CINEVA SE ROAGĂ PENTRU NOI ÎN FIECARE CLIPĂ

Doar pustnicii mai țin lumea, cu rugăciunea lor neîncetată ...

" Domnul să te ierte! Domnul să te audă!

Domnul să te vadă! Domnul să te iubească!

Domnul să te însoţească! Domnul să te apere!

Domnul să te călăuzească! Domnul să te mângâie!

Domnul să te ajute! Domnul să te apere de vrăjmaşi!

Domnul să te ajute să nu faci niciodată rău!

Domnul să te facă să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți!

Domnul să te facă milostiv!

Domnul să-ţi dea putere să ierţi!

Domnul să te facă mai curat și mai bun!” Amin!

Mănăstirea ” Sfântul Apostol Filip”

Moaștele Sfinților Martiri din cripta mănăstirii dobrogene

Autor: Mariana Borloveanu

După o slujbă arhierească la Lipnița și un popas de suflet la Dervent, am pornit-o către Constanța, admirând peisajul întomnat al stepei dobrogene. La un moment dat, am urmat un drum pietruit, la capătul căruia am aflat un lăcaș monastic destul de atipic pentru aceste locuri, Mănăstirea ” Sfântul Apostol Filip”. Înainte de a ne închina la moaștele sfântului, care se află în biserica de sus a mănăstirii, am coborât într-o criptă cu alte cinci racle cu moaşte ale sfinţilor descoperiţi în cetatea Adamclisi. Apoi, am rămas o vreme în acest loc odihnitor și încărcat de sfințenie, unde lesne te poți regăsi în meditație și rugăciune.

Un altfel de lăcaș monastic pe pământ dobrogean

Ori de câte ori ajungi în Dobrogea, fără-ndoială trebuie să îți alegi astfel vremea de drum, astfel încât să nu te topești sub arșița verii, dar nici să dai piept cu viscolul de stepă al iernii. Așa am gândit că cea mai bună vreme pentru un nou popas pe aceste meleaguri este acum, în prag de toamnă. Și am pornit la drum într-o zi în care parcă se rătăcise pe aici un soare blând, întru mângâierea celor dornici de popasuri în locuri pustii. Purtam încărcătura spirituală a mănăstirilor Dervent și Lipnița, pe când am pornit din nou la drum prin așezămintele monastice din stepa dobrogeană, abătându-mă din când în când pe drumuri vechi, albite de timp şi de oasele martirilor care L-au mărturisit pe Hristos. În aceste locuri în care cândva, Sfinții Apostoli Andrei și Filip, au propovăduit Evanghelia, au apărut lăcașuri de închinare, pe care le simți și le cauți involuntar. Un astfel de loc este și Mănăstirea "Sfântul Apostol Filip", situată între localităţile Deleni şi Ioan Corvin, nu departe de Peştera Sfântului Andrei, ridicată pe dealul de vizavi de cetatea romană de la Adamclisi. De pe şosea, se zăreşte doar biserica, precum o lumină ivită pe coama dealului. La un moment dat am părăsit asfaltul, urmând drumul de țară, pe care un nor de praf ne-a însoțit tot timpul, ajutându-ne parcă să înaintăm spre pustie.

Cripta cu sfinte moaște ale martirilor

Străbătând încet drumul de țară, care se pierde parcă în veșnicie, începi să meditezi, lăsându-te mângâiat de lumina ce picură din ceruri peste această lume a tăcerii, vremelnic creștinatului pământ dobrogean. Așa am găsit sfântul lăcaș dobrogean, învăluit într-o tăcere adâncă. Pășind pe drumul care duce spre mănăstire, doar urmele pașilor se pierd în colbul de stepă. Nici măcar gândurile nu le mai poți conecta la prezent, pentru că fiecare pas, fiecare clipă, înseamnă o nouă trăire, o nouă dimensiune în această lume pustie. În sfârșit am ajuns. E greu să decizi pe unde să intri mai întâi și asta pentru că mănăstirea are două altare, cel din cripta de la intrare și cel din biserica de sus, în ambele locuri slujindu-se Sfânta Liturghie și alte Sfinte Taine. Pentru că mi s-a părut ceva inedit, am coborât mai întâi în criptă. Cu fiecare treaptă, coboram parcă într-un alt veac, spre a ne întâlni cu duhul celor cinci creștini care au fost martirizaţi pentru credinţa lor în Hristos. Rămășițe din trupurile lor, ce-o mai fi rămas din ele, au fost aşezate într-un martiricon, sub altarul bisericii mari. Acestea au fost descoperite târziu, abia acum un secol, osemintele fiind duse spre cercetare la Institutul de Antropologie din Bucureşti. Aici au rămas uitate multă vreme, până când, din mila Domnului, acestea au fost recuperate şi redate spre mângâiere credincioşilor. Odată cu ridicarea Mănăstirii "Sfântul Apostol Filip", în anul 2007, trupurile sfinţilor au fost depuse în această criptă, unde creștinii se închină cu evlavie și găsesc mângâiere.

Părticele din moaștele Sfântului Apostol Filip

În faţa bisericii actuale, a fost conceput un atrium, o curte interioară, cu arcade și coloane placate cu piatră, astfel încât să rezoneze cu cetatea, cu zona predominant romanică. Pentru o clipă am avut sentimentul că mă aflu într-una din mănăstirile grecești, cu care se aseamănă izbitor de mult. Mănăstirea are două hramuri: ”Sfântul Apostol Filip” și ”Sfinții Apostoli Petru și Pavel”. Biserica cea mare a așezământului monahal a fost împodobită cu frescă, atât în interior cât și în exterior, astfel încât frumusețea bisericii să fie în concordanță cu bucuria rugăciunii din acest sfânt lăcaș. Părintele Dorotei, starețul acestei sfinte mănăstiri, este părtaș la sfințenia locului, despre care ne-a făcut această mărturisire:

”O clipă petrecută în proximitatea veşniciei, parcă îți dezvăluie din tainele istoriei, perioadă în care martirii erau omorâți pentru că îl mărturiseau pe Hristos. În jurul mănăstirii, din peisaj nu lipsește pădurea, zidul Cetății Adamclisi, iar în zare se observă Monumentul Tropaeum Traiani. Acestea toate, îmbinate cu slujbele și rugăciunile de aici, te liniștesc și te fac să simţi acea dumnezeire care te binecuvântează întru veșnicie. La Mănăstirea „Sfântul Apostol Filip”, prin bunăvoința preotului Dobre, din Bulgaria, avem și o părticică din moaștele Apostolului Filip. Toți cei care se roagă cu evlavie la sfintele sale moaște, dobândesc sănătate și lumina faptelor bune”.

