Acatistul Adormirii Maicii Domnului

Rugaciuni începătoare:

     In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin.
     Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie!
     Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie!
     Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie!

     Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului, Care pretutindenea esti si toate le implinesti, Vistierul bunatatilor si datatorule de viata, vino si Te salasluieste intru noi, si ne curateste pe noi de toata intinaciunea si mantuieste, Bunule, sufletele noastre.

     Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi!
     Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi!
     Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi!
     Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

     Preasfanta Treime, miluieste-ne pe noi. Doamne, curateste pacatele noastre. Stapane, iarta faradelegile noastre. Sfinte, cerceteaza si vindeca neputintele noastre, pentru Numele Tau.

      Doamne miluieste, Doamne miluieste, Doamne miluieste.
      Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

      Tatal nostru, Care esti in ceruri, sfinteasca-Se Numele Tau, vie Imparatia Ta, fie voia Ta, precum in cer si pe pamant. Painea noastra cea spre fiinta, da-ne-o noua astazi, si ne iarta noua gresalele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri. Si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de cel rau.

      Pentru rugaciunile Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, ale Sfintilor Parintilor nostri si ale tuturor Sfintilor, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi. Amin.

Apoi se zic Condacele si Icoasele:

Condacul 1

   Celei alese dintre toate neamurile, Maicii lui Dumnezeu, Imparatesei, celei ce te sui de la pamant la cer, cantare cu cucernicie, pentru preacinstita ta Adormire, aducem tie Nascatoare de Dumnezeu. Iar tu, ca ceea ce ai biruinta peste moarte, de toate intamplarile aducatoare de moarte ne pazeste pe noi, ca sa-ti cantam tie: Bucura-te, ceea ce esti plina de har, care intru Adormirea ta, nu ne lasi pe noi!

Icosul 1

  Ingerul intâi statator, din cer a fost trimis, sa spuna Nascatoarei de Dumnezeu mutarea ei la cer, fara de grija si mai inainte sa vesteasca venirea la ea a Fiului lui Dumnezeu. Si luminat stralucind inaintea ei stand, a zis asa:

Bucura-te, preavesela Maica a Imparatului;
Bucura-te, Maica lui Dumnezeu, imparateasa cerului si a pamântului;
Bucura-te, preamarita, ca vine cu slava la tine Fiul lui Dumnezeu sa te ia la cer;
Bucura-te, ceea ce esti preamarita, prin vestirea ducerii tale catre Fiul tau si Dumnezeu;
Bucura-te, cea aleasa de Dumnezeu din toate neamurile;
Bucura-te, sfanta incapere a Cuvantului lui Dumnezeu;
Bucura-te, plinirea vestirii profetilor;
Bucura-te, preacinstita cununa a apostolilor;
Bucura-te, podoaba si stapanirea ocarmuitorilor;
Bucura-te, infrumusetarea arhiereilor si podoaba preotilor;
Bucura-te, povatuitoarea monahiilor celor inteleptite de Dumnezeu catre Împaratia cea de sus;
Bucura-te, ceea ce deschizi usile raiului neamului crestinesc celor care pururea te fericesc pe tine;
Bucura-te, ceea ce esti plina de har, care intru Adormirea ta, nu ne lasi pe noi!

Condacul 2

  Marii ierarhi, Dionisie, tainicul ceresc, Irotei cel minunat si Timotei, cel incuviintat cu dumnezeiasca arhierie, vazand ceata apostolilor adusa cu voia ta de fata pe nori de la marginea lumii, la preacinstita Adormirea ta, preanevinovati cantau lui Dumnezeu : Aliluia!

Icosul 2

  Toata faptura cea intelegatoare, impreuna cu capeteniile cetelor ceresti, au venit cu Imparatul lor, Care, in mainile cele incepatoare de viata, a luat sufletul Mamei Sale. Iar Petru, cel cu credinta fierbinte, cu multe lacrimi a zis catre ea asa:

Bucura-te, Maica Facatorului lumii care te-ai suit la cele fara de grija;
Bucura-te, ceea ce te-ai mutat la largimile cele mari ale cerului;
Bucura-te, ca prin suirea ta, ai sfintit cele patru stihii;
Bucura-te, ca prin mergerea ta, ai veselit cele ceresti;
Bucura-te, ceea ce ai fost primita in frumosul Ierusalim de sus;
Bucura-te, ceea ce cu bucurie ai intrat in locasurile cele nefacute de maini omenesti;
Bucura-te, imparateasa heruvimilor si a serafimilor;
Bucura-te, stapana ingerilor si a arhanghelilor;
Bucura-te, mangaierea si izbavirea credinciosilor;
Bucura-te, ajutorul si sprijinirea mostenirii tale;
Bucura-te, solitoarea catre Dumnezeu pentru tot neamul crestinesc;
Bucura-te, intru tot buna si datatoarea tuturor bunatatilor;
Bucura-te, ceea ce esti plina de har, care intru Adormirea ta nu ne lasi pe noi!

Condacul 3

Puterea celui de sus a rapit din India pe Toma, care prin oarecare voire a lui Dumnezeu nu s-a intamplat la preacinstita Adormirea Maicii lui Dumnezeu sa fie de fata si a fost dus la mormantul cel primitor de viata. Deci pentru Toma, fiind desfacut mormantul plecându-se sa o vada acolo, a cunoscut ca este inaltata la cer si crezand vedeniei sale celei din calatorie prin vazduh, a cantat: Aliluia!

Icosul 3

  A inteles astfel ucenicul, ca din iconomia lui Dumnezeu i-a fost randuit sa nu se intample sa fie la inmormantarea Maicii Domnului impreuna cu ceilalti. Pentru aceea, bucurandu-se pentru Adormirea ei cea fara de moarte, a zis asa:

Bucura-te, ca ai fost luata de la pamânt de Fiul tau;
Bucura-te, ca te-ai suit la cele inalte spre a te indulci de slava lui Hristos;
Bucura-te, ca te-ai suit la cele de sus inconjurata de toate capeteniile ingeresti si i-ai aruncat lui Toma omoforul tau in vazduh, ca o adeverire, spre marturie;
Bucura-te, ca ai fost purtata de heruvimi la cele mai presus de ceruri;
Bucura-te, ca ai fost inaltata cu cantare de mare cuviinta prin portile ceresti de mai marii puterilor ingeresti;
Bucura-te, ca esti inconjurata si fericita de toti locuitorii cerurilor;
Bucura-te, cer pamantesc, care esti inaltata la locuinta Celui de Sus;
Bucura-te, tronul Domnului, care esti inaltata de la pamânt la Imparatia cereasca;
Bucura-te, solitoarea noastra si tare sprijinire la Fiul tau;
Bucura-te, chezasia noastra catre Dumnezeu spre mantuire;
Bucura-te, imparateasa crestinilor si ajutatoare pentru dobandirea Imparatiei ceresti;
Bucura-te, Maica Vietii, si, dupa Dumnezeu, nadejdea vietii noastre celei vesnice;
Bucura-te, ceea ce esti plina de har, care intru Adormirea ta nu ne lasi pe noi!

Condacul 4

  Vifor de ganduri netrebnice si necredincioase avand in sine evreul Atonie, si vazând pe purtatorii de Dumnezeu apostoli ducand la mormant cu mare cinste trupul cel preacurat al Maicii lui Dumnezeu, s-a pornit ca sa-l rastoarne. Dar fara de veste, odata cu orbirea i s-au taiat si mainile, ce au ramas lipite de pat. Acela apoi, prin credinta, Mama a lui Dumnezeu te-a marturisit pe tine cantand lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 4

  Auzind tainicii apostoli si singurii vazatori ai Cuvintului pe ingeri cantand inalte cantari, la inmormantarea trupului celui de Dumnezeu purtator, si vrand sa-i dea cinstea cea placuta lui Dumnezeu, s-au nevoit cu un glas a canta asa:

Bucura-te, ceea ce ai luat bunavestire, pentru mergerea ta la Imparatia Cea de Sus;
Bucura-te, ceea ce de la binevestitorul Gavriil ai primit ramura cea de bucurie a raiului;
Bucura-te, ca ai luminat multimea heruvimilor cea prea cinstita;
Bucura-te, ca ai luminat firea serafimilor cea preamarita;
Bucura-te, ceea ce ai fost de patriarhii Avraam, Isaac si Iacov mai inainte inchipuita;
Bucura-te, ceea ce ai fost de profet mai inainte vestita;
Bucura-te, ca ai infrant semetia cea rea a evreului;
Bucura-te, ca ai dat lui vindecare;
Bucura-te, ceea ce ai intors necredinta lui Atonie la credinta;
Bucura-te, ceea ce ai primit pocainta lui;
Bucura-te, ca inalti la cer pe cei ce au iubire si credinta catre tine;
Bucura-te, ca esti izbavitoarea celor ce cu credinta tare cheama numele tau in ajutor;
Bucura-te, ceea ce esti plina de har, care intru Adormirea ta nu ne lasi pe noi!

Condacul 5

  Sfintii apostoli, ca niste stele conduse de Dumnezeu fiind in lume imprastiati pentru predicarea Evangheliei, rapiti au fost pe nori prin vazduh si adusi spre inmormantarea Maicii Domnului, pe care cu laude si cu cantare petrecandu-o impreuna cu ingerii cantau: Aliluia!

Icosul 5

  Vazand vazatorii de Dumnezeu pe Stapanul lor luand in maini sufletul Maicii Sale si cunoscand ca El este Domnul, s-au nevoit cu cantari sfintite a lauda pe cea binecuvantata si au cantat asa:

Bucura-te, imparateasa, care ai purtat pe Cel ce imparateste peste toate;
Bucura-te, cea ce si tu insati esti purtata de mainile Fiului tau;
Bucura-te, sceptru imparatesc din dreapta lui Hristos;
Bucura-te, stalparea porumbitei cea din mana lui Noe;
Bucura-te, toiagul lui Aaron care a odraslit neputreziciunea;
Bucura-te, crinul cel nevestejit care a inflorit nemurirea;
Bucura-te, chivotul insufletit de Dumnezeu al dumnezeiescului parinte David;
Bucura-te, psaltire si alauta preafrumoasa ce ai ridicat marirea profetiei;
Bucura-te, chivot insufletit al sfinteniei Domnului;
Bucura-te, viata care ne-ai adus pe noi intru bucurie Domnului;
Bucura-te, cortul cel umbrit de heruvimi;
Bucura-te, Sfanta Sfintelor cea graita de serafimi;
Bucura-te, ceea ce esti plina de har, care intru Adormirea ta, nu ne lasi pe noi!

