Bisericuța monument istoric Brebina

Se pierd valorile lăsate de străbuni 

Autor: Mariana BORLOVEANU

După ce ne-am răsfățat privirea cu bijuteriile sculpturale de la Târgu Jiu, am trecut pe la Hobița, acasă la Brâncuși, apoi ne-am continuat drumul spre Baia de Aramă, de unde am luat calea Munților Cernei. Și pentru că drumul spre Herculane trece printr-un sătuc numit Brebina, după ce am parcurs câțiva kilometri pe șoseaua mărginită de o mare de verdeață, am ajuns în fața unei coline pe care tronează o biserică impunătoare, iar lângă ea, asemenea unei ”cenușărese” o bisericuță de lemn, abia se zărește printre crucile cimitirului. Ajungând lângă ea m-a trecut un fior, pentru că mă aflam în fața unui monument istoric extrem de valoros, dar din păcate, aflat în paragină. ”Ne pierdem valorile!” a fost gândul care m-a cutremurat din toată ființa mea.

Un episcop a prevăzut ruinarea monumentului istoric

Ca orice drum ce duce înspre răcoarea munților și drumul ce leagă Baia de Aramă, de Băile Herculane, este unul care te fascinează. Lăsând în urmă Râul Bulba, șoseaua mărginită de pâlcuri de pădure, te duce în satul Brebina. Printre crucile cimitirului și vegetația destul de înaltă, o bisericuță din lemn îți atrage inevitabil atenția. Bisericuța cu acoperiș de șiță datează din anul 1757 și nu e de mirare că trecerea anilor și-a pus amprenta, asemenea multor monumente istorice de la noi, ar fi păcat însă ca frumusețea acesteia să fie asemenea unei umbre pe pânza vremii. Oamenii sunt vorbăreți și-n simplitatea lor își laudă vatra satului și biserica cea nouă, dar sunt îngrijorați văzând cum bisericuța cea veche din cimitir se degradează pe zi ce trece. Nu este lucru ușor să fie consolidată, pentru că, fiind monument istoric, doar cei autorizați pot interveni pe alocuri și totuși…ne uităm neputincioși la un lăcaș de sute de ani, uitat ca multe altele de același fel. Acum vreo 20 de ani, când încă se mai slujea în bisericuță, aflându-mă acolo cu vrednicul de pomenire Episcop Damaschin, acesta mi-a detaliat cât de anevoios este să intervii pentru a ajuta la conservarea unui astfel de monument:” Scrierile de specialitate spun că s-a reparat în anul 1864, pe când se transformase în ruină, apoi în anul 1868, 1922, 1934,1958, iar de atunci a rămas așa cum se vede. Cu vremurile de acum (zâmbește vlădica, deși asta i se întâmpla foarte rar), nu știu dacă cineva își va mai aminti de lăcașul acesta, mă tem să nu asistăm neputincioși la degradarea lui. Se pierde zestrea de la străbuni…”. Abia acum îmi dau seama, câtă dreptate avea înțeleptul episcop!

O bisericuță asemenea unei case țărănești

Bisericuța cu hramul ”Sfinții Apostoli Petru și Pavel” , chiar dacă este deteriorată, emană o căldură și un iz ancestral de excepție. Biserica, de forma unei nave, este joasă, cum se făceau construcțiile în vremea aceea, iar acoperișul este din șindrilă autentică. A fost construită din bârne groase, cu tencuială din var și nisip, pe o fundație solidă de piatră, și spre deosebire de bisericile construite mai târziu, aceasta este lipsită de turle, având doar două cruci treflate, care marchează lăcașul de cult. În momentul în care am intrat în ea, am trăit senzația că pășesc într-o căsuță țărănească, uitată în timp. La intrare lăcașul are un mic pridvor, sprijinit pe patru stâlpi de lemn, care încă mai poartă urme de curpen și tencuială, pesemne, din intervențiile ulterioare. Deși pereții pridvorului sunt brăzdați de crăpături, în cele patru medalioane în care sunt pictați Sfinții Apostoli Petru și Pavel, Sfântul Andrei și Sfântul Toma, se păstrează vie culoarea albastră, care emană prospețime, în pofida sutelor de ani, care s-au scurs peste timp. Compartimentarea este cea tipic bisericilor ortodoxe: pronaos, naos și altar. Din cauza ploii, care s-a infiltrat de-a lungul anilor, și pereții interiori au suferit deteriorări; aceeași cromatică, în care predomină albastrul, dar, din păcate, în stadiu avansat de degradare. Prin draperia, care ține loc ușilor împărătești, am zărit o Sfântă Masă din piatră masivă, cu o frumoasă cruce în relief, sculptată pe partea din față a piciorului acesteia. Tot în altar se mai păstrează încă un Liturghier, un Octoih și un Ceaslov. E tot ce a mai rămas.

Enigma grilajului de fier din ușa bisericii

Din motive nu tocmai ortodoxe, cineva a avut neinspirata idee de a pune un grilaj de fier în fața ușii de la intrarea în biserică. Stând de vorbă cu părintele Vasile Ganțu, am înțeles că încă din perioada interbelică bisericuța a început să fie ținta hoților, fiind păgubită de toate broderiile și pânzeturile, dar și de un rând de veșminte preoțești, care în 1929 au fost înlocuite cu altele noi, prin bunăvoința enoriașilor. Acesta însă nu a fost singurul jaf, în anul 1990 furându-se din altar, Sfânta Evanghelie și un potir din argint aurit. Dar cea mai dură intervenție a hoților, consemnată chiar pe ultima filă a Liturghierului, a fost aceea din 1998, când au săpat în pronaos, la informația că acolo ar exista o comoară de aur. Abia acum am înțeles, de ce sătenii au ferecat ușa bisericii și până unde poate ajunge ispita, pentru niște oameni lipsiți de cele sfinte.

Am ieșit din bisericuță, zăbovind în pridvorul a cărui panoramă cuprinde un imens peisaj submontan. Contrastul dintre frumusețea locului și bisericuța, care stă să cadă, este uriaș. Mă trec fiori la gândul că multe astfel de minunății se pierd sub privirea neputincioasă a oamenilor și sub ignoranța celor care ar trebui să restaureze și să conserve astfel de valori.