Am zăbovit o vreme în tinda vetrei spirituale din pustniceștile lăcașuri dobrogene, înțelegând în acest sfânt popas că toată trăirea lăuntrică sporește în astfel de locuri binecuvântate și fiecare om care simte creștinește, își promite să urmeze cu evlavie calea duhovnicească a Sfinților Apostoli.

Părintele ARSENIE PAPACIOC:

„La mormântul meu dacă veniţi, vă spun: Iubiţi-vă!”

Vară de vară, la jumătatea lunii iulie, am o întâlnire de la care până acum nu am lipsit niciodată. Cu părintele Arsenie Papacioc nu-ți poți permite să rămâi ”căldicel”, atâta vreme cât el însuși ne sfătuia să avem întotdeauna acea stare de prezență, fără de care, nu suntem noi. De opt ani, vară de vară, mă întorc la mormântul său, cu bucuriile și tristețile care s-au mai adunat între timp și simt cum duhovnicul sufletului meu, mă mângâie, mă iubește, mă ceartă și-ntotdeauna mă iartă! Sfințenia duhovnicului de la malul mării, este întregită de mărturiile ierarhului de la Tomis și ale starețului de la Mănăstirea Sfântul Ioan Casian.

Privirea părintelui Arsenie mi-a limpezit viața

Ajungând la Mănăstirea Techirghiol, după ce treci pe lângă bisericuța mică de lemn, te întâmpină chilia devenită muzeu a părintelui, după care, oprindu-te fie şi pentru o clipă la mormântul permanentei privegheri, asculţi mărturiile care parcă nu se mai termină, ale celor care şi astăzi sunt mângâiaţi de părintele tuturor celor necăjiţi. Atingând patrafirul întins pe patul din chilia părintelui, am trăit senzaţia că binecuvântarea duhovnicului mi-a atins tâmplele. Fiecare icoană, fiecare obiect din încăpere miroase a mir şi te îndeamnă la rugăciune. Într-o vitrină sunt rânduite cu grijă obiecte dragi care i-au aparţinut părintelui Arsenie, iar pacea care dăinuie în fiece colţişor din acestui inedit univers este unică. Această pace a sufletului s-a conturat în timp și a rămas aici întru veșnicie, dincolo de cuvintele de folos, pe care părintele Arsenie ni le-a dăruit cu atâta dragoste.

Cu două săptămâni înainte ca părintele să treacă la Domnul, pe când mă aflam în chilia sfinției sale, printre cuvintele de învăţătură care curgeau lin în şoaptele unei ploi calde de vară, un dangăt de clopot a căzut peste cuvintele pline de duh şi cu un glas pe care nu-l mai auzisem parcă niciodată, părintele mi-a spus pe un ton ferm: "Auzi! Cheamă viii, plânge morţii, împrăştie viforele!", şi asta până când ne întâlnim cu marea trecere, de la moarte la viaţă. Viaţa nu este cea de pe pământ, nu ne jucăm, viaţa abia după moarte începe, precum o veşnicie. E o mare greşeală să te temi de moarte. Asta e veşnicia. Mori în câteva secunde, ca mai târziu să cunoşti bucuria care te renaşte. Acum. Totdeauna. Acum. Să ştii să mori, că sigur vei învia în fiecare zi. Există o morală, există un dar ascuns care nu te lasă să afunzi în noroi înţelepciunea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu."

Celor care intrau în chilia părintelui, li se deschidea întotdeauna aceeaşi perspectivă a rugăciunii, încununată de cuvinte de duh. Acolo, în chilia duhovnicului de la malul mării, am învățat eu însămi iubirea față de aproapele și mi-am limpezit viața mistuită de semne de-ntrebare.

IPS Teodosie: ”Nimeni nu m-a întărit atât de mult ca părintele Arsenie”

„Părintele Arsenie a rămas în conştiinţa noastră atât de apropiat, fiind şi un părinte al Dobrogei. A iubit atât de mult acest ţinut! El n-a trăit în Dobrogea c-a vrut sfinţia sa. Aici a fost chemat. Dumnezeu l-a ridicat şi l-a purtat prin atâtea necazuri în viaţă care nu l-au biruit. Şi ieşind întărit şi înţelepţit din ele, a venit pe tărâmul Dobrogei, nu întâmplător, ci din rânduială dumnezeiască, să ne înţelepţească şi pe noi. A fost în multe părţi ale ţării înainte. Unde se ducea, creştinii mergeau după el. Erau vremurile acelea tulburi. Era urmărit. La urmă a venit aici, într-un loc smerit. Aici, în pământul apostolic al Dobrogei, s-a simţit, de fapt, cel mai bine. Aici a cugetat, aici s-a rugat, aici a povăţuit, în locul acesta sfânt, pământ apostolic, pământ al jertfelor, al rugăciunilor, al tuturor puterilor duhovnceşti ale înaintaşilor noştri. Nimeni nu m-a întărit atât de mult, de când am venit aici, în Dobrogea, ca părintele Arsenie. De aceea eu îi sunt atât de îndatorat şi recunoscător“.

