O noapte de rugăciune în pustie

În lumea sihaştrilor , dincolo de tărâmul  tăcerii

Autor: Mariana Borloveanu

De multă vreme încerc să mă nevoiesc printre pustnici, în ideea de a încerca să trăiesc o clipă de înălţătoare rugăciune, în munţi, printre sihaştri. E greu ca o păcătoasă ca mine să năzuiască la astfel de trăiri, dar şi mai greu este să cauţi locuri ale neâncetatei rugăciuni şi să simţi că ele sunt din ce în ce mai departe. Am tot umblat prin sihăstrii, dar n-am îndrăznit să spun nimănui, nici măcar duhovnicului meu, că ceea îmi doream cel mai mult era să pot trăi măcar o clipă de rugăciune, în preajma unui pustnic. Am primit acestă binecuvântare, atunci când nu mai speram. A trebuit să priveghez o noapte în pustie pentru a înţelege că lucrul cel mai de preţ pentru un pustnic este tăcerea.

Dorinţa de a întâlni un pustnic

 Zi ploioasă şi rece, cu o cromatică ce curge parcă din ceruri şi un peisaj dumnezeiesc. Iar eu trăiesc lumina unei împliniri, desprinse parcă dintr-o filă de carte. Câteva săptămâni am avut bucuria să stau într-o chilie a unei maici care din binecuvântate pricini a trebuit să plece pentru un timp în Ţara Sfântă. Toată această perioadă era la vremea aceea ceva unic, nebănuit de frumos. Chilia aceea mică, în care candela nu se stingea niciodată, mi-a dat atâta pace sufletească şi atâta linişte, încât simţeam nevoia să mă rog încontinuu. Până şi cele câteva nopţi în care am dormit pe jos, cedând pătuţul meu călugăresc unei surori foarte evoluată în rugăciune, au fost prilej de mare bucurie, sora aceea fiind o fostă mare actriţă a tearului românesc. În sihăstria aceasta din creierul munţilor, fiecare clipă înseamnă rugăciune. Slujbele şi deopotrivă ascultările, încep şi se termină cu rugăciuni, pe care fiecare le trăieşte într-un mod tainic. În fiecare zi am bătut cărările ce duc spre pustnicele din munţi, dar toate drumurile se frângeau parcă în faţa dorinţei mele nebune de a zări măcar un colţ de bordei, despre care tot auzisem vorbindu-se. Într-o seară, pe când tocmai mă pregăteam să merg la biserică, o măicuţă firavă, cu privirea în pământ a trecut pe lângă mine, aşa, ca o adiere. Era o pustnică, ce coborâse la Priveghere. Am mers imediat lângă ea, am salutat-o şi am încercat să schimb câteva cuvinte. Mi-a răspuns şoptit la salut, timp în care i-am surprins mâna ce luneca pe metanier, semn că îşi continua rugăciunea. Mi-am dat seama de gafa pe care o comisesem şi cum nimic nu se mai putea întoarce, am intrat gânditoare la Priveghere. Peste mult timp, aveam să aflu că Parascheva era una dintre cele mai tăcute pustnice ale acelor locuri.

 Binecuvântarea unei nopţi de Priveghere

Era într-o zi de vineri, pe la prânz, când s-a întors măicuţa care mă găzduise. Mi-am făcut bagajul, dar am lăsat rucsacul în chilie, urmând ca mai pe seară să pornesc către casă. Între timp, a venit duhovnicul meu şi m-am dus să mă spovedesc înainte de drum. Dar pentru că mai erau câteva măicuţe care îl aşteptau pe părintele, m-am întors în chilie să-mi iau ceva de citit, luând o carte la întâmplare: “O noapte în pustia Sfântului Munte” de Hieroteos Vlachos. Încă de la primele pagini m-a cutremurat: “ Este un semn al dragostei Sfinţilor Părinţi pentru noi, dezvăluindu-ne culmile vieţii duhovniceşti şi încurajându-ne să nu fim şovăielnici în eforturile noastre de a le ajunge, arătându-ne în acelaşi timp primii paşi pe care noi, cei neâncercaţi trebuie să-i facem. Astfel această lucrare nu prezintă doar starea cea desăvârşită a rugăciunii, ci ne introduce şi în stadiile sale cele mai de jos pentru ca şi fraţii noştri din lume să o poată practica, spre întărirea sufletească şi spre sfinţirea lor.” Pierdusem notiunea timpului. Am tresărit ca dintr-un vis frumos, atunci când o măicuţă mi-a spus că pot să intru. După Sfânta Taină  a Spovedaniei, aveam să primesc vestea cea mare, am primit binecuvântarea de a pleca în pustie pentru o noapte de priveghere. Aici, simt că mi se termină cuvintele…nu pot să vă descriu starea aceea…la un moment dat, nu ştiam dacă sunt în cartea mea…sau, tocmai am primit darul mult visat: o noapte în pustie!

