„Este important să ceri ajutorul lui Dumnezeu“
În faţa icoanelor din casa actriţei Maria Ploae şi a
regizorului Nicolae Mărgineanu este minunat să vorbeşti despre Dumnezeu.
Întâlnirea noastră a fost un regal de amintiri. Actriţa ne-a povestit despre
vremea copilăriei, despre trăirile avute la turnarea filmului „Binecuvântată
fii, închisoare“, dar şi despre importanţa de a fi credincios practicant.
Dacă ar fi să punem un început
al urcuşului spiritual în balanţa dintre trecut şi viitor, cum l-aţi defini
acum, într-un prezent pe care îl trăiţi atât de pregnant?
Întreaga viaţă ne împărţim
clipele între trecut şi prezent. Viitorul, doar Bunul Dumnezeu îl ştie cu
desăvârşire. Şi pentru că trăirile celor dintâi ani ai vieţii ne conturează
personalitatea, eu îmi încep toate interviurile cu imaginea căsuţei atât de
dragi sufletului meu, cu noi, toţi cei cinci fraţi, mângâiaţi de căldura
părintească, de educaţia aceea pe cât de simplă, pe atât de clăditoare de
frumoase destine. Eu am fost dintotdeauna mai visătoare, de mic copil am simţit
că vreau altceva, că vreau să urc spre o stea numai de mine ştiută… Poate că
tocmai de aceea, când am deschis cu adevărat ochii, eram pe scenă. Încă de la
grădiniţă îmi doream să recit, să cânt, să dansez, să fiu pe scenă! Atât,
pentru că visul se frângea în clipa imediat următoare. Auzeam obsedant: Maria,
vezi de copii, Maria, fă asta şi asta, Maria, ce mai avem de făcut? De multe
ori ridicam ochii spre cer şi aşteptam un răspuns de la Bunul Dumnezeu. Aşa era
la casa părintească, era frumos, dar totul se învârtea într-o infinită lume de
semne de-ntrebare, iar eu purtam adesea responsabilităţi pe care nu întotdeauna
reuşeam să le duc.
În acest freamăt al vieţii de la ţară, cu preocupările inerente
oricui trăieşte acolo, aţi gândit vreodată că lumea poate fi şi altfel, că
şoseaua pietruită ar putea fi înlocuită cu o alee străjuită de flori?
Oarecum, pentru că într-o
bună zi, un unchi care trăia în Bucureşti, privindu-mă şi-nţelegând că dincolo
de prospeţimea copilăriei, purtam în privire o altă lume, o lume numai şi numai
a mea, m-a luat de mână şi m-a făcut să înţeleg că eu, prin trăirile mele, pot
să dăruiesc şi altora aerul limpede al pădurilor şi al păşunilor cu miros de
fân proaspăt cosit. Aşa m-a convins „papa“, unchiul meu de la Bucureşti, să las
balsamul copilăriei acolo unde l-am cunoscut şi să deschid larg ochii spre o
lume necunoscută mie până atunci, dar care avea să-mi poarte paşii pe un drum
nou, al unui destin care avea să îmi aducă împlinirea. La Bucureşti am început
să simt mirajul dăruirii de sine, pe un tărâm al artei, despre care nu ştiam
mai nimic, dar care s-a dovedit a fi definitoriu în formarea personalităţii
mele artistice.
Chiar dacă veşnicia s-a născut la sat, chiar dacă vibraţia unui
altfel de frumos a prins contur într-o lume a elitelor, cum aţi perceput
schimbarea şi, până la urmă, cine v-a întins mâna aceea care v-a ajutat să
ajungeţi pe altarul artei?