Pr. Iustin: ”Plecam de acolo cu sute de aripi, să tot zbor…”

Părintele Iustin Petre, starețul Mănăstirii Sfântul Ioan Casian, a fost ucenicul Părintelui Arsenie Papacioc. A învățat urcușul duhovnicesc și s-a format ca monah, sub oblăduirea marelui duhovnic. Multe dintre mărturiile acelor ani am ascultat până târziu în noapte, în pridvorul pustiei de la Casian. Emoționat peste măsură, părintele Iustin și-a adunat cu greu cuvintele, pentru ca în scurt timp să curgă mărturii tulburătoare:” Părintelui Arsenie Papacioc îi plăceau foarte mult provocările. De-ndată ce intrai în chilia lui, nu te lăsa prea mult timp să-ți tragi sufletul și parcă-l aud: ”haideți, atacați! N-avem timp de pierdut! Întrebați! Un om îl cunoști după întrebări! Arsenie, acum să te văd cum o scoți la capăt!” Introducerea aceasta devenise un fel de leit-motiv. Avea o plăcere deosebită să discute despre orice, ore în șir, cu o înflăcărare debordantă. Când începea să vorbească uita cu desăvârșire de anii grei pe care îi ducea în spate. Se transfigura realmente la față. Ochii îi străluceau, mâna împletea gesturi tandre prin aer, și, din când în când, închidea ștrengărește un ochi cu conotație de ghilimele: ”știți voi, de fapt, cum stau lucrurile!” De la Sfânta Scriptură, din care cita versete întregi, la Sfinții Părinți, istorie, amintiri, noutăți, trecea cu o ușurătate socratică. De la tonurile cele mai grave, la snoave atât de nostime că se inunda chilia sfântă de râsete zglobii, nevinovate. O minte brici aș spune, care sfida bătrânețea. O luciditate pe care ar fi invidiat-o orice tânăr. De altfel, lângă părintele Arsenie am înțeles că tinerețea nu are vârstă. N-aveam întrebări câte răspunsuri ne-ar fi dat. Și, invariabil, termina cu gândul la moarte: ”Dacă tinerețea ar ști și bătrânețea ar putea! Timpul este un dar neprețuit! Am stat la căpătâiul multor muribunzi și toți ar fi vrut să mai trăiască o zi! Dragii mei, moartea nu vine să-ți facă o cafea, moartea vine să te ia! Și-atunci vei fi întrebat: tu ce-ai făcut cu darul pe care l-ai primit: timpul!” O întâlnire cu bătrânul dura cel puțin două ore, spre disperarea maicilor care îl îngrijeau. Așa a fost de fiecare dată ori de câte ori i-am trecut pragul chiliei, aproape lună de lună, timp de zece ani, de când l-am întâlnit prima oară și până când a trecut la Domnul. Plecam de acolo cu sute de aripi, să tot zbor încă o vreme, până când mă întorceam iarăși rănit, ca un fiu risipitor, zdrențuit, la tatăl nerăbdător să mă ia în brațe ca să-mi ostoiască durerile”. 

” O clipă poate fi un timp şi o suspinare poate fi o rugăciune”

”Nu sunt întru totul pentru o mare nevoinţă, avem nevoie de o stare de prezenţă interioară, nu doar de nevoinţă.  Eu personal sunt mai mult pentru o mare trezvie! Pentru că nu nevoinţa în sine este ceea ce vrea Dumnezeu de la noi, ci inima frântă şi smerită, prezenţa continuă a lui Dumnezeu în viaţa noastră. O clipă poate fi un timp şi o suspinare poate fi o rugăciune. Cu toții știm că Dumnezeu nu are nevoie de cuvintele noastre, El are nevoie de inima noastră, de aceea starea de prezenţă continuă este obligatorie”.

(Arsenie Papacioc)

A mai trecut o vară, aceasta fiind cea de-a opta de când părintele Arsenie a trecut la Domnul. De-acolo de sus, duhovnicul de la malul mării ne veghează cu dragoste și nu uită să ne aducă aminte: „La mormântul meu dacă veniţi, vă spun: Iubiţi-vă!”

Autor: Mariana BORLOVEANU

Părintele IUSTIN PETRE

” Un sfânt al zilelor noastre este un înnoitor de suflete şi de vremuri”

Pe părintele Iustin Petre l-am cunoscut în gura de rai a Dobrogei, acolo unde dacă ajungi, îți dorești să revii iar și iar. Ne-am întâlnit doar de câteva ori, la Mănăstirea ”Sfântul Ioan Casian”, dar a fost suficient să înțeleg că un astfel de om înduhovnicit, e semn că Dumnezeu ne vorbește prin oameni. Am vorbit despre sfinții din Pateric, despre marii noștri duhovnici, despre smerenie și despătimire, dar pentru că toate acestea au un numitor comun, așa cum este firesc, am ales să stăruim asupra sfințeniei. Cum am fi putut alege un alt subiect, când însuși părintele Iustin a crescut duhovnicește, vegheat de doi coloși ai Ortodoxiei, părintele Arsenie Papacioc și părintele Iustin Pârvu. În chilia starețului din pustia dobrogeană m-am simțit ca acasă și am înțeles că oamenii aleși de Dumnezeu, au menirea de a aduce lumină în sufletele greu încercate ale acestor vremuri.

 Îmi spuneați acum ceva vreme că ”Ortodoxia nu este o credinţă a patimilor şi a împătimiţilor”, motiv pentru care aș vrea să revin cu o întrebare care nu îmi dă pace: De ce vă place atât de mult când vi se cere să vorbiți despre sfinții români?

        

Sfinţenia este o calitate universală pentru că Hristos, izvorul sfinţeniei, cheamă pe toţi oamenii să se împărtăşească de ea. Într-adevăr, se pune adesea întrebarea: de ce ne place să vorbim despre sfinţii români? Nu are aceasta o notă exclusivistă de orgoliu, de mândrie naţională, în acelaşi ton şi în aceeaşi cadenţă cu toate patriotismele tuturor timpurilor, unele dintre ele extrem de exagerate, altele chiar periculoase? Ştim că, de cele mai multe ori, aceste patriotisme au fost nefaste pentru istoria omenirii pentru că au provocat o imensă suferinţă. Aşadar, în ce măsură este sau nu este justificată cinstirea sfinţilor români? Este oare expresia unei mândrii aberante din partea celor ce cred? Ne înverşunează asupra altor popoare, sau asupra altor oameni de alte credinţe, faptul că cinstim sfinţii neamului nostru? Aceste întrebări sunt îndreptăţite şi cer un răspuns raţional. Ortodoxia nu este o credinţă a patimilor şi a împătimiţilor, nu este o credinţă care să izvorască dintr-o înflăcărare iraţională, ci, categoric, este o credinţă a adevărurilor ultime.