 Eu, cu păcatele mele, singură în pustie

 Am dat slavă lui Dumnezeu şi pe la ora trei după amiază am pornit la drum, însoţită de o măicuţă. Drum greu, printre stânci, urcuşuri greu accesibile, dar toată această sălbăticie a pustiului este de o frumuseţe aparte. Cât am urcat muntele, s-a lăsat întunericul. Am ajuns. Trag aer rece în piept şi-mi vine să strig: Opreşte-te clipă! Acum! Totdeauna! Acum! Ne-am oprit lângă o troiţă, la locul de rugăciune. Au trecut şapte ore de când am plecat din sihăstrie. Maica simte că dau semne de foame (deşi n-aş fi recunoscut pentru nimic în lume) şi scoate câteva fructe, seminţe şi apă. Mi s-a părut cea mai săţioasă mâncare din viaţa mea. Cină pustnicească şi rugăciunile obişnuite la vremea mesei. Gata, de-acum ne vedem de rugăciune. Maica şi-a luat metanierul şi-n timp ce se îndepărta, mi-a spus că în pustie fiecare se roagă în locul în care se simte cel mai aproape de Dumnezeu. Doar Privegherea se face împreună. Se apropia miezul nopţii. Eu, cu păcatele mele, singură în pustie. Mi-am amintit că primul lucru pe care trebuie să-l faci într-o astfel de situaţie, este acela de a-ţi învinge frica. Nu pot să vă descriu stările pe care le-am trăit, nici cele de totală eliberare şi pace a sufletului, nici pe acelea în care orice foşnet îmi dădea fiori. Salvarea a venit de la un sihastru drag sufletului meu, care exact la miezul nopţii a apărut ca din senin. Nu comentez în niciun fel acest moment, pentru care toate cuvintele din lume ar fi de prisos. A venit şi maica şi am privegheat împreună până la răsăritul soarelui. Cum este Privegherea în pustie? Încă nu am puterea să vorbesc despre asta.

 “Lumea sihaştrilor trebuie să rămână cu tainele ei”

A trebuit să priveghez o noapte în pustie pentru a înţelege că lucrul cel mai de preţ pentru un pustnic este tăcerea. Din noaptea aceea viaţa mea s-a schimbat. Au mai urmat şi alte trăiri, intense, profunde, iar rugăciunea din pustie s-a conturat pentru totdeauna într-o imensă taină a tăcerii. Am înţeles acolo, în locul primenirii mele spirituale, care este dimensiunea vieţii împărtăşită prin tăcere:” Căci viaţa fără de cuvânt mai mult foloseşte decât cuvântul fără viaţă. Viaţa şi tăcând foloseşte, iar cuvântul şi strigând supără. Dar dacă şi cuvântul şi viaţa se vor întâlni, fac o icoană a toată filosofia“ (Avva Isidor Pelusiotul). Aceste înălţătoare trăiri au fost definitorii în ceea ce priveşte relaţia pe care ulterior am avut-o cu pustnicii. Nu ştiu de ce Dumnezeu a îngăduit ca o păcătoasă ca mine să trăiască o astfel de-mplinire duhovnicească, dar ştiu cu certitudine că pentru nimic în lume n-aş mai îndrazni să-ncalc tărâmul acela nescris, prin care orice sihastru rămâne într-o lume a lui, el şi Dumnezeu, ancorat într-o neâncetată rugăciune. N-am să uit niciodată cuvintele pe care duhovnicul sihaştrilor mi le-a spus înainte de a ne despărţi: “ Lumea aceasta a sihaştrilor trebuie să rămână cu tainele ei, netulburată de oamenii din lume. Sihaştri sunt acolo şi acolo trebuie să rămână, pentru că altfel rostul lor se pierde, iar viaţa noastră a tuturor are nevoie de rugăciuni care să ne ridice din căderile noastre. Doar neâncetata lor rugăciune mai poate salva omenirea, pustnicia fiind arma secretă a Ortodoxiei. Dacă lumea ar merge acolo, în pustie, atunci rugăciunile lor şi-ar pierde puterea, iar noi avem mare nevoie mila lui Dumnezeu. Să încercăm să respectăm rugăciunea pustnicilor şi să nu le tulburăm liniştea.”  Conştientizând faptul că tăcerea acestor pustnici este ziditoare înainte de toate, am învăţat să mă apropii cu respect şi cu sfială de altarul sacru al permanentei rugăciuni.