Părintele Iustin Pârvu: dacă nu suntem într-un rost duhovnicesc, suntem pierduţi!

Interviu realizat de  Mariana Borloveanu

Dumnezeu a rânduit ca blâda lumină a înserării, cu miros de smirnă şi brad, să mă ducă în chilia singurului mare duhovnic care ne-a mai rămas, Părintele Iustin Pârvu, de la Mănăstirea Petru Vodă. Cu chipul lui de sfânt, care emană o siderală seninătate, m-a ascultat şi m-a mângâiat deopotrivă. Apoi mi-a vorbit despre copiii cărora le dăruieşte atât suport spiritual, cât şi material, în cadrul aşezămâtului de la Petru Vodă. Cât despre mântuire, părintele are propriile-i criterii de valori, pe care ni le împărtăşeşte cu dragoste.

 În faţa măreţiei Harului Divin, de cele mai multe ori, cuvintele sunt de prisos. Şi totuşi, v-am ruga să ne spuneţi cum vedeţi omenirea, cum vedeţi unitatea familiei în marea ei trecere peste vremurile tulburi care ne bântuie?

Dacă nu avem rădăcinile bine înfipte pe altarul credinţei, cu siguranţă putem rătăci drumul, dar puterea rugăciunii şi speranţa în mângâierea Duhului Sfânt, toate acestea ne fac să desluşim aşa cum se cuvine lumina Sfintei Treimi. Vremurile pe care le trăim sunt foarte tulburi, cum bine ziceaţi, dar avem datoria de a arăta tuturor calea spre mântuire, chiar dacă aceasta nu este la îndemâna oricui. Eu am tot spus că trăim într-un veac al minciunii şi-al înşelării, iar timpul a confirmat că nimic nu mai este autentic. Trăim o totală depersonalizare a fiinţei umane. Aici la noi, vin oameni de pretutindeni şi pot să spun că sunt foarte diferiţi unii de alţii. Şi cu ispitele astea care ne bântuie, mă mir de multe ori cum de mai au putere bieţii oameni. Dar ei cred şi credinţa îi mângâie şi îi apără. Oricum, departe de orice discernământ, să ştiţi că dacă nu suntem într-un rost duhovnicesc, suntem pierduţi şi nu ne aflăm pe o axă bună. Mulţi mă întreabă dacă nu obosesc? Nu, nu obosesc, pentru că îmi este tare dragă acestă permanentă şi dulce aşteptare pe tărâmul duhovniciei. E-adevărat că nu toţi vor să urce treptele mântuirii, mulţi dintre cei pe care îi vedeţi, vin doar pentru o binecuvântare, dar numai Dumnezeu ştie ce suişuri şi coborâşuri are calea spre iertare şi mântuire a fiecăruia. 

 Cât de mult conteză în urcuşul spiritual apropierea dintre clerici şi mireni şi cum putem ajunge la desăvârşita vindecare a sufletului?

Trebuie să fim la orice vreme pregătiţi pentru ziua în care vom da socoteală în faţa Mântuitorului pentru toate nelegiuirile noastre. Dar pentru asta trebuie să căutăm şi să găsim cât mai degrabă urcuşul. Aşa cum învăţătoarea îi ia pe cei micuţi de mânuţă şi îi învaţă alfabetul, la fel şi preoţii Bisericii ar trebui să-şi coboare harul peste toţi cei care au rătăcit calea. De-acum, credincioşii vin cu miile pe la mănăstiri, pe la biserici, unii vor să se lase de băut, alţii de fumat, alţii de fel şi fel de patimi, dar vedeţi dumneavoastră, dacă preotul nu le iese în întâmpinare să îi înveţe cum să se apropie de biserică, înainte de a face primul pas, aceştia vor rătăci calea din nou. Ei săracii ne caută, dar noooi...nimica! Aţi văzut astăzi la Vecernie, eram doi preoţi şi puhoi de credincioşi. Apăi...ei mai rămân şi peste noapte şi a doua zi, dacă e nevoie, de râvnă nu ducem lipsă...şi nu pleacă până ce nu primesc doctoria duhovnicescă pentru care au bătut atâta drum. Urcuşul însă este greu, iar sănătatea fie ea sufletească, fie trupească, o găseşti doar în potirul preotului. Dar pentru asta e nevoie chemare, de râvnă duhovnicească, de dragoste. Altfel rămânem fie în rătăcire, fie în amorţire, fie în moarte ori pieire. Bieţii oameni trăiesc un creştinism mai căldicel şi-atunci acestea toate rămân oleacă mai departe. Asta e...

Parafrazându-l pe Marin Preda, cu care „timpul n-a mai avut răbdare”, încep să mă tem că moartea ne va gasi la fel de nepregătiţi ca întotdeauna. Părinte, mai avem noi vreme să căutăm şi în acelaşi timp să şi găsim calea spre mântuire?

Apăi, cine va nădăjdui cu toată fiinţa sa la mântuire şi se va înarma cu post, cu rugăciune, cu nevoinţă, cu retragere în sine, acela cu siguranţă va găsi calea. Din păcate însă, din ce în ce mai multă lume e stăpânită parcă de un duh al îndărădniciei şi chiar dacă multe grozăvii le vedem cu ochii noştrii şi le auzim cu urechile noastre, cu niciun chip nu trebuie să credem în drăcoveniile-astea. Aşa se face că ne găsim în faţa primejdiei şi a morţii cu totul nepregătiţi. Şi asta pentru că ne-am obişnuit să trăim în mijlocul unei lumi împietrite de toată tehnica asta avansată, cu televizoare, cu calculatoare, cu interneturi şi alte nelegiuiri care ne dărâmă sufleteşte. Să te ferească Dumnezeu să intri pe internet, dacă nu iei doar ce e bun, ce e ştiinţă, ce e informaţie. În rest, e deşertăciune. Toate acestea sunt pentru pregătirea iadului, pentru pregătirea satanei. E ceva de neânchipuit, să vezi tu cum copiii se uită la fel de fel de lucruri prăpăstioase, cum se-mperechează bărbaţi cu bărbaţi, mame cu fii, taţi cu fiice, fraţi între fraţi, mai rău ca animalele. E ceva înspăimântător! Toate aceste deşertăciuni au fost date spre trezirea omenirii. Ar trebui să plângem cu lacrimi fierbinţi, să ne căim pentru toate fărădelegile şi patimile care ne-au adus la marginea prăpastiei şi să ne-ntoarcem la calea cea dreaptă, fugind cât ne ţin picioarele pentru a ne îndepărta de toată drama asta pe care o trăim.

