SFÂNTUL MARE MUCENIC GHEORGHE

Rugăciune la mormântul Purtătorului de biruință

Ajuns la Lida (Lodd), îţi trebuie ceva timp pentru a putea desluşi această adevărată punte spirituală dintre creştini şi musulmani. Petrecusem deja câteva zile şi nopţi de rugăciune în locuri cu o încărcătură specifică Ţării Sfinte, motiv pentru care, impactul cu această mică localitate din imediata apropiere a aeroportului Ben Gurion, a fost pe măsura trăirilor de până atunci. Aveam în față un lăcaş care emoționează orice creştin: Biserica „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe“. De la intrarea destul de atipică pentru bisericile creștine, până la frescele bizantine, de o frumusețe aparte, totul îți creează o stare de prezență, rar întâlnită. Punctul culminant însă, al acestui lăcaș ortodox, este fără tăgadă mormântul Sfântului Gheorghe, aflat în grota bazilicii. Momentele de meditație la mormântul sfântului sunt unice, iar duhul acestuia te înalță întru aleasă trăire spirituală.

Biserica ”Sfântul Gheorghe” din Lida – Țara Sfântă

Considerat dintotdeauna ”patria” – după mamă – a Sfântului Gheorghe, Lida este adesea picătura de har cu care sunt întâmpinați creștinii de pretutindeni. Sărăcăcios și plin de semne de întrebare, acest orășel de lângă Tel Aviv, este pentru creștini un impresionant popas de închinare și asta pentru că în colțul acela de lume s-a născut şi a fost înmormântat Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Aşezământul aparţine mănăstirii ortodoxe greceşti construite aici peste ruinele vechii bazilici creştine. Actuala biserică este închinată şi Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, dar şi Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil. Urmând tradiţia vechilor biserici creştine care se ridicau pe mormintele martirilor, şi aici, pe locul martiriului Sfântului Gheorghe a fost construită o biserică. Ridicând privirea spre basorelieful de deasupra uşii de la intrare, îl vezi, ca pretutindeni în icoanele ortodoxe, pe Sfântul Gheorghe, omorând balaurul. Încă din pronaos şi până la Sfântul Altar, frescele pictate într-un registru cromatic foarte viu, coboară lumină peste credincioşii veniţi să se închine aici. Cromatica bine echilibrată a picturii este întregită de imense policandre poleite cu aur, lucrate într-un fascinant filigran, a cărui vechime este evidentă. În partea dreaptă a altarului, în imediata apropiere a treptelor care coboară în capela subterană, se află lanţurile cu care a fost legat sfântul, înainte de a fi omorât. Credincioșii sărută cu emoție lanțul torturii sfântului și îl ating de locurile bolnave ale trupului, cu nădejdea tămăduirii. Punctul culminant însă, al popasului în acest sfânt  lăcaș ortodox, este fără tăgadă mormântul Sfântului Gheorghe, aflat în grota bazilicii. Sarcofagul de piatră, restaurat în vremea patriarhului Chiril, este de o impresionantă frumuseţe, oferind privirii monumentalitatea unei adevărate opere de artă. Nimic nu este mai minunat decât să rămâi singur, tu şi sfântul care mijloceşte strigătul profund al fiinţei tale către Dumnezeu, şi să simţi prezenţa harului care coboară peste lacrimile rugăciunii. Acolo, în grota Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, cu fruntea pe lespedea rece a mormântului său, am simţit o nebănuită putere de mulţumire şi iertare, putere pe care în nemărginita lui dragoste mi-a dăruit-o Purtătorul de biruinţă.

„Ca un izbăvitor al celor robiţi şi celor săraci folositor, neputincioşilor doctor, conducătorilor ajutător, Purtătorule de biruinţă, Mare Mucenice Gheorghe, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre!“.

Mariana Borloveanu

SĂPTĂMÂNA PATIMILOR

Săptămâna Mare

Autor: Mariana Borloveanu

Toată perioada Postului Mare are pentru creștini o deosebită însemnătate, dar trăirile din Săptămâna Patimilor ne învăluie în cernite clipe de aducere aminte. Momente unice au menirea de a actualiza credincioşilor, în chipul cel mai viu şi emoţionant, clipele esențiale ale vieții și morții Mântuitorului Iisus Hristos. Toată lumea se uneşte în rugăciune, iar fiecare zi a Săptămânii Mari își are semnificația ei.

Lunea Mare este ziua în care încep Sfintele Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos. 

Marțea Mare este ziua în care ne pregătim pentru intrarea în cămara Mântuitorului.

 

Miercurea Mare este ziua în care se face pomenire despre femeia cea păcătoasă, care a dobândit iertarea păcatelor, după ce L-a uns cu mir pe Mântuitorul.

 

Joia Mare este marcată de patru momente de mare însemnătate: Spălarea picioarelor, Cina cea de taină, Rugăciunea din Grădina Ghetsimani, Vânzarea și prinderea Domnului.

Vinerea Patimilor este ziua pomenirii înfricoșătoarelor Patimi pe care Iisus Hristos le-a primit pentru noi, răscumpărând omenirea din robia păcatului. 

În Vinerea Mare, nu se săvârșește Sfânta Liturghie, iar seara se săvârșește Denia Prohodului Domnului și se scoate Sfântul Epitaf. 