De aceea trebuie spus răspicat că patriotismul lipsit de orice urmă de orgoliu, de orice umbră de dispreţ faţă de oricine şi orice din lumea întreagă este patriotismul acesta manifestat prin dragostea, respectul și cinstirea faţă de sfinţii naţionali. Pentru că, iubindu-i şi mărturisindu-i pe sfinţii locali, nu facem altceva decât să mărturisim că Hristos şi sfinţenia Lui sunt o realitate universală, care s-au manifestat concret, în oameni asemenea nouă, din neamul nostru, care au crezut, L-au iubit şi L-au urmat.

Care este argumentul conform căruia Hristos şi sfinţenia, s-au manifestat concret şi pe acest pământ românesc?

Până nu demult, celelalte neamuri ortodoxe vecine credeau că noi, românii, nu avem sfinţi pentru că oficial Biserica noastră nu le-a recunoscut sfinţenia. Să fi fost o formă de smerenie din partea noastră? Cert este că, în ceea ce priveşte cinstirea sfinţilor naţionali, am fost destul de timizi. Abia după revoluţie Biserica noastră a început să recunoască oficial sfinţenia unora dintre înaintaşii noştri, domnitori sau oameni simpli, care au dat dovadă de eroism şi credinţă neşovăielnică în faţa prigonitorilor, în faţa necazurilor vremii, în faţa istoriei cu bune şi rele, aşa cum ne-a fost dat s-o trăim pe acest pământ. Până la Revoluţie aproape toţi sfinţii pe care-i cinsteam erau sfinţi de altă naţionalitate: Sfântul Gheorghe, Sfântul Dimitrie, Sfântul Vasile cel Mare etc. E adevărat că sfinţii nu au naţionalitate, ei sunt universali, motiv pentru care îi iubim şi îi vom iubi pe toţi, fără nici un fel de discriminare de sânge.  Dar faptul că, la un moment dat, am început să recuperăm această comoară de sfinţenie, de fapt cea mai de preţ comoară pe care o avem ca neam, a fost din dorinţa sinceră să arătăm lumii întregi, nu cu orgoliu sau dispreţ, ci cu bucurie nevinovată, că Hristos şi sfinţenia, pe care a adus-o umanităţii ca un bun universal, s-au manifestat concret şi pe acest pământ românesc. De aceea, dacă veţi deschide acum calendarul ortodox veţi vedea însemnaţi cu albastru toţi sfinţii români, iar dacă veţi citi vieţile lor vă veţi minuna la ce măsură duhovnicească au ajuns oamenii aceştia. Unii dintre ei au avut vieţi mai frumoase, mai impresionante, dacă ne este permis să facem vreo comparaţie cu alte vieţi ale sfinţilor pe care le cunoaştem şi care sunt demult în patrimoniul universal al creştinismului. 

Lumină şi frumuseţe duhovnicească pe pământul acestei țări

Având în vedere că veniți din Bucovina și simțiți pregnant duhul încreștinării, aici, pe pământ dobrogean, aș vrea să știu cum ați perceput mesajul sfințeniei, în preajma celor doi mari duhovnici, Arsenie Papacioc și Iustin Pârvu? Au fost oare aceștia doi, înnoitori de suflete şi de vremuri?

Din punctul meu de vedere, cinstirea sfinţilor români este mai mult decât îndreptăţită; este cea mai frumoasă formă de patriotism, aşa cum am arătat, lipsită de orice răutate, de orice ranchiună. Este cea mai sigură formă de patriotism constructiv. Recunoscându-le sfinţenia şi cinstindu-i aşa cum se cuvine, nu facem altceva decât să mărturisim momentele de maximă lumină şi frumuseţe duhovnicească care s-au consumat pe pământul ţării noastre.

Ce aduce un sfânt care trăieşte printre noi? El este un înnoitor de suflete şi de vremuri. Acolo unde apare un sfânt în jurul lui oamenii se schimbă, societatea se schimbă, nivelul de conştiinţă, calitatea umană se îmbunătăţeşte. Pentru că el ne deschide o cale de ascensiune. El ne ajută, prin simpla lui prezenţă, să ne oprim puţin din alergarea zilnică, să înţelegem că sensul existenţei noastre nu este această frământare, de multe ori inutilă, absurdă, fără sens, în care trecem zilele vieţii noastre. El ne cheamă, din când în când, la un răgaz în care să înălţăm privirea spre cer. De aceea, sfinţenia este o mustrare permanentă adusă înclinărilor decadente ale omului. Când afli că există un sfânt în viaţă, cum a fost aici în Dobrogea părintele Arsenie Papacioc, sau părintele Iustin Pârvu în Moldova, şi mulţi, mulţi alţii despre care doar am auzit, sau pe care, din fericire, i-am şi cunoscut, din momentul acela, dacă suntem sinceri cu noi înşine, vom recunoaşte că ceva s-a modificat în conştiinţa noastră, că viaţa noastră, în esenţă, s-a schimbat radical. Şi aceasta, repet, pentru că prezenţa unui astfel de om în societate este o prezenţă înnoitoare de suflete.

Dacă am privi scara despătimirii, ca pe o lumină ce urcă spre cer, care ar fi treapta pe care ar trebui să găsim cheia mântuirii?

Treapta cea mai de sus a omenirii este sfinţenia. Este locul din care omul nu-şi poate dori ceva mai mult. Aceasta este lecţia pe care ţi-o dă sfântul.  Stai în prejma lui şi-ţi dai seama că omul acesta nu-şi doreşte nimic din ceea ce-ţi doreşti tu, nu-l frământă nimic din ceea ce te frământă pe tine, pentru că el a ajuns la acea măsură pe care Sfinţii Părinţi o numesc despătimire. Înţelegi atunci că a fi cu Dumnezeu este singura lui dorinţă continuă şi lucrul pentru care ar suferi cel mai mult este să-l lipsească cineva vreodată de posibilitatea de a I se ruga şi de a fi împreună cu El. În această trăire intimă pe care o are cu Dumnezeu, sfântul simte o bucurie, o mângâiere care nu poate fi egalată şi nu poate fi înlocuită cu nimic altceva din experienţele omeneşti. Când stai, cât de puţin, în preajma unui astfel de om, înţelegi foarte bine lucrul acesta. De multe ori nici măcar nu e nevoie de cuvinte. Simpla lui prezenţă îţi transmite acest sentiment teribil de puternic şi revelator.