Cu mare drag admir tinerii care sunt din ce în ce mai prezenţi în bisericile noastre ortodoxe şi totuşi, parcă s-a destrămat liantul acela care ar trebui să-i lege de tradiţie...

Cu tristeţe şi mare durere trebuie să vă spun că şi copiii, ca şi bătrânii, au pângărit tradiţia. Simt un fior pe şira spinării, când văd cum tot ceea ce este frumos şi bineplăcut lui Dumnezeu este îndepărtat, este strivit şi mai apoi uitat cu desăvârşire. Iar noi, parcă am fi cu toţii satanizaţi  şi îndemnaţi să acceptăm toată scursura asta a societăţii, eeehe....dacă aţi şti cât de primejdioasă este acestă stare pentru mântuirea noastră...Dumneavoastră mă întrebaţi de fărădelegile copiilor sau ale tinerilor, dar pe bătrâni unde-i aşezaţi? Sau credeţi că toate persoanele în vârstă au o viaţă asemănătoare cu cea a bătrânilor din Centrul de la Petru Vodă? Ce să mai vorbim, mi-a povestit un credincios de la Dorna, leat cu mine, cum aproape toţi vecinii lui, oameni bătrâni, stau zi şi noapte cu gura căscată la televizor şi tot acolo mănâncă, acolo cad ispitei ochilor, acolo beau şi adorm cu sticla sub cap. De rugăciuneee, nici pomeneală. Ce mai vorbă, în felul ăsta nu ne putem pregăti pentru sfărşit, dacă aşa înţelege creştinul nostru să primească fiorul  haric pe care ni-l trimite Dumnezeu, apăi, ce să mai vorbim de mântuire...Dacă nu vom reânvia tradiţia, vom avea generaţii din ce în ce mai străine de ţărişoara asta a noastră. Şi ştiţi cum vor fi generaţiile-astea doamnă? Vor fi dresate să nu pună nicio întrebare şi să accepte tot ceea ce li se spune!

Pentru că venim cu mare bucurie la Aşezământul de copii şi bătrâni de la Petru Vodă, aş vrea să ne spuneţi care mai este starea acelora pe care îi îngrijiţi?

Întradevăr este prilej bucurie ori de câte ori veniţi pe la copiii noştri... Mare bucurie ne faceţi, când ajungeţi aici din toate colţurile ţării, cu gândul bun de mângâiere, nici nu ştiţi câtă lumină aduceţi în sfânt lăcaşul acesta. Şi ştiţi ce e înălţător? Veniţi la copii şi la bătrâni, la suflete nevoiaşe, care au atâta nevoie de dragoste. Aici avem de toate, pentru că lumea aduce mult mai mult decât ar fi necesar pentru toţi cei care vieţuiesc din grija sfintei mănăstiri. Ştiţi ce nu înţeleg cei din afară? Că aici, ca pretutindeni în ortodoxie, este nevoie de multă dragoste. Dumneavoastră aţi venit discret, aţi ajutat, aţi pus degetul pe rană, aţi alinat...şi fetiţa aceea Ioana, v-a simţit. A vrut chiar să vă însoţească acasă. E o regulă nescrisă, pe care doar oamenii apropiaţi de mila cerească o simt. Faptul că trebuie să ne oprim lângă nevoile semenilor noştri, nu este întâmplător. Timpul ne arată binele şi răul din lume, dându-ne posibilitatea să ne oprim acolo unde este nevoie de noi. Aţi văzut cum ştiu ei să se bucure şi cât de simţitori sunt în faţa oamenilor deschişi la suflet şi iubitori ai semenilor? Şi asta pentru că temelia societăţii a fost dintotdeauna familia. Toţi copiii din lume ar trebui să crească şi să prindă aripi în familia aceea tradiţională, pe care cu toţii o ştim. Aşezământul nostru de copii este doar o întregire a familiei creştine. Copiii noştri au mame, au taţi, au bunici, dar sărăcia i-a adus aici, să înveţe viaţa, ca şi cum ar învăţa o permanentă rugăciune.

 Părinte, mai înainte spuneaţi că la sfânta mănăstire mirenii vin în număr mult mai mare decât preoţii sau monahii. Să înţeleg că cei care gândesc la mântuire sunt totuşi mai mulţi decât pierduţii despre care vorbeaţi mai sus şi dacă da, care ar fi treptele rugăciunii în urcuşul spiritual al fiecărei zile?

 

Apropierea de cele sfinte se poate face doar după o temeinică pregătire a sufletului. Nu trebuie să laşi să treacă o zi fără să te-ntrebi: „Măi, ce am eu de făcut astăzi?”. Şi uite-aşa începe ziua: mai întâi trebuie făcute rugăciunile de dimineaţă, continuate întotdeauna cu un Paraclis al Maicii Domnului, în care găsim atâtea tablouri frumoase, de sănătate, de trezire a omului înspre pocăinţă şi de multă mângâiere. Paraclisul este cea mai frumoasă rugăciune în cinstea Maicii Domnului. După putere, eu îi sfătuiesc pe toţi să mai citească şi două-trei catisme, urmate de câteva metanii. Seara, orice bun creştin îşi face canonul, după care mai citeşte un acatist, mai face câteva metanii, dar cel mai minunat lucru este ca toată familia să se regăsească în rugăciune.Vedeţi dumneavoastră, dacă copiii îşi vor vedea părinţii făcându-şi cu evlavie rugăciunile, apoi vor face şi ei o închinăciune, o mătănuţă şi uite-aşa învaţă urcuşul rugăciunii. Să ştiţi că cel mai bun pedagog nu este urechea, este ochiul. Copilul ce vede, aceea face şi el! Să ne ajute Bunul Dumnezeu şi să ne apere de toate primejdiile astea grele, pentru ca toate tehnicile astea să nu ne ducă în fundul mâlului, pentru că prea miroase a nenorocire şi pustietate, prea ne afundăm într-o nesfârşită sărăcie spirituală. Eu rămân la părerea că cineva are tot interesul să ne ducă la acea stare de fierbere, spre definitiva noastră pierzanie sufletească. Eu mă tot rog la Dumnezeu să ne dea nouă tuturor mintea cea de pe urmă şi să ne găsim sănătatea sufletească la puţinii duhovnici adevăraţi, pe care îi mai îngăduie Dumnezeu. 

