În
toate discuțiile pe care le-am avut cu duhovnicul meu, în toate cuvintele de
învățătură ale sfinției sale, un leit motiv al trăirilor duhovnicești este
iubirea față de aproapele. Înainte de toate, pentru a ne iubi aproapele,
trebuie să Îl iubim pe Dumnezeu. Cine iubeşte pe Dumnezeu cu toată inima sa, cu
tot sufletul său, cu tot cugetul său se uneşte cu Dumnezeu în mod deplin. Pentru a ajunge aici, trebuie să ne
despătimim, să ne identificăm cu cei de lângă noi, să învățăm să primim și să
dăruim iubire. Numai iubirea statornică ne întărește. Iubirile
îndoilnice, care cedează în fața ispitelor, iubirile care se sfârșesc, nu sunt
adevărate.
Lucrarea iubirii începe cu despătimirea
Un om care trăiește în păcat și care este istovit de
patimi, are vreo șansă să cunoască iubirea față de aproapele?
Iubirea față de aproapele necesită înainte de
toate, despătimirea noastră și asta se face prin rostirea cu atenție a
Rugăciunii lui Iisus, supravegherea minții, înlăturarea oricărui gând străin
din mintea noastră și rămânerea continuă a minții în legătură cu Dumnezeu, prin
tot cuvântul bun și prin toată fapta pe care o săvârșim. Există întotdeauna o
ruptură între iubire și păcat, există întotdeauna o despărțire între mintea
risipită și Dumnezeu. De aceea trebuie să ne asumăm încontinuu această
priveghere a minții când dorim să iubim. Nu putem să iubim decât în smerenie, decât
printr-o lucrare duhovnicească.
Așa cum spuneam, subiectul iubirii implică
despătimirea noastră de gânduri, de cuvinte și de fapte pătimașe. Aceasta este
și lucrarea iubirii în noi și-n aproapele, este o lucrare de despătimire
personală, după care, prin această despătimire și prin Harul lui Dumneze,
încerc să transfer această iubire, această lumină. Despătimirea tocmai asta
este, o iluminare lăuntrică a gândurilor și a minții, pentru că numai în
această conjunctură îl putem iubi pe aproapele, indiferent de condiția lui.
Mântuitorul chiar ne dă măsura iubirii, care
este necondiționată. Să ne iubim vrăjmașii și să ne punem viața pentru
aproapele nostru, constituie esența unei iubiri autentice. Mântuitorul Însuși a
iubit lumea, a iubit oamenii, încă păcătoși fiind.
Un om care se pocăiește descoperă calea iubirii
Ce perspectivă are omul căzut, să se ajute pe sine și
să-i ajute pe cei de lângă el?
Există o perspectivă în iubire: dacă am în
față un om, trebuie să descopăr în el tocmai această perspectivă a schimbării
în bine. Acesta, negreșit, trebuie să devină bun, despătimit, curat sau sfânt.
Dacă mintea mea va avea această lucrare, din omul simplu ea va crea un adevărat
sfânt, cu posibilități certe de mântuire.
Astfel S-a comportat și Mântuitorul Hristos,
cu prilejul unor minunate întâlniri, precum cea cu Femeia Samarineancă sau cu
Zaheu bunăoară. Aceaștia, în urma întâlnirii cu Iisus Hristos, care i-a
povățuit cu iubire, au reușit să-și schimbe radical viața, urmând calea
pocăinței și a smereniei.
Un om care se pocăiește, devine întotdeauna
un om care rămâne în cartea vieții veșnice a lui Hristos. Niciodată nu trebuie
să-l judecăm pe păcătos, oricât de adâncă ar fi prăpastia în care acesta a
alunecat. Trebuie să avem puterea ca prin mintea noastră, prin gândul nostru,
prin iubirea noastră, să-l ridicăm la vrednicia lui, să-l ridicăm de-acolo de
unde a căzut, acolo unde era cândva împreună cu Dumnezeu. Această chemare la
sfințenie este vitală. De multe ori, viață fiecăruia dintre noi devine constrânsă,
nemaiavând alternative. Este momentul în care Dumnezeu ne arată cum Îl putem
găsi, pentru a ne ajuta să ne ridicăm și să-L iubim cu toată ființa și toată
puterea noastră.