Sfântul nu condamnă lumea ci numai urâtul din ea. A învăţa să trăieşti frumos, să te eliberezi de urâţenia şi urâtul în care te complaci înseamnă, de fapt, a învăţa să fii sfânt. Sfinţenia înseamnă eroism, înseamnă ştiinţă experimentată şi disciplina tuturor virtuţilor. Ce are în plus un sfânt faţă de noi? Cred că hotărârea de a trăi aici permanenţele, aspectele tari şi nemuritoare ale existenţei. Un om de rând se mulţumeşte să trăiască o viaţă normală dar care, în fond, nu este altceva decât o sumă de văieturi şi văicăreli. Iar pe măsură ce trec anii îşi dă seama că nu e mulţumit cu ceea ce face, cu felul în care a trăit, că i-a lipsit curajul eroic să se angajeze în sensul sublim al existenţei, pe drumul sfinţeniei.

Ura și dispreţul la adresa sfinţilor este semnul unei nebunii sociale

Credeți că opinia publică românească modernă respinge sfinţenia şi, implicit, pe sfinţi?

Un filosof român zicea: „Nu putem crede că lumea aceasta poate deveni o lume de sfinţi. E absurd să credem asta. Dar credem că sfântul este unul din înnoitorii ei. Credem că prezenţa unui astfel de exemplar uman printre noi este o binefacere. Poate cea mai mare binefacere pe care am putut-o primi vreodată din partea unui om”. Atunci ne punem întrebarea: de ce opinia publică românească modernă respinge sfinţenia şi, implicit, pe sfinţi? De ce vrea să-i discrediteze, să-i scoată din spaţiul public, să-i marginalizeze? De ce se încearcă, prin toate mijloacele, să se şteargă urmele prezenţei lor din acest neam? De ce? Ar trebui ca, din când în când, să ne punem şi astfel de întrebări. De ce să te ridici cu atâta ură înverşunată împotriva frumosului întrupat, împotriva vieţii trăite la nivelul cel mai înalt al splendorilor omeneşti? De ce? Pentru că un astfel de exemplar uman este o mustrare continuă pentru toţi care ştiu că sunt chemaţi să ajungă la măsura lor, dar nu fac nimic în sensul acesta! Această formă de ură, de dispreţ la adresa sfinţilor şi a sfinţeniei este semnul unei nebunii sociale. Când popoarele se ridică şi-şi ucid într-o formă sau alta propriii sfinţi, aşa cum poporul lui Israel în Vechiul Testament şi-a ucis proorocii, ştim foarte bine ce se va întâmpla: istoria se repetă.

În concluzie, cinstirea sfinţilor români este o formă de patriotism, cea mai curată, cea mai puţin nocivă, lipsită de orice resentiment la adresa altor popoare. Trebuie să-i respectăm, să le purtăm evlavie și să-i iubim pe sfinţii care s-au născut şi s-au format pe pământul neamului românesc şi aceşti sfinţi să devină modele de viaţă pentru noi.

Mariana BORLOVEANU   ( Lumea Credinței – iulie 2019)

Avva Varsanufie:

Iubirea față de aproapele începe cu despătimirea

În toate discuțiile pe care le-am avut cu duhovnicul meu, în toate cuvintele de învățătură ale sfinției sale, un leit motiv al trăirilor duhovnicești este iubirea față de aproapele. Înainte de toate, pentru a ne iubi aproapele, trebuie să Îl iubim pe Dumnezeu. Cine iubeşte pe Dumnezeu cu toată inima sa, cu tot sufletul său, cu tot cugetul său se uneşte cu Dumnezeu în mod deplin. Pentru a ajunge aici, trebuie să ne despătimim, să ne identificăm cu cei de lângă noi, să învățăm să primim și să dăruim iubire. Numai iubirea statornică ne întărește. Iubirile îndoilnice, care cedează în fața ispitelor, iubirile care se sfârșesc, nu sunt adevărate.

Lucrarea iubirii începe cu despătimirea

Un om care trăiește în păcat și care este istovit de patimi, are vreo șansă să cunoască iubirea față de aproapele?

Iubirea față de aproapele necesită înainte de toate, despătimirea noastră și asta se face prin rostirea cu atenție a Rugăciunii lui Iisus, supravegherea minții, înlăturarea oricărui gând străin din mintea noastră și rămânerea continuă a minții în legătură cu Dumnezeu, prin tot cuvântul bun și prin toată fapta pe care o săvârșim. Există întotdeauna o ruptură între iubire și păcat, există întotdeauna o despărțire între mintea risipită și Dumnezeu. De aceea trebuie să ne asumăm încontinuu această priveghere a minții când dorim să iubim. Nu putem să iubim decât în smerenie, decât printr-o lucrare duhovnicească.

Așa cum spuneam, subiectul iubirii implică despătimirea noastră de gânduri, de cuvinte și de fapte pătimașe. Aceasta este și lucrarea iubirii în noi și-n aproapele, este o lucrare de despătimire personală, după care, prin această despătimire și prin Harul lui Dumneze, încerc să transfer această iubire, această lumină. Despătimirea tocmai asta este, o iluminare lăuntrică a gândurilor și a minții, pentru că numai în această conjunctură îl putem iubi pe aproapele, indiferent de condiția lui.

Mântuitorul chiar ne dă măsura iubirii, care este necondiționată. Să ne iubim vrăjmașii și să ne punem viața pentru aproapele nostru, constituie esența unei iubiri autentice. Mântuitorul Însuși a iubit lumea, a iubit oamenii, încă păcătoși fiind.