Părinte, ce-i sfătuiţi pe aceia care mai cred că este cu putinţă să ne poziţionăm undeva între bine şi rău, între lumină şi întuneric, sau altfel spus, putem fi cu adevărat creştini atâta timp cât ne înfruptăm din toate plăcerile vieţii, departe de răbdare şi rugăciune?

Cu Dumnezeu nu negociem! Cine nu-şi pleacă genunchii la rugăciune, nu va reuşi nimic. Dacă ne vom ruga însă cu râvnă, dacă ne vom osteni în rugăciune, Dum­nezeu va face ca totul să fie posibil. Asta trebuie să facem cu toţii: să ne rugăm la Bunul Dumnezeu să ne ajute să putem răbda toate necazurile şi nenorocirile care vin peste noi. Singura noastră cale, pentru a ţine departe ispitele este să învăţăm răbdarea şi permanenta rugăciune. Cu toţii Îl vom găsi pe Dumnezeu şi îi vom găsi şi pe cei care au trăit în Duh şi Adevăr întru eternitate. Cuvântul care trebuie să se audă înlăuntrul Bisericii este: înapoi la învăţătura nevoitorilor purtători de Hristos, înapoi la Sfinţii Părinţi ai Bisericii....Apăi, Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să vă lumineze calea! Amin.

Părintele Ilie Cleopa. Predică la Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie)

Troparul praznicului:

Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta;           
Biruinţă binecredincişilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte

Şi cu Crucea Ta păzeste pe poporul Tău.                      

Iubiti credinciosi,

Pentru a vorbi mai deslusit despre praznicul Inaltarii Sfintei Cruci, la care ne-am invrednicit a ajunge, este bine sa incepem cu un istoric mai vechi si sa aducem in mijloc marturii mai de mult, ca sa ne putem da seama cind a inceput si cum a ajuns la noi praznicul acesta.

 Ati vazut griul cind de-abia il bate vintul, cind este doar de o palma de la pamint sau cind este aproape sa dea in spic? Atunci veti vedea o taina mare. In firul acela de iarba gasesti toata asezarea griului foarte amanuntit, caci foarte mic se arata inauntru si spicul si boabele si toate celelalte. La fel si porumbul, cind abia ii da spicul si boabele si toate celelalte abia se urzesc, papusa aceea, care nici macar matase nu are, mai tirziu se va face mare, va face boabe si-si va arata toata frumusetea ei lasata de Dumnezeu.

Tot asa sint si cele lasate in dumnezeiestile Scripturi. Prealuminatele praznice, pe care le vedem astazi in Biserica Darului, n-au ajuns la noi deodata, desavirsite si preasfinte, cum le vedem astazi. Ci, ele au fost in Legea Veche abia in fasa, abia incoltite si in umbra. De aceea este nevoie sa vorbim despre umbra, despre fata si despre clipa cind ele de-abia se plamadeau, inainte de Legea Noua si chiar de Legea Veche.

Mai inainte de Moise si de Legea Veche, patriarhul Iacov, inchipuind Sfinta Cruce, a binecuvintat pe fiii lui Iosif, pe Manase si pe Efraim, in chipul crucii (Facere 48, 13-19). Apoi mai inainte de a muri el, s-a inchinat la virful toiagului sau, adica la lemn, care simboliza Crucea inainte de venirea Legii Noi. In Legea Veche, simbolul crucii cel mai umbros il vedem mai intii cind serpii veninosi muscau cu muscatura de foc pe evrei in pustiul Sinai, omorind multime nenumarata de oameni. Iar Moise, vazind ca moare atita popor, s-a rugat lui Dumnezeu pentru ei si i-a poruncit Dumnezeu: Fa-ti un sarpe de arama si-l pune pe un stilp. Toti cei ce vor fi muscati de serpi, sa priveasc la sarpele de arama si asa se vor vindeca (Numerii 21, 8).

Acesta era simbolul Crucii preaadevarat cu mult inainte de venirea Mintuitorului, Care trebuia sa Se rastigneasca pe Cruce. Si a zis Dumnezeu lui Moise: "Vezi, spune ca toti cei muscati, care vor privi la sarpele inaltat sa-si inchipuie ca viata lor este acolo si vor trai". Si le-a spus Moise atunci: "Vezi, Israile, viata ta rastignita pe lemn". Si toti care priveau la sarpe se vindecau. Ca aceasta asemanare simbolica si tainica a Sfintei Scripturi a inchipuit pe Hristos Cel adevarat, Insusi Mintuitorul a adeverit-o cind a spus: Si precum Moise a inaltat sarpele in pustie, asa se cade sa Se inalte Fiul Omului (Ioan 3, 14-15).

Unde mai vedem taina Crucii si puterea ei? La Mara, in pustiul Sinai. Dupa ce a tabarit poporul lui Israel linga Marea Rosie, cale de trei zile, a ajuns la o mare care se chema Mara. Atunci poporul si dobitoacele toate fiind insetate, a strigat, cirtind catre Moise: "Ce sa bem?" Ca, dupa cum arata Sfinta Scriptura, apa Marei era amara si otravitoare, iar poporul nu putea sa bea cu toata setea ce o avea. Atunci Moise a strigat catre Dumnezeu: "Doamne, ce sa fac?" Si i-a zis Dumnezeu: "Ia un lemn si arunca-l in apa si apa se va indulci!" Si Moise a facut intocmai, aruncind lemnul in apa. Atunci s-a indulcit apa si astfel a baut poporul si dobitoacele cele insetate s-au racorit (Iesire 15, 23-25).

Ce simbolizeaza lemnul aruncat in apa si cum poate un lemn sa indulceasca o apa atit de amara? Lemnul inchipuieste Sfinta Cruce, iar apa cea amara, numita Mara, inchipuieste marea cea amara si cu multe ispite a acestei vieti, care se indulceste si se usureaza ori de cite ori privim la Sfinta Cruce si cugetam la patimile lui Hristos. In viata aceasta, frati crestini, mereu sintem apasati de intristari si necazuri. Dar cind privim la lemnul Crucii lui Hristos si cind ne aducem aminte cite patimi infricosatoare a rabdat Hristos pentru noi, se indulceste marea amara a vietii, pentru ca ne gindim ca noi nu am rabdat nimic pentru dragostea lui Hristos.

