Monahul Simion s-a călugărit la 100 de ani

Eveniment unic în familia monahală a Schitului Pătrunsa :

Dimineaţă blândă de iarnă şi contraste pe care nu le-am mai întâlnit niciodată, aşa arăta ziua în care urcam printre munţii stâncoşi ai Builei. Urcuşul a fost greu, pe o potecă înzăpezită sau înfundată în alunecoase pante noroioase, pe unde soarele reuşea să se strecoare cu greu. După câteva ore de mers, am ajuns în gura de rai a Schitului Pătrunsa, acolo unde totul este pace şi linişte, într-o deplină şi fericită armonie. Călugării îşi vedeau fiecare de ascultările lor, iar cel mai vârstnic dintre ei, monahul Simion, ne-a primit în chilia sa, unde aveam să aflăm urcuşul spiritual al unui destin, care a culminat cu tunderea în monahism la venerabila vârstă de 100 de ani.

În imediata apropiere a bisericii Schitului Pătrunsa, chilia monahului Simion este înconjurată de viaţă, în totala accepţiune a cuvântului. Pe acolo trec şi se-ntorc toţi cei care trudesc în ascultare, nimeni nu se lasă furat de tumultul treburilor şi nimeni nu uită să ceară blagoslovenie bătrânului monah. Când l-am zărit întâia oară, era în faţa chiliei, cu privirea spre turla bisericii şi cu mâinile împreunate, în semn de-nchinăciune. Ne-am apropiat cu sfială ca nu cumva să-l tulburăm din rugăciune, dar el a surâs întrebător, ca şi când se minuna de faptul că pe o astfel de vreme nu ne-am lăsat înşelaţi de cărările cumplit de înguste, pe alocuri acoperite cu gheaţă sau noroi şi, ca o recompensă pentru faptul că am învins muntele, ne-a invitat în chilia sa. În încăperea aceea modestă, aveam să desluşesc o pace adâncă, mângâiată de o rază de lumină care se strecura printr-un ochi de geam aburit.

S-a născut acum 101 ani, la Vânju Mare
Am încercat cu emoţie şi stângăcie să aflu câte ceva din calea sinuoasă care se întrevedea la capătul unui secol de viaţă. Îmi rostuiam cu grijă fiecare cuvânt, căutând un motiv să-l pot aduce în faţa celor dintâi trăiri ale unei vieţi atât de minuţios dimensionate şi mă întrebam dacă, la această venerabilă vârstă, călugărul din faţa mea îşi mai poate aminti, fie şi secvenţial, câteva repere ale urcuşului monahal. Spre marea mea surprindere, bătrânul Simion a început să-mi relateze momente de viaţă, care începeau acum aproape 100 de ani, undeva în Mehedinţi, la Vânju Mare. M-a lăsat fără cuvinte şi tot sfinţia sa m-a scos din încurcătură, în sensul că mi-a vorbit despre familia din care plecase şi a cărei longevitate o moşteneşte. Părinţii săi au fost oameni simpli, care se îndeletniceau cu munca pământului, dar au avut grijă să-şi crească toţi cei şase copii în spiritul credinţei creştine şi al dragostei pentru muncă. Toţi ceilalţi fraţi ai săi au fost atraşi de învăţătură, doi dintre ei ajungând chiar profesori universitari, numai interlocutorul meu a fost atras de munca fizică, pe care a făcut-o cu mare drag.
             
Nu este înţelept, ci înţelepţit
Vorbeşte tare monahul, iar zâmbetul nu-i dispare nici o clipă, doar e oltean... e o mare bucurie să îl asculţi. Vorbele lui simple sunt fascinante, de o sinceritate debordantă. Despre anii pe care i-a trăit în lume are multe poveşti interesante, unele mai blânde, altele mai dure, după cum au fost anii aceia de demult. Monahul Simion nu este un înţelept, ci mai degrabă înţelepţit. La cei 101 ani nu se sfieşte să ne povestească despre bunele şi relele pe care le-a trăit în lume şi nu încearcă să ascundă faptul că la vremea aceea a făcut de toate, trecând prin toate păcatele şi nimicniciile vieţii. Pe Dumnezeu a început să Îl cunoască destul de târziu şi se căieşte sincer pentru anii în care s-a dedulcit cu patimile şi plăcerile vieţii. A muncit cu mare drag pământul, dar, după o perioadă extrem de grea pe care a trăit-o la Canalul Dunăre - Marea Neagră, a încercat să tragă linie şi să se cerceteze în profunzimea fiinţei sale rătăcite. Văzând cât de sărac sufleteşte se găsea, a hotărât atunci să plece în căutarea lui Dumnezeu.