Sâmbăta Mare vine cu o atmosferă înălțătoare. Această zi încheie Săptămâna Patimilor, fiind o zi a rugăciunii și a minunatei Învieri a Domnului nostru Iisus Hristos. 

Lipnița sub picături de har și dalbă iarnă dobrogeană

Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul,

înveșmântată în alb

Autor: Mariana Borloveanu

O dalbă mănăstire, înveșmântată asemenea lăcașurilor grecești de închinare, mi-a înseninat privirea făcându-mă să mă opresc într-unul din locurile binecuvântate ale Dobrogei. Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul este așezată pe o ridicătură de pământ asemenea unui altar, de-a dreapta șoselei ce leagă Peștera Sfântului Andrei de Mănăstirea Dervent. Bisericuța de la intrarea în mănăstire poartă hramul Sfântului Ierarh Luca al Crimeei și al Cuviosului Paisie Aghioritul, semn că popasul la Mănăstirea Lipnița este aducător de sănătate trupească și sufletească. Dar sfințenia sporește cu fiecare pas pe care îl faci în incinta mănăstirii. Atât în biserica mare, cât și în paraclisul de la demisol sau în cel de la intrare, simți mângâierea harului, care până la urmă te copleșește prin sfințeniile care sălășluiesc între zidurile mănăstirii.

Mulțime de moaște frumos mirositoare împodobesc biserica

Străbătând pustia brăzdată de viscolul dobrogean, am ajuns în vatra carstică a Dobrogei dunărene. Plămădită pe acest pământ binecuvântat, așezarea monahală de la Lipnița poartă amprenta unei îndelungate tradiții monahale, temeinic înrădăcinată în ținutul dintre Dunăre și mare.

Dacă dinafară, totul se conturează într-o mare de lumină și rugăciune, cu locuri și momente distincte, abia când ajungi în interiorul lăcașului monastic, când simți pulsul de taină al obștii, abia atunci începi să simți dulceața și intensitatea fiecărei clipe. Dincolo de frumusețea slujbelor mănăstirești din acest tărâm binecuvântat, o mare de har emană din numeroasele moaște aduse cu binecuvântare aici. Alături de moaştele Sfântului Mucenic Dasie, în biserica mănăstirii se află spre închinare şi o părticică din moaştele Sfântului Ioan Botezătorul.

Tot aici, aflăm moaştele Sfântului Onufrie cel Mare, precum și părticele din moaștele Sfântului Ierarh Nicolae, Sfântului Ierarh Ciprian, Sfântului Andrei Criteanul, Sfintelor Mari Mucenițe Ecaterina și Varvara, Sfintelor Mucenițe Tatiana, Marina și Haritina, Sfântului Ioan Damaschin, Sfintelor Cuvioase Macrina și Singlitichia. Adevărată comoară de har și lumină!

Credincioșii care ajung aici pot găsi spre închinare și o părticică din lemnul Sfintei Cruci, precum şi o copie adusă din Rusia a icoanei făcătoare de minuni „Maica Domnului - Potoleşte întristările noastre”, dar și o copie a icoanei  ”Trihirusa” (Maica Domului cu trei mâini), primită în dar de la Sfântul Munte. Pelerinii din întreaga țară vin să se închine acestor sfințenii pe tot parcursul anului, dar, se spune că cei care se încumetă să înfrunte gerul năprasnic al iernii pentru a simți duhul acestor locuri, mare bucurie duhovnicească va avea.

”Orice lucru făcut pentru Dumnezeu cere jertfă”

Obștea acestei sfinte mănăstiri s-a format în anul 2004, pe pământul ce poartă urmele pașilor Sfântului Apostol Andrei. Piatra de temelie a bisericii cu hramul ”Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, a fost pusă de către Înaltpreasfintitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, in ziua de 29 august 2006. Atât biserica, dar şi întregul ansamblu monahal, au fost construite în stil bizantin, cu elemente de arhitectură tradiţională dobrogeană.

Cât despre jertfa de început a viețuitoarelor acestei sfinte mănăstiri, maica stareță Onufria Matei spune că: ”Orice lucru făcut pentru Dumnezeu cere jertfă, astfel încât şi noua mănăstire a pornit de la un simplu grajd amenajat, donat de un localnic. Acest adăpost  a servit multă vreme atât ca paraclis, dar ca și corp de chilii pentru mica obşte de maici adunată aici. Prin aceasta, mănăstirea aminteşte parcă de începuturile creştinismului, de catacombele sărăcăcioase în care se slujea în primele secole creştine cu multă jertfă, dar şi cu multă dragoste”.

 

Prin toate vetrele monastice prin care am trecut în Dobrogea, am simțit acea picătură de har care sporește puterea rugăciunii. La Lipnița am găsit o altfel de obște. Maica Onufria a sădit acea sămânță a dragostei pentru aproapele, care mai târziu a dat rod frumos și bineplăcut Domnului.