Iata si alte simboluri ale Crucii inainte de Hristos. Moise se lupta in pustie cu madiamitii, cu amalecitii si cu alte popoare care se aflau acolo. Cind amalecitii biruiau pe israeliteni, Moise se ruga lui Dumnezeu, ridicind bratele in sus, inchipuind semnul Sfintei Cruci. Cind Moise ridica miinile in sus, Israel biruia pe Amalec, iar cind le cobora, Amalec biruia. Vazind preotii Aaron si Or ca Moise nu mai putea tine miinile in sus in semnul Crucii multa vreme, pentru ca sa nu biruiasca Amalec, au pus o lespede sub picioarele lui Moise, ca sa-l ridice mai sus, iar Aaron si Or ii sprijineau miinile si astfel il tineau in semnul Sfintei Cruci, pina a biruit poporul lui Israel pe Amalec definitiv (Iesire 17, 8-13). Toate acestea sint simboluri ale Crucii din Legea Veche.

Iubiti credinciosi,

Ce este Crucea lui Hristos? Ce trebuie sa intelegem prin Sfinta Cruce? Taina cea mare a Crucii este ascunsa in taina mintuirii neamului omenesc, care s-a pregatit chiar de la intemeierea lumii. Crucea lui Hristos este cel dintii altar de jertfa al Bisericii Crestine pentru ca pe dinsa S-a jertfit Mintuitorul lumii a sfintit-o cu preascump Singele Sau, iar pe noi ne-a rascumparat din robia pacatului. Iata ce spune Apostolul Pavel in epistola catre Evrei: El - Hristos - a intrat o data pentru totdeauna in Sfanta sfintelorr, nu cu singe de tap si de vitei, ci cu insusi Singele Sau si a dobindit o vesnica rascumparare. Caci daca singele tapilor si al taurilor si cenusa junincilor, stropind pe cei spurcati, ii sfinteste spre curatirea trupului, cu atit mai mult Singele lui Hristos, care prin Duhul cel vesnic S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfa fara de prihana, va curati cugetul vostru de faptele cele moarte, ca sa slujiti Dumnezeului Celui viu (Evrei 9, 12-14).

Crucea este arma cu care Mintuitorul lumii a biruit pe diavolul. Zic dusmanii Crucii, ca noi trebuie sa cinstim numai pe Hristos, dar nu si Crucea "fiindca este maciuca care a omorit pe Hristos!" Blestemata este parerea acelora. Sfinta Scriptura ne arata ca David a taiat capul lui Goliat cu o sabie. Pe aceasta o socotea poporul sfinta si era tinuta in Sfinta Sfintelor, invelita intr-un vesmint linga efod, pentru ca cu dinsa a invins David pe Goliat (I Regi 21, 8-9). Cu atit mai mult aceasta biruitoare arma a lui Hristos cu care s-a biruit satana si puterea intunericului, trebuie pastrata de crestini la loc de cinste cu toata sfintenia, pentru ca prin Cruce a fost biruit Goliat cel nevazut, adica diavolul.

In alt loc spune iarasi Sfintul Apostol Pavel: Cuvintul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mintuim, este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 18). Cu Sfinta Cruce sfintim toate: cu ea binecuvintam, cu ea ne aparam de cel rau, cu ea biruim pe diavoli, izgonim duhurile necurate din oameni, vindecam pe cei bolnavi. Crucea este steagul Bisericii lui Hristos si arma biruitoare, de temut vrajmasilor Lui, pentru ca are in sine "puterea lui Dumnezeu", iar nu o putere oarecare.

Ce este Crucea lui Hristos? Este pecetea Dumnezeului Celui viu. Auzim pe proorocul Iezechiel ce spune, ca a venit minia Domnului peste Ierusalim "pentru faradelegile si rautatile poporului". Si Iezechiel a vazut o vedenie cu un inger al Domnului care striga cu mare glas: Treci prin mijlocul cetatii, prin Ierusalim, si insemneaza cu semnul crucii (litera "tau" care in alfabetul vechi grec avea forma unei cruci) pe frunte, pe robii lui Dumnezeu Cel viu. Si cind va veni sabia Domnului va cruta pe toti cei insemnati pe fruntile lor. Deci, cind a venit minia Domnului, a lovit pe toti de la tinar pina la batrin si numai cei insemnati pe frunte de ingerul Domnului au fost scutiti de primejdie si de moartea sabiei, dupa porunca ingerului care zicea: ...sa nu va atingeti de nici un om care are pe frunte semnul "+" (Iezechiel 9, 4-6).

Dar aceasta a fost in Legea Veche. Avem inca marturii mai puternice in Legea Noua. Sfintul Ioan Evanghelistul, dupa ce arata descoperirile cele mari despre sfirsitul lumii, despre taina intruparii lui Dumnezeu Cuvintul, spune: Am vazut un alt inger care se ridica de la rasaritul Soarelui si avea pecetea Dumnezeului Celui viu. Ingerul a strigat cu glas puternic catre cei patru ingeri, carora li s-a dat sa vatame pamintul si marea, zicind: Nu vatamati pamintul, nici marea, nici copacii, pina ce nu vom pecetlui, pe fruntile lor, pe robii Dumnezeului nostru (Apocalipsa 7, 2-3).

Pina acum am vazut ca Sfinta Cruce este altar, este arma si pecete a Dumnezeului Celui viu. Dar Crucea lui Hristos mai este pricinuitoarea inaltarii si a preainaltarii lui Hristos. Crucea este pricina si mijlocul prin care S-a inaltat Domnul Nostru Iisus Hristos mai presus decit tot numele. In Epistola sa catre Filipeni, Sfintul Apostol Pavel spune ca pentru dragostea cea catre noi, Fiul lui Dumnezeu S-a smerit pe Sine, ascultator facindu-Se pina la moarte, si inca moarte de cruce. Pentru aceea si Dumnezeu L-a preainaltat si I-a daruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca intru numele lui Iisus tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti si al celor pamintesti si al celor de dedesubt (Filipeni 2, 8-10).

Vedeti, fratilor, cita cinste ii aduce lui Hristos Crucea? Ca L-a preainaltat Dumnezeu Parintele nostru pe Dumnezeu-Cuvintul, pentru ca a rabdat moarte de ocara, si mai ales moarte de cruce si L-a suit pe El mai presus de toata stapinia si incepatoria si domnia.