Dumnezeu, numai El! De la
banalul păscut al oilor, în care fiecare fir de fragedă iarbă îşi are propria-i
vibraţie, în faţa drumului presărat cu stropi de rouă, de la foşnetul frunzelor
până la mirosul de brad care-ţi împrospătează întreaga fiinţă, totul este
lumină. Un singur lucru nu trebuie uitat, Dumnezeu îi mângâie pe toţi cei care
se lasă în voia Lui. Dacă ar fi să judec cu sufletul, atunci aş spune că mama,
draga de ea, mi-a arătat calea spre lumea imaculată a rugăciunii, şi asta
pentru că eu aşa m-am trezit la viaţă, în rugăciune. După ce ne îmbăia pe toţi,
ne rugam şi primeam dulcea binecuvântare a somnului dinaintea Utreniei şi a
Sfintei Liturghii. Dimineaţa, îmbrăcaţi în hainele de duminică, nu lipseam
niciodată de la biserică, iar mama de undeva dintr-o strană ne mângâia cu
privirea în semn de mulţumire. De-acolo, din colţul acela de lume, din satul
Dealu Perjului din comuna Onceşti, de-acolo am simţit pentru întâia oară mâna
pe care Dumnezeu mi-a întins-o cu mărinimie.
De la rugăciunile din casa natală până la trăirea spirituală
matură şi conştientă, aţi ajuns pe un drum cunoscut, bătătorit, sau pur şi
simplu v-aţi lăsat în voia lui Dumnezeu?
Am mai spus-o şi cu alte
ocazii pentru mine, ca simplu muritor, practica credinţei este foarte
importantă, este important să te rogi, să te gândeşti neîncetat la Dumnezeu,
să-I ceri mereu ajutorul, este important să posteşti, să te spovedeşti, să te
împărtăşeşti. Nu sunt adepta exagerărilor, de aceea îmi doresc să nu devin
niciodată habotnică, ci să fac totul în limita unei trăiri spirituale
conştiente, cu dăruire şi acea pace a sufletului de care avem nevoie atunci
când intrăm în comuniune cu Dumnezeu. Port în suflet şi astăzi rugăciunile
învăţate de la mama, pentru că niciodată ceea ce înveţi în cei şapte ani
de-acasă nu se uită, dar trebuie să recunosc faptul că în Bucureştiul
adolescenţei mele, legătura cu Biserica se făcea cumva pe ascuns, iar eu m-am
rupt puţin de lumea rugăciunii. Mergeam destul de rar la biserică, dar undeva
în sufletul meu credinţa a rămas totuşi vie. Ceea ce sistemul încerca să
spulbere din sufletele noastre se regăsea totuşi seara, atunci când în faţa
icoanelor, aşteptam într-un mod anume întâlnirea cu Dumnezeu.
Despre legătura pur personală cu Dumnezeu nu-mi îngădui să vă
întreb, pentru că asta ţine de trăirile noastre cele mai intime, dar
mărturisesc sincer că expresia „Binecuvântată fii, închisoare“ m-a cutremurat
de când am auzit-o pentru întâia oară. Tocmai aici voiam să ajung, cum s-a
conturat actul artistic, de la această expresie la trăirea desăvârşită a femeii
de după gratii?
Am păşit cu multă trudă pe
un tărâm necunoscut mie, iar ceea ce m-a readus la sentimentele curate din
sfera copilăriei mele de la ţară a fost apropierea de Dumnezeu, pe care am
simţit-o acut în momentul în care am avut norocul să fac acel film profund
spiritual: „Binecuvântată fii, închisoare“, în regia lui Nicolae Mărgineanu.
