Sfântul Antonie cel Mare și pustia în care a viețuit  ”părintele monahilor”

Autor: Mariana Borloveanu

Cea dintâi dorință care te stăpânește când pășești pe pământul sacru al Egyptului, este aceea de a ajunge în locurile nevoințelor pustnicești ale ”părintelui monahilor”, Sfântul Antonie cel Mare.  Acolo, în inima deșertului, trăirile spirituale capătă dintr-o dată alte dimensiuni. Ce-și poate dori un trăitor în Hristos, decât să poposească într-o bună zi, în cea mai veche mănăstire din lume. Acest uriaş complex monahal se întinde pe aproape 10 hectare, cuprinzând toate cele cinci biserici ale aşezământului. Drumul prin deșert te secătuiește de vlagă, dar de îndată ce ajungi în incinta lăcașului de închinare, te întâmpină o oază de verdeață, străjuită de palmieri ce emană mult dorita prospețime a aerului. Cu fiecare pas, simți cum duhul pustiei te stăpânește întru totul, se simte duhul Sfântului Antonie, cel care a trăit 85 de ani în pustiu, sfântul care a renunţat la tot şi a pus dumnezeiesc început al rugăciunii monastice, sfântul care a trăit şi a plecat la Domnul în asceză şi neâncetată rugăciune.

Sfințenia locului îngemănat în duhul pustiei

Dintru început, ziua se anunță a fi mai mult decât toridă și totuși fierbințeala deșertului este mult mai ușor suportabilă decât o zi caniculară la noi. Asta îți dă puterea de a te avânta în imensitatea spirituală a locului, fără a lua în seamă capriciile deșertului. Rugăciunea în pustiul Egyptului îşi are dimensiunile proprii, având în vedere drumul pe care trebuie să îl parcurgi până acolo. Călătoria prin deşert, este ea însăşi o neâncetată rugăciune, având în vedere nevoinţa la care te obligă acele locuri. Privind spre munţii stâncoşi, la început am trăit senzaţia că niciodată nu-i voi putea înfrunta. Pe măsură ce înaintezi spre Al Zaafarana, te simţi împins de o forţă interioară nebănuit de puternică, pentru ca revelaţia acestui popas spiritual să o trăieşti din plin la poalele munţilor Al-Qalzam, acolo unde dintr-o dată se iveşte ca din pământ o fascinantă bijuterie a deşertului. Mănăstirea Sfântul Antonie cel Mare, acest lăcaş sculptat din uriaşe blocuri de piatră, este parcă voit ascuns între culmile uriaşe ale munţilor care înconjoară Marea Roşie. Tradiția spune că mănăstirea a fost ridicată chiar deasupra mormântului Sfântului Antonie cel Mare. Încă de la intrare se simte duhul sfântului, deși când dai cu ochii de frescele copte, ai o tresărire cum că ceva nu este așa cum erai obișnuit să vezi în bisericile ortodoxe. În pictura copților, fețele sfinților sunt foarte mari, aproape rotunde, dar cu o cromatică și o luminozitate aparte. Ulterior aveam să aflu că dimensiunile mai mari ale capului, sunt un simbol al devoțiunii pentru contemplație și rugăciune. Pe semene că monahismul a prins contur în acest loc îndepărtat de lume, tocmai în ideea “părintelui monahilor” de a spori rugăciunea atât de necesară vieţii de pustie, cu nevoinţă şi asceză pe măsură. Dacă aici se simte atât de pregnant duhul sfântului Antonie cel Mare, mă-ntreb cum poate fi în adâncul pustiei, pe muntele Kolzim, acolo unde acesta s-a retras în post şi rugăciune, alături de ucenicii săi.

 

Iubitor de pustie din tinerețe până la desăvârșirea duhovnicească

Faptul că a rămas orfan de tânăr, pe când avea doar 20 de ani, a făcut ca Sfântul Antonie cel Mare să devină mai sensibil la mesajul Sfintei Evanghelii. Chemarea la pustnicie a simţit-o în timpul Sfintei Liturghii, la auzul cuvintelor Mântuitorului : “Dacă voieşti să fii desăvârsit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi” (Matei 19, 21). Întorcându-se acasă, primul lucru pe care l-a făcut a fost acela de a-şi duce sora într-o comunitate de fecioare, după care, sfântul şi-a vândut toate proprietăţile şi toate bunurile, iar banii i-a dăruit săracilor. Din clipa aceea, s-a retras în post şi rugăciune, nevoindu-se într-o colibă de lângă satul său natal. A făcut apoi ascultare pe lângă un ascet care stăpânea cu rigurozitate calea pustniciei, iar când a simţit că a sosit vremea să se nevoiască de unul singur, Sfântul Antonie s-a retras la marginea deşertului, într-un loc în care, zile şi nopţi se lupta din răsputeri pentru a face faţă atacurilor diavoleşti. Deși vlăguit de o astfel de luptă continuă, sfântul Antonie aduna mulțime de ucenici în jurul său și asta s-a întâmplat multă vreme, pentru că toate cuvintele lui învățătură, zideau în sufletele ucenicilor, treaptă cu treaptă, un adevărat altar al acestui mod ascetic de viețuire. Câteva zeci de ani, s-au tot strâns în jurul său bărbați îmbunătățiți, mai ales din Nitria și Sketis, astfel Sfântul Antonie devine părintele duhovnicesc al multor viețuitori ai pustiei Egiptului. Ajuns la desăvârşirea duhovniciei, în ultimii ani de viață, s-a retras împreună cu doi dintre ucenicii săi în adâncul pustiei, pe muntele Kolzim, unde a rămas până la sfârșitul vieții.

El a format duhovnicește  o mulțime de pustnici, care la rândul lor au făcut să rodească adevărata viețuire ascetică, sfătuindu-i pe iubitorii de Hristos, să stea cât mai departe de ispitele și de înșelăciunile diavolești. A trecut la Domnul la vârsta de 105 ani, și, după cum a dorit, aşa a şi fost îngropat şi ascuns, astfel încât nimeni în afara celor doi ucenici, nu a aflat unde este locul acela. Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte pe Sfântul Antonie cel Mare în ziua de 17 ianuarie.

Cuvânt de învăţătură al Sfântului Antonie cel Mare:

 "Pecetluiţi-vă cu semnul crucii pe voi înşivă şi casa voastră şi vă rugaţi! Veţi vedea pe demoni făcându-se nevăzuţi, căci sunt laşi şi se tem foarte mult de semnul Crucii Domnului. Se mistuiesc îndată, mai ales dacă omul se întăreşte cu credinţa şi se împrejmuieşte cu semnul crucii!".