Crucea lui Hristos este steagul si "semnul Fiului Omului", este stema si steagul de biruinta al lui Hristos, care va straluci mai inainte de sfirsitul lumii, nu numai pe pamint ci si pe norii cerului, cum spune Evanghelistul Matei: Si atunci se va arata pe cer semnul Fiului Omului si vor plinge toate neamurile pamintului (Matei 24, 30). Deci, iata cit de mari taine s-au lucrat prin Cruce. S-a lucrat mintuirea neamului omenesc, caci a zis proorocul Isaia: Inaltati un steag peste neamuri (Isaia 62, 10). Vedeti, acest steag dinainte de Hristos este Sfinta Cruce, care inalta toate popoarele spre Cel ce sufera si Care ramine in veac Domn si Stapin in cer si pe pamint (Matei 24, 30). Iata deci citeva simboluri si marturii privitoare la Cruce, atit din Vechiul, cit si din Noul Testament.

Iubiti credinciosi,

Sa aratam cum a luat nastere praznicul Inaltarii Sfintei Cruci. In anul 313 Sfintul Constantin cel Mare a biruit pe Maxentiu si a fost proclamat imparat al Imperiului roman de Apus, cu capitala la Roma. In anul 323 acelasi mare imparat crestin a biruit si pe imparatul pagin de rasarit, Liciniu, si se proclama imparat al intregului Imperiu latin, cu capitala la Constantinopol.

Primind botezul crestin de la Sfintul Silvestru episcopul Romei impreuna cu mama sa Elena, Sfintul Constantin cel Mare avea dorinta fierbinte sa afle Mormintul lui Hristos la Ierusalim si Crucea pe care a fost rastignit Domnul pentru mintuirea lumii. Caci dupa anul 71, Ierusalimul fiind ocupat de romani, Mormintul Domnului si toate locurile sfinte din Ierusalim au fost profanate si acoperite cu pamint ca sa nu se mai inchine crestinii aici. Tot atunci au fost ascunse intr-o pestera din apropiere si Crucea lui Hristos, impreuna cu celelalte doua cruci pe care au fost rastigniti cei doi tilhari.

Astfel, Sfintul Imparat Constantin a trimis la Ierusalim pe mama sa - Sfinta Elena - sa afle Mormintul Domnului si lemnul Sfintei Cruci, prin care s-a savirsit taina mintuirii neamului omenesc. Deci, mult ostenindu-se Sfinta Elena cu Patriarhul Ierusalimului Macarie, au aflat Sfintul Mormint si locul Golgotei, acoperite de pamint si de gunoaie, dar Sfinta Cruce nu puteau s-o afle nicaieri. Atunci, auzind ea ca un iudeu batrin, numit Chiriac, stia locul unde fusese ascunsa Crucea lui Hristos, indata l-a chemat si au aflat intr-o pestera din apropiere trei cruci acoperite cu pamint; dar erau nedumeriti care este Crucea Domnului.

Tocmai atunci duceau pe acolo un mort la groapa. Atunci a poruncit Sfinta Elena sa atinga pe rind cele trei cruci de mort si la care va invia mortul, aceea este Crucea lui Hristos cea datatoare de viata. Astfel, cind au atins de sicriu a treia cruce, indata a inviat mortul si a inceput a se inchina lemnului celui sfant. Apoi au facut procesiune cu Sfinta Cruce pe ulitele Ierusalimului cu multime de credinciosi, laudind pe Dumnezeu pentru aceasta minune. La urma s-au urcat pe Golgota si patriarhul Macarie a inaltat Sfinta Cruce ca s-o vada tot poporul si toti cei din fata s-au inchinat ei, strigind: "Doamne miluieste!"

In amintirea acestei zile, Biserica Ortodoxa praznuieste Inaltarea Sfintei Cruci in fiecare an la 14 septembrie, numarind-o intre cele douasprezece praznice imparatesti.

Iubiti credinciosi,

In cuvintele Sfintei Scripturi intelesul Crucii este tilcuit in mai multe feluri, dar in linii generale in doua si anume: un inteles duhovnicesc si unul material. In sens duhovnicesc prin Cruce intelegem toata suferinta si patima cea preainfricosata a Domnului nostru Iisus Hristos pentru ca El a purtat pentru mintuirea noastra crucea suferintei pina la moarte si chiar moartea pe cruce. In acest sens se inteleg si cuvintele Mantuitorului din Evanghelie care zice: Oricine voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze (Marcu 8, 34). Crucea materiala este chiar Crucea aceea pe care a dus-o Mintuitorul in spate. Ati auzit cum zice Evanghelia de astazi: Ducindu-si Crucea, a iesit la locul ce se cheama al Capatinii, care evreieste se zice Golgota, unde L-au rastignit (Ioan 19, 17-18). Mai zice Evanghelia de astazi: Statea linga crucea lui Iisus, mama Lui si sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, si Maria Magdalena (Ioan 19, 25). Cind zice ca "stateau linga crucea Lui" sa stim ca tot despre crucea de lemn se vorbeste.

Dar de ce Mintuitorul, in drum spre Golgota pe calea durerii, a ingaduit unui om cu numele Simon Cirineanul sa duca Crucea lui o bucata de drum? A ingaduit pentru ca la patima Sa, Hristos nu a patimit ca Dumnezeu, ci numai ca Om. Dar daca ar fi voit, Hristos putea sa duca tot pamintul pina la Golgota. Dar atunci El patimea ca Om pentru pacatele oamenilor, iar ca om avea nevoie sa fie ajutat. Cine mergea cu Crucea in spate atunci? Cine o tinea? Cine era insetat si ranit? Cine o purta? Firea omeneasca a Domnului si Dumnezeului nostru Iisus Hristos.

Deci ca om El slabise din putere si avea nevoie de ajutorul altui om ca sa-I duca mai departe Crucea. Asa spun si Sfintii Parinti ca si noi trebuie sa fim ajutati uneori de fratii nostri in necazuri si in scirbe, ca sa putem duce crucea suferintei pina la usa mormintului. Dar Crucea Mintuitorului, pe care a dus-o Simon Cirineanul in spate si pe linga care statea Maica Domnului impreuna cu celelalte femei mironosite, este Crucea cea materiala, Crucea propriu-zisa, cea din materie. Mare greseala fac toti acei care desi isi zic "crestini", nu cinstesc Crucea lui Hristos. Ei primesc Crucea numai ca simbol tainic, deci numai crucea spirituala, iar pe cea materiala nu o recunosc. Indoit este omul, avind o parte vazuta si una nevazuta, fiind alcatuit din trup si suflet (I Corinteni 6, 20), indoita este, deci, si crucea. Una materiala, pe care o purtam la piept si cu care ne insemnam pe frunte; iar alta spirituala, in suflet, adica hotarirea de a rabda cu dragoste toate necazurile, pentru a putea implini poruncile lui Hristos.