”Este esențial să gândim și să viețuim în același Duh”

Pe ieromonahul Luca Nicolcea l-am cunoscut pe când nu era preot. Tânăr profesor de religie, purtând un frumos strai popular, stătea de vorbă cu părintele Ioan. După cum vorbea și după cum își cerceta duhovnicul, puteam să jur că era deja ”pe cale”. Mare bucurie am avut când l-am revăzut, tânăr călugăr, dar și duhovnic al obștii de la Mănăstirea Lipnița, cu o impresionantă poveste de viață: ”După multă stăruinţă şi răbdare, întâiul chiriarh duhovnicesc al Dobrogei, Sfântul Apostol Andrei, mi-a rânduit loc de slujire între podgoriile vinului dulce euharistic de lângă localitatea Lipniţa. Gândul mi s-a dus atunci la un uriaş al duhului care a slujit 35 de ani într-o obște de monahii: Părintele Arsenie Papacioc, un smerit Avvă al timpurilor noastre, care mi-a fost model de slujire în obştea de călugăriţe, în care sunt azi. Ştiut este faptul că Dumnezeu lucrează prilej de mântuire tuturor oamenilor şi, aşa cum a trimis în lăcaşul său preoţi destoinici de la Evanghelicus (sau Marcu), până la vrednicii slujitori smeriţi din zilele noastre, aşa am descoperit aici cu adevărat cele mai minunate particularităţi ale slujirii într-o obşte de monahii: rugăciunea cu durere, răbdarea până la sânge şi îngăduinţa până la cer, iar smerenia până aproape de porţile Edenului.  Duhovnicul nu face   parte   din obşte, dar obştea face parte din el prin liturghisire, spovedanie şi lucrare duhovnicească. Astfel, lucrurile funcţionează în unitate, care este liantul ce trebuie  creat  şi păstrat de duhovnic, de un singur duhovnic, care trăieşte şi observă în mişcare obştea şi care poate corija cu mult tact duhovnicesc urcuşul fiecărui   vieţuitor. De aceea este bine să se spovedească toată lumea în mănăstire, pentru a se păstra unitatea şi simţirea obştii. Ca preot de mănăstire trebuie să ascult cu bucurie cu multă dragoste şi smerenie, nefiind părtinitor, iubind smerita   comunitate  monahală în care vieţuiesc, dar şi mănăstirea care-mi este casă. Astfel, iubind şi ţinând la obşte, le primesc pe toate cele grele şi prin dragoste le arăt uşoare. Sunt greutăţi pe care le întâmpin, dar întotdeauna am la îndemână rugăciunea şi nădejdea în Hristos care copleșește prin bucuria şi uimirea nemărginită a dragostei Sale. În mănăstire, slujirea duhovnicului depăşește cu mult aspectul dezlegării de păcate, căci el prin Dumnezeu caută să pună în valoare darurile şi vocaţia fiecărui fiu duhovnicesc ce-i calcă pragul, căutând pe Hristos.

Gândind toţi în acelaşi duh, fiecare îşi descoperă adevărata filiaţie, care este ascultarea de fiu al lui Dumnezeu şi de aproapele al omului. Ştiind că Duhul suflă unde vrea, ce minunat ar fi ca atunci când suflă să ne găsească pe toţi laolaltă”.

Despre obștea Mănăstirii ”Sfântul Ioan Botezătorul” multe ar mai fi de spus, dar pentru asta va trebuie să revenim în aceste locuri binecuvântate. Vă îndemn pe toți cei iubitori de Hristos, să vă opriți măcar o dată la această sfântă mănăstire, să cunoașteți această obște deosebită, dar în primul rând să vă închinați la toate aceste sfințenii tămăduitoare.

Articol apărut în revista ”Lumea Credinței”

CINEVA SE ROAGĂ PENTRU NOI ÎN FIECARE CLIPĂ

Doar pustnicii mai țin lumea, cu rugăciunea lor neîncetată ...

" Domnul să te ierte! Domnul să te audă!

Domnul să te vadă! Domnul să te iubească!

Domnul să te însoţească! Domnul să te apere!

Domnul să te călăuzească! Domnul să te mângâie!

Domnul să te ajute! Domnul să te apere de vrăjmaşi!

Domnul să te ajute să nu faci niciodată rău!

Domnul să te facă să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți!

Domnul să te facă milostiv!

Domnul să-ţi dea putere să ierţi!

Domnul să te facă mai curat și mai bun!” Amin!

Mănăstirea ” Sfântul Apostol Filip”

Moaștele Sfinților Martiri din cripta mănăstirii dobrogene

Autor: Mariana Borloveanu

După o slujbă arhierească la Lipnița și un popas de suflet la Dervent, am pornit-o către Constanța, admirând peisajul întomnat al stepei dobrogene. La un moment dat, am urmat un drum pietruit, la capătul căruia am aflat un lăcaș monastic destul de atipic pentru aceste locuri, Mănăstirea ” Sfântul Apostol Filip”. Înainte de a ne închina la moaștele sfântului, care se află în biserica de sus a mănăstirii, am coborât într-o criptă cu alte cinci racle cu moaşte ale sfinţilor descoperiţi în cetatea Adamclisi. Apoi, am rămas o vreme în acest loc odihnitor și încărcat de sfințenie, unde lesne te poți regăsi în meditație și rugăciune.

