Sfântul Gherasim de la Iordan

Mănăstirea Sfântului Gherasim de la Iordan păstrează neîntreruptă o tradiţie liturgică veche de aproape 1.500 de ani. Sfântul Gherasim de la Iordan a zidit această mănăstire împreună cu călugării nevoitori în secolul V şi a închinat-o Maicii Domnului, spre a fi aşezământ pentru toţi pustnicii care petreceau şi se rugau prin deşert. Mănăstirea a fost construită în jurul unei fântâni adânci pentru a arăta monahilor că apa vieţii pământeşti şi Apa cea Veşnică izvorăsc din Sfânta Biserică. În jurul mănăstirii există circa 70 de chilii săpate în stâncă în care mai vieţuiesc şi azi călugări retraşi din obşte. În acest loc au poposit o vreme şi Sfinţii români Ioan Iacob Hozevitul de la Neamţ şi Cuviosul Iosif de la Bisericani. Sfântul Gherasim a reuşit să unească sihăstria cu viaţa monahală de obşte prin rânduiala pe care a lăsat-o acestei mănăstiri.

Cuviosul Gherasim, lauda pustnicilor, era de neam din părţile Lichiei. Din tinereţe, avînd cuget dumnezeiesc, s-a îngrădit cu frica lui Dumnezeu. Primind sfinţitul chip monahicesc, mai întîi s-a dus în cea mai dinăuntru pustie a Tebaidei din Egipt şi, acolo vieţuind cu plăcere de Dumnezeu o vreme oarecare în nevoinţe duhovniceşti, s-a întors iarăşi la Lichia, în patria sa. După aceea a venit în Palestina, pe la sfîrşitul împărăţiei lui Teodosie cel Tînăr (408-450), şi s-a sălăşluit în pustia Iordanului, în care strălucea ca o stea luminoasă cu razele cele pline de fapte bune. Acolo a făcut o mănăstire lîngă rîul Iordanului. În zilele petrecerii lui în Palestina, împărăţind Marchian şi cu Pulheria (450-457), s-a făcut în Calcedon al patrulea Sinod a toată lumea (451) al Sfinţilor Părinţi, împotriva lui Dioscor, răucredinciosul patriarh al Alexandriei, şi a lui Eutihie arhimandritul, care ziceau că este numai o fire în Domnul nostru Iisus Hristos, şi pe care i-au afurisit Sfinţii Părinţi.După sinodul acela s-au sculat unii eretici care huleau sinodul ce se făcuse, ca şi cum printr-însul ar fi lepădate dogmele dreptei credinţe, iar învăţătura lui Nestorie ar fi înnoită.

Unul din aceia a fost un oarecare Teodosie, cu chipul monah, dar cu obiceiul vrăjitor, ţinînd de reaua credinţă a lui Eutihie. Acesta, venind în Ierusalim, a tulburat toată Palestina, amăgind nu numai pe cei simpli, ci pe mulţi sfinţi şi pe împărăteasa Evdochia, văduva, care fusese soţia împăratului Teodosie cel Tînăr şi care, în acea vreme, locuia în Ierusalim. Cu ajutorul ei şi al multor monahi palestinieni înşelaţi de el, au izgonit pe fericitul Iuvenalie, patriarhul Ierusalimului, de pe scaun, iar Teodosie monahul însuşi a răpit scaunul. Iar cei ce erau nemişcaţi întru dreapta credinţă, aceia, prin neliniştea ce li se făcea de mincinosul Teodosie, s-au dus în pustietăţile cele mai dinăuntru: la început s-a dus Cuviosul Eftimie cel Mare, iar după dînsul şi ceilalţi sfinţi.

Într-acea vreme, s-a amăgit cu înşelăciunea eretică şi Cuviosul Gherasim. Însă voind Dumnezeu, degrabă s-a îndreptat, precum scrie despre acesta Chiril al Ierusalimului, în viaţa Cuviosului Eftimie: "A fost atunci, în pustia Iordanului un sihastru, care nu de mult venise din Lichia, anume Gherasim, care toate rînduielile vieţii monahiceşti le trecuse şi bine se nevoise asupra necuratelor duhuri.

Acela, biruind şi izgonind pe diavolii cei nevăzuţi, a fost împiedicat şi amăgit de diavolii cei văzuţi, adică de eretici, căci a căzut în eresul lui Eutihie. Auzind de Cuviosul Eftimie, de a cărui slavă a faptelor bune se umpluseră urechile tuturor, a mers la dînsul, fiind el atunci în pustia ce se numeşte Ruva. Văzîndu-l, mult s-a folosit, sălăşluindu-se împreună cu dînsul multă vreme. Avînd pe deplin învăţătura dreptei credinţe, a lepădat vătămarea eretică şi s-a întors la dreapta credinţă, căindu-se foarte mult de înşelăciunea sa de mai înainte" .

 Umbland Sfantul Gherasim prin pustiul Iordanului, l-a intampinat un leu bolnav, care i-a aratat piciorul in care intrase un ghimpe mare, incat i se umflase piciorul. Leul se uita spre staret cu ochi blanzi si, desi nu spunea cuvinte fiind necuvantator, insa cu chip smerit ruga pe staret sa-l vindece. Staretul, vazandu-l ca este intr-o nevoie ca aceea, a sezut si, luand piciorul fiarei, a scos spinul. Apoi curatindu-i rana bine, a invaluit-o cu un petec si i-a dat drumul. Iar leul, dupa ce s-a vindecat, nu l-a mai parasit pe staret, ci, ca un ucenic, umbla dupa dansul ori unde se ducea, incat se mira staretul de recunostinta cea buna a fiarei. De atunci il hranea staretul, dandu-i uneori paine, iar alteori linte. Parintii aveau in lavra un catar cu care isi aduceau apa de la sfantul Iordan, pentru trebuinta fratilor. Staretul a poruncit sa dea catarul in seama leului, sa umble cu el si sa-l pasca pe langa raul Iordanului. Intr-una din zile, pascand leul pe catar, s-a dus de langa dansul o departare cam mare si a adormit la soare.

 Trecand din Arabia un om cu camile, a vazut catarul singur fara pastorul lui, si l-a prins si l-a luat intr-ale sale. Leul desteptandu-se si cautand catarul, nu l-a gasit; apoi a venit la Sfantul Gherasim trist si mahnit ca pierduse catarul. Staretul, gandind ca leul a mancat catarul, i-a zis: "Unde este catarul?" Iar el stand ca omul, tacea, cautand in jos. Staretul i-a zis iarasi: "Oare l-ai mancat? Bine este cuvantat Domnul, ca nu te vei duce de aici si tot lucrul care il facea catarul, tu il vei face, slujind la trebuinta manastireasca!" De atunci, din porunca staretului, pusera deasupra leului sarcina ce se punea pe catar, adica un vas mare, cu care se aducea apa in manastire de la Iordan.