Fratii mei, sa vorbim si in alt inteles despre Sfinta Cruce. In viata noastra paminteasca, fiecare trebuie sa-si duca o cruce, crucea pe care i-a rinduit-o Dumnezeu, cum ar fi: crucea celor casatoriti, crucea monahilor, crucea fecioriei, a celor bolnavi, a vaduvelor, a ostasilor si altele.

Caci toti trebuie sa duca o cruce pentru dragostea lui Hristos, ca sa se poata mintui. In "Urmarea lui Hristos" se spune: "Omule, daca te numesti urmator al lui Hristos, nu se poate sa nu mergi pe calea Lui, caci altfel nu te poti mintui". Hristos ne-a aratat calea imparateasca ce duce la cer prin suferinta, caci fara cruce nu este mintuire. Fara minte este cel ce crede ca se poate mintui fara suferinta, fara rabdare si fara barbatie mare de cuget in toate imprejurarile vietii.

Cei casatoriti au crucea lor de a naste si creste copii, de a munci si a se osteni, de a asculta de Sfinta Biserica, de a face milostenie, de a cistiga cu truda si osteneala existenta lor si a copiilor lor. Cei feciorelnici si monahii au alta cruce mai frumoasa decit a celor casatoriti, cum ne invata Sfintul Apostol Pavel la intiia epistola catre Corinteni, capitolul 7. Cei necasatoriti duc o cruce mai grea, caci duc razboi cu firea. Ca ce este monahul? "Este sila necontenita a firii si taierea voiei pina la moarte" (Sfintul Ioan Scararul, Filocalia IX, Cuv. 4).

 Monahul este om de jertfa. El se jertfeste pururea pentru dragostea lui Iisus Hristos, renuntind la toate placerile lumii si ale trupului. Neincetat se smereste, posteste, privegheaza se osteneste si plinge. Mintea lui nu poate sa fie niciodata fara de grija pe acest pamint, caci se lupta cu duhurile rautati. Deci, monahul are o cruce, intr-o anumita privinta mai grea, pentru ca mai cinstita este fecioria decit nunta, dupa cum a inteles Apostolul Pavel, care zice: Cel ce isi marita fecioara bine face; dar cel ce n-o marita si mai bine face! (I Corinteni 7, 38), aratind astfel ca mai buna este curatenia si fecioria cea desavirsita a trupului cit si a sufletului (I Corinteni 7, 25-40). Deci, crucea celor din feciorie este mai grea, dar mai mare plata vor avea in ceruri.

Grea este si crucea celor bolnavi. Bolnavului i se pare noaptea un an; nici mincarea nu-i mincare si nici bucuria vietii nu o simte. Fericit este cel ce poate rabda boala ca Iov, caci acela va lua mare plata. Crucea celui din boala il smereste pe el, atit cu sufletul cit si cu trupul. De la cel bolnav nu cere Dumnezeu nici post, nici metanii, ci numai doua lucruri ii cere, asa cum spune Sfantul Efrem Sirul: "De la omul bolnav doua lucruri cere Dumnezeu: rugaciunea si multumirea, adica sa se roage lui Dumnezeu necontenit pina la ultima suflare si sa-I multumeasca lui Dumnezeu pina la sfirsitul vietii pentru boala sau crucea care i-a dat-o, si va avea cununa de mucenic". Caci asa au rabdat sfintii martiri, sfintii pustnici, crestinii cei buni, ca si cei bolnavi, care au avut credinta tare in Hristos Dumnezeul nostru.

Sa stiti, iubiti frati, ca pe pamint nimeni din cei botezati in numele Preasfintei Treimi, nu se poate mintui fara cruce. Se spune in Urmarea lui Hristos: "Omule, daca vrei sa lepezi o cruce, nenumarate alte cruci vor veni asupra ta!" Cine isi duce crucea cu multumire si cu dragoste pentru Mintuitorul si este multumit cind este certat de Dumnezeu cu pagube, cu necazuri si ocara, cu foamete si sete, cu boala si intristare, acela este urmator al lui Hristos. Fiecare sa-si duca cu bucurie crucea sa, aducindu-si aminte ca Crucea lui Hristos a fost de mii de ori mai mare si mai grea decit a lui, fiindca El a rabdat pentru toata lumea, fiind cu totul fara de pacat.

Iubiti credinciosi,

Incheiem predica de astazi cu citeva sfaturi: Cind faceti cruce, sa o faceti drept pe fetele voastre, ca sa nu rida vrajmasul de noi, ci sa fuga de semnul care simbolizeaza Sfinta Treime. Duceti degetele impreunate mai intii la frunte, in numele Tatalui; apoi la piept, in numele Fiului, Care S-a coborit din cer pentru mintuirea noastra; apoi la umarul drept si cel sting, prin care se leaga dragostea lui Dumnezeu de om si de mintuirea noastra. Caci prin Duhul Sfint tinem legatura cu Dumnezeu, Parintele, cu Fiul si Duhul Sfint. Acestea ne invata Sfantul Ioan Gura de Aur in cuvintul "Despre Sfinta Cruce". Apoi sinteti datori sa aveti toti Sfinta Cruce in casele voastre, iar cind plecati la drum si cind va intoarceti acasa insemnati-va cu semnul Sfintei Cruci cu evlavie, rostind aceasta scurta rugaciune: Crucii Tale ne inchinam Hristoase, si sfinta Invierea Ta o laudam si o marim! Toate sa le incepem cu rugaciune si cu Sfinta Cruce. Nu uitati sa impodobiti crucile si mormintele celor raposati ai nostri din cimitire. Pacat de moarte savirsesc cei ce necinstesc Crucea lui Hristos si mai ales o injura.

Deci toti care vrem sa ne mintuim, trebuie sa ducem cu dragoste si cu bucurie crucea noastra, data de Dumnezeu spre mintuire. Apoi sa fim adevarati inchinatori ai Crucii lui Hristos, atit a celei vazute, cit si a celei nevazute, pentru ca omul si Crucea au doua sensuri. Deci, crucea spirituala inseamna sa rabdam toate necazurile pentru imparatia cerurilor, iar crucea materiala este aceea pe care o facem noi din aur, din argint, din lemn, din vopsele si din orice materie. Dar sa nu uitam ce zice Sfintul Ioan Damaschin in Dogmatica sa: "Macar din aur sau din pietre scumpe de ar fi facuta crucea, dupa chipul ei, anatema celui ce s-ar inchina la acea materie". Deci, trebuie sa stiti ca noi nu ne inchinam materiei din care este facuta crucea, ci ne inchinam semnului Fiului Omului pe care-l reprezinta.