Un altfel de lăcaș monastic pe pământ dobrogean

Ori de câte ori ajungi în Dobrogea, fără-ndoială trebuie să îți alegi astfel vremea de drum, astfel încât să nu te topești sub arșița verii, dar nici să dai piept cu viscolul de stepă al iernii. Așa am gândit că cea mai bună vreme pentru un nou popas pe aceste meleaguri este acum, în prag de toamnă. Și am pornit la drum într-o zi în care parcă se rătăcise pe aici un soare blând, întru mângâierea celor dornici de popasuri în locuri pustii. Purtam încărcătura spirituală a mănăstirilor Dervent și Lipnița, pe când am pornit din nou la drum prin așezămintele monastice din stepa dobrogeană, abătându-mă din când în când pe drumuri vechi, albite de timp şi de oasele martirilor care L-au mărturisit pe Hristos. În aceste locuri în care cândva, Sfinții Apostoli Andrei și Filip, au propovăduit Evanghelia, au apărut lăcașuri de închinare, pe care le simți și le cauți involuntar. Un astfel de loc este și Mănăstirea "Sfântul Apostol Filip", situată între localităţile Deleni şi Ioan Corvin, nu departe de Peştera Sfântului Andrei, ridicată pe dealul de vizavi de cetatea romană de la Adamclisi. De pe şosea, se zăreşte doar biserica, precum o lumină ivită pe coama dealului. La un moment dat am părăsit asfaltul, urmând drumul de țară, pe care un nor de praf ne-a însoțit tot timpul, ajutându-ne parcă să înaintăm spre pustie.

Cripta cu sfinte moaște ale martirilor

Străbătând încet drumul de țară, care se pierde parcă în veșnicie, începi să meditezi, lăsându-te mângâiat de lumina ce picură din ceruri peste această lume a tăcerii, vremelnic creștinatului pământ dobrogean. Așa am găsit sfântul lăcaș dobrogean, învăluit într-o tăcere adâncă. Pășind pe drumul care duce spre mănăstire, doar urmele pașilor se pierd în colbul de stepă. Nici măcar gândurile nu le mai poți conecta la prezent, pentru că fiecare pas, fiecare clipă, înseamnă o nouă trăire, o nouă dimensiune în această lume pustie. În sfârșit am ajuns. E greu să decizi pe unde să intri mai întâi și asta pentru că mănăstirea are două altare, cel din cripta de la intrare și cel din biserica de sus, în ambele locuri slujindu-se Sfânta Liturghie și alte Sfinte Taine. Pentru că mi s-a părut ceva inedit, am coborât mai întâi în criptă. Cu fiecare treaptă, coboram parcă într-un alt veac, spre a ne întâlni cu duhul celor cinci creștini care au fost martirizaţi pentru credinţa lor în Hristos. Rămășițe din trupurile lor, ce-o mai fi rămas din ele, au fost aşezate într-un martiricon, sub altarul bisericii mari. Acestea au fost descoperite târziu, abia acum un secol, osemintele fiind duse spre cercetare la Institutul de Antropologie din Bucureşti. Aici au rămas uitate multă vreme, până când, din mila Domnului, acestea au fost recuperate şi redate spre mângâiere credincioşilor. Odată cu ridicarea Mănăstirii "Sfântul Apostol Filip", în anul 2007, trupurile sfinţilor au fost depuse în această criptă, unde creștinii se închină cu evlavie și găsesc mângâiere.

Părticele din moaștele Sfântului Apostol Filip

În faţa bisericii actuale, a fost conceput un atrium, o curte interioară, cu arcade și coloane placate cu piatră, astfel încât să rezoneze cu cetatea, cu zona predominant romanică. Pentru o clipă am avut sentimentul că mă aflu într-una din mănăstirile grecești, cu care se aseamănă izbitor de mult. Mănăstirea are două hramuri: ”Sfântul Apostol Filip” și ”Sfinții Apostoli Petru și Pavel”. Biserica cea mare a așezământului monahal a fost împodobită cu frescă, atât în interior cât și în exterior, astfel încât frumusețea bisericii să fie în concordanță cu bucuria rugăciunii din acest sfânt lăcaș. Părintele Dorotei, starețul acestei sfinte mănăstiri, este părtaș la sfințenia locului, despre care ne-a făcut această mărturisire:

”O clipă petrecută în proximitatea veşniciei, parcă îți dezvăluie din tainele istoriei, perioadă în care martirii erau omorâți pentru că îl mărturiseau pe Hristos. În jurul mănăstirii, din peisaj nu lipsește pădurea, zidul Cetății Adamclisi, iar în zare se observă Monumentul Tropaeum Traiani. Acestea toate, îmbinate cu slujbele și rugăciunile de aici, te liniștesc și te fac să simţi acea dumnezeire care te binecuvântează întru veșnicie. La Mănăstirea „Sfântul Apostol Filip”, prin bunăvoința preotului Dobre, din Bulgaria, avem și o părticică din moaștele Apostolului Filip. Toți cei care se roagă cu evlavie la sfintele sale moaște, dobândesc sănătate și lumina faptelor bune”.

Am zăbovit o vreme în tinda vetrei spirituale din pustniceștile lăcașuri dobrogene, înțelegând în acest sfânt popas că toată trăirea lăuntrică sporește în astfel de locuri binecuvântate și fiecare om care simte creștinește, își promite să urmeze cu evlavie calea duhovnicească a Sfinților Apostoli.