Un om care se pocăiește descoperă calea iubirii

Ce perspectivă are omul căzut, să se ajute pe sine și să-i ajute pe cei de lângă el?

Există o perspectivă în iubire: dacă am în față un om, trebuie să descopăr în el tocmai această perspectivă a schimbării în bine. Acesta, negreșit, trebuie să devină bun, despătimit, curat sau sfânt. Dacă mintea mea va avea această lucrare, din omul simplu ea va crea un adevărat sfânt, cu posibilități certe de mântuire.

Astfel S-a comportat și Mântuitorul Hristos, cu prilejul unor minunate întâlniri, precum cea cu Femeia Samarineancă sau cu Zaheu bunăoară. Aceaștia, în urma întâlnirii cu Iisus Hristos, care i-a povățuit cu iubire, au reușit să-și schimbe radical viața, urmând calea pocăinței și a smereniei.

Un om care se pocăiește, devine întotdeauna un om care rămâne în cartea vieții veșnice a lui Hristos. Niciodată nu trebuie să-l judecăm pe păcătos, oricât de adâncă ar fi prăpastia în care acesta a alunecat. Trebuie să avem puterea ca prin mintea noastră, prin gândul nostru, prin iubirea noastră, să-l ridicăm la vrednicia lui, să-l ridicăm de-acolo de unde a căzut, acolo unde era cândva împreună cu Dumnezeu. Această chemare la sfințenie este vitală. De multe ori, viață fiecăruia dintre noi devine constrânsă, nemaiavând alternative. Este momentul în care Dumnezeu ne arată cum Îl putem găsi, pentru a ne ajuta să ne ridicăm și să-L iubim cu toată ființa și toată puterea noastră.

Ce facem dacă aproapele nu se lasă ajutat?

Fără-ndoială se impune o interacțiune, între cel care oferă și cel care primește iubirea. Un lucru esențial este acela ca iubirea cu care venim în ajutorul unui semen, să fie totală. Omul căzut, trebuie să învețe să primească ajutorul, dar dacă nu simte iubire din partea celui care dorește să-l ajute, atunci acea interacțiune despre care vorbeam înainte, nu se poate crea, iar dăruirea noastră este ineficientă.

Iubirea este o putere lucrătoare, care învinge toate forțele lumii. Nimeni nu poate să lupte împotriva iubirii, nimeni nu are arme atât de puternice, încât să răpună un om cu o iubire desăvârșită.

 ”Cel ce seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va secera”

Există oameni care deși vor, nu pot să dăruiască iubire. Cărui fapt i se datorează acest lucru?

Aceasta se datorează în primul rând nelucrării duhovnicești, datorită eclipsării continue și a pervertirii minții. Trebuie să conștientizăm faptul că mintea este într-o continua schimbare și dacă nu stăruim în milă și fapte bune, iubirea se pierde, iar comportamentul nostru se schimbă de asemenea. E-adevărat, nu există om lipsit în totalitate de milă și de iubire, iar aceasta vine ca o salvare a ființei noastre. Dacă aceste virtuți sunt conștientizate, este cu neputință ca un om, fie el cât de rătăcit, să nu poată dărui măcar un strop de iubire. Și dacă viața este îmbunătățită în mod conștient, fără-ndoială că și iubirea sporește. Nimic din toate aceste nu pot fi cu putință, fără ca omul să se pocăiască, să descopere calea rodirii duhovnicești. Cum poți dărui iubire, dacă tu nu ai puterea să dai și să primești iertare? Dumnezeu Însușii Se milostiveşte de noi, ne iartă, ne ridică şi ne întăreşte, dăruindu-ne puterea de a-L iubi pe El, cu iubire smerită, izvorâtă din harul milostivirii Sale faţă de oameni.

Cum pot vedea în lumea asta zbuciumată și problemele aproapelui meu, eu însumi fiind preocupat de propria-mi persoană?

Simplu, inversând în permanență rolurile între noi și aproapele nostru. Același lucru ne învață și Mântuitorul Hristos: ” Iubește-l pe aproapele tău, ca pe tine însuți!”. De aceea, dacă nouă ne place să simțim iubirea aproapelui, atunci obligatoriu trebuie să învățăm să dăruim iubire. Așa cum spunem adesea în slujbele noastre, ”cel ce seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va secera”, ceea ce-nseamnă ca dacă faci o faptă bună cu zgârcenie, nu ai cum să culegi roadele bine plăcute ale acesteia. De multe ori îți poți verifica măsura iubirii, prin măsura iertării față de aproapele.

Evanghelia după Matei, spune: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Mt. 22, 39), adică să ai grijă de viaţa celor care îți sunt alături, precum ai grijă de viaţa ta, să te interesezi de mântuirea acestora așa  cum te interesezi de mântuirea ta. În Evanghelia după Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, aflăm adevărata balanță a iubirii: "Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul" (In. 13, 34). Vedem aici că Mântuitorul Hristos a dat o măsură nouă iubirii faţă de aproapele decât iubirea faţă de noi înşine, şi anume: "precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul" (In. 13, 34), adică să-l iubim pe aproapele nostru precum îl iubeşte Hristos. Însă noi nu putem iubi pe aproapele nostru aşa cum îl iubeşte Hristos, decât dacă primim iubire din iubirea lui Hristos. Altfel spus, ceea ce ne cere Mântuitorul Iisus Hristos nu putem împlini decât cu ajutorul Lui. De altfel, El Însuşi ne spune aceasta zicând: "Fără Mine nu puteţi face nimic" (In. 15, 5), adică nimic bun.

Trebuie să învățăm să primim și să dăruim iertare

Ce trebuie să facem pentru a reuși să transformăm setimentele de vrăjmășie în sentimente de îngăduință, iertare și iubire?

