de Mariana Borloveanu De la Părintele Arsenie Papacioc am aflat că un păcat ascuns devine mai greu cu fiecare zi care trece. Multă vreme m-am tot gândit la ceea ce voia să ne spună părintele prin acest cuvânt de învăţătură şi împovărată de păcatele ştiute şi neştiute, am intrat în chilia marelui duhovnic. Nebănuite bucurii şi tristeţi am trăit în preajma părintelui Arsenie şi-am învăţat aici, că nimic nu este mai de preţ decât eliberarea sufletului.
Alegerea duhovnicului este un lucru extrem de greu. Abia în momentul în care găsim duhovnicul potrivit, conştientizăm câte urcuşuri şi coborâşuri are drumul pe care trebuie să ne ducem propria cruce. Părinte, ce ne sfătuiţi să facem pentru a nu rătăci drumul cel drept?
Vedeţi dumneavoastră, această stare de cercetare este, cum vă spun eu întotdeauna, o stare de prezenţă. La duhovnic nu mergeţi la întâmplare, din simplă inerţie, de-aceea le tot spun celor care mă cercetează: niciodată să nu faceţi o spovedanie, aşa, tradiţional, raţional, ci numai afectiv.! Ca să puteţi gândi la mântuire, trebuie să fiţi bine spovediţi, cu responsabilitate, aceasta este taina care mântuieşte. O spovedanie este, negreşit, un fel de catehism şi dumneavoastră ar trebui să ma înţelegeţi mai bine decât oricare altul. Permanent te cercetezi, te frămânţi, iar când ajungi la duhovnic nu trebuie să te ruşinezi cu niciun chip: „Domnule, asta am făcut!”. Ce ruşine? Ruşinea este arma diavolului, grozav de puternică. Şi să mai ştiţi ceva şi vă rog să o spuneţi şi altora: dacă păstraţi un păcat ascuns sau spus sucit , ocolit, acesta devine şi mai mare. Nu trebuie să vă preocupe părerea duhovnicului şi nici reacţia lui de moment. Oameni buni, important este să reuşiţi să vă salvaţi şi nu să vă nenorociţi pentru păcatele voastre ascunse!
Fraţii mei, Mântuitorul nu S-a răstignit numai pentru o categorie de greşeli, ci pentru tot ceea ce este greşeală pe Pământ. Şi-atunci ai două căi, ori îţi spui toate păcatele la spovedit, pentru iertare, ori la Judecata de Apoi, pentru pedeapsă. Ele pot fi ţinute o vreme, dar neaflate nu rămân! Ori aici, cu lacrimi, la duhovnic, care te înţelege şi te dezleagă, ori rămâi pentru Dreapta Judecată şi-atunci va fi grozav de greu! Păcatele mărturisite nu se mai au în vedere la Judecată, pentru că mila Domnului le iartă, dar ce te faci cu cele nemărturisite, ascunse? Dacă aţi şti ce minunat lucru ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur, el spune că cel mai important lucru cu care trebuie să ne prezentăm la Judecată este dezlegarea. Dacă nu vă algeţi un duhovnic pe sufletul vostru, sunteţi pierduţi copii. Duhovnicul trebuie să vă fie suflet pereche şi mângâiere la ceas de tristeţe.
Ce ne sfătuiţi în privinţa căutării, a cercetării, a descoperirii celui căruia să avem tăria de a-i mărturisi fără tăgadă păcatele noastre? Există rigori