Părintele ARSENIE PAPACIOC:

„La mormântul meu dacă veniţi, vă spun: Iubiţi-vă!”

Vară de vară, la jumătatea lunii iulie, am o întâlnire de la care până acum nu am lipsit niciodată. Cu părintele Arsenie Papacioc nu-ți poți permite să rămâi ”căldicel”, atâta vreme cât el însuși ne sfătuia să avem întotdeauna acea stare de prezență, fără de care, nu suntem noi. De opt ani, vară de vară, mă întorc la mormântul său, cu bucuriile și tristețile care s-au mai adunat între timp și simt cum duhovnicul sufletului meu, mă mângâie, mă iubește, mă ceartă și-ntotdeauna mă iartă! Sfințenia duhovnicului de la malul mării, este întregită de mărturiile ierarhului de la Tomis și ale starețului de la Mănăstirea Sfântul Ioan Casian.

Privirea părintelui Arsenie mi-a limpezit viața

Ajungând la Mănăstirea Techirghiol, după ce treci pe lângă bisericuța mică de lemn, te întâmpină chilia devenită muzeu a părintelui, după care, oprindu-te fie şi pentru o clipă la mormântul permanentei privegheri, asculţi mărturiile care parcă nu se mai termină, ale celor care şi astăzi sunt mângâiaţi de părintele tuturor celor necăjiţi. Atingând patrafirul întins pe patul din chilia părintelui, am trăit senzaţia că binecuvântarea duhovnicului mi-a atins tâmplele. Fiecare icoană, fiecare obiect din încăpere miroase a mir şi te îndeamnă la rugăciune. Într-o vitrină sunt rânduite cu grijă obiecte dragi care i-au aparţinut părintelui Arsenie, iar pacea care dăinuie în fiece colţişor din acestui inedit univers este unică. Această pace a sufletului s-a conturat în timp și a rămas aici întru veșnicie, dincolo de cuvintele de folos, pe care părintele Arsenie ni le-a dăruit cu atâta dragoste.

Cu două săptămâni înainte ca părintele să treacă la Domnul, pe când mă aflam în chilia sfinției sale, printre cuvintele de învăţătură care curgeau lin în şoaptele unei ploi calde de vară, un dangăt de clopot a căzut peste cuvintele pline de duh şi cu un glas pe care nu-l mai auzisem parcă niciodată, părintele mi-a spus pe un ton ferm: "Auzi! Cheamă viii, plânge morţii, împrăştie viforele!", şi asta până când ne întâlnim cu marea trecere, de la moarte la viaţă. Viaţa nu este cea de pe pământ, nu ne jucăm, viaţa abia după moarte începe, precum o veşnicie. E o mare greşeală să te temi de moarte. Asta e veşnicia. Mori în câteva secunde, ca mai târziu să cunoşti bucuria care te renaşte. Acum. Totdeauna. Acum. Să ştii să mori, că sigur vei învia în fiecare zi. Există o morală, există un dar ascuns care nu te lasă să afunzi în noroi înţelepciunea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu."

Celor care intrau în chilia părintelui, li se deschidea întotdeauna aceeaşi perspectivă a rugăciunii, încununată de cuvinte de duh. Acolo, în chilia duhovnicului de la malul mării, am învățat eu însămi iubirea față de aproapele și mi-am limpezit viața mistuită de semne de-ntrebare.

IPS Teodosie: ”Nimeni nu m-a întărit atât de mult ca părintele Arsenie”

„Părintele Arsenie a rămas în conştiinţa noastră atât de apropiat, fiind şi un părinte al Dobrogei. A iubit atât de mult acest ţinut! El n-a trăit în Dobrogea c-a vrut sfinţia sa. Aici a fost chemat. Dumnezeu l-a ridicat şi l-a purtat prin atâtea necazuri în viaţă care nu l-au biruit. Şi ieşind întărit şi înţelepţit din ele, a venit pe tărâmul Dobrogei, nu întâmplător, ci din rânduială dumnezeiască, să ne înţelepţească şi pe noi. A fost în multe părţi ale ţării înainte. Unde se ducea, creştinii mergeau după el. Erau vremurile acelea tulburi. Era urmărit. La urmă a venit aici, într-un loc smerit. Aici, în pământul apostolic al Dobrogei, s-a simţit, de fapt, cel mai bine. Aici a cugetat, aici s-a rugat, aici a povăţuit, în locul acesta sfânt, pământ apostolic, pământ al jertfelor, al rugăciunilor, al tuturor puterilor duhovnceşti ale înaintaşilor noştri. Nimeni nu m-a întărit atât de mult, de când am venit aici, în Dobrogea, ca părintele Arsenie. De aceea eu îi sunt atât de îndatorat şi recunoscător“.