Nu l-a durut niciodată nimic
Drumul spre cele sfinte n-a fost uşor, iar căile cercetate o viaţă au dus toate în acelaşi loc al rugăciunii. Fratele Victor, căci acesta era numele lui de mirean, nu-şi aminteşte să-l fi durut vreodată ceva şi nici medicamente nu a luat niciodată. Ceea ce ştie însă cu desăvârşire este faptul că nu s-a simţit nicicând atras de îmbuibarea pântecelui. Carne a mâncat doar în copilărie, iar fiertura de legume şi ceaiurile de plante i-au dat întotdeauna sentimentul de saţietate. Secretul sănătăţii sale are o temelie fondată pe post şi rugăciune.

La Frăsinei a început a doua viaţă
După ce viaţa i-a desluşit suişuri şi nebănuite coborâşuri, fratele Victor a privit neputincios spre cer, rugându-se la Puterile Cereşti să-i arate calea spre locul în care să-şi poată plânge păcatele. Aşa a ajuns în obştea de la Mănăstirea Frăsinei, unde a rămas zeci de ani ca frate de mănăstire. Întrebându-l de ce nu s-a călugărit atâta amar de vreme, m-a privit fix şi, renunţând la zâmbetul de până atunci, mi-a mărturisit că încă din tinereţe făcuse un jurământ cu sine însuşi, acela de a se călugări doar la vârsta la care ispitele vor fi din ce în ce mai puţine şi când calea spre mântuire îi va fi pe deplin cunoscută. Încercările însă au fost nenumărate şi cu cât se apropia mai mult de Dumnezeu, cu atât necuratul îl ispitea mai tare. A făcut ascultare la grajduri, la grădină, la muncile forestiere şi la tot ceea ce implica viaţa de frate de mănăstire la Frăsinei. Slujbele atonite pe care le impunea rânduiala de la această mănăstire i-au desluşit cele mai întortocheate căi spre cele sfinte, dobândind în felul acesta o trăire monastică aparte. Odată ajuns aici, s-a rupt definitiv de viaţa pe care o trăise în lume, lăsând în urmă dulceaţa înşelătoare a vieţii, pe care a înlocuit-o pentru totdeauna cu postul şi rugăciunea.
                                 
Când a împlinit 100 de ani, s-a călugărit la Pătrunsa
Acum zece ani, Dumnezeu şi Maica Domnului au rânduit ca fratele Victor să mai urce o treaptă a căii spre mântuire şi, după ce a trăit o vreme prin pădurile din Munţii Builei, a urmat cărăruia care se opreşte la Schitul Pătrunsa şi a rămas aici pentru totdeauna. Iată că după zeci de ani de căutări şi incertitudini, a ales să-şi trăiască ultimii ani din viaţă la cea mai aspră mănăstire din Oltenia. Mi-a povestit cât de fericit este alături de fraţii de la Pătrunsa şi cât de mult îi datorează părintelui Varsanufie Gherghel, stareţul mănăstirii, care, pe lângă faptul că l-a primit în familia monahală a schitului, l-a ajutat să îmbrace haina curată a călugăriei. Nu e zgârcit la vorbă monahul Simion, dar când vine vorba despre ziua în care a devenit călugăr, bătrânul se pierde cu firea, ridicându-şi privirea spre cer. I-am respectat tăcerea, încercând să păstrez doar ceea ce clipa lăsa să se cearnă printre nemărturisite trăiri. "Nu m-a lăsat Bunul Dumnezeu, când am împlinit 100 de ani, m-am călugărit. Vedeţi dumneavoastră, există pentru fiecare o vârstă a minţii, la care se trezeşte în noi credinţa de creştini", mi-a spus bătrânul, cu privirea înălţată spre cer, în semn de binecuvânt.

  Articol publicat în Ziarul Lumina

 

Echinacea stimulează în mod miraculos imunitatea

Numită pe bună dreptate „regina plantelor de leac”, echinaceea a făcut istorie în lumea fitoterapiei, fiind considerată cel mai puternic stimulent imunitar. Indienii americani au folosit echinaceea ca pe cel mai puternic dezinfectant şi antibiotic, pentru a vindeca tot felul de infecţii, boli respiratorii sau răni dintre cele mai diverse. Miracolul acestei plante medicament a ajuns şi în lumea europeană.