Asta ține de trăirile noastre. Dacă eu îmi propun să rabd și să accept orice acuzație, orice învinovățire, atunci orice încercare devine inevitabil o șansă de a iubi și de a dărui iertare. Încercările nu fac altceva decât să întărească o virtute deja existentă. În situația celor care nu pot ierta, lucrurile sunt mai delicate, în sensul că oamenii care au propriile criterii de valori în privința iertării, de cele mai multe ori sunt subiectivi. E greu să discerni de unul singur care este calea cea dreaptă și care nu. În percepție ortodoxă. Porunca iubirii vrăjmașilor este asemenea oricăror alte porunci creștine, iar pentru ducerea la îndeplinire a acesteia , cu siguranță avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Trebuie să rămânem în harul lui Dumnezeu, îngăduirea lui Dumnezeu pentru a reuși să iubim necondiționat o persoană care ne greșește, un vrășmaș. Este trist când vedem frate și soră, soț și soție, care din pricini neânsemnate ajung să nu-și mai vorbească, să se îndepărteze unii de alți, iar în final să se urască. Atunci, lucrarea mea este să fac în așa fel încât să rămân în purtarea de grijă a lui Dumnezeu și să încerc să transform setimentele de vrăjmășie în sentimente de îngăduință, iertare și iubire.

Ce-i povățuiți pe cei care spun: am iertat, dar nu pot să uit?

Orice situație în care nu putem iubi cu desăvârșire, nu poate fi numit iubire. Și dacă nu avem iubire, nu putem ierta. Există doar iubire Dumnezeiască și atât. Atâta vreme cât nu o ai în suflet, este cu neputință să iubești și să ierți. Dacă am învățat și ne-am însușit această lecție a iubirii dumnezeiești, nu putem rătăci pe o cale incertă. Cei pe care îi iubim în viața de fiecare clipă, cu siguranță îi vom iubi în veșnicie. Dacă în fiecare zi vom mai cunoaște câte o treaptă, cu siguranță că în final vom reuși să iubim totul, de la Dumnezeu, până la ultima fărâmă de viață. Revenind la ceea ce precizam mai sus, toate trăirile trebuie să înceapă prin despătimire, ceea ce duce la limpezirea minții și o desăvârșită putere de a iubi. Numai iubirea statornică ne întărește, iubirile îndoilnice, care cedează în fața ispitelor, iubirile care se sfârșesc, nu sunt adevărate.

Pentru a fi bine plăcut lui Dumnezeu, trebuie să aduc ceva nou, să-mi îmbunătățesc viața și trăirile, pentru că nimic nu este mai de preț decât evoluarea spirituală a omului.

Interviu consemnat de Mariana BORLOVEANU

    ( ” Lumea Credinței” – 1 iulie 2019)

Întâlnirea Mântuitorului cu Femeia Samarineancă

Un loc binecuvântat din Samaria
Samaria este un tărâm în care te poți regăsi în unicitatea unei clipe biblice sau să te bucuri de mângâierea suavă a măslinilor în floare, care abundă aceste locuri binecuvântate.  În acest loc, Mântuitorul Iisus Hristos a întâlnit-o pe femeia samarineancă, nimeni alta decât Sfânta Fotini.

Arhimandritul Ioustinos veghează neâncetat acest loc biblic

Încă de la intrarea în sfânt lăcașul grec-ortodox de la Nablus, totul pare învăluit în mister. Arhimandritul Ioustinos, la cei aproape 80 de ani, poartă el însuși taina de a viețui permanent în această biserică, având ascultarea de a veghea Fântâna lui Iacob. 

Fântâna lui Iacob, pe care părintele Ioustinos o păzește cu atâta dăruire, se află în cripta bisericii. Această fântână, venerată de creștinii din întreaga lume, este închinată Sfintei Fotini, femeia samarineancă.

 Sfânta Fotini se smerește și se pocăiește în fața lui Hristos

                                                   

După cum aflăm din ”Geneză” ( 33, 19), Patriarhul Iacov, considerat părintele poporului evreu, s-a așezat în acest loc, împreună cu soțiile și cei 12 fii ai săi, cumpărându-și aici un loc pentru cort și aducându-și turmele pe pământul fertil al Sichemului. În locul acela a săpat și fântâna din care aveau să bea atât cei ai casei, cât și animalele familiei. În drumul spre Galileea, Iisus S-a oprit la Bir es-Samarieh pentru a se odihni și a-și potoli setea. În timp ce El se odihnea, o femeie samarineancă a venit să scoată apă. Și cum fântâna se afla în acea vreme în proprietatea samarinenilor, Mântuitorul i s-a adresat femeii, pur și simplu: ”Dă-mi să beau!” Aceasta s-a mirat peste măsură, pentru că nu se cădea ca o samariteancă singură să stea de vorbă cu un bărbat evreu: „Cum, tu care eşti iudeu, ceri să bei apă de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii”. Iisus a răspuns şi i-a zis: ”Dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel Ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie”. Femeia I-a zis: ”Doamne, nici găleată nu ai şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi au băut din ea el însuşi şi fiii lui şi turmele lui”? Iisus a răspuns şi i-a zis: ”Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăși, dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu va mai înseta, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare, spre viaţă  veşnică” . Discuția a continuat pe același ton, în scurt timp samarineanca dându-și seama că în fața ei se află Însuși Mântuitorul. Din clipa aceea femeia s-a smerit, botezându-se cu numele Fotini,  răspândind cuvântul lui Hristos și convertindu-i pe mulți la adevărata credință. A fost persecutată de împăratul Nero, suferind multe chinuri martirice pentru credința ei. O bucățică din capul Sfintei Fotini se păstrează cu sfințenie într-o cupolă de sticlă, așezată în fața altarului Bisericii grec-ortodoxe din Nablus.

Visul ca un crâmpei de Rai al actriței Leni Pințea Homeag

Schitul „Sfinții Împărați Constantin și Elena“- Moieciu de Jos

În gura de rai de la Moieciu de Jos, în aerul ozonat al muntelui, o siluetă elegantă din lemn te-ntâmpină precum o mireasă a lui Hristos. Acesta a fost primul sentiment pe care l-am trăit, când am ajuns la schitul „Sfinților Împărați Constantin și Elena“ din Moieciu de Jos. Dar dincolo de încântarea privirii, a urmat o întâlnire de suflet, cu o minune de om, care a strălucit pe toate meridianele lumii. Actrița Leni Pințea Homeag, căci despre ea este vorba, este ctitorul acestui așezământ de închinare, de sfințenie și de lumină întru Hristos. Pe vatra casei sale părintești, actrița a ales să înalțe acest minunat lăcaș de rugăciune, unde creștinii de pretutindeni îl caută pe Dumnezeu, primenindu-și sufletele cu credință, nădejde și dragoste.