Pr. Iustin: ”Plecam de acolo cu sute de aripi, să tot zbor…”

Părintele Iustin Petre, starețul Mănăstirii Sfântul Ioan Casian, a fost ucenicul Părintelui Arsenie Papacioc. A învățat urcușul duhovnicesc și s-a format ca monah, sub oblăduirea marelui duhovnic. Multe dintre mărturiile acelor ani am ascultat până târziu în noapte, în pridvorul pustiei de la Casian. Emoționat peste măsură, părintele Iustin și-a adunat cu greu cuvintele, pentru ca în scurt timp să curgă mărturii tulburătoare:” Părintelui Arsenie Papacioc îi plăceau foarte mult provocările. De-ndată ce intrai în chilia lui, nu te lăsa prea mult timp să-ți tragi sufletul și parcă-l aud: ”haideți, atacați! N-avem timp de pierdut! Întrebați! Un om îl cunoști după întrebări! Arsenie, acum să te văd cum o scoți la capăt!” Introducerea aceasta devenise un fel de leit-motiv. Avea o plăcere deosebită să discute despre orice, ore în șir, cu o înflăcărare debordantă. Când începea să vorbească uita cu desăvârșire de anii grei pe care îi ducea în spate. Se transfigura realmente la față. Ochii îi străluceau, mâna împletea gesturi tandre prin aer, și, din când în când, închidea ștrengărește un ochi cu conotație de ghilimele: ”știți voi, de fapt, cum stau lucrurile!” De la Sfânta Scriptură, din care cita versete întregi, la Sfinții Părinți, istorie, amintiri, noutăți, trecea cu o ușurătate socratică. De la tonurile cele mai grave, la snoave atât de nostime că se inunda chilia sfântă de râsete zglobii, nevinovate. O minte brici aș spune, care sfida bătrânețea. O luciditate pe care ar fi invidiat-o orice tânăr. De altfel, lângă părintele Arsenie am înțeles că tinerețea nu are vârstă. N-aveam întrebări câte răspunsuri ne-ar fi dat. Și, invariabil, termina cu gândul la moarte: ”Dacă tinerețea ar ști și bătrânețea ar putea! Timpul este un dar neprețuit! Am stat la căpătâiul multor muribunzi și toți ar fi vrut să mai trăiască o zi! Dragii mei, moartea nu vine să-ți facă o cafea, moartea vine să te ia! Și-atunci vei fi întrebat: tu ce-ai făcut cu darul pe care l-ai primit: timpul!” O întâlnire cu bătrânul dura cel puțin două ore, spre disperarea maicilor care îl îngrijeau. Așa a fost de fiecare dată ori de câte ori i-am trecut pragul chiliei, aproape lună de lună, timp de zece ani, de când l-am întâlnit prima oară și până când a trecut la Domnul. Plecam de acolo cu sute de aripi, să tot zbor încă o vreme, până când mă întorceam iarăși rănit, ca un fiu risipitor, zdrențuit, la tatăl nerăbdător să mă ia în brațe ca să-mi ostoiască durerile”. 

” O clipă poate fi un timp şi o suspinare poate fi o rugăciune”

”Nu sunt întru totul pentru o mare nevoinţă, avem nevoie de o stare de prezenţă interioară, nu doar de nevoinţă.  Eu personal sunt mai mult pentru o mare trezvie! Pentru că nu nevoinţa în sine este ceea ce vrea Dumnezeu de la noi, ci inima frântă şi smerită, prezenţa continuă a lui Dumnezeu în viaţa noastră. O clipă poate fi un timp şi o suspinare poate fi o rugăciune. Cu toții știm că Dumnezeu nu are nevoie de cuvintele noastre, El are nevoie de inima noastră, de aceea starea de prezenţă continuă este obligatorie”.

(Arsenie Papacioc)

A mai trecut o vară, aceasta fiind cea de-a opta de când părintele Arsenie a trecut la Domnul. De-acolo de sus, duhovnicul de la malul mării ne veghează cu dragoste și nu uită să ne aducă aminte: „La mormântul meu dacă veniţi, vă spun: Iubiţi-vă!”

Autor: Mariana BORLOVEANU

Părintele IUSTIN PETRE

” Un sfânt al zilelor noastre este un înnoitor de suflete şi de vremuri”

Pe părintele Iustin Petre l-am cunoscut în gura de rai a Dobrogei, acolo unde dacă ajungi, îți dorești să revii iar și iar. Ne-am întâlnit doar de câteva ori, la Mănăstirea ”Sfântul Ioan Casian”, dar a fost suficient să înțeleg că un astfel de om înduhovnicit, e semn că Dumnezeu ne vorbește prin oameni. Am vorbit despre sfinții din Pateric, despre marii noștri duhovnici, despre smerenie și despătimire, dar pentru că toate acestea au un numitor comun, așa cum este firesc, am ales să stăruim asupra sfințeniei. Cum am fi putut alege un alt subiect, când însuși părintele Iustin a crescut duhovnicește, vegheat de doi coloși ai Ortodoxiei, părintele Arsenie Papacioc și părintele Iustin Pârvu. În chilia starețului din pustia dobrogeană m-am simțit ca acasă și am înțeles că oamenii aleși de Dumnezeu, au menirea de a aduce lumină în sufletele greu încercate ale acestor vremuri.

 Îmi spuneați acum ceva vreme că ”Ortodoxia nu este o credinţă a patimilor şi a împătimiţilor”, motiv pentru care aș vrea să revin cu o întrebare care nu îmi dă pace: De ce vă place atât de mult când vi se cere să vorbiți despre sfinții români?

