totul nepregătiţi. Şi asta pentru că ne-am obişnuit să trăim în mijlocul unei lumi împietrite de toată tehnica asta avansată, cu televizoare, cu calculatoare, cu interneturi şi alte nelegiuiri care ne dărâmă sufleteşte. Să te ferească Dumnezeu să intri pe internet, dacă nu iei doar ce e bun, ce e ştiinţă, ce e informaţie. În rest, e deşertăciune. Toate acestea sunt pentru pregătirea iadului, pentru pregătirea satanei. E ceva de neânchipuit, să vezi tu cum copiii se uită la fel de fel de lucruri prăpăstioase, cum se-mperechează bărbaţi cu bărbaţi, mame cu fii, taţi cu fiice, fraţi între fraţi, mai rău ca animalele. E ceva înspăimântător! Toate aceste deşertăciuni au fost date spre trezirea omenirii. Ar trebui să plângem cu lacrimi fierbinţi, să ne căim pentru toate fărădelegile şi patimile care ne-au adus la marginea prăpastiei şi să ne-ntoarcem la calea cea dreaptă, fugind cât ne ţin picioarele pentru a ne îndepărta de toată drama asta pe care o trăim.
Cu mare drag admir tinerii care sunt din ce în ce mai prezenţi în bisericile noastre ortodoxe şi totuşi, parcă s-a destrămat liantul acela care ar trebui să-i lege de tradiţie...
Cu tristeţe şi mare durere trebuie să vă spun că şi copiii, ca şi bătrânii, au pângărit tradiţia. Simt un fior pe şira spinării, când văd cum tot ceea ce este frumos şi bineplăcut lui Dumnezeu este îndepărtat, este strivit şi mai apoi uitat cu desăvârşire. Iar noi, parcă am fi cu toţii satanizaţi şi îndemnaţi să acceptăm toată scursura asta a societăţii, eeehe....dacă aţi şti cât de primejdioasă este acestă stare pentru mântuirea noastră...Dumneavoastră mă întrebaţi de fărădelegile copiilor sau ale tinerilor, dar pe bătrâni unde-i aşezaţi? Sau credeţi că toate persoanele în vârstă au o viaţă asemănătoare cu cea a bătrânilor din Centrul de la Petru Vodă? Ce să mai vorbim, mi-a povestit un credincios de la Dorna, leat cu mine, cum aproape toţi vecinii lui, oameni bătrâni, stau zi şi noapte cu gura căscată la televizor şi tot acolo mănâncă, acolo cad ispitei ochilor, acolo beau şi adorm cu sticla sub cap. De rugăciuneee, nici pomeneală. Ce mai vorbă, în felul ăsta nu ne putem pregăti pentru sfărşit, dacă aşa înţelege creştinul nostru să primească fiorul haric pe care ni-l trimite Dumnezeu, apăi, ce să mai vorbim de mântuire...Dacă nu vom reânvia tradiţia, vom avea generaţii din ce în ce mai străine de ţărişoara asta a noastră. Şi ştiţi cum vor fi generaţiile-astea doamnă? Vor fi dresate să nu pună nicio întrebare şi să accepte tot ceea ce li se spune!
Pentru că venim cu mare bucurie la Aşezământul de copii şi bătrâni de la Petru Vodă, aş vrea să ne spuneţi care mai este starea acelora pe care îi îngrijiţi?
Întradevăr este prilej bucurie ori de câte ori veniţi pe la copiii noştri... Mare bucurie ne faceţi, când ajungeţi aici din toate colţurile ţării, cu gândul bun de mângâiere, nici nu ştiţi câtă lumină aduceţi în sfânt lăcaşul acesta. Şi ştiţi ce e înălţător? Veniţi la copii şi la bătrâni, la suflete nevoiaşe, care au atâta nevoie de dragoste. Aici avem de toate, pentru că lumea aduce mult mai mult decât ar fi necesar pentru toţi cei care vieţuiesc din grija sfintei mănăstiri. Ştiţi ce nu înţeleg cei din afară? Că aici, ca pretutindeni în ortodoxie, este nevoie de multă dragoste. Dumneavoastră aţi venit discret, aţi ajutat, aţi pus degetul pe rană, aţi alinat...şi fetiţa aceea Ioana, v-a simţit. A vrut chiar să vă însoţească acasă. E o regulă nescrisă, pe care doar oamenii apropiaţi de mila cerească o simt. Faptul că trebuie să ne oprim lângă nevoile semenilor noştri, nu este întâmplător. Timpul ne arată binele şi răul din lume, dându-ne posibilitatea să ne oprim acolo unde este nevoie de noi. Aţi văzut cum ştiu ei să se bucure şi cât de simţitori sunt în faţa oamenilor deschişi la suflet şi iubitori ai semenilor? Şi asta pentru că temelia societăţii a fost dintotdeauna familia. Toţi copiii din lume ar trebui să crească şi să prindă aripi în familia aceea tradiţională, pe care cu toţii o ştim. Aşezământul nostru de copii este doar o întregire a familiei creştine. Copiii noştri au mame, au taţi, au bunici, dar sărăcia i-a adus aici, să înveţe viaţa, ca şi cum ar învăţa o permanentă rugăciune.