Condacul 6

  Apostolii, purtatori ai cuvantului lui Dumnezeu in lume, dupa ducerea Maicii Domnului la cele de sus, fiind asezati la obisnuita masa comuna si luand o parte de paine si inaltand-o in numele Domnului, deodata au vazut de sus pe imparateasa, Nascatoarea de Dumnezeu, impreuna cu ingerii purtatori de lumina si auzind-o, dandu-le lor pace de la Fiul ei si Dumnezeu, au cantat: Aliluia!

Icosul 6

  Stralucit-a noua de voie Hristos, Soarele dreptatii, din preacuratele tale coapse si prin buna intelepciune a predicii apostolilor lumea s-a luminat, iar pe tine, Maica Lui din neam in neam te-a preamarit. Pentru aceasta si noi te fericim, cantand tie:

Bucura-te, pururea Fecioara, ca de toate neamurile in veci esti marita;
Bucura-te, prea buna si prea indurata, asupra oamenilor mare ajutatoare;
Bucura-te, ca ai implinit fagaduinta cetei ucenicilor;
Bucura-te, ca prin mijlocirea ta dai pace lumii de la Fiul tau si Dumnezeu;
Bucura-te, privire preadorita si dulce a sfintilor;
Bucura-te, bucuria cea intru tot veselitoare a preacuvioaselor maici si a sfintelor fecioare;
Bucura-te, ca treci peste corturile dreptilor din rai;
Bucura-te, ca indreptezi pe toti spre dumnezeiasca slava cereasca;
Bucura-te, plinirea doririi tuturor lucrurilor celor bune;
Bucura-te, inceputul mantuirii omenesti;
Bucura-te, imparateasa celor ce imparatesc dupa Dumnezeu pe pamant;
Bucura-te, Doamna si Stapana celor ce domnesc dupa Domnul si Stapanul cerului;
Bucura-te, cea ce esti plina de har, care intru Adormirea ta nu ne lasi pe noi!

Condacul 7

  Pe toti, cei ce vor sa intre cu credinta in sfanta ta biserica, Nascatoare de Dumnezeu, pururea ii miluiesti, iar pe cei ce te maresc, de toate asupririle si supararile ii izbavesti. Pentru aceea, si binecredinciosului nostru popor, care pururea te fericeste, invingere asupra potrivnicului ii daruieste si toate cele de mantuire ne da noua, care ne rugam tie, cantand:Aliluia!

Icosul 7

  Aratat-a faptura noua, aratandu-Se noua Domnul, Facatorul tuturor, prin tine Nascatoare de Dumnezeu; iar tu, avand purtare de grija pentru noi, rudenia ta, care cu cinste serbam Adormirea ta, primeste sa cantam tie unele ca acestea:

Bucura-te, Maica lui Dumnezeu, cea aleasa dintre pamanteni;
Bucura-te, ceea ce esti mai presus de cele pamantesti si de cele ceresti;
Bucura-te, ca te-ai suit mai sus de heruvimi si de serafimi;
Bucura-te, ca ai adunat prin nori ceata apostolilor la inmormantarea ta;
Bucura-te, caci cu puterea lui Dumnezeu, dovedire invederata, dupa inmormantarea ta, inaintea lui Toma te-ai aratat in vazduh, cand venea pe nori;
Bucura-te, ca prin aceasta ai adeverit mutarea ta cu trupul la cer;
Bucura-te, ca ai dat lui Toma omoforul tau, ca o podoaba de incredintare a mutarii tale;
Bucura-te, ceea ce esti impodobita cu frumusetea tuturor virtutiilor;
Bucura-te, ceea ce ai primit in pantecele tau pe Fiul lui Dumnezeu spre mantuirea oamenilor;
Bucura-te, ceea ce ai inflorit ca un finic cu trupul;
Bucura-te, ca te-ai inaltat ca un cedru in slava cea cereasca;
Bucura-te, pomul vietii cel sadit in mijlocul raiului celui de sus;
Bucura-te, corabia cea intelegatoare ce te-ai inaltat din potopul mortii, la cele de sus;
Bucura-te, ceea ce esti plina de har, care intru Adormirea ta, nu nu lasi pe noi!

Condacul 8

  Ca pe un soare intru cele de sus, stiindu-te pe tine, stapana aleasa, suita de Fiul tau inauntrul frumusetilor celor mai presus de fire si a bunatatilor celor nespuse din ceruri, fiind tinuta cu placere in mainile Lui si cu bucurie stand la dreapta lui cea incepatoare de viata, pururea cantam Lui: Aliluia!

Icosul 8

  Cu totul fiind ridicata la cele ceresti, iar pe cele pamantesti nelasandu-le, Maica lui Dumnezeu, de mâinile Fiului tau ai fost purtata intru cele nepatrunse, la Ierusalimul cel de sus, la cetatea cea frumoasa si cu totul luminata ai intrat, de heruvimi si de toate puterile ceresti fiind inconjurata si cantandu-ti-se unele ca acestea:

Bucura-te, al carei sfant suflet se salasluieste in Sionul cel de sus si prealuminat;
Bucura-te, al carui trup nestricacios se preamareste, impreuna cu sufletul;
Bucura-te, ceea ce ai intrat in cetatea cea imparateasca a Atottiitorului;
Bucura-te, ceea ce te-ai inaltat in raiul cel frumos, sadit sus in ceruri;
Bucura-te, ceea ce te-ai mutat in cetatea impodobita cu pietre stralucitoare;
Bucura-te, ceea ce esti dusa in cetatea cea inconjurata de ostile cele preainalte;
Bucura-te, ca esti luata mai presus de ceruri de Fiul tau, cu buna cuviinta dumnezeiasca;
Bucura-te, ca esti mai cinstita decat toate mintiile cele nematerialnice ale ingerilor;
Bucura-te, ceea ce duci rugaciunea celor credinciosi, la Fiul tau si Dumnezeu;
Bucura-te, ceea ce te rogi neincetat pentru noi la scaunul Fiului Tau si Dumnezeu;
Bucura-te, solitoarea catre Dumnezeu pentru mantuirea lumii;
Bucura-te, aparatoarea neamului crestinesc, daruita de Dumnezeu;
Bucura-te, ceea ce esti plina de har, care intru Adormirea ta, nu ne lasi pe noi!

Condacul 9

  Toata firea ingereasca te inalta pe tine, Nascatoare de Dumnezeu, iar neamurile omenesti te maresc ca pe o maica a lui Dumnezeu si serbeaza preacinstita Adormirea ta, imparateasa. Caci pamantenii prin tine se impreuna cu cele ceresti, iar noi intr-un glas cantam lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 9

  Cuvintele inaripate ale profetilor, cele de Dumnezeu insuflate, acum le vedem implinite intru tine, Nascatoare de Dumnezeu. Caci cu adevarat ai nascut noua pe Dumnezeu cu trup. Pentru aceea, crezand taina Cuvantului lui Dumnezeu, cantam tie unele ca acestea:

Bucura-te, inceputul cel deplin al legii si al profetilor;
Bucura-te steaua lui Iacov, cea prevestita de Varlaam;
Bucura-te, patul marelui Imparat, cel vestit de Solomon;
Bucura-te, lana cea rourata de Iisus, preainchipuita de Ghedeon;
Bucura-te, rugul cel nears, mai inainte vazut de primitorul legii, Moise;
Bucura-te, munte sfant, privit de barbatul doririlor;
Bucura-te, scara cereasca, vazuta de Iacov;
Bucura-te, usa pecetluita si neumblata, mai inainte vazuta de Iezechiel;
Bucura-te, soarele locuirii lui Hristos, cel mai inainte aratat psalmistului David;
Bucura-te, taina ce s-a prezis de profeti in multe chipuri;
Bucura-te, ca intru tine s-au inchipuit cuvintele prezise ale tuturor profetiilor;
Bucura-te, ca ai primit toata iconomia Celui de sus, pentru mantuirea lumii;
Bucura-te, ceea ce esti plina de har, care intru Adormirea ta, nu ne lasi pe noi!

Condacul 10

  Vrand sa mantuiasca lumea, Domnul tuturor, din neamul pamantenilor te-a ales pe tine Maica pentru Sine. Facandu-se om pentru noi, S-a suit la cer, de unde Se pogorase si cu Sine te-a ridicat si pe tine, spre a petrece in slava cea vesnica si a Împaratiei, impreuna cu Dansul fara de sfarsit. Pentru aceea, ca un Dumnezeu, aude de la toti: Aliluia!

Icosul 10

  Zid esti credinciosilor, Nascatoare de Dumnezeu, Fecioara. Si aparatoare tuturor celor ce alearga la tine, Preacurata, caci tu te-ai mutat la ceruri ca sa fii solitoarea cea mai de aproape, pentru toti care canta tie:

Bucura-te, cetatea marelui Imparat, asezata deasupra muntilor ceresti;
Bucura-te, zid si acoperamant, ce nu te ascunzi de la a noastra staruinta;
Bucura-te, ca ajuti pe cei credinciosi sa biruiasca uneltirile dusmanilor;
Bucura-te, ca ai infrant multimea agarenilor;
Bucura-te, pazitoarea cea neclintita a ortodocsilor;
Bucura-te, imprastierea ereticilor;
Bucura-te, ca ne esti pace si bucurie;
Bucura-te, ca ai calcat iadul cel atotpierzator;
Bucura-te, cununa aleasa a celor ce cu mintea intreaga lupta impotriva pornirilor trupului;
Bucura-te, preamarirea cea mult pretuita a nevoitorilor mucenici;
Bucura-te, solitoarea odihnei celei fericite a ostenitorilor cuviosi;
Bucura-te, datatoarea bucuriei celei vesnice a monahilor celor ce bine au vietuit;
Bucura-te, ceea ce esti plina de har, care intru Adormirea ta nu ne lasi pe noi!

Condacul 11

  Toata cantarea cetelor ingeresti celor insufletite de Dumnezeu lauda Adormirea ta cea preacinstita, ceea ce esti cu totul laudata, stapana imparateasa, de Dumnezeu Nascatoare. Iar noi din inima aducem tie, care esti maica tuturor, smerita noastra rugaciune, impreuna cu ostile ceresti, cantand unuia Dumnezeu, Celui ce dupa vrednicie te-a preamarit pe tine: Aliluia!