Ce facem dacă aproapele nu se lasă ajutat?
Fără-ndoială se impune o interacțiune, între
cel care oferă și cel care primește iubirea. Un lucru esențial este acela ca
iubirea cu care venim în ajutorul unui semen, să fie totală. Omul căzut,
trebuie să învețe să primească ajutorul, dar dacă nu simte iubire din partea
celui care dorește să-l ajute, atunci acea interacțiune despre care vorbeam
înainte, nu se poate crea, iar dăruirea noastră este ineficientă.
Iubirea este o putere lucrătoare, care
învinge toate forțele lumii. Nimeni nu poate să lupte împotriva iubirii, nimeni
nu are arme atât de puternice, încât să răpună un om cu o iubire desăvârșită.
”Cel ce seamănă cu
zgârcenie, cu zgârcenie va secera”
Există oameni care deși vor, nu pot să dăruiască iubire.
Cărui fapt i se datorează acest lucru?
Aceasta se datorează în primul rând
nelucrării duhovnicești, datorită eclipsării continue și a pervertirii minții. Trebuie
să conștientizăm faptul că mintea este într-o continua schimbare și dacă nu
stăruim în milă și fapte bune, iubirea se pierde, iar comportamentul nostru se
schimbă de asemenea. E-adevărat, nu există om lipsit în totalitate de milă și
de iubire, iar aceasta vine ca o salvare a ființei noastre. Dacă aceste virtuți
sunt conștientizate, este cu neputință ca un om, fie el cât de rătăcit, să nu
poată dărui măcar un strop de iubire. Și dacă viața este îmbunătățită în mod
conștient, fără-ndoială că și iubirea sporește. Nimic din toate aceste nu pot
fi cu putință, fără ca omul să se pocăiască, să descopere calea rodirii
duhovnicești. Cum poți dărui iubire, dacă tu nu ai puterea să dai și să
primești iertare? Dumnezeu Însușii Se
milostiveşte de noi, ne iartă, ne ridică şi ne întăreşte, dăruindu-ne puterea
de a-L iubi pe El, cu iubire smerită, izvorâtă din harul milostivirii Sale faţă
de oameni.
Cum pot vedea în lumea asta zbuciumată și problemele
aproapelui meu, eu însumi fiind preocupat de propria-mi persoană?
Simplu, inversând în permanență rolurile
între noi și aproapele nostru. Același lucru ne învață și Mântuitorul Hristos:
” Iubește-l pe aproapele tău, ca pe tine însuți!”. De aceea, dacă nouă ne place
să simțim iubirea aproapelui, atunci obligatoriu trebuie să învățăm să dăruim
iubire. Așa cum spunem adesea în slujbele noastre, ”cel ce seamănă cu
zgârcenie, cu zgârcenie va secera”, ceea ce-nseamnă ca dacă faci o faptă bună
cu zgârcenie, nu ai cum să culegi roadele bine plăcute ale acesteia. De multe
ori îți poți verifica măsura iubirii, prin măsura iertării față de aproapele.
Evanghelia după Matei, spune:
"Să iubeşti pe aproapele
tău ca pe tine însuţi" (Mt.
22, 39), adică să ai grijă de
viaţa celor care îți sunt alături, precum ai grijă de viaţa ta, să te
interesezi de mântuirea acestora așa cum
te interesezi de mântuirea ta. În Evanghelia după Sfântul Apostol şi
Evanghelist Ioan, aflăm adevărata balanță a iubirii: "Poruncă
nouă vă dau vouă: să vă
iubiţi unul pe altul. Precum Eu
v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul" (In.
