În lumea
sihaştrilor , dincolo de tărâmul tăcerii
Autor: Mariana
Borloveanu
De multă vreme încerc să mă nevoiesc
printre pustnici, în ideea de a încerca să trăiesc o clipă de înălţătoare
rugăciune, în munţi, printre sihaştri. E greu ca o păcătoasă ca mine să
năzuiască la astfel de trăiri, dar şi mai greu este să cauţi locuri ale
neâncetatei rugăciuni şi să simţi că ele sunt din ce în ce mai departe. Am tot umblat prin sihăstrii, dar n-am
îndrăznit să spun nimănui, nici măcar duhovnicului meu, că ceea îmi doream cel
mai mult era să pot trăi măcar o clipă de rugăciune, în preajma unui pustnic.
Am primit acestă binecuvântare, atunci când nu mai speram. A trebuit să priveghez
o noapte în pustie pentru a înţelege că lucrul cel mai de preţ pentru un
pustnic este tăcerea.
Dorinţa de a întâlni un pustnic
Zi ploioasă şi rece, cu o cromatică ce curge
parcă din ceruri şi un peisaj dumnezeiesc. Iar eu trăiesc lumina unei împliniri,
desprinse parcă dintr-o filă de carte. Câteva săptămâni am avut bucuria să stau
într-o chilie a unei maici care din binecuvântate pricini a trebuit să plece
pentru un timp în Ţara Sfântă. Toată această perioadă era la vremea aceea ceva
unic, nebănuit de frumos. Chilia aceea mică, în care candela nu se stingea
niciodată, mi-a dat atâta pace sufletească şi atâta linişte, încât simţeam
nevoia să mă rog încontinuu. Până şi cele câteva nopţi în care am dormit pe
jos, cedând pătuţul meu călugăresc unei surori foarte evoluată în rugăciune, au
fost prilej de mare bucurie, sora aceea fiind o fostă mare actriţă a tearului
românesc. În sihăstria aceasta din creierul munţilor, fiecare clipă înseamnă
rugăciune. Slujbele şi deopotrivă ascultările, încep şi se termină cu
rugăciuni, pe care fiecare le trăieşte într-un mod tainic. În fiecare zi am
bătut cărările ce duc spre pustnicele din munţi, dar toate drumurile se
frângeau parcă în faţa dorinţei mele nebune de a zări măcar un colţ de bordei,
despre care tot auzisem vorbindu-se. Într-o seară, pe când tocmai mă pregăteam
să merg la biserică, o măicuţă firavă, cu privirea în pământ a trecut pe lângă
mine, aşa, ca o adiere. Era o pustnică, ce coborâse la Priveghere. Am mers
imediat lângă ea, am salutat-o şi am încercat să schimb câteva cuvinte. Mi-a
răspuns şoptit la salut, timp în care i-am surprins mâna ce luneca pe metanier,
semn că îşi continua rugăciunea. Mi-am dat seama de gafa pe care o comisesem şi
cum nimic nu se mai putea întoarce, am intrat gânditoare la Priveghere. Peste
mult timp, aveam să aflu că Parascheva era una dintre cele mai tăcute pustnice
ale acelor locuri.
Binecuvântarea unei nopţi de Priveghere
Era
într-o zi de vineri, pe la prânz, când s-a întors măicuţa care mă găzduise.
Mi-am făcut bagajul, dar am lăsat rucsacul în chilie, urmând ca mai pe seară să
pornesc către casă. Între timp, a venit duhovnicul meu şi m-am dus să mă
spovedesc înainte de drum. Dar pentru că mai erau câteva măicuţe care îl
aşteptau pe părintele, m-am întors în chilie să-mi iau ceva de citit, luând o
carte la întâmplare: “O noapte în pustia Sfântului Munte” de Hieroteos Vlachos. Încă de la primele pagini
m-a cutremurat: “ Este un semn al dragostei Sfinţilor Părinţi
pentru noi, dezvăluindu-ne culmile vieţii duhovniceşti şi încurajându-ne să nu
fim şovăielnici în eforturile noastre de a le ajunge, arătându-ne în acelaşi
timp primii paşi pe care noi, cei neâncercaţi trebuie să-i facem. Astfel
această lucrare nu prezintă doar starea cea desăvârşită a rugăciunii, ci ne
introduce şi în stadiile sale cele mai de jos pentru ca şi fraţii noştri din
lume să o poată practica, spre întărirea sufletească şi spre sfinţirea lor.” Pierdusem
notiunea timpului. Am tresărit ca dintr-un vis frumos, atunci când o măicuţă
mi-a spus că pot să intru. După Sfânta Taină
a Spovedaniei, aveam să primesc vestea cea mare, am primit
binecuvântarea de a pleca în pustie pentru o noapte de priveghere. Aici, simt
că mi se termină cuvintele…nu pot să vă descriu starea aceea…la un moment dat,
nu ştiam dacă sunt în cartea mea…sau, tocmai am primit darul mult visat: o
noapte în pustie!