Icosul 11

  Faclie primitoare de lumina cea adevarata te-ai aratat noua celor de pe pamant. Caci tu luminezi sufletele si le indreptezi spre cunostiinta de Dumnezeu, ale celor ce serbeaza mutarea ta cea cu totul cinstita. Pentru aceasta cantam tie unele ca acestea:

Bucura-te, faclia cea nestricata, a focului celui nematerialnic;
Bucura-te, aurora cea netrecatoare, a luminii celei neinserate;
Bucura-te, luna stralucitoare din Soarele dreptatii;
Bucura-te, lumina ce luminezi si in intuneric;
Bucura-te, faclie pusa in sfesnicul cel preainalt;
Bucura-te, izvorul vietii, cel rasarit din mormant la lumina;
Bucura-te, maica luminii, care calauzesti sufletele celor evlaviosi;
Bucura-te, Maica Dumnezeului tuturor, care mangai sufletele celor intristati;
Bucura-te ceea ce daruiesti sfarsit bun celor ce nadajduiesc spre tine;
Bucura-te, ceea ce la judecata Fiului tau gatesti credinciosilor tai mostenirea celor din dreapta Lui;
Bucura-te, preafericita, ca prin tine vom fi si noi fericiti, avandu-te pe tine ajutatoare si sprijinitoare in rugaciuni;
Bucura-te, preabinecuvantata din neam in neam, ca Domnul este cu tine si prin tine cu noi;
Bucura-te, ceea ce esti plina de har, care intru Adormirea ta nu ne lasi pe noi!

Condacul 12

  Vazand multimile ingeresti harul maririi in slavitul Tron ceresc daruit Maicii lui Dumnezeu celei cinstite, cu sederea de-a dreapta Fiului ei si Dumnezeu, i s-au inchinat ei Scaunele si Puterile, au inconjurat-o incepatoriile si capeteniile, i s-au plecat infricosati heruvimii, serafimii si domniile impreuna cu arhanghelii si ingerii, care smeriti, o preamareau cantand: Aliluia!

Icosul 12

  Cantand intru tot cinstita ta Adormire, laudam toti inaltarea ta la ceruri, imparateasa, Maica a lui Dumnezeu. Iar tu, sfinteste, mareste si miluieste pe toti cei ce cu dragoste te lauda asa:

Bucura-te, ceea ce ai curatit pamantul cu pasii preacuratelor tale picioare;
Bucura-te, ceea ce ai sfintit vazduhul cu suirea ta la cer;
Bucura-te, ceea ce te-ai suit la inaltimea cereasca;
Bucura-te ceea ce privesti toata frumusetea cea negraita;
Bucura-te, ca sezi intru slava Fiului tau si Dumnezeu;
Bucura-te, ca te bucuri in veci cu Fiul tau si Dumnezeu;
Bucura-te, frumusetea din dreapta Domnului, care infrumusetezi pe toti cei ce in ceruri te fericesc pe tine;
Bucura-te, bucuria tuturor pamantenilor care nadajduiesc spre tine;
Bucura-te, ceea ce esti imbracata in soare, care stralucesti cu harul si cu marirea toata lumea;
Bucura-te, ceea ce te-ai fagaduit a pazi si a mantui pe toti care te cheama din toata inima;
Bucura-te, Maica lui Dumnezeu, ceea ce esti mai cinstita si de Dumnezeu Nascatoare numita;
Bucura-te, care de la rasarit si pana la apus, esti preamarita de toti credinciosii ortodocsi;
Bucura-te, ceea ce esti plina de har, care intru Adormirea ta nu ne lasi pe noi!

Condacul 13

  O Maica prealaudata a Imparatului cerului si a pamantului, a lui Hristos Dumnezeul nostru, Celui nemuritor, Care vietuieste si dupa moarte, primeste de la noi, la cinstita Adormirea ta, aceasta rugaciune de acum si in viata aceasta si, la vremea mortii noastre, scapa-ne de toata nenorocirea si chinul; si Împaratiei celei ceresti ne invredniceste, imparateasa, pe noi cei care cantam lui Dumnezeu : Aliluia! (Acest Condac se zice de trei ori)

(Acest Condac se zice de trei ori).
Apoi se zice iarasi Icosul 1 ( Ingerul intâi statator, din cer a fost trimis, sa spuna Nascatoarei de Dumnezeu, ...) si Condacul 1 (Celei alese dintre toate neamurile, Maicii lui Dumnezeu, Imparatesei, ...).

Apoi se zice aceasta rugaciune:

RUGACIUNE CATRE PREASFANTA NASCATOARE DE DUMNEZEU

     Preasfanta stapana, de Dumnezeu Nascatoare, departeaza de la noi, pacatosii si nevrednicii robii tai, trandavirea, uitarea, nerecunostiinta, lenevirea si toate gandurile cele rele si viclene, urate si defaimatoare. Alunga-le de la inimile noastre cele ticaloase si de la sufletele noastre cele intinate si de la mintea noastra cea intunecata. Stinge vapaia patimilor noastre si ne ajuta, ca neputinciosi santem. Fereste-ne de aducerile aminte, de deprinderile cele viclene si de toate faptele cele rele, din noapte si din zi si ne izbaveste de ele.
      Ca prebinecuvantat si preamarit este numele tau cel sfant, in cer si pe pamant, in vecii vecilor. Amin.

IPS Irineu: Rugăciunea isihastă nu se învaţă, ci se trăieşte

Mariana Borloveanu

Rugăciunea isihastă ne fascinează şi ne luminează pe toţi întru aleasă liniştire, aşa cum numai Dumnezeu a rânduit să primim darul de adâncă pace şi trăire  întru Hristos. Discuţia cu IPS Irineu mi-aş fi dorit să dureze o viaţă. Era senin vlădica şi în acelaşi timp, vădit tulburat de subiectul pe care cu îndrăzneală l-am ales. Astfel de trăitori sunt greu de abordat, dar atunci când mănăstirea de metanie este Frăsinei, lucrurile se schimbă. Am vorbit despre rugăciune isihastă, despre smerenie, despre comuniunea cu Dumnezeu, pentru ca în final, să înţeleg că nimic nu este mai de preţ, decât privirea cu sfială plecată în faţa măreţiei Harului Divin.

În abordarea unui asemenea subiect e greu să găseşti tariectul care să definească o stare de lucruri, motiv pentru care dintru început aş vrea să stabilim concret, ce este isihasmul, un concept sau un principiu de viaţă?

Isihasmul nu este un concept, ci un principiu de viaţă. Isihasmul este o modalitate de a trăi în linişte, dar nu neapărat într-un loc retras sau într-un loc ascuns, ci liniştirea despre care vorbeşte Patericul şi experienţa părinţilor. Este în primul rând un soi de viaţă plăcută lui Dumnezeu, care se adresează sufletului, vieţii, intelectului, voinţei şi sentimentului. Cei care doresc să se liniştească pot fi atât călugări, cât şi mireni. Nu este o vocaţie prin excelenţă a călugărilor. Este adevărat că monahul trebuie să practice acestă liniştire. Prin definiţie monahus înseamnă reunit în sine, adică devii una cu Dumnezeu. Şi dacă vrei să devii una cu Dumnezeu, trebuie ca viaţa ta să fie într-o stare de har. Proorocul Ilie a primit descoperirea lui Dumnezeu în linişte, nici în furtună, nici în tunete, ci într-un zefir lin, într-o stare de pace, de liniştire sufletească, astfel încât nimic din ceea ce este pământesc să nu tulbure această linişte. Nevoitorul atunci când iese din lume doreşte să se unească cu Dumnezeu, doreşte într-adevăr viaţa pustnicească, aşa cum se spune la slujba călugăriei. Această dorinţă are un singur ţel, apropierea de Dumnezeu. În activitatea lui, el urcă neâncetat. Dinamismul din fiinţa umană ne face să înţelegem că în fiecare zi trebuie să facem ceva pentru a junge mai sus. Întotdeauna ne raportăm spre o ţintă, la care privim şi la care întotdeauna ne nevoim să ajungem. Sfântul Apostol Pavel fixează această nevoinţă în crucea lui Hristos. Deci cu ochii aţintiţi spre crucea lui Hristos înaintăm, suntem într-o permanentă ascensiune spre Dumnezeu, care este iubire. Din partea lui Dumnezeu această liniştire este împărtăşită prin Sfintele Taine, prin rugăciune, prin nevoinţă. Deci Dumnezeu, în aceste porunci ale sale a aşezat multă linişte, multă pace sufletească. Omul însă trebuie să descopere prin meditaţie, prin contemplaţie, printr-o cercetare de sine, ce este liniştea ca stare sufletească, pentru că isihia, tocmai aceasta este, o pace a noastră interioară. Dar nu este o pace a firii, ci o pace ca dar al lui Dumnezeu, care s-a revărsat asupra noastră prin Duhul Sfânt. Atunci când ne rugăm şi când ne concentrăm asupra rugăciunii, mintea intră într-o stare de nevoinţă, într-o stare de asceză, astfel încât ea trebuie să ajungă la deşertare, la smerenie.

În acelaşi timp şi inima trebuie să se ridice spre minte, pentru că trăirea sufletească are nevoie de Cuvânt, care la rândul lui, trebuie perceput raţional.

Cuvântul ca percepţie raţională implică ridicarea inimii spre minte. Când descoperi însă că eşti în Dumnezeu, că eşti cuprins de puterea Duhului Sfânt?

Psalmistul vorbeşte adesea despre munţi, despre locuri înalte, ceea ce  ne îndeamnă să ne ridicăm de la starea pământească, spre starea cerească.

Coborârea minţii în inimă nu este ceva la care trebuie neapărat să gândim, această coborâre se face numai pe căile smereniei. Calea smereniei este o cale de înţelegere a propriei fiinţe. Este o stare prin care vedem slăbiciunea noastră, vedem neputinţa noastră, dar în acelaşi timp vedem şi puterea lui Dumnezeu. Am putea spune că în momentul acesta suntem în slavă dumnezeiască, aşa cum şi Sfântul Serafim de Sarov ne învaţă. El spune: „ Acum eşti în slavă, acum eşti în bucurie” şi îl întrabă: „Ce simţi?” Iar el îi răspunde că slava dumnezeiască este doar slava de liniştire, care de fapt este o liniştire a propriei identităţi, o aflare şi o împlinire în acelaşi timp. Liniştea o găseşti numai atunci când eşti cuprins de puterea Duhului Sfânt, când ai aflat calea, când ai aflat viaţa, când descoperi că eşti în Dumnezeu, fără să te opreşti vreodată.