13, 34). Vedem aici că Mântuitorul Hristos a dat o măsură nouă iubirii faţă de aproapele decât iubirea faţă de noi
înşine, şi anume: "precum Eu v-am
iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul" (In.
13, 34), adică să-l iubim pe
aproapele nostru precum îl iubeşte Hristos. Însă noi nu putem iubi pe
aproapele nostru aşa cum îl iubeşte Hristos, decât dacă primim iubire din iubirea
lui Hristos. Altfel spus, ceea ce ne cere Mântuitorul Iisus Hristos nu putem
împlini decât cu ajutorul Lui. De altfel, El Însuşi ne spune aceasta zicând:
"Fără Mine nu puteţi face nimic"
(In. 15, 5), adică nimic bun.
Trebuie să învățăm să primim și să
dăruim iertare
Ce trebuie să facem pentru a reuși să transformăm setimentele
de vrăjmășie în sentimente de îngăduință, iertare și iubire?
Asta ține de trăirile noastre. Dacă eu îmi
propun să rabd și să accept orice acuzație, orice învinovățire, atunci orice
încercare devine inevitabil o șansă de a iubi și de a dărui iertare.
Încercările nu fac altceva decât să întărească o virtute deja existentă. În
situația celor care nu pot ierta, lucrurile sunt mai delicate, în sensul că oamenii
care au propriile criterii de valori în privința iertării, de cele mai multe
ori sunt subiectivi. E greu să discerni de unul singur care este calea cea
dreaptă și care nu. În percepție ortodoxă. Porunca iubirii vrăjmașilor este
asemenea oricăror alte porunci creștine, iar pentru ducerea la îndeplinire a
acesteia , cu siguranță avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Trebuie să
rămânem în harul lui Dumnezeu, îngăduirea lui Dumnezeu pentru a reuși să iubim
necondiționat o persoană care ne greșește, un vrășmaș. Este trist când vedem
frate și soră, soț și soție, care din pricini neânsemnate ajung să nu-și mai
vorbească, să se îndepărteze unii de alți, iar în final să se urască. Atunci,
lucrarea mea este să fac în așa fel încât să rămân în purtarea de grijă a lui
Dumnezeu și să încerc să transform setimentele de vrăjmășie în sentimente de
îngăduință, iertare și iubire.
Ce-i povățuiți pe cei care spun: am iertat, dar nu pot să
uit?
Orice situație în care nu putem iubi cu
desăvârșire, nu poate fi numit iubire. Și dacă nu avem iubire, nu putem ierta.
Există doar iubire Dumnezeiască și atât. Atâta vreme cât nu o ai în suflet,
este cu neputință să iubești și să ierți. Dacă am învățat și ne-am însușit
această lecție a iubirii dumnezeiești, nu putem rătăci pe o cale incertă. Cei
pe care îi iubim în viața de fiecare clipă, cu siguranță îi vom iubi în veșnicie.
Dacă în fiecare zi vom mai cunoaște câte o treaptă, cu siguranță că în final
vom reuși să iubim totul, de la Dumnezeu, până la ultima fărâmă de viață.
Revenind la ceea ce precizam mai sus, toate trăirile trebuie să înceapă prin
despătimire, ceea ce duce la limpezirea minții și o desăvârșită putere de a
iubi. Numai iubirea statornică ne întărește, iubirile îndoilnice, care cedează
în fața ispitelor, iubirile care se sfârșesc, nu sunt adevărate.
Pentru a fi bine plăcut lui Dumnezeu, trebuie
să aduc ceva nou, să-mi îmbunătățesc viața și trăirile, pentru că nimic nu este
mai de preț decât evoluarea spirituală a omului.
Interviu consemnat de Mariana BORLOVEANU
( ”
Lumea Credinței” – 1 iulie 2019)
No comments:
Post a Comment