Eu, cu
păcatele mele, singură în pustie
Am dat slavă lui Dumnezeu şi pe la ora trei
după amiază am pornit la drum, însoţită de o măicuţă. Drum greu, printre stânci,
urcuşuri greu accesibile, dar toată această sălbăticie a pustiului este de o
frumuseţe aparte. Cât am urcat muntele, s-a lăsat întunericul. Am ajuns. Trag
aer rece în piept şi-mi vine să strig: Opreşte-te clipă! Acum! Totdeauna! Acum!
Ne-am oprit lângă o troiţă, la locul de rugăciune. Au trecut şapte ore de când
am plecat din sihăstrie. Maica simte că dau semne de foame (deşi n-aş fi
recunoscut pentru nimic în lume) şi scoate câteva fructe, seminţe şi apă. Mi
s-a părut cea mai săţioasă mâncare din viaţa mea. Cină pustnicească şi
rugăciunile obişnuite la vremea mesei. Gata, de-acum ne vedem de rugăciune.
Maica şi-a luat metanierul şi-n timp ce se îndepărta, mi-a spus că în pustie
fiecare se roagă în locul în care se simte cel mai aproape de Dumnezeu. Doar
Privegherea se face împreună. Se apropia miezul nopţii. Eu, cu păcatele mele,
singură în pustie. Mi-am amintit că primul lucru pe care trebuie să-l faci
într-o astfel de situaţie, este acela de a-ţi învinge frica. Nu pot să vă
descriu stările pe care le-am trăit, nici cele de totală eliberare şi pace a
sufletului, nici pe acelea în care orice foşnet îmi dădea fiori. Salvarea a
venit de la un sihastru drag sufletului meu, care exact la miezul nopţii a
apărut ca din senin. Nu comentez în niciun fel acest moment, pentru care toate
cuvintele din lume ar fi de prisos. A venit şi maica şi am privegheat împreună
până la răsăritul soarelui. Cum este Privegherea în pustie? Încă nu am puterea
să vorbesc despre asta.
“Lumea sihaştrilor
trebuie să rămână cu tainele ei”
A
trebuit să priveghez o noapte în pustie pentru a înţelege că lucrul cel mai de
preţ pentru un pustnic este tăcerea. Din noaptea aceea viaţa mea s-a schimbat.
Au mai urmat şi alte trăiri, intense, profunde, iar rugăciunea din pustie s-a
conturat pentru totdeauna într-o imensă taină a tăcerii. Am înţeles acolo, în
locul primenirii mele spirituale, care este dimensiunea vieţii împărtăşită prin
tăcere:” Căci viaţa fără de cuvânt mai mult foloseşte decât cuvântul fără viaţă.
Viaţa şi tăcând foloseşte, iar cuvântul şi strigând supără. Dar dacă şi
cuvântul şi viaţa se vor întâlni, fac o icoană a toată filosofia“ (Avva Isidor
Pelusiotul). Aceste înălţătoare trăiri au fost definitorii în ceea ce priveşte
relaţia pe care ulterior am avut-o cu pustnicii. Nu ştiu de ce Dumnezeu a
îngăduit ca o păcătoasă ca mine să trăiască o astfel de-mplinire duhovnicească,
dar ştiu cu certitudine că pentru nimic în lume n-aş mai îndrazni să-ncalc
tărâmul acela nescris, prin care orice sihastru rămâne într-o lume a lui, el şi
Dumnezeu, ancorat într-o neâncetată rugăciune. N-am să uit niciodată cuvintele
pe care duhovnicul sihaştrilor mi le-a spus înainte de a ne despărţi: “ Lumea
aceasta a sihaştrilor trebuie să rămână cu tainele ei, netulburată de oamenii
din lume. Sihaştri sunt acolo şi acolo trebuie să rămână, pentru că altfel
rostul lor se pierde, iar viaţa noastră a tuturor are nevoie de rugăciuni care
să ne ridice din căderile noastre. Doar neâncetata lor rugăciune mai poate
salva omenirea, pustnicia fiind arma secretă a Ortodoxiei. Dacă lumea ar merge
acolo, în pustie, atunci rugăciunile lor şi-ar pierde puterea, iar noi avem
mare nevoie mila lui Dumnezeu. Să încercăm să respectăm rugăciunea pustnicilor
şi să nu le tulburăm liniştea.” Conştientizând
faptul că tăcerea acestor pustnici este ziditoare înainte de toate, am învăţat
să mă apropii cu respect şi cu sfială de altarul sacru al permanentei
rugăciuni.
No comments:
Post a Comment