Fericitul Augustin spune: „Ne-ai făcut pentru tine Doamne” şi”Ne linişteşte sufletul nostru, până când se va odihni întru tine”. Mistica ortodoxă vede într-adevăr în linişte o lumină, o pace sufletească, pe când mistica apuseană vede întotdeauna un zbucium al crucii, al suferinţei, al durerii, al ascezei dusă la extrem. Omul când ajunge la lumină, nu mai are frică, nu mai are acea încrâncenare interioară, pentru că lumina aduce liniştirea sufletului.         

Isihasmul este perceput ca o permanentă asceză şi o trăire aparte. Totuşi, aţi putea să delimitaţi centrele reprezentative ale isihasmului, ca trăire de sine?

Putem vorbi de centre isihaste, adică locuri unde s-au nevoit părinţii. Isihasmul este unul şi-acelaşi, ca şi trăire, ca şi învăţătură. Pornind de la Sfântul Munte Athos, unde isihasmul este de o asceză şi o trăire aparte şi continuând cu Meteora, vorbim de centre isihaste cu tradiţie. Putem continua cu Sfântul Ioan de Rila, în Bulgaria, cu centre isihaste din Serbia. Un astfel de centru, extrem de important după părerea mea, a fost Palestina, cu trăitori precum Sfântul Sava, Sfântul Teodosie, Gherasim de la Iordan. Un alt centru isihast care trebuie amintit este Siria. Mănăstirea Sfântului Simion Stâlpnicul este un loc ales, de rugăciune isihastă. Felul în care se ruga Sfântul Simion, trăind în vârful stâlpului, este unul dintre cele mai aspre moduri de rugăciune. Dumnezeu a rânduit să ajung în locul acela magnific şi să simt prezenţa acestui sfânt de o smerenie inimaginabilă şi de o trăire aparte. La măstirea Sfânta Tecla, tot în Siria, am simţit aceeaşi putere a rugăciunii isihaste. Şi la noi în ţară sunt centre isihaste de tradiţie, precum cele de la Mănăstirea Frăsinei, Mănăstirea Neamţ, Mănăstirea Tismana, Mănăstirea Sihăstria. Ca pretutindeni în centrele isihaste şi aici trăieşti certitudinea că fructul se coace noaptea, într-o ardere treptată, în linişte şi lumină dumnezeiască. Cine vrea să fie pătruns de acest foc al crucii, trebuie să se facă pâinea lui Hristos. Jerfa este absolut necesară. Ea ne subţiază, ne transfigurează, pentru că doar aşa vom putea primi lucrarea lui Dumnezeu. Cu cât inima se micşorează faţă de lume, cu atât se dilată faţă de Dumnezeu şi ajungem să-L iubim pe Dumnezeu. Rugăciunea în asemenea cazuri este insistentă, este srigăt. Sfinţii ridicau glasul spre Dumnezeu pentru că ei ajungeau la starea pe care Însuşi Mântuitorul a avut-o pe cruce, atunci când a strigat:

„ Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce m-ai părăsit!?”. Sfântul Siluan vorbeşte adesea despre această părăsire şi ne face să înţelegem că nu putem ajunge la Dumnezeu dacă nu stăruim. Dumnezeu ne spune „Bate şi ţi se va deschide”, dar această stăruinţă trebuie să fie întocmai ca a lui Iacob cu Îngerul. Mântuitorul ne întreabă: „Vrei să te vindeci?”, iar noi îi răspundem: „Da Doamne, vreau”, dar vindecarea cere sacrificiu, cere jertfă, cere smerenie. Trăirea în suferinţă este o mare catastrofă, te pândeşte următorul pas, moartea, ori ca să scapi de moarte, trebuie să te vindeci. Întotdeauna m-a impresionat o scenă în care Michelangelo l-a redat pe păcătos, încorsetat de şarpe. Este extrem de sugestivă această imagine a omului păcătos, în care se vede clar cum păcatul îl sugrumă pe om. Păcatul implică existenţa în chinuire, dar împăcarea cu Dumnezeu ne arată că trăim în pace şi murim în pace. De-aceea se şi spune:

 „S-a săvârşit în pace”. Asta înseamnă că s-a săvârşit în linişte, în bucurie, în dragostea lui Dumnezeu.

În această mănăstire în care de-a lungul timpului s-au nevoit  desăvârşiţi sihaştri, am putea vorbi despre o trăire desăvârşit atonită?

Mănăstirea Frăsinei este un loc ales de sfinţi. Înainte de Sfântul Calinic, ocrotitorul acestei sihăstrii, la Frăsinei s-au nevoit părinţii sihaştri, care încă din vremea aceea aveau rânduială athonită. În legământul de blestem pe care Sfântul Calinic l-a lăsat acolo este menţionat clar că viaţa monahală de la Frăsinei este o viaţă de tip athonit. Acest loc de rugăciune şi de viaţă pustnicească este şi un loc al prezenţei Sfântului Calinic. El nu a părăsit niciodată acestă sfântă mănăstire, rânduiala impusă de el păstrându-se şi astăzi. Ceea ce-nseamnă că harul pe care l-a primit Sfântul Calinic de la Dumnezeu de a întemeia această sfântă mănăstire este prezent acolo, prezent în viaţa şi trăirea monastică a locului. Ceea ce mă impresionează foarte mult este că cei care ajung la Mănăstirea Frăsinei nu caută un călugăr anume, ci rânduiala sfântului Calinic, care este o rânduială de slujbă, de rugăciune, de viaţă duhovnicească. Prin aceeaşi rânduială, se ştie că femeilor nu le este îngăduit să păşească în Sfânta Mănăstire Frăsinei şi asta din simplul motiv de a respecta regulile monastice ale locului ocrotit de duhul Sfântului Calinic.

Ştiu că mănăstirea dumneavoastră de metanie este Frăsinei, că niciodată nu veţi avea o viaţă duhovnicească menită să se detaşeze de rugăciunea şi asceza athonită. Aş vrea să ştiu însă cum aţi perceput impactul rugăciunii isihaste?

Având în vedere că şi acum mă consider tot acolo, am 34 de ani de Frăsinei. Cele mai multe amintiri şi trăiri duhovniceşti, tot de Frăsinei mă leagă. După cum bine ştim „viaţa pustnicilor fericită este”, iar întâlnirea cu Dumnezeu, la Frăsinei este prezenţă, este profundă, este vie, cel puţin aşa simte sufletul meu de monah.  Să nu credeţi că viaţa de acolo este frumoasă pentru că este lipsită de griji, ci pentru că acolo poţi trăi cu desăvârşire o permanentă asceză. Mănăstirea nu este un loc de meditaţie şi odihnă. Postul, rugăciunea, metaniile, lacrimile, slujbele de noapte, acestea sunt hrana de fiecare clipă a călugărului. Dacă monahul reuşeşte să îşi facă rânduiala, ca pe un principiu de viaţă, abia atunci putem spune că a dobândit calea cea dreaptă a împărăţiei lui Dumnezeu. Slujba călugărească ne învaţă că: „Iisus Hristos trebuie să îţi fie la sculare, Iisus Hristos să-ţi fie la culcare,Iisus Hristos să-ţi fie întotdeauna preocuparea de căpetenie”. Ori eşti ars de focul duhului, ori eşti ars de focul acesta al instabilităţii, sau altfel spus, nu te ţine locul. Frăsineiul a avut dintotdeauna mari trăitori în Hristos.

Trăind puterea rugăciunii isihaste în aceeaşi perioadă cu părintele Ghelasie, aţi putea delimita traiectul spiritual şi ascetic al acestui atipic isihast?

Noi am fost contemporani, el ajungând doar cu câteva luni înaintea mea în mănăstire. Eram din aceeaşi zonă, aveam aceleaşi idealuri, asemănându-ne în dorul permenent după Dumnezeu şi după rugăciune, fiind cu toată fiinţa iubitori ai Sfântului Calinic. Pentru părintele Ghelasie rânduiala mănăstirii era ceva sacru, de care nu-i era îngăduit nimănui să se atingă. El a avut un canon al lui, datorită căruia multă vreme nu a slujit, iar eu am avut marea bucurie să-l repun în activitate ca preot. Şi a fost un preot trăitor şi un bun duhovnic, preocupat de mistică. În cei din urmă ani ai vieţii nu a dorit să fie consultat de medici, ci a ales să-şi ducă propria cruce. Şi a ars ca o lumânare, cu o prezenţă continuă. În ultima perioadă a vieţii mânca extrem de puţin şi slăbit fiind, stătea tot timpul pe pat, cu patrafirul pregătit pentru cei care veneau să se spovedească.

Până la urmă, cine poate practica isihasmul?

Orice om, fie călugăr, fie mirean, oricine! Important este să ajungi la acea stare, în care Dumnezeu să coboare în inima ta şi să te uneşti cu El. Rugăciunea inimii este un dar al lui Dumnezeu, pe care trebuie să-l căutăm şi trebuie să-l găsim cu orice preţ, dar nu trebuie să-l forţăm pe Dumnezeu să ni-l dea. Ca orişice dar, se cuvine doar aceluia care îl merită cu desăvârşire.