Sucul de echinacea este cel mai puternic stimulent imunitar

Cultivată mai întâi în Canada şi Statele Unite ale Americii, echinacea se cultivă astăzi şi în Europa şi Asia. Băştinaşii folseau această plantă de leac pentru a trata muşcăturile de insecte sau de şerpi otrăvitori, dar şi în multe alte afecţiuni. Până la utilizarea antibioticelor sintetice, compuşii de echinacea erau folosiţi ca cel mai eficient antibiotic. Ulterior, datorită lipsei medicamentelor folosite pentru tratarea răcelii, s-a recurs la utilizarea sub diverse forme a aceleeaşi plante de stimulare a imunităţii. Planta are un puternic gust amar, care, în contact cu ţesuturile din gură, produce o senzaţie înţepătoare. Echinacea în stare proaspătă  conţine anumite substanţe chimice, pe care, în momentul în care se usucă, le pierde cu desăvârşire. Sucul proaspăt de echinacea acţionează ca stimulent al sistemului imunitar, prin creşterea producerii de anumite celule albe din sânge, întărirea pereţilor celulari şi implicit, incapacitatea bacteriilor şi viruşilor de a intra direct în celule. Din acest motiv se recomandă refrigerarea sucului proaspăt, pentru o mai eficientă utilizare a acestuia.

Echinacea tratează, dar nu previne infeţiile gripale

Eficienţa produselor care conţin echinacea este de netăgăduit în ceea ce priveşte viroza respiratorie. Trebuie însă menţionat faptul că este inutil să facem un tratament cu echinacea în ideea de a preveni infecţiile de natură gripală.                       Acest tratament este extrem de eficient, dar numai în situaţia în care avem de-a face cu o afecţiune respiratorie deja instalată. Nici un produs care are în componenţă echinacea nu poate preveni infecţiile gripale, până în momentul în care acestea sunt declanşate. Acest puternic dezinfectant cu proprietăţi antibiotice, tratează răceala şi gripa încă de la primele simptome, având menirea de a întări sistemul imunitar. Virozele pot fi ţinute sub control doar din momentul instalării acestora, dar din păcate, nu putem preveni boala. Fiind stimulat sistemul imunitar, va creşte şi abilitatea celulelor de a distruge bacteriile.           

Creşterea imunităţii duce la vindecarea multor boli

Echinacea este foarte eficientă în tratarea ganglionilor inflamaţi, a amigdalelor, a infecţiilor nazale, furuncule, probleme ale urechilor şi ale ochilor. Este eficientă de asemenea în infecţiile de natură reumatică, artrite, răni deschise, putând contracara chiar şi septicemia şi infecţiile rezistente la antibioterapia curentă. Fiind unul dintre cele mai vechi remedii naturale, echinacea acţionează indirect, anihilând până şi cele mai puternice tulpini ale unor infecţii de natură incertă. Prin stimularea activităţii limfocitelor, planta de echinaceea acţionează favorabil în diverse probleme de factura hematologică. Cele mai noi cercetări în materie de dermatologie dau mari şanse de ameliorare eczemelor şi chiar psoriazisului. Având proprietăţi antiinflamatorii, echinaceea este folosită în creme şi unguente, pentru tratarea unor răni greu vindecabile. Simptomele psoriazice pot fi diminuate prin flosirea unguentului de echinacea. Acesta se aplică pe porţiunile afectate ale pielii, de 2 ori pe zi, limitându-se astfel evoluţia bolii.

Doar 3 specii de echinaceea  sunt folosite în medicină

Fiind cultivată pe arii extinse, planta de echinaceea are mai multe specii: Echinacea angustifolia; Echinacea atrorubens; Echinacea laevigata; Echinacea pallida; Echinacea paradoxa; Echinacea purpurea; Echinacea sanguinea; Echinacea simulata; Echinacea tennesseensis. Dintre toate acestea, doar trei specii sunt folosite în medicină: Echinacea angustifolia, Echinacea pallida şi Echinacea purpurea.

De reţinut:

Echinaceea nu se administrează în boli precum: scleroză în plăci, tuberculoză, poliartrită reumatoidă sau lupus;

Tratamentul cu echinacea nu trebuie să depăşească 8 săptămâni;

Copiii şi femeile însărcinate nu au voie să folosescă această plantă de leac.