Cuviosul Gheorghe Hozevitul, pe numele de mirean
Grigorie, s-a născut dintr-o familie de buni creştini, din ostrovul Ciprului.
După moartea părinţilor săi, se gândea din ce în ce mai des la viaţa pustnicească,
motiv pentru care, urmează calea fratelui său mai mare, Heraclid, care vieţuia
ca şi pustnic deja de mai mulţi ani în lavra Calamonului, pe malurile
Iordanului. Acesta considerându-l însă prea tânăr pentru viaţa de pustie, l-a
dus la Mănăstirea Maicii Domnului de la Hozeva, unde a fost încredinţat unui
bătrân foarte aspru. Cu toate astea, el i s-a supus lui cu blândeţe, răbdare şi
smerenie, ca şi cum însuşi Domnul ar fi lucrat prin el. Primise haina
călugăriei, când, o întâmplare neobişnuită avea să-I schimbe viaţa. Într-o zi, plecând
să aducă apă de la râu, a întârziat, iar bătrânul său i-a tras o palmă de faţă
cu toată obştea. În clipa aceea mâna călugărului s-a uscat şi i-a înţepenit.
După îndelungi ceasuri de rugăciune, ale Cuviosului Gheorghe înaintea
mormintelor sfinţilor părinți din mănăstire, mâna bătrânului s-a însănătoşit,
iar uscăciunea a dispărut ca prin minune. Este momentul din care sfântul a
devenit făcător de minuni.
Pentru a scăpa de slava oamenilor, Sfântul Gheorghe a
fugit şi s-a dus la fratele său, la Calamon, unde s-au nevoit ani îndelungaţi
împreună. El îl asculta în toate şi îl cinstea ca şi pe părintele său după
Dumnezeu, nu ca pe fratele său trupesc. Niciodată nu s-a împotrivit la nimic,
sporind pe zi ce trecea în rugăciune, iar ca mâncare se mulţumea cu câteva
resturi mucegăite pe care le ţineau pentru ei de la o săptămână la alta. După
moartea fratelui său s-a întors la mănăstirea lui de metanie, Hozeva, unde
egumenul l-a primit cu bucurie. După ce i s-a dat o chilie deosebită, acesta a ales să ducă o viață aparte. Trăia zăvorât
toată săptămâna, în rugăciune şi nevoință şi venea în obşte numai duminica, dând
cuvânt de folos pentru fraţi şi să primind spovedania gândurilor lor. La
plecare, aduna întotdeauna câteva rămăşiţe de la masa de obşte, pe care le usca
la soare şi le mânca în timpul săptămânii.
Atacurile diavolilor încercau ades să-l oprească de la
nevoința sa, dar el nu-şi întrerupea cu nici un chip rugăciunea şi nu rostea
niciodată vreun cuvânt, fără să primească semn de la Dumnezeu. Aşa a reuşit Cuviosul
Gheorghe să dobândească nebănuită putere asupra duhurilor necurate. Deşi
ajunsese la acea trăire de a nu mai judeca pe nimeni, era nemulţumit de râvna
scăzută a părinţilor şi îi mustra pe cei care se mândreau cu vechimea anilor de
mănăstire, defăimându-i ades pe mireni şi pe păcătoşi. Sfântul avea convingerea
că : “nu poţi să te apropii de Dumnezeu, dacă nu eşti în pace cu aproapele tău.
Toate păcatele şi patimile au ca izvor mândria şi duc la moarte. Iar ascultarea
şi supunerea către Domnul sunt viaţă, bucurie şi lumină”. I-a învăţat
întotdeauna pe ucenicii săi să se elibereze de patimi prin frica de Dumnezeu şi
prin nevoinţă, lacrimi, rugăciune şi post. Acesta spunea că trebuie să se
întreacă unii pe alţii în smerenie, păzindu-se de orice judecată şi invidie, ca
să ajungă la sfânta dragoste, care este însăşi legătura desăvârşirii.
A rămas la Hozeva, zăvorât până la sfârșitul zilelor, avându-l
alături pe ucenicul său Antonie. Datorită puterii rugăciunilor lui, mănăstirea
n-a dus niciodată lipsă de pâine și de apă pentru oaspeții veniți de
pretutindeni. Când a simţit că i se apropie sfârșitul, l-a chemat la el pe
ucenicul Antonie. Din binecuvântate pricini, fiind ocupat cu slujirea
oaspeţilor, acesta n-a putut să vină în clipa aceea. Spre miezul nopţii, când a
ajuns Antonie, Cuviosul Gheorghe l-a sărutat frăţeşte, după care a zis: „Ieşi
suflete al meu! Du-te către Domnul!”. Ajuns la vârful nepătimirii şi
umplându-se de darul Sfântului Duh, şi-a aflat odihna durerilor şi ostenelilor
sale, mutându-se către Domnul său cel dorit. Sfintele sale moaşte se pot cinsti
în biserica mănăstirii, iar cei care ajung acolo simt binefacerea atingerii
lor.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns şi eu la Mănăstirea Sfântul Gheorghe
Hozevitul, din Pustiul Iudeii. Iniţial,
biserica din această sfântă mănăstire era închinată Maicii Domnului. Astăzi,
doi mari nevoitori ai pustiei, vegheză la pacea sfântului lăcaş: Sfântul
Gheorghe Hozevitul şi Sfântul Ioan Iacob de la Neamt ( Hozevitul). În timp,
s-au făcut reconstruiri şi adausuri care vin în slujba monahilor, dar harul
sfinţilor de la Hozeva se simte pretutindeni.
Amin!
No comments:
Post a Comment