Patru ani l-a ispitit diavolul pe Sf. Nifon că Dumnezeu nu există

Aşa cum îi prevestise Domnul, a venit şi ispita cea mare. Era sâmbătă şi Nifon se ruga. În fiecare sâmbătă îşi începea rugăciunea seara şi o termina dimineaţa. Nu dormea deloc nici nu se aşeza pe scaun cât de puţin. Toată noaptea se ruga şi făcea metanii, imitând pe Daniil şi pe îngeri, despre care proorocul David, zice: Închinaţi-vă Lui toţi îngerii Lui. Această rânduiala o ţinea nu numai duminicile, ci şi la toate sărbătorile împărăteşti, după o rânduială bisericească. Zicea o rugăciune de cu seara şi o repeta până dimineaţa. Şi ce rugăciune era aceea? Plină de sfânta cunoştinţă şi înţelepciune. Cuprindea în sine toată teologia: Naşterea cea fără de început a Fiului, creaţia Puterilor cereşti, cele grăite şi cele negrăite, minunată iconomie dumnezeiască, măreţia făpturii, veşnicia, cele cereşti, cele pământeşti şi cele dedesubt, cele văzute şi cele nevăzute, cele descoperite şi cele nedescoperite, cele înţelese de minte şi cele neînţelese, cum vom vedea mai departe, dacă vom putea aduce de faţă vreo parte din ea. Deci în această sâmbătă şi-a început rugăciunea ca de obicei. Deodată, aude ceva ca un puternic sunet de toaca, ce-i străbătu în urechi. S-a tulburat şi s-a întrebat ce să fie. În aceeaşi clipă apare şi diavolul care urla, şi ameninţa şi se înfuria asupra lui Nifon. I-a paralizat mintea şi l-a lăsat tulburat şi înfricoşat. A voit să se roage, dar mintea lui nu era limpede. Îl stăpânea toropeala, bâlbâiala, somnolenţa. De asemenea, flecăreala, o întristare apăsătoare şi o mie de alte rele. Şi a continuat să-l tiranizeze astfel, căutând să-l lipsească cu totul de mintea sa limpede şi stăpână pe sine. Cu totul ticăloşit de întunecarea drăcească, Nifon a exclamat: "O, păcătosule Nifone, ţi-au căzut acum pe cap toate păcatele. Ispita de care te temeai este cu adevărat înfricoşată; balaurul cel din adânc ţi-a întunecat mintea şi se află înaintea ta. Ia aminte să nu te înghită de viu!" Zicând acestea şi-a făcut semnul Sfintei Cruci. Dar, neruşinatul diavol i-a produs o mare tulburare şi îl chinuia cu aceste cuvinte viclene: "Nu te mai ruga în zadar, că de acum o să trăim împreună amândoi. Nu mai voi mişca de lângă tine nici o clipă şi îţi voi da orice vei cere". Dar Nifon a răspuns: "Să nu te aud, necuratule drac. Dacă Atotputernicul ţi-a îngăduit să mă ucizi, primesc cu smerenie porunca Lui, dar dacă n-a rânduit aşa Dumnezeul meu, îţi dispreţuiesc toate vicleşugurile tale!" Dar există Dumnezeu?... Dumnezeu nu există!" - i-a suflat diavolul în ureche. Şi împreună cu acest cuvânt satanicesc i-a învăluit mintea cu un întuneric gros, zicându-i iarăşi: "Dar există Dumnezeu?... Dumnezeu nu există!... Pregătise de mai înainte, vicleanul, acest plan, ca să întunece mintea cuviosului şi să-i strecoare, de ar fi posibil, îndoială că nu există Dumnezeu. Auzind, robul lui Dumnezeu, aceste teribile cuvinte, a strigăt din adâncul inimii: Zis-a cel nebun în inima sa: nu este Dumnezeu!. "Pieri, întuneric urâcios şi nu huli! Pieri din ochii mei, pentru că eu cred cu tărie că există Dumnezeu, Cel ce te-a osândit în focul veşnic pentru vicleşugurile tale". Urătorul de bine, diavolul, înfuriindu-se, i-a întunecat şi mai mult mintea. Cu pâcla sataniceştilor lui vrăji i-a scos din minte toate cuvintele duhovniceşti. A încercat zadarnic să zică un psalm că de obicei, dar îl rostea numai cu gura, căci mintea lui înceţoşată nu înţelegea nimic. Acest lucru i-a pricinuit o durere şi o mâhnire de nerăbdat. "Vai de mine nenorocitul, nu ştiu ce să spun!" Şi a început din nou rugăciunea cu mai multă osteneală. Acest chin în rugăciune a ţinut patru ani încheiaţi. Şi diavolul nu contenea a-i repetă zilnic: "Dumnezeu nu există!" Acest gând hulitor l-a afundat într-o nemângâiată mâhnire. Era aşa de mare tulburarea şi mâhnirea lui, că umbla că un om deznădăjduit şi nepăsător faţă de toate. Iar diavolul îi şoptea continuu: "Nu-ţi cer altceva, fără numai să încetezi rugăciunea de dimineaţă şi de seară". Robul lui Dumnezeu, uimit de neruşinarea aceluia, îi răspunse: "Chiar de aş cădea în nelegiuirea de a ucide pe cineva, sau orice alt rău aş face, de la picioarele Domnului meu Iisus Hristos nu mă depărtez". - Ce spui? şopteşte iar diavolul. Dar există Hristos? Hristos nu există!... Eu sunt stăpânul a toate! Tu de ce te lepezi de mine? - Da, ticălosule, există Hristos! Şi este totodată Dumnezeu şi om, a răspuns Nifon. Până când, înrăutăţitule, o să mai chinuieşti făptura lui Dumnezeu? Îţi închipui că o să mă înşeli, înnegritule şi întunecatule? Ştiu bine că eşti întuneric, că în întuneric te sălăşluiesti şi cu întunericul lupţi împotriva oamenilor şi în întunericul cel mai dinafară te vei chinui în vecii vecilor! Fugi de lângă mine vrăjmaş al lui Dumnezeu şi al sfinţilor Lui! Înrăutăţitul, însă, nu se dezlipea deloc de lângă el şi repetă mereu că, nu există Dumnezeu. "Ce, îi şoptea, vrei să spui că există Dumnezeu? Unde ai văzut tu pe acest Dumnezeu de care zici? Cine ţi L-a arătat? Unde stă? Unde locuieşte? Arată-mi-L şi voi crede şi eu în El!" Patru ani, precum am zis mai sus, l-a chinuit astfel. Fie că mânca, fie că stătea, se ruga sau orice altceva făcea, diavolul, îi aducea acest gând, ca să-l facă să creadă că nu există Dumnezeu. Îi sfredelea necontenit creierul şi îi tulbura înţelegerea cu această neîntreruptă repetare. Iar Nifon zicea că există Dumnezeu, dar uneori, amăgit de diavolul, îşi închipuia că nu există. Ajunsese până se se înşele amarnic. Dar cu toate acestea nu neglija rugăciunea şi meditaţia. Astfel, într-o zi pe când se ruga în biserică, vine din nou diavolul, aducându-i acelaşi gând. Atunci, deodată, vede că-i apare chipul Domnului nostru Iisus Hristos. Nifon a suspinat din adâncul inimii şi, întinzându-şi mâinile spre dumnezeiescul chip, a strigat: "Doamne, Dumnezeul meu, caută spre mine, pentru ce m-ai părăsit? Încredinţează-mă cu adevărat că exişti, ca să nu fiu silit să încetez ceea ce fac pentru numele Tău şi să fac ceea ce îmi zice cel rău". Apoi, s-a oprit, aşteptând răspuns. Şi, pe când se uită la dumnezeiescul chip, acesta strălucea ca fulgerul, luminându-i fata şi umplându-l de o negrăită mireasmă. Copleşit de lumină şi neputând răbda înfricoşată strălucire, a căzut tremurând cu faţa la pământ, zicând: "Cred Întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor. Şi intru Unul Domn Iisus Hristos, Făcătorul şi Stăpânul meu şi întru Duhul Lui Cel sfânt şi de viaţă făcător. Doamne Iisuse Hristoase, mult Milostive, nu te mânia asupra mea şi nu mă izgoni de la Tine, pe mine nelegiuitul care am îndrăznit să nesocotesc Preasfânt Numele Tău. Tu ştii, Doamne, cum m-a legat vrăjmaşul afundându-mă în otrăvită necredinţă. De aceea, iartă-mi toată lipsa de evlavie faţă de nemărginita Ta iubire de oameni!" După ce a rostit aceste cuvinte, s-a ridicat puţin de la pământ şi a văzut din nou preaslăvitul chip. O vedenie mai presus de lume. Dumnezeiasca faţă era preastrălucita şi-l privea cu multă blândeţe. Cu sufletul plin de bucurie, Nifon a început să cânte "Doamne miluieşte" şi a rămas copleşit de vederea cea mai presus de lume." Cu adevărat, mare este Dumnezeul creştinilor! e exclamat el, şi de mare slavă se învredniceşte cel ce cade la preacuratele Lui picioare. Căci El nu lăsa niciodată făptura Sa să se piardă. Binecuvântat este Dumnezeu şi binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, care m-a mântuit pre mine cel ce eram în latura şi în umbra morţii!" A adus multe alte mulţumiri Domnului nostru Iisus Hristos, apoi a ieşit din biserică, a mers la chilia lui şi a dormit puţin. Inima îi era copleşită de dumnezeiasca fericire. Era acum de mirare să-l vezi umblând vesel, zâmbind şi bucuros. Era aşa de iubitor faţă de toţi, încât cunoscuţii lui se întrebau miraţi: "Atâţia ani l-am văzut abătut şi trist. Cum este aşa de bucuros acum? Nu cumva să fi avut vreo vedenie?" Se străduiau să găsească o explicaţie acelei taine. Dar el, din clipa în care a văzut astfel faţa Domnului, nopţi întregi stătea cu ochii la cer şi zicea: "Miluieşte-mă, Tu, Care, Te-ai făcut om pentru mine; Tu, Care eşti Fiul Unul născut al lui Dumnezeu, îndrăznirea şi mijlocitorul nostru către Tatăl; Tu, Care eşti bogăţia milostivirii şi negrăită iubire de oameni a necuprinsei Dumnezeiri!" Apoi începea să-l înfrunte pe cel rău, zicând: "Unde este înrăutăţitul care zicea că nu există Dumnezeu? Să se umple acum de ruşine necuratul diavol, mincinosul, întunecatul, cel plin de ură! Am văzut pe Domnul meu, Care m-a încredinţat că şi pe fericitul Toma, când nu credea. Măreşte suflete al meu pe Domnul şi s-a bucurat Duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu!" Cu aceste cuvinte de mărire ale Maicii Domnului, lăuda şi mulţumea din toată inima Celui ce îl cercetase cu acea negrăită mireasmă. Într-o seară, după ce şi-a terminat rânduiala sa de rugăciune, a adormit puţin. Şi a văzut în somn o mare nesfârşită şi în mijlocul ei un imens stâlp de foc, având în vârf un tron strălucit. Deodată îi apare cineva şi-l întreabă: "De ce stai? Urcă-te pe stâlp, pentru că trebuie să te urci". Cum a auzit acest glas, a început să se caţăre. Cu mare osteneala a ajuns până sus, dar în vârf nu putea să se urce. Mai rămăseseră trei coti de urcat; se silea să-şi ridice picioarele, ca să ajungă la tron, dar nu îndrăznea, pentru că uitându-se la nesfârşita întindere a mării, îl cuprindea spaima. "Vai, se gândea el, ce să fac eu păcătosul! Dacă ridic piciorul să ajung în vârf, mă tem că nu cumva să alunec şi să mă înec, iar ca să mă întorc şi să cobor, este şi mai greu". Era tulburat, nehotărât şi nedumerit. Deodată, fără să-şi dea seama cum a îndrăznit, a făcut un mic efort. A fost de ajuns ca să păşească uşor şi s-a aşezat pe tron. Cu uimire privea acum orizontul deschis în jurul lui şi se minuna, zicând: "Cum m-am urcat eu până aici? Şi cum voi putea să mă cobor?" În acea clipă s-a trezit. Uimit, se întrebă ce să însemneze toate acestea. Acelaşi lucru l-a văzut şi în altă seară, precum şi a treia oară. Atunci nedumerirea lui a ajuns la culme. "Doamne, s-a rugat el, arată-mi ce înseamnă aceasta vedenie!" Şi Domnul i-a deschis mintea şi a început să înţeleagă singur. Urcarea pe stâlp este drumul greu al virtuţii, care duce la cetatea cea cerească. Dar greutatea de a ajunge deasupra ei ce înseamnă? De multe ori ne grijim de cele pământeşti şi, astfel ne îngreuiem a ajunge la nepătimire. Tronul pe care am şezut şi m-am odihnit uitându-mă la toate este nepătimirea, care se afla deasupra tuturor virtuţilor, ca un tron. Cine se urcă pe el, vede cu ochii, curat, şi cele omeneşti şi cele dumnezeieşti, şi înţelege cum diavolul înşeală pe oameni. După ce a tâlcuit visul, Nifon a dat din toată inima slavă lui Dumnezeu, Care necontenit îl ocroteşte şi-i poarta de grijă. (Viaţa şi învăţăturile Sf. Ierarh Nifon, Episcopul Constantianei)