Filmul a apărut printr-o mare binecuvântare a lui Dumnezeu, pentru că El a
făcut să ne întâlnim cu Sergiu Grossu, care locuia mai mult în Franţa. Ne-am
întâlnit la un simpozion, ne-a arătat volumul, după care s-a conturat
scenariul. Am jucat rolul Nicoletei (scriitoare şi jurnalistă româncă,
anticomunistă şi creştină). Teribilă trăire! Eroina, nepoată a lui Iuliu Maniu,
Îl cunoaşte pe Dumnezeu în chip tainic şi extrem de profund, simţindu-I
permanent prezenţa în sufletul împovărat. Ajunge până acolo încât să nu-şi mai
dorească eliberarea: „Niciodată n-am fost atât de fericită ca la închisoare,
pentru că niciodată n-am fost atât de aproape de Dumnezeu!“ M-a marcat profund
această poveste cinematografică de o factură spirituală aparte, iar odată cu
acest rol m-am regăsit pe mine, cu educaţia religioasă primită acasă, rămasă în
sufletul meu, şi încet-încet am revenit în lumea atât de dragă mie, a
rugăciunii şi a apropierii de Dumnezeu. Este important să te rogi, este
important să fii în permanentă comuniune cu Dumnezeu, este important să înveţi
să-I ceri ajutorul şi niciodată să nu uiţi să-I mulţumeşti pentru tot ce
primeşti de la El, bun sau rău. Noi, actorii, ne bazăm mai mult pe propriile
sentimente, or eu nu trăisem astfel de experienţe. Am început să mă rog,
încercând să fiu cât mai aproape de Dumnezeu şi să-I cer ajutorul. M-au ajutat
foarte mult cărţile de memorii apărute în ultima vreme, un lucru esenţial
pentru mine, pentru a intra în profunzimea personajului Nicoleta.
Mi-aţi vorbit despre sentimentul permanentei rugăciuni a
copilăriei, despre trăirea unui rol care v-a marcat şi v-a readus în oaza aceea
de spiritualitate pe care cu toţii o căutăm. Totul începe şi se termină cu
Dumnezeu. Şi totuşi, care a fost momentul în care gândul la mântuire a prins
contur?
Acasă, în familie. Bunul
Dumnezeu a rânduit ca întotdeauna să am lângă mine oameni minunaţi şi curaţi la
suflet. La biserică merg întotdeauna cu soţul meu, regizorul Nicolae
Mărgineanu, care este chiar mai trăitor decât mine, şi asta ne dă siguranţă,
pacea sufletului, împlinire. Cei trei copii ai noştri au ales tot tărâmul
artei: Ana - regizor de teatru şi film, Oana Maria - actriţă, iar Petru -
compozitor de muzică de teatru. Şi ei au crescut cu rugăciunile şi căldura unei
familii în care Dumnezeu a fost mereu prezent. Până la urmă, căldura şi pacea
din familie îţi dau siguranţă în viaţă.
Dacă tot vorbim despre familie,
eu ştiu că undeva în munţi un monah se roagă pentru toţi ai casei şi vă
pomeneşte în toate rugăciunile din zi şi din noapte. Cum îi simţiţi prezenţa şi
ce vă leagă de pustnicul atât de drag nouă, tuturor?
Aşa este, familia noastră
este mai bogată şi se întregeşte cu un fost coleg de breaslă, Dragoş Pâslaru,
care s-a retras la Mănăstirea Pătrunsa, azi fiind părintele Valerian. El ne-a
învăţat rânduiala spovedaniei, a împărtăşirii cu Sfintele Taine, a ascultării
faţă de părintele spiritual. Am avut acelaşi duhovnic, pe părintele Paul
Mărăcine, la care colegul nostru de atunci ne-a dus, ceea ce ne-a apropiat
enorm. Astăzi se roagă pentru noi, trăirea lui fiind mult mai profundă, iar
vieţuirea lui în pustie este asemenea Părinţilor din Pateric. Mare noroc am
avut cu el. Se spune că are cel mai lung pomelnic… şi, deşi trăieşte departe de
lume, dacă un coleg actor are o problemă, primul lucru pe care îl face este
acela de a-l căuta imediat pe părintele Valerian. Dragul de el, niciodată nu
ne-a lăsat… Noi îi simţim rugăciunile, îi simţim prezenţa, dar îl căutăm destul
de rar, şi asta pentru a nu-l tulbura din ascultările sale. Numai aşa se poate
ruga în linişte, rămânând numai cu Dumnezeu, acolo, departe de grijile lumeşti.
Numai aşa rugăciunea devine foarte puternică, iar noi, mai împliniţi decât
oricând, pentru pacea care se cerne din rugăciunile sale.
No comments:
Post a Comment