Întâlnirea cu duhovnicul:

Părintele Varsanufie

despre urcușul duhovnicesc

Autor : Mariana Borloveanu

Întâlnirea duhovnicului potrivit, este pentru majoritatea dintre noi prilej de căutări și neliniști. Se-ntâmplă însă, ca dimensiunea reală a vieții duhovnicești, să o descoperi mult mai târziu. Abia atunci realizăm că toate căutările noastre, de cele mai multe ori, sunt zadarnice. Când vine vremea și te îngenunchează păcatele, când simți că te pierzi sub povara acestora, abia atunci trăiești un moment incredibil, la care n-ai gândit niciodată: Dumnezeu îți scoate în cale duhovnicul! Nu vorbesc din cărți, nu vorbesc din auzite, ci dintr-o experiență pe care am trăit-o la un moment dat. Nu mi-am găsit duhovnicul atunci când l-am căutat, nu l-am găsit nici când am plâns, nici când am strigat, ci numai atunci când Dumnezeu a știut că am ajuns la capătul puterilor. N-a îngăduit să mă prăbușesc, ba chiar mai mult, m-a pus în fața faptului împlinit. A venit ziua în care mi-am dorit să fac un interviu cu duhovnicul pustnicilor și m-am întâlnit cu părintele Varsanufie. După primele cuvinte, am știut că mi-am găsit duhovnicul. Și nu l-am găsit când l-am căutat, ci atunci când aveam mai mare nevoie de el, atunci Dumnezeu mi l-a trimis. Din ziua aceea, viața mea s-a schimbat!

Dacă cineva suferă, duhovnicul suferă împreună cu el

Multă lume mă-ntreabă de ce am ales să mă spovedesc la mănăstire și după ce criterii un mirean primește canon de la un călugăr?

Întâlnirea cu dohovnicul nu ține de alegerea noastră, iar Dumnezeu lucrează în viața fiecăruia, cum nici nu gândim. Interesant este că marea majoritate a celor care și-ar dori să se spovedească la un călugăr, au o întrebare inevitabilă: cum sunt canoanele? Eu cred că înainte de a ne speria de canoane, ar trebui să gândim cum să facem să ne eliberăm de povara păcatelor, cum să găsim mai lesne calea spre mântuire. Fiecare duhovnic își are propriile criterii de valori, dar până la urmă, important este să ai tăria de ați plânge păcatele, sincer! Nici canoanele nu le adaptăm după locurile în care noi ca şi călugări vieţuim. Sunt bune exemple pentru fiecare dintre noi.

V-am urmărit privirea, după ce o soră de-a noastră a plecat de la spovedanie. Deși vorbeați cu mine, privirea sfinției vostre avea un traiect foarte clar, oprindu-se probabil într-o sferă a gândirii de dincolo de cuvinte.

Duhovnicul trebuie să fie parte din trăirea celui care se spovedește. Dacă cineva suferă şi eu sufăr împreună cu el. Dacă cineva pătimeşte, păcatele şi neputinţele lui le consider ale mele însumi, neputinţele, durerea celuilalt, le transpun prin inima mea, prin cugetarea mea. De aceea , atunci când cei care vin la noi să se spovedească aduc o povară în sufletul lor, o-mpart cu noi, fără ca ei să ştie. Ei pleacă mai liniştiţi, mai uşuraţi spre casele lor. Noi rămânem în inima noastră cu durerea, cu cugetarea la neputinţele şi la problemele lor. Bine-nţeles că prima îndatorire a noastră, a duhovnicilor, este de a ne ruga continuu pentru ucenicii pe care-i avem, a ne ruga lui Dumnezeu să-i ferească de încercările şi de ispitele acestei vieţi. Pentru păcatele cele mai grele, trebuie să suferim noi în locul lor, pentru durerea, neputinţa lor, încercarea lor, până când Bunul Dumnezeu le va limpezi şi lor viaţa, inima, le va lumina mintea şi le va înlătura primejdiile din calea vieţii pe care ei o trăiesc. Eu personal, încerc să mă îmbogăţesc la fiecare spovedanie, încerc să mă încarc cu pilda fiecăruia.

Vărsăm lacrimi pentru suferințele ucenicilor noștri

Noi mirenii venim și plecăm. După ce vă întoarceți la rânduiala din obște, ce faceți cu trăirile parcurse alături de frații din lume?

Trebuie să luptam continuu, să ne dorim o înbunătăţire atât personală, cât şi a comunităţii în care trăim. Aici fiecare clipă este unică, fiecare moment pe care îl trăim în Sfânta Mănăstire este diferit, faţă de cele pe care le-am trăit anterior. Noi trebuie sa ne întrămăm continuu duhovniceşte, să ne dorim o propăşire duhovnicească, nu trebuie să ne mulţumim cu starea noastră prezentă, nu trebuie să ne mulţumim cu ceea ce facem şi ce suntem. Buna rânduială a programului liturgic este un bun prilej de a ne însuşi cuvântul de folos şi totodată de a ne manifesta dragostea pe care o avem pentru Bunul Dumnezeu, pentru aproapele nostru, pentru toţi cei dragi ai noştri, care deşi sunt la mare depărtare de locul în care Dumnezeu a ales să vieţuim, rămân în sufletele noastre şi-i pomenim în permanentă rugăciune. Vărsăm lacrimi pentru suferinţele lor, iar la priveghere ne gândim la necazurile şi nenumăratele probleme cu care se confruntă lumea de azi.

Ultima oară când ați plecat din Țara Sfântă, unde vă nevoiți adesea, ați adus acasă un gând, acela de a pune un început al vieții de pustie, așa cum ați trăit pe pământul acela. Cum împărtășiți bucuria acestei împliniri?

Da, deocamdată un pas spre viețuirea de obște la pustie s-a făcut. Acum le este mai ușor și pustnicelor să se spovedească, să se împărtășească săptămânal. Dumnezeu le-a binecuvântat cu o bisericuță din lemn, în care este o viețuire duhovnicească deosebită. Inițial am luat binecuvântare pentru o troiță, doi pe doi metri. Așa s-au rânduit lucrurile, încât mănăstirea pustnicilor s-a înălțat pe un teren din Pustia Domnului. Și dacă Dumnezeu ne-a binecuvântat cu acest lăcaș de închinare, într-un loc cu o încărcătură deosebită, noi trebuie să fim foarte atenți să nu cădem în împrăștiere, să nu pierdem duhul pustiei. Trebuie să aducem mulțumire pentru această sfântă binecuvântare și să viețuim în neâncetată rugăciune. De-acum, lupta noastră trebuie să fie permanentă și să trăim rugăciunea într-o stare de prezență, să ținem aproape de rânduiala pustnicească, să rămânem în duh.

Avva Varsanufie a primit schimnicia

În preajma părintelui Varsanufie, povestirile din lumea pustnicilor par că nu se vor termina niciodată. Și totuși, într-o bună zi, ne vom întâlni numai în duh. După mulți ani de nevoință duhovnicească, în Pustia Carpaților sau în Pustia Hozevei,  primind îngerescul chip al schimniciei, ava se va retrage în post și desăvârșită asceză, trăind în tăcerea veșnic contopită cu Rugăciunea inimii. Și pentru că Bunul Dumnezeu a rânduit ca duhovnicul pustnicilor să fie și duhovnicul meu, voi păstra cu sfințenie toate trăirile duhovnicești din lumea pustiei, îmbogățindu-mă sufletește cu darul cel mai de preț al tăcerii prin rugăciune.

( articolul integral – în revista Lumea Credinței)