 Domnul Dumnezeu si Preacurata Lui Maica si puterea Sfintei Cruci sa ne ajute noua pacatosilor sa ne ducem cu dragoste crucea, fie la piept, fie in miinile noastre si in toate faptele noastre si sa ne inchinam Crucii lui Hristos cu evlavie, caci este semn si arma de aparare si steag de la Dumnezeu lasat pentru crestini pe pamint. Iar crucea spirituala sa o avem pururea in minte si in inima, adica sa fim gata a suferi toate necazurile si incercarile acestei vieti trecatoare pentru mintuirea sufletelor noastre, ca sa fim adevarati urmatori ai lui Hristos si mostenitori ai imparatiei cerurilor. Amin.

 PARINTELE ILIE CLEOPA

De gardă pentru totdeauna

Daniela Cârlea Şontică

Rude, prieteni, colegi şi o mulţime de foşti pacienţi, unii veniţi de la zeci de kilometri depărtare, dar şi oameni care l-au admirat şi au dorit să îl conducă pe ultimul drum pe profesorul Alexandru Pesamosca au izbucnit în aplauze împletite cu lacrimi în momentul în care trupul său neînsufleţit a fost scos din capelă pentru prohodire.

                                        

                                                                           Foto: Marin Raica/Intact Images

      

 Capela cu hramurile "Cuviosul Stelian" şi "Sfinţii Martiri Brâncoveni", al cărei ctitor este Alexandru Pesamosca, a fost pur şi simplu împrejmuită cu încă un gărduleţ, de data aceasta format din coroane şi buchete de flori aduse de oameni. Arşiţa nemiloasă din vremea slujbei de înmormântare, săvârşită în spaţiul dintre spital şi bisericuţă, imprima o tristeţe în plus întregului cortegiu.

Doar omizile şi-au văzut nestingherite de treabă, forfotind în pomişorii din jur, căzând pe umerii celor care participau la slujbă. "Totul e deşertăciune!", părea să-ţi spună tabloul frunzelor tocate de micuţele fiinţe flămânde. Nu şi despre viaţa eminentului chirurg se poate spune aşa!

Nu deşertăciune, ci împlinire fericită a fost viaţa acestui om născut la Constanţa la 14 martie în 1930 şi devenit un chirurg pediatru de talie internaţională. Copilul care îşi dorise să fie ofiţer de marină, ca tatăl său, a devenit ceva mult mai bun pentru cei din jur, un medic chirurg peste care inspiraţia divină venea fără greş când se ruga în faţa icoanei, aşa cum făcea înainte de operaţii. Citind şi auzind atâtea şi atâtea lucruri incredibile despre "tata Pesi" ori "Îngerul copiilor", cum era alintat, eşti de-a dreptul copleşit. Parcă ai reciti părţi din biografia unui alt chirurg pentru care profesia era slujirea continuă a aproapelui: episcopul Luca al Crimeii, canonizat nu de mult. 

"Am iubit mult copiii"

 

Dăruirea cu care doctorul Pesamosca a slujit la căpătâiul celor mici, operaţi de mâinile sale şi scoşi din cine ştie ce grozave malformaţii congenitale, faptul că nu lua niciodată bani pentru munca lui, că a ales să locuiască până la moarte în cabinetul său de lângă sala de operaţii ca un savant-călugăr - toate acestea te fac să-l aşezi în rândul sfinţilor. Al tămăduitorilor fără de arginţi. Iubit de atâta lume, în primul rând de cei vindecaţi şi de familiile lor, care ar putea popula un oraş întreg, doctorul Pesamosca pare să fi coborât printre noi dintr-o stirpe pe cale de dispariţie. Poate de aceea nu toţi confraţii îl aveau la inimă. La urma urmei, "buldogii", cum le spunea chiar el, nu puteau să fie indiferenţi când tocmai cel mai bun dintre ei era şi cel care nu pretindea nimic pacienţilor, în timp ce ei întindeau mâna spre ban. Singura lui recompensă era bucuria celor vindecaţi. Spunea într-un interviu din "Formula As": "Am iubit mult copiii, toată viaţa m-a urmărit zâmbetul lor de dinaintea unei operaţii. Zâmbeau într-un fel pe care mi-e greu să-l descriu. Cam toţi aveau aceeaşi reacţie. Zâmbeau cu lacrimi în ochi. Spaimă, durere, resemnare, speranţă. Şi milă, cu zâmbetul ăla îmi cereau toată mila din lume. Cum să nu te tulbure imaginea asta? Şi totuşi, n-aveam voie să greşesc, eram obligat să ignor orice emoţie". 

A suferit ca Iov 

Dacă Dumnezeu i-a dat din belşug darul de a vindeca peste 45.000 de copii de-a lungul vieţii, i-a dat însă şi mari încercări. Amândoi băieţii i-au murit de cancer, bisturiul şi ştiinţa sa rămânând neputincioase în faţa durerii propriilor copii. Şi-a pierdut şi soţia. Asemenea lui Iov, a rezistat nefericirii, s-a întărit şi mai mult în credinţă şi s-a dedicat cu totul altora. N-a mai putut să intre în propria casă după ce a rămas singur. Din 1999, s-a mutat definitiv în cămăruţa de câţiva metri pătraţi de la spital. Mereu lângă sala de operaţii, a continuat să opereze pacienţi până târziu, după 70 de ani. O hotărâre din 2006 a ministrului sănătăţii, fost student al său, care prevedea ca medicii de peste 65 de ani şi profesorii de peste 70 să înceteze activitatea în sistemul medical public, l-a întristat foarte tare. Avea 76 de ani. Era gata să fie dat afară şi din camera de la spital. Presa a făcut atunci o presiune importantă şi conducerea spitalului l-a lăsat să locuiască în continuare în modestul spaţiu. În ultimii trei ani inima sa se îmbolnăvise grav, anii de nopţi nedormite spunându-şi cuvântul. 