Sursa: www.ortodoxiatinerilor.ro

Schimbarea la Faţă prin lumina necreată a lui Dumnezeu

Credincioşii din întreaga lume prăznuiesc pe 6 august Schimbarea la faţă a Mântuitorului. Această sărbătoare ne duce cu gândul la momentul de rugăciune de pe muntele Tabor, când apostolii Mântuitorului Hristos i-au văzut acestuia faţa cea adevărată. Denumirea populară a sărbătorii este aceea de Pobrojenia sau Obrejenia. Conform tradiţiei, se spune că odată cu Schimbarea la Faţă a Mântuitorului, se răcesc apele, iar în ziua praznicului se dau de pomană struguri şi se pomenesc morţii. La această sărbătoare a schimbării, ar fi bine să ne împăcăm cu toţi cei cu care ne-am certat de-a lungul anului, devenind astfel mai înţelepţi şi mai buni.

Minunea norului de pe Muntele  Tabor

Mănăstirea Schimbarea la Faţă, de pe Muntele Tabor, a fost închinată unui eveniment special din viaţa Mântuitorului Hristos, prin care li s-a arătat ucenicilor săi faţa cea nouă, schimbarea văzută prin lumina necreată a lui Dumnezeu. Pe  Muntele cel Sfânt al Schimbării la Faţă s-au construit trei biserici creştine, dar în împrejurimi au existat dintotdeauna chilii ale călugărilor sihaştri. În noaptea de priveghere a sărbătorii,întotdeauna în acelaşi loc şi la aceeaşi vreme, înspre Nazaret, deasupra Muntelui Tabor, se coboară un nor luminos, de culoare portocalie, care se mişcă într-un mod aparte şi care nu dispare de pe cer până noaptea târziu. Norul se coboară în timpul Sfintei Liturghii, iar în timp ce se cântă Heruvicul, acesta se aşează peste Mănăstirea Schimbarea la faţă, din el desprinzându-se mici sfere, care ajung desupra turlei bisericii. Oricine este prezent acolo, în momentul acela, poate vedea minunea.

La Marele Meteor se urca pe scări de sfoară

Complexul monahal de la Meteora este unul dintre marile atracţii spirituale şi turistice ale celor care vizitează Grecia. Mănăstirea Schimbarea la Faţă a lui Hristos, este cea mai reprezentativă mănăstire a întregului ansamblu al Meteorelor şi a fost construită pe o stâncă la înălţimea de 613m de la nivelul mării. Sfântul Atanasie, venit aici de la Muntele Athos, a întemeiat pe stâncile Meteorei o mică sihăstrie, pe care în anul 1344 a transformat-o într-o lavră. Acesta a început şi construcţia Bisericii Schimbarea la Faţă, terminată mai târziu de Ioasaf şi de Simeon. Fresca din interiorul bisericii, este de o mare valoare artistică, aparţinând şcolii cretane. Toţi cei care vizitează Meteorele sunt impresionaţi de vechile chilii, de cuptorul secular şi de turnul vechi cu scripete, pentru că până în anul 1923 ascensiunea se facea cu scări de sfoară succesive şi cu plasă. Această mănăstire este una dintre cele mai apreciate de turiştii de pretutindeni.

Sfântul Fanurie face minuni la Biserica Greacă

Din multitudinea de etnii ale oraşului Constanţa şi etnia greacă, încă din anul 1862, avea o bisericuţă compusă din două camere, în imediata apropiere a actualei biserici. Între 1865 şi 1867, avea să se ridice o nouă biserică, dreptunghiulară, fără turle, pentru că regulile vremii impuneau ca nici o clădire să nu fie mai înaltă decât moscheile. Pictura bisericii a fost executată de un renumit pictor aghiograf de la Muntele Athos. În anul 1954 a fost declarată Monument Istoric. Biserica Schimbarea la Faţă mai are două hramuri: Sfântul Fanurie şi Sfântul Andrei. Minunile săvârşite aici de Sfântul Fanurie au ajutat mulţi oameni nevoiaşi. Slujbele se săvârşesc atât în limba română cât şi în limba greacă.

Prestigioasa şcoală iconografică de la Văleni

În localitatea Văleni, recent devenită cartier al oraşului Piatra Neamţ, se află biserica parohială cu hramul Schimbarea la Faţă. Înfăţişarea arhaică, pereţii de lemn, dar şi eleganţa impunătoare a bisericuţei ne fac părtaşi unei îndelungate existenţe istorice şi artistice. Biserica din bârne şi scânduri groase de brad şi  stejar, pe o temelie de piatră, a fost concepută cu multă pricepere şi imaginaţie. Acoperişul de şindrilă îmbracă întreaga construcţie în mod unitar, fără a sublinia la exterior decât prezenţa altarului. Din punct de vedere arhitectural, bisericuţa poate fi considerată una dintre cele mai reuşite realizări ale arhitecturii populare în lemn. Numeroasele lucrări de pictură găsite aici, îndreptăţesc ipoteza că la Văleni a funcţionat o prestigioasă şcoală iconografică.

Alte biserici cu hramul Schimbarea la Faţă :

Schitul de la Cetăţuia

O gură de rai, de pe vârful Cetăţuia, ne dezvăluie în toată splendoarea sa un adevărat sanctuar de artă şi rugăciune. Se spune că în locul acesta mirific, încărcat de spiritualitate, nimeni nu poate ajunge dacă nu este chemat de Maica Domnului.

Mănăstirea Socola

Ctitorie a Domnului Moldovei Alexandru Lăpuşneanu, a soţiei Ruxandra şi a fiicei lor, Domniţa Soltana, biserica ce are hramul Schimbarea la Faţă a fost vreme de 250 de ani aşezământ monahal. La această şcoală teologică de prestigiu european a învăţat şi Ion Creangă.

Biserica Cuţitul de Argint

Lângă Arenele Romane, chiar lângă Parcul Regele Carol I, pe locul unei biserici mici, acoperită cu şindrilă, se înalţă astăzi biserica Schimbarea la faţă - Cuţitul de Argint, o adevărată capodoperă de arhitectură şi artă, care are o mare putere de vindecare sufletească.

Catedrala din Chişinău    

Construită în anul 1902, Catedrala Schimbarea la Faţă din Chişinău, a fost zidită pe banii donaţi de guvernatorul general C. Aleksandrovici. Pictura bizantină a catedralei a fost realizată de Pavel Piskariov, care întregeşte un ansamblu arhitectural de excepţie.

Mariana Borloveanu

Nu putem ocoli moartea si toata viata ne pregatim pentru ea

In chilia de la malul marii a parintelui Arsenie Papacioc am invatat sa pretuiesc lumina ce se scurge din candela vesnic aprinsa a Cerului si cu fiecare picatura care se cerne peste noi, am incercat sa deslusesc tainele rugaciunii aducatoare de mantuire.si vesnicie. Ochii aceia senini si privirea limpede ca apa de mare tinuta in palma m-a invatat sa privesc rasaritul, fara sa ma tem de apusul de soare. Acum, cand vesnicia s-a inchis pe veci intr-o lacrima, imi plec fruntea pe lespedea rece, sarutand urma pasilor marelui duhovnic.

 Cu o vara in urma, pe cand ma aflam in chilia parintelui, printre cuvintele de invatatura care curgeau lin in soaptele unei ploi mocanesti, un dangat de clopot a cazut peste cuvintele pline de duh si cu un gals pe care nu-l mai auzisem parca niciodata parintele mi-a spus pe un ton ferm: “Auzi! Cheama viii, plange mortii, imprastie viforele! ”si asta pana cand ne intalnim cu marea trecere, de la moarte,la viata. Viata nu este cea de pe pamant, nu ne jucam, viata abia dupa moarte incepe, precum o vesnicie, cum spunea si Cosbuc: „Nu de moarte ma cutremur, ci de vesnicia ei.” E o mare greseala sa te temi de moarte, chiar daca v-am mai spus , ea nu vine sa-i faci o cafea, vine sa te ia. Asta e vesnicia. Mori in cateva secunde, ca mai tarziu sa cunosti bucuria care te renaste. Acum.Totdeauna. Acum. Sa stii sa mori, ca sigur vei invia in fiecare zi. Viata inseamna moarte continua. Exista o morala, exista un dar ascuns care nu te lasa sa afunzi in noroi intelepciunea pe care ti-a dat-o Dumnezeu.”

Cand l-am intrebat daca se teme de moarte, mi-a spus ca nimeni din toti cei care raman in sufletul fratilor intru Hristos, nu trebuie sa se teama nicio clipa. Iar parintele Arsenie Papacioc toata viata a trudit sa aduca pace si bunavoire in toti cei care l-au cautat si l-au cercetat. “Daca tu ca duhovnic te temi de moarte, nu poti apara si nu poti intari prin cuvant pe cei care vin sa te cerceteze. Cu totii trebuie sa traim cu constiinta mortii; nu putem ocoli moartea si toata viata ne pregatim pentru ea, dar daca il urmam pe Hristos, dincolo de moarte vom afla fericirea vesnică.”