Trepte spre cer, făurite de meșteri maramureșeni

Acolo, pe tărâmul luminat de har, în locul scăldat în lumina soarelui, domnește o tăcere sfântă. Bisericuța de lemn, pe care picură frânturi de cer, amplifică frumusețea acelui loc dintre munți. Lăcașul din lemn de brad, luminos, străpunge cerul, privit dintr-un unghi anume. Când văd astfel de biserici, nu pot să nu mă gândesc la mirosul de brad care a învăluit fiecare clipă a meșterilor de la Bârsana, care dincolo de frumusețea muncii lor, simt taina lemnului și dau viață bisericilor pe care le înalță. Printre ferestrele asemenea celor de la caselor de țară, străbate splendoarea neclintită şi totuşi atât de plină de viaţă a îngerilor. 
Și pentru că am avut curiozitatea să văd locul care generează acest minunat sentiment de chemare la întâlnirea cu Dumnezeu, am ajuns lângă un frumos clopot de bronz, pe care stă scris: „Hramul Bisericii – Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena. Ctitor – Leni Pinţea Homeag. Anul Domnului 2006. În memoria părinţilor Nicolae şi Maria Pinţea. Veniţi să ne închinăm.“

A dat o casă veche boierească pe o bisericuță din lemn de brad

Nu-mi este greu să găsesc sensul acestui drum, pentru că cea care a ctitorit schitul de la Moieciu de Jos, a lăsat în urmă, la Craiova, o iubire de-o viață, o iubire statornică: scena. Eu am avut bucuria să gust din crâmpeie de gând depănate de Doamna Leni, lângă o cafea aburindă, în primitoarea casă boierească din inima Băniei, deslușind în taină chemarea către rugăciune și drumul fără întoarcere către Dumnezeu. Cu ani în urmă, o așteptam între două turnee de pe cine știe ce meridiane ale lumii, iar la întoarcere, gustam împreună din prea plinul bucuriei împlinite. La vremea aceea erau doar căutări. Astăzi am regăsit-o împlinită, în fața unei jertfe desăvârșite, iar darul ei pentru Dumnezeu este acest schit pe pământul casei părintești.

Despre actriţa Leni Pinţea Homeag s-au scris râuri de cronici de-a lungul anilor, iar cine vorbeşte despre Teatrul Naţional din Craiova nu poate să nu-i asocieze numele, pentru că arta îşi are rigorile ei, dar, mai presus de toate, îşi are statornicia ei. De-a lungul anilor a jucat pe 80 dintre cele mai mari scene ale lumii, iar cu Phaedra a avut 180 de reprezentaţii, acest rol fiind apogeul carierei teatrale a actriţei. Când porţile teatrului s-au închis, Leni a ales să-L caute pe Dumnezeu. Și-a vândut casa aceea imensă și a plecat la Moieciu, cu hotărârea fermă ca din banii obținuți pe casă, să înalțe o biserică pe pământul natal, într-o mirifică oază de lumină şi verdeaţă.

Aici te întâlnești cu Dumnezeu într-un decor de Rai

Anii au trecut. Dacă în anul 2006 se sfințea piatra de temelie, la numai câțiva ani, în 2010, în zi de praznic al ”Sfinților Împărați Constantin și Elena”, Înaltpreasfinţitul Laurenţiu, Arhiepiscop al Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, săvârşea târnosirea lăcaşului sfânt, alături de un evlavios sobor de preoţi şi diaconi. Credincioşii din tot ținutul Branului, dar şi mai de departe, au venit să primească binecuvântarea cerească a slujbei de sfințire şi să se primenească de harul ce picura din ceruri peste pomii în floare. În Hrisovul de sfințire a bisericii se scrie, printre altele: „Biserica este construită din lemn, pe fundaţie de beton, în formă de navă, cu un turn ridicat pe pronaos. Pentru ridicarea ei s-a ostenit Doamna Leni Pinţea Homeag, întru pomenirea veşnică a părinţilor ei, Nicolae şi Maria“. Începând din acea zi, oamenii locului vin cu mic, cu mare, la slujbele mănăstirești, care emană pace și liniște. La Schitul de la Moieciu de Jos, frumusețea este la ea acasă în orice anotimp. Aici te întâlnești cu Dumnezeu, într-un decor de Rai și asta sporește frumusețea locului. Totul pare coborât din Ceruri, precum povestește însăși Doamna Leni: ”Oriunde te uiţi, totul pare pogorât din cer. Cât eram de fericită! Adesea, noaptea nu dormeam, ca să-mi veghez mai bine fericirea şi fiecare zori de zi erau zorii unei bucurii. Ziua începea prin contemplarea tainică a bisericii. Îmi umpleam ochii cu frumuseţea ei şi-i mulţumeam Cerului că m-a făcut să preţuiesc viaţa mea retrasă. Dar clipa aceasta era sigură, nu se putea atinge nimeni de ea. Stăteam şi mă minunam de realizările mele: biserica şi noua mea casă, iar prezentul nu mai avea nici o însemnătate. Acest crâmpei de timp am să-l păstrez ca pe ceva sfânt”.

Acest  crâmpei de timp s-a întrupat de-acum în veșnicie, o veșnicie născută din duhul monastic, întregit de casa-muzeu, care este un adevărat altar, în care plutește un suav miros de smirnă și tămâie.

Încerc să cuprind cu privirea acest colț de rai, conturat după vrerea lui Dumnezeu, dar amintirile mă copleșesc și îmi promit că într-o zi mă voi întoarce aici, pentru a deschide cufărul cu bucurii și tristeți a omului Leni Pințea Homeag. Viața sa își urmează cursul firesc, dar eu știu că multe au mai rămas nespuse, motiv pentru care cu siguranță mă voi întoarce aici.

Autor: Mariana BORLOVEANU