Sorin Oprescu: "Un patriarh al chirurgiei româneşti"

Era vizitat destul de rar, trecându-i pragul mai ales medicii tineri care îi cereau sfatul. Acolo, în fostul cabinet devenit locuinţă, doctorul Pesamosca trăia printre amintiri şi cărţi de specialitate, scria articole pe teme medicale şi religioase. Şi suferea dureri destul de mari, fiind imobilizat la pat. Camera îi era ticsită însă de saci de scrisori de mulţumire pe care i le trimiseseră de-a lungul anilor foştii pacienţi, păstra cu sfinţenie sute de fotografii şi alte suveniruri de la ei. Le scotea şi se uita la ele şi îşi amintea fiecare caz în parte.

Plecând dintre cei vii la 81 de ani, putem spune că a trăit cât un patriarh. De altfel, "patriarh al chirurgiei româneşti" l-a numit şi doctorul Sorin Oprescu, în omagiul său de la catafalc.

O viaţă de om ca a doctorului Pesamosca a inspirat şi va inspira generaţii întregi de medici. De aceea a şi avut numeroşi discipoli şi putem fi bucuroşi că a lăsat în urmă o echipă de chirurgi extraordinari.

Ar fi o idee salutară ca acea cămăruţă în care a lucrat şi a trăit marele chirurg să fie transformată în muzeu. Ar fi o emblemă extraordinară pentru Spitalul "Marie S. Curie", care a avut marea onoare să îl aibă printre doctorii săi pe Alexandru Pesamosca.

Dumnezeu să-l ierte pe doctorul Alexandru Pesamosca şi să-l aşeze printre tămăduitorii care L-au iubit pe Hristos, Doctorul Doctorilor, şi de la care au primit aici darul şi har peste har!

O secţie a Spitalului "Marie S. Curie" îi va purta numele

Alături de mulţimea adunată la catafalcul marelui chirurg s-au aflat doctorul Sorin Oprescu, primarul general al Capitalei, principesa Lia, persoane din conducerea spitalului în care şi-a petrecut ultimii ani de carieră şi viaţă, personalităţi din lumea medicală şi artistică. "Respect, domnule profesor, pentru ceea ce aţi făcut pentru generaţii întregi de chirurgi!", a spus primarul Sorin Oprescu în cuvântul său de adio. Doctorul Cătălin Gabriel Smarandache, directorul Spitalului "Marie S. Curie", fost rezident al lui Pesamosca, a evocat în câteva cuvinte personalitatea acestuia, considerându-l "un simbol". Şeful Secţiei de ortopedie pediatrică din cadrul aceluiaşi spital, dr. Gheorghe Burnei, a spus că se va îngriji personal ca secţia respectivă să primească numele marelui chirurg. (Cristian Bostan)

Acad. prof univ. dr. Alexandru Pesamosca (1930 - 2011)

Un medic renumit şi un suflet mare

Mesajul de condoleanţe al Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la slujba de înmormântare:

Trecerea la cele veşnice a eminentului chirurg pediatru Alexandru Pesamosca lasă un gol în inimile multor generaţii de studenţi şi ale tuturor celor pe care i-a operat şi i-a salvat de la moarte.

Medicul Alexandru Pesamosca este nu doar un nume mare al chirurgiei pediatrice româneşti, ci şi fondator de şcoală medicală.

S-a născut în 14 martie 1930 la Constanţa, a absolvit Facultatea de Medicină Generală în 1954 la Bucureşti.

După absolvirea facultăţii a fost repartizat la Niculeşti-Jianu, un sat de lângă Feteşti, unde rămâne până în 1957, după care s-a transferat la Spitalul de Copii "Grigore Alexandrescu" din Bucureşti, aici activând timp de 27 de ani, până în anul 1984, când s-a mutat la Spitalul "Budimex", viitorul Spital "Marie Curie" din Bucureşti. La acest spital, a fost şeful Clinicii de chirurgie şi ortopedie pediatrică până la pensionare (2006). Medicul Alexandru Pesamosca a făcut operaţii în premieră şi a salvat foarte mulţi copii. Competent şi credincios, el a efectuat aproximativ 45.000 de operaţii în întreaga sa carieră având credinţa nestrămutată că medicul operează, dar Dumnezeu vindecă. A făcut operaţii chirurgicale în România, China, Franţa, Italia, Republica Moldova etc.

În anul 1993, a devenit membru al Academiei de Ştiinţe Medicale din Bucureşti.

După mărturiile colegilor şi ale multora dintre cei operaţi şi salvaţi de medicul Alexandru Pesamosca, acesta nu a primit niciodată vreun ban de la pacienţi sau de la rudele lor pentru operaţiile efectuate sau pentru îngrijirea post-operatorie.Ştia că marea bunătate a sufletului nu se răsplăteşte cu bani, ci cu bucuria faptei bune!

Greu încercat de pierderea soţiei sale, cu 12 ani în urmă (1999), şi de pierderea ambilor fii, răpuşi de boli incurabile, el s-a retras în spital, locuind într-o cămăruţă, fostă debara, aproape de sala de operaţie. Aici şi-a trăit ultimii ani ai vieţii, aproape de pacienţii, studenţii şi medicii pe care i-a iubit şi i-a sfătuit până în ultima clipă a vieţii sale.

O viaţă trăită în modestie şi plină de fapte bune, dar şi încercată de suferinţă a avut doctorul Alexandru Pesamosca, alintat de copii şi apropiaţi cu apelativul "Tata Pesi" şi "Îngerul copiilor", întrucât simţeau şi admirau multa sa bunătate sufletească. Unind ştiinţa medicală cu bunătatea sufletului, medicul profesor Alexandru Pesamosca a arătat, prin personalitatea şi activitatea sa, cum mâinile medicului priceput şi bun la suflet devin mâinile iubirii lui Hristos pentru oamenii suferinzi.

Cu multă gratitudine amintim aici şi faptul că Profesorul Alexandru Pesamosca a contribui mult la construirea bisericii Spitalului "Marie Curie" şi a altor biserici şi mănăstiri. Astfel, el a promovat atât vindecarea trupului, cât şi vindecarea sufletului omului, sănătatea fiind mai întâi un dar al lui Dumnezeu, pe care omul trebuie să-l păstreze şi să-l cultive.

Ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu să aşeze sufletul doctorului Alexandru Pesamosca în ceata drepţilor şi să-i dăruiască odihnă în lumina şi iubirea Preasfintei Treimi, iar celor care l-au preţuit mult le adresăm condoleanţe şi părinteşti binecuvântări.

Veşnica lui pomenire, din neam în neam!

† Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române