Sa invatam sa murim si sa inviem in fiecare clipa

In anul 2006, la numai doua saptamani dupa operatia de hernie de disc, la Spitalul de urgenta din Constanta, mi-am ingaduit sa-l tulbur cu prezenta si printre cele duhovnicesti, l-am intrebat daca la cei 92 de ani pe care ii avea la vremea aceea a simtit vreun fior: “ Nu mi-a fost frica, pentru ca doctorul Davidescu este un om deosebit si inainte de toate, un bun crestin. Dumnezeu a lucrat grozav de bine si cu mine si cu medicii; rugaciunea a tinut loc de anestezie; nu m-a durut si nu mi-a fost frica, doar doua lacrimi in coltul ochilor au aparut asa fara nicio explicatie. Cat sunt eu de Arsenie, n-am reusit sa le talmacesc, simteam doar prezenta ingerului pazitor si asta mi-era de-ajuns. Iesisem din moarte si bajbaiam in cautarea vesniciei. Cu biruinta rugaciunii si cu biruinta crucii, pentru ca pana la urma orice clipa poate fi un timp si orice suspinare o rugaciune. Ma fetito, n-am mai spus nimanui, dar am simtit atunci o mangaiere grozava, dar asta nu se poate povesti. Cum sa nu apreciez eu un doctor care sa mapatrunda fara sa ma doara.Durerea trebuie sa fii pregatit sa o birui. Daca n-ai o relatie vie cu Hristos, n-ai cum sa fii in stare sa treci peste greu. E mare pacat sa te plangi ca Dumnezeu nu te aude, daca tu nu stii cum sa-i ceri. Stangacia ta aduce durere. Dumnezeu trebuie sa faca ASA, nu asa! Trebuie sa fii in stare sa nu lepezi Crucea, sa nu lepezi suferinta. Dumnezeu asa ne vrea, hotarati. Cu totii trebuie sa invatam sa murim si sa inviem in fiecare clipa, pentru ca nu intr o zi, ci intr o singura clipa poti sa faci mult! Dumnezeu n are nevoie de cuvintele noastre, El are nevoie de jerfa noastra, de inima noastra si asta intr-o singura clipa I-o putem darui.”

Orice clipa inseamna un timp si orice suspinare poate fi o rugaciune

Intre perceptia despre moarte si vesnicie, parintele vorbea adesea despre smerenia pe care trebuie sa o avem atunci cand ne rugam, nadajduind la mantuire, asa cum s-a rugat el pentru noi si pentru pacatele noastre:”Singur Dumnezeu poate sa hotarasca daca ne mai lasa timp sau daca prelungeste timpul vietii noastre si asta pentru a fi cat mai mult impreuna cu El. Abia dupa ce reusim sa intelegem aceasta relatie, abia atunci incepem sa ne preocupam de mantuirea noastra. Acesta este scopul principal, permanent, de neschimbat, de neuitat - mantuirea. E o stare de prezenta continua, stiu ca am mai spus-o adineauri, dar va iubesc prea mult si de-aceea vreau sa va invat s-o simtiti. Ferice, ferice, de mii de ori ferice de cei care, printr-o cat de mica venire in fire, se pregatesc pentru mantuirea lor. Cand amarul va fi mai mare si mai mare, atunci va fi ferice doar de acela care-si cunoaste lucrul si-si mantuie sufletul. Puterea rugaciunii este grozava. De Maica Domnului ce sa mai vorbim, ea este stapana Cerului si a Pamantului. Eu unul, daca indraznesc sa mai cer zile de trait de la Dumnezeu este numai ca sa pot slavi pe Maica Domnului. Am tot spus-o de multe ori, Maica Domnului este foarte suparata pe toti care nu-i cer nimic. Orice clipa inseamna un timp si orice suspinare poate fi o rugaciune, iar Dumnezeu se arata nu atat celor care se ostenesc, cat celor simpli si smeriti. Oricarui ostenitor in Hristos si Maica Domnului ii putem spune: „Smereste-te, ca ai pentru ce! Rugati-va smeriti, sa-L aduceti pe Dumnezeu in inimile voastre, decat sa te inalti cu mintea si sa te ratacesti cumva pe sus, mai bine sa nu fii nimic!”

                                Ultima spovedanie, ultima binecuvantare

Cu doua luni in urma, fara un motiv anume, am plecat la Techirghiol.Chilia parintelui Arsenie parea pregatita de un vesnic bun ramas. Maica stareta a vorbit cu maicuta care il ingrijea pe parintele, dar mi-a marturisit ca acesta se simte rau si nici macar nu se mai ridica din pat. Am inteles atunci ca starea sanatatii parintelui Arsenie se inrautatise si ca oricat de mult ar fi vrut maica stareta sa ma ajute, clipa intalnirii mele cu marele duhovnic ramanea de-acum un vis pierdut. M-a durut, dar am inteles si am coborat la Vecernie mai trista decat oricand. Am adormit cu ochii in lacrimi, tarziu in noapte, in imediata apropiere a chiliei parintelui. M-am trezit dimineata devreme, sub perdeaua de raze, pe care soarele le trimitea dinspre mare, intr-o lumina nefiresc de calda. Dupa ce am baut cu sete o cana cu apa de la Fantana Sfantului Pantelimon, m-am asezat pe o banca de langa chilia inconjurata de pelerini veniti din toate colturile tarii. Niciodata nu mi-am ingaduit sa intru la marele duhovnic nechemata. Abia daca citisem jumatate din “Paraclisul Maicii Domnului”, cand a iesit maicuta si mi-a spus ca ma asteapta parintele. Clipa aceea nu se poate uita: 28 mai 2011, ora 9,00. Ultima mea “ spovedanie”, o blanda dimineata de sambata, care avea sa fie si ultima in intalnirea mea cu marele duhovnic. 

Am ingenuncheat langa patul invaluit intr-o nedefinita durere, i-am sarutat mana si am ramas cu obrazul lipit de mana aceea care de-atatea ori mi-a alinat durerile, sub blanda binecuvantare. Privirea aceea, mai albastra decat seninul cerului care se oglindeste in mare, desi obosita de durere, m-a mangaiat si m-a intarit sufleteste. N-am indraznit sa scot niciun cuvant, dar parintele mi-a luminat toate gandurile si-n cateva fraze, de o coerenta pe care n-am sa o uit niciodata, a facut o desavarsita ordine in toata viata si trairile mele. Slava lui Dumnezeu pentru clipele-acelea si pentru binecuvantarea de fi avut nebanuite trairi, in preajma marelui duhovnic!

Mariana Borloveanu

Florin Zamfirescu, văr primar al părintelui Ghelasie

În sfântă zi de Florar, atunci când lumina şi bunătatea umană coboară peste trăirile noastre, fiecare clipă pare unsă cu mir din candela dragostei, a dragostei pentru Dumnezeu şi pentru aproapele. Într-o astfel de clipă l-am întâlnit pe actorul Florin Zamfirescu şi am depănat amintiri legate de copilăria şi adolescenţa trăita alături de vărul său primar, părintele Ghelasie de la Frăsinei.De la birouaşul improvizat din câteva uluci în podul casei şi până la o nucă sau un cartof cu care se hrănea părintele, am descoperit o nebănuită lume a tainei, aşa cum ava avea să mărturisescă adesea. Chiar dacă vi se pare ciudat  ca într-un dialog cu un mare actor şi să nu vorbeşti despre teatru, eu am preferat să vă dezvălui un mod de viaţă şi un traiect al relaţiei pe care Florin Zamfirescu a avut-o de-a lungul anilor cu Dumnezeu.

 Având în vedere faptul că proveniţi dintr-o familie de preoţi şi una de învăţători, ar fi interesant să aflăm câte ceva din genealogia familiei.

Familia mea din partea mamei este profund religioasă, fiind din tată-n fiu familie de preoţi. Mama a avut un frate preot, care a fost tatăl părintelui Ghelasie de la Frăsinei. Eu îmi cunosc bine genealogia din partea mamei, pentru că pe peretele altarului bisericii din satul Şerbăneşti, de sub muntele Cozia, era scris numele preotului şi al preotesei şi-n cimitir la fel, pe o cruce mare din piatră sunt bătute pe rând numele celor dispăruţi. Nu ştiu cum au ajuns acolo, sub Muntele Cozia, dar au fost două familii cu nume greceşti: Mirodot şi Porfire. Astăzi jumătate din sat se numeşte Porfire. Tatăl meu era din Călimăneşti. Tot acolo şi bunicul meu dinspre tată a fost primar, dar ei în neam au fost învăţători şi profesori. Pot spune însă că eu am crescut în biserică.

Trăind într-o familie profund religioasă, ne puteţi spune cum a fost întâlnirea cu lumea Bisericii şi care a fost traiectul de la religie la actorie?

De mic copil am ţinut toată rânduiala posturilor, eram dus la spovedit, la împărtăşit. Doamne, nu pot să uit că în primii ani când mă duceau la spovedit, pe la şase-şapte ani, pentru mine era un mare chin pentru că trebuia să-mi spun păcatele sub patrafirul unchiului meu şi nu prea avem ce să spun...Şi-atunci, (fac această mărturisire la vârsta de 62 de ani), îmi născoceam păcate. Odată, ţin minte că am zis: „ Am bătut-o pe maica mare”( maica mare era maică-sa!), la care el a sărit ca ars: „Vai de mine, cum ai făcut aşa ceva?!” şi mi-a dat să fac o sută de metanii. Bine-nţeles că nu era adevărat! Mai târziu mi-am dat seama că nu trebuie dus copilul la spovedit prea devreme, mai întâi trebuie să înveţe să conştientizeze păcatul. Eu eram foarte speriat de diavol, de multe lucruri pe care nu le înţelegeam la vremea aceea. Mie, de exemplu, când eram mic mi se spunea „ucigă-l toaca”, bunicul de câte ori nu mă vedea prin preajmă, întreba: „Unde e mă, ucigă-l toaca ăla?” şi asta pentru că eram neastâmpărat. Eram chiar o problemă pentru familie, „nestaşnic” cum îmi spuneau ei. În timp, am ales actoria, spre nemulţumirea unchiului meu, care nu îşi explica faptul că dintr-o familie cu atâtea generaţii de preoţi, eu n-am ales preoţia, ci actoria. Şi-atunci m-am iţit aşa în faţa lui şi i-am zis: „Părinte, păi este unul şi-acelaşi lucru, pentru că şi ca preot şi ca actor trebuie să crezi când spui ceva şi să vorbeşti lumii şi s-o convingi”. El n-a vorbit cu mine un an, ripostându-mi intrigat: „Păi tu confunzi credinţa mea în Dumnezeu cu credinţa într-un om?” şi s-a simţit jignit, ţin minte că n-a vorbit cu mine multă vreme. Bine-nţeles că în timp i-a trecut. Aşa am ajuns la meseria asta, pe care o fac aşa cum ştiţi.