        

Sfinţenia este o calitate universală pentru că Hristos, izvorul sfinţeniei, cheamă pe toţi oamenii să se împărtăşească de ea. Într-adevăr, se pune adesea întrebarea: de ce ne place să vorbim despre sfinţii români? Nu are aceasta o notă exclusivistă de orgoliu, de mândrie naţională, în acelaşi ton şi în aceeaşi cadenţă cu toate patriotismele tuturor timpurilor, unele dintre ele extrem de exagerate, altele chiar periculoase? Ştim că, de cele mai multe ori, aceste patriotisme au fost nefaste pentru istoria omenirii pentru că au provocat o imensă suferinţă. Aşadar, în ce măsură este sau nu este justificată cinstirea sfinţilor români? Este oare expresia unei mândrii aberante din partea celor ce cred? Ne înverşunează asupra altor popoare, sau asupra altor oameni de alte credinţe, faptul că cinstim sfinţii neamului nostru? Aceste întrebări sunt îndreptăţite şi cer un răspuns raţional. Ortodoxia nu este o credinţă a patimilor şi a împătimiţilor, nu este o credinţă care să izvorască dintr-o înflăcărare iraţională, ci, categoric, este o credinţă a adevărurilor ultime.

De aceea trebuie spus răspicat că patriotismul lipsit de orice urmă de orgoliu, de orice umbră de dispreţ faţă de oricine şi orice din lumea întreagă este patriotismul acesta manifestat prin dragostea, respectul și cinstirea faţă de sfinţii naţionali. Pentru că, iubindu-i şi mărturisindu-i pe sfinţii locali, nu facem altceva decât să mărturisim că Hristos şi sfinţenia Lui sunt o realitate universală, care s-au manifestat concret, în oameni asemenea nouă, din neamul nostru, care au crezut, L-au iubit şi L-au urmat.

Care este argumentul conform căruia Hristos şi sfinţenia, s-au manifestat concret şi pe acest pământ românesc?

Până nu demult, celelalte neamuri ortodoxe vecine credeau că noi, românii, nu avem sfinţi pentru că oficial Biserica noastră nu le-a recunoscut sfinţenia. Să fi fost o formă de smerenie din partea noastră? Cert este că, în ceea ce priveşte cinstirea sfinţilor naţionali, am fost destul de timizi. Abia după revoluţie Biserica noastră a început să recunoască oficial sfinţenia unora dintre înaintaşii noştri, domnitori sau oameni simpli, care au dat dovadă de eroism şi credinţă neşovăielnică în faţa prigonitorilor, în faţa necazurilor vremii, în faţa istoriei cu bune şi rele, aşa cum ne-a fost dat s-o trăim pe acest pământ. Până la Revoluţie aproape toţi sfinţii pe care-i cinsteam erau sfinţi de altă naţionalitate: Sfântul Gheorghe, Sfântul Dimitrie, Sfântul Vasile cel Mare etc. E adevărat că sfinţii nu au naţionalitate, ei sunt universali, motiv pentru care îi iubim şi îi vom iubi pe toţi, fără nici un fel de discriminare de sânge.  Dar faptul că, la un moment dat, am început să recuperăm această comoară de sfinţenie, de fapt cea mai de preţ comoară pe care o avem ca neam, a fost din dorinţa sinceră să arătăm lumii întregi, nu cu orgoliu sau dispreţ, ci cu bucurie nevinovată, că Hristos şi sfinţenia, pe care a adus-o umanităţii ca un bun universal, s-au manifestat concret şi pe acest pământ românesc. De aceea, dacă veţi deschide acum calendarul ortodox veţi vedea însemnaţi cu albastru toţi sfinţii români, iar dacă veţi citi vieţile lor vă veţi minuna la ce măsură duhovnicească au ajuns oamenii aceştia. Unii dintre ei au avut vieţi mai frumoase, mai impresionante, dacă ne este permis să facem vreo comparaţie cu alte vieţi ale sfinţilor pe care le cunoaştem şi care sunt demult în patrimoniul universal al creştinismului. 

Lumină şi frumuseţe duhovnicească pe pământul acestei țări

Având în vedere că veniți din Bucovina și simțiți pregnant duhul încreștinării, aici, pe pământ dobrogean, aș vrea să știu cum ați perceput mesajul sfințeniei, în preajma celor doi mari duhovnici, Arsenie Papacioc și Iustin Pârvu? Au fost oare aceștia doi, înnoitori de suflete şi de vremuri?

Din punctul meu de vedere, cinstirea sfinţilor români este mai mult decât îndreptăţită; este cea mai frumoasă formă de patriotism, aşa cum am arătat, lipsită de orice răutate, de orice ranchiună. Este cea mai sigură formă de patriotism constructiv. Recunoscându-le sfinţenia şi cinstindu-i aşa cum se cuvine, nu facem altceva decât să mărturisim momentele de maximă lumină şi frumuseţe duhovnicească care s-au consumat pe pământul ţării noastre.