Părinte, mai înainte spuneaţi că la sfânta mănăstire mirenii vin în număr mult mai mare decât preoţii sau monahii. Să înţeleg că cei care gândesc la mântuire sunt totuşi mai mulţi decât pierduţii despre care vorbeaţi mai sus şi dacă da, care ar fi treptele rugăciunii în urcuşul spiritual al fiecărei zile?
Apropierea de cele sfinte se poate face doar după o temeinică pregătire a sufletului. Nu trebuie să laşi să treacă o zi fără să te-ntrebi: „Măi, ce am eu de făcut astăzi?”. Şi uite-aşa începe ziua: mai întâi trebuie făcute rugăciunile de dimineaţă, continuate întotdeauna cu un Paraclis al Maicii Domnului, în care găsim atâtea tablouri frumoase, de sănătate, de trezire a omului înspre pocăinţă şi de multă mângâiere. Paraclisul este cea mai frumoasă rugăciune în cinstea Maicii Domnului. După putere, eu îi sfătuiesc pe toţi să mai citească şi două-trei catisme, urmate de câteva metanii. Seara, orice bun creştin îşi face canonul, după care mai citeşte un acatist, mai face câteva metanii, dar cel mai minunat lucru este ca toată familia să se regăsească în rugăciune.Vedeţi dumneavoastră, dacă copiii îşi vor vedea părinţii făcându-şi cu evlavie rugăciunile, apoi vor face şi ei o închinăciune, o mătănuţă şi uite-aşa învaţă urcuşul rugăciunii. Să ştiţi că cel mai bun pedagog nu este urechea, este ochiul. Copilul ce vede, aceea face şi el! Să ne ajute Bunul Dumnezeu şi să ne apere de toate primejdiile astea grele, pentru ca toate tehnicile astea să nu ne ducă în fundul mâlului, pentru că prea miroase a nenorocire şi pustietate, prea ne afundăm într-o nesfârşită sărăcie spirituală. Eu rămân la părerea că cineva are tot interesul să ne ducă la acea stare de fierbere, spre definitiva noastră pierzanie sufletească. Eu mă tot rog la Dumnezeu să ne dea nouă tuturor mintea cea de pe urmă şi să ne găsim sănătatea sufletească la puţinii duhovnici adevăraţi, pe care îi mai îngăduie Dumnezeu.
Părinte, ce-i sfătuiţi pe aceia care mai cred că este cu putinţă să ne poziţionăm undeva între bine şi rău, între lumină şi întuneric, sau altfel spus, putem fi cu adevărat creştini atâta timp cât ne înfruptăm din toate plăcerile vieţii, departe de răbdare şi rugăciune?
Cu Dumnezeu nu negociem! Cine nu-şi pleacă genunchii la rugăciune, nu va reuşi nimic. Dacă ne vom ruga însă cu râvnă, dacă ne vom osteni în rugăciune, Dumnezeu va face ca totul să fie posibil. Asta trebuie să facem cu toţii: să ne rugăm la Bunul Dumnezeu să ne ajute să putem răbda toate necazurile şi nenorocirile care vin peste noi. Singura noastră cale, pentru a ţine departe ispitele este să învăţăm răbdarea şi permanenta rugăciune. Cu toţii Îl vom găsi pe Dumnezeu şi îi vom găsi şi pe cei care au trăit în Duh şi Adevăr întru eternitate. Cuvântul care trebuie să se audă înlăuntrul Bisericii este: înapoi la învăţătura nevoitorilor purtători de Hristos, înapoi la Sfinţii Părinţi ai Bisericii....Apăi, Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să vă lumineze calea! Amin.
No comments:
Post a Comment