Cum a ramas în timp relaţia cu Dumnezeu?

Trebuie să vă spun că datorită forţărilor la care am fost supus de mic, fiind dus forţat la biserică, la un moment dat aveam impresia că posturile parcă nu se mai terminau. Copil fiind, nu aveam o aplecare foarte puternică spre biserică. În timp, am citit Biblia, am învăţat dogmă, pentru că eram obligat să ştiu, dar pe Dumnezeu L-am descoperit ceva mai târziu. Nu sunt un practicant, nu sunt habotnic şi parcă, pe măsură ce trece timpul, Îi simt prezenţa altfet. Cu Biserica nu te poţi juca şi nu-ţi permiţi să faci nişte afirmaţii care se-ntorc foarte tare împotriva ta. Haideţi să păstrăm proporţiile credinţei, pentru că întotdeauna acolo unde un om îngenunchează şi se roagă, e templu! Pe mine m-a impresionat credinţa Bahai şi în care primul român care s-a înscris a fost regina Maria. Am cercetat tot ceea ce ţine de această credinţă şi am înţeles că este încercarea de a unifica totul sub acelaşi Creator. Cât despre ecumenism, mi se pare singura cale de împăcare între toate direcţiile. 

 Puţină lume ştie că părintele Ghelasie de la Mănăstirea Frăsinei a fost văr primar al actorului Florin Zamfirescu. Vă mai amintiţi împrejurari inedite, pe care le-aţi trăit împreună în copilărie sau chiar mai târziu?

Cum să nu, doar am crescut în aceeaşi curte! Numele de mirean al părintelui Ghelasie a fost Teodor, iar noi îi spuneam Doru. El era cu cinci ani mai mare ca mine şi a făcut liceul la Vâlcea, eu la Călimăneşti. Pe când începusem şi eu să deschid ochii la lume, el deja învăţa limba germană. Îşi făcuse într-un pod un fel de birouaş din tot felul de uluci şi acolo avea destul de multe cărţi, unele chiar din biblioteca tatălui său. Şi ori de câte ori avea vreo revelaţie, mă chema şi mi se destăinuia. Cu fratele lui, Ştefan, nu dialoga, doar cu mine. Parcă-l aud: „ Ninule ( aşa mi se spunea mie acasă) vino să-ţi povestesc ceva!” Datorită lui am deschis primele cărţi de filosofie. Vara, când mă trimiteau ai mei cu vacile, citeam filosofie metafizică, citeam şi meditam. Cred că dacă n-aş fi făcut actorie, cu siguranţă aş fi studiat filosofia. Şi asta vă repet, graţie vărului meu. Dar pe lângă filosofie, Doru era extrem de preocupat de existenţa umană, de medicină. El în lume a fost laborant medical. La Abrud, înainte de a se călugări a practicat medicina, apoi şi călugărilor le făcea anumite analize, prin metode empirice e-adevărat, dar le spunea cam ce afecţiuni ar putea avea.

Se ştie că părintele Ghelasie a dus o viaţă cu desăvârşire ascetică. Cum l-aţi regăsit după atâţia ani de isihasm?

Pentru întâia oară am fost la Mănăstirea Frăsinei, pe când era acolo părintele Ghelasie (vărul meu Doru). Aşa cum Dragoş Pâslaru avea să devină monahul Valerian. Acesta l-a cunoscut pe Ghelasie prin mine, ulterior devenindu-i chiar mentor. N-am fost la Frăsinei decât de vreo trei ori, o dată când ava Ghelasie avea vreo 12 ani de călugărie şi am mai fost la doi-trei ani după aceea. Părintele Ghelasie era un trăitor în adevăratul sens al cuvântului, discuţiile cu el erau o încântare, te încărcau cu o energie deosebită. De fiecare dată când plecam de acolo, aveam senzaţia că plutesc. La despărţire, când ne îmbrăţişam şi îi atingeam mâinile acelea extrem de reci, mă trecea un fior de nedescris în cuvinte. Să ştiţi că Ghelasie studia foarte mult, teologie, filosofie hindusă, el nu era habotnic, dar avea o deschidere aparte. Avea posturi ciudate, postura diamant de exemplu. În ultimii 25 de ani din viaţă părintele Ghelasie n-a dormit, poziţia lui de veghe era poziţia lui Iisus Hristos diamant, pe genunchi, cu călcâiele deschise şi cu coloana dreaptă şi mâinile-ncrucişate. Aşa stătea în cele 2-3 ore de odihnă. Medicina isihastă mai întâi o practica el însuşi şi abia apoi împărtăşea altora trăirile sale. Ţin minte că a venit odată la mine la Bucureşti şi a stat vreo săptămână. De-acum mă gândeam ce să-i dau să mănânce, pentru că noi mâncam ce mănâncă toată lumea, mă gândeam că îi fac poftă, că îi fac rău. Nici vorbă! Parcă-l văd, zice: „Dă-mi o nucă”, altă dată : „Dă-mi un cartof”, astfel încât în trei zile a mâncat trei nuci, un morcov, un măr şi doi cartofi, ceva de genul ăsta...şi toate , cum vă spuneam, în stare crudă. Nu mânca decât ce dă pământul şi niciodată gătit.

 Într-una din întâlnirile pe care le-aţi avut cu Noica la Păltiniş, acesta îşi argumenta retragerea din lume, într-un mod personal. Mă întreb însă, dacă vreodată v-aţi gândit la călugărie?

Niciodată. Îmi amintesc acea discuţie pe care am avut-o cu filosoful Constantin Noica, în căsuţa în care acesta se retrăsese la Păltiniş. La întrebarea mea, de ce stă singur acolo, acesta mi-a răspuns: „Iubesc prea mult oamenii, pentru a putea rămâne între ei. Pentru că dacă rămân între ei, ajung să-i urăsc!”. Eu am convingerea că suprema rezistenţă şi tărie este să rămâi în lume şi să lupţi cât poţi, nu să te retragi ca Zarathustra. E-adevărat că există şi riscul de a te perverti, dar trebuie să lupţi. Una e să rămâi în lume, cu păcatele pe care le faci ca un om oarecare şi alta e să juri că vei avea o viaţă ascetică, iar ulterior să constaţi că nu poţi face asta; acolo riscul e mult mai mare. Dumnezeu cu mila!

Ce părere aveţi despre actorii care au ales viaţa monahală?

Sunt oameni disperaţi, oameni care n-au mai putut să facă faţă dificultăţilor civile. Eu ştiu că în viaţa monahală se ajunge pe două căi: pentru unii este chemare, iar pentru alţii este refugiu. E dreptul fiecăruia să aleagă. La ultima întrevedere pe care am avut-o cu părintele Ghelasie, acesta mi-a spus: „Ninule, este un actor, Dragoş, care a venit la noi şi a stat un an de zile. Eu am căutat să-l conving că înainte de toate e bine să-şi vadă de copilul minor, să se întoarcă în lume şi să-şi vadă de obligaţiile pe care le are faţă de familie. Şi m-a ascultat. Dar după doi ani, a revenit şi mi-a spus că nu mai este căsătorit, iar băiatul este major, pe picioarele lui. A venit şi, de data aceasta, l-am primit. A rămas la noi.”

Spuneaţi odată că artistul neiubit este un om chinuit. Cum vedeţi ceastă dragoste faţă de aproapele, în contextul vremurilor pe care le trăim?

Cred că artiştii rămân pentru veşnicie copii: plâng mai uşor, se supără mai uşor, asemenea unui copil căruia i s-a luat jucăria, visează mai mult. Dar eu nu văd nimic rău în toate astea, pentru că un copil are o puritate aparte, aşa şi artiştii, trebuie ajutaţi, trebuie iubiţi. Artistul neiubit este un om chinuit. De multe ori mă gândesc ce suferinţă uriaşă trebuie să fi avut Van Gogh, geniul acela uriaş, care în viaţa lui nu a vândut decât un tablou. Ce putem spune vis-a-vis de asta, decât că omenirea are în evoluţia ei faze de tâmpenie! Dacă ne uităm la 98% din operele de artă de pe glob, sunt ale unor artişti, care înainte de toate au fost ostracizaţi sau ucişi. În concluzie, omenirea e cretină în drumul ei, dar n-ai ce să faci, pentru că una e să fii prost şi alta e să fii rău. Omul la origine nu e rău, iar răutatea este o dovadă de prostie.

 Între bucurii şi tristeţi, între suişuri şi coborâşuri, între răsărit şi apusul de soare, ce vă relaxează cel mai mult?

Să stau în natură! Am acasă o grădinuţă în care lucrez cu mare drag. Îmi place la nebunie să meditez în pădure şi-mi place să îmbrăţişez copacii. Mergeţi şi luaţi în braţe un fag uriaş, puneţi obrazul pe el şi staţi aşa minute în şir şi-o să vedeţi ceva de neimaginat! Au copacii o energie şi o forţă de nedescris, cum îşi ridică ei braţele către cer!...Nichita Stănescu avea o poezie superbă: „Vulturii sunt arbori care zboară/ Ghearele lor sunt rădăcini/ Doamne cât de toamnă iară/ Se va face-n înălţimi!”. Nichita era o fiinţă profund religioasă, boteza şi cununa...mi-aduc aminte, utima oară când a fost naş, la Turnu Severin, l-a rugat pe preot să mai spună o dată „Tatăl nostru”. Avea o lumină în privire şi o trăire, pe care n-am s-o uit niciodată.

În loc de încheiere

Nu am avut niciodată roluri preferate, deşi mi-aş fi dorit să joc Raskolnikov, de exemplu. N-am cerut niciodată un rol! Şi dacă mi s-ar cere să aleg între teatru şi film ar fi ca şi când m-ar întreba cineva cu ce-mi place să merg mai mult, cu piciorul drept sau cu piciorul stâng!?

Mariana Borloveanu