Ce aduce un sfânt care trăieşte printre noi? El este un înnoitor de suflete şi de vremuri. Acolo unde apare un sfânt în jurul lui oamenii se schimbă, societatea se schimbă, nivelul de conştiinţă, calitatea umană se îmbunătăţeşte. Pentru că el ne deschide o cale de ascensiune. El ne ajută, prin simpla lui prezenţă, să ne oprim puţin din alergarea zilnică, să înţelegem că sensul existenţei noastre nu este această frământare, de multe ori inutilă, absurdă, fără sens, în care trecem zilele vieţii noastre. El ne cheamă, din când în când, la un răgaz în care să înălţăm privirea spre cer. De aceea, sfinţenia este o mustrare permanentă adusă înclinărilor decadente ale omului. Când afli că există un sfânt în viaţă, cum a fost aici în Dobrogea părintele Arsenie Papacioc, sau părintele Iustin Pârvu în Moldova, şi mulţi, mulţi alţii despre care doar am auzit, sau pe care, din fericire, i-am şi cunoscut, din momentul acela, dacă suntem sinceri cu noi înşine, vom recunoaşte că ceva s-a modificat în conştiinţa noastră, că viaţa noastră, în esenţă, s-a schimbat radical. Şi aceasta, repet, pentru că prezenţa unui astfel de om în societate este o prezenţă înnoitoare de suflete.

Dacă am privi scara despătimirii, ca pe o lumină ce urcă spre cer, care ar fi treapta pe care ar trebui să găsim cheia mântuirii?

Treapta cea mai de sus a omenirii este sfinţenia. Este locul din care omul nu-şi poate dori ceva mai mult. Aceasta este lecţia pe care ţi-o dă sfântul.  Stai în prejma lui şi-ţi dai seama că omul acesta nu-şi doreşte nimic din ceea ce-ţi doreşti tu, nu-l frământă nimic din ceea ce te frământă pe tine, pentru că el a ajuns la acea măsură pe care Sfinţii Părinţi o numesc despătimire. Înţelegi atunci că a fi cu Dumnezeu este singura lui dorinţă continuă şi lucrul pentru care ar suferi cel mai mult este să-l lipsească cineva vreodată de posibilitatea de a I se ruga şi de a fi împreună cu El. În această trăire intimă pe care o are cu Dumnezeu, sfântul simte o bucurie, o mângâiere care nu poate fi egalată şi nu poate fi înlocuită cu nimic altceva din experienţele omeneşti. Când stai, cât de puţin, în preajma unui astfel de om, înţelegi foarte bine lucrul acesta. De multe ori nici măcar nu e nevoie de cuvinte. Simpla lui prezenţă îţi transmite acest sentiment teribil de puternic şi revelator.

Sfântul nu condamnă lumea ci numai urâtul din ea. A învăţa să trăieşti frumos, să te eliberezi de urâţenia şi urâtul în care te complaci înseamnă, de fapt, a învăţa să fii sfânt. Sfinţenia înseamnă eroism, înseamnă ştiinţă experimentată şi disciplina tuturor virtuţilor. Ce are în plus un sfânt faţă de noi? Cred că hotărârea de a trăi aici permanenţele, aspectele tari şi nemuritoare ale existenţei. Un om de rând se mulţumeşte să trăiască o viaţă normală dar care, în fond, nu este altceva decât o sumă de văieturi şi văicăreli. Iar pe măsură ce trec anii îşi dă seama că nu e mulţumit cu ceea ce face, cu felul în care a trăit, că i-a lipsit curajul eroic să se angajeze în sensul sublim al existenţei, pe drumul sfinţeniei.

Ura și dispreţul la adresa sfinţilor este semnul unei nebunii sociale

Credeți că opinia publică românească modernă respinge sfinţenia şi, implicit, pe sfinţi?

Un filosof român zicea: „Nu putem crede că lumea aceasta poate deveni o lume de sfinţi. E absurd să credem asta. Dar credem că sfântul este unul din înnoitorii ei. Credem că prezenţa unui astfel de exemplar uman printre noi este o binefacere. Poate cea mai mare binefacere pe care am putut-o primi vreodată din partea unui om”. Atunci ne punem întrebarea: de ce opinia publică românească modernă respinge sfinţenia şi, implicit, pe sfinţi? De ce vrea să-i discrediteze, să-i scoată din spaţiul public, să-i marginalizeze? De ce se încearcă, prin toate mijloacele, să se şteargă urmele prezenţei lor din acest neam? De ce? Ar trebui ca, din când în când, să ne punem şi astfel de întrebări. De ce să te ridici cu atâta ură înverşunată împotriva frumosului întrupat, împotriva vieţii trăite la nivelul cel mai înalt al splendorilor omeneşti? De ce? Pentru că un astfel de exemplar uman este o mustrare continuă pentru toţi care ştiu că sunt chemaţi să ajungă la măsura lor, dar nu fac nimic în sensul acesta! Această formă de ură, de dispreţ la adresa sfinţilor şi a sfinţeniei este semnul unei nebunii sociale. Când popoarele se ridică şi-şi ucid într-o formă sau alta propriii sfinţi, aşa cum poporul lui Israel în Vechiul Testament şi-a ucis proorocii, ştim foarte bine ce se va întâmpla: istoria se repetă.

În concluzie, cinstirea sfinţilor români este o formă de patriotism, cea mai curată, cea mai puţin nocivă, lipsită de orice resentiment la adresa altor popoare. Trebuie să-i respectăm, să le purtăm evlavie și să-i iubim pe sfinţii care s-au născut şi s-au format pe pământul neamului românesc şi aceşti sfinţi să devină modele de viaţă pentru noi.

Mariana BORLOVEANU   ( Lumea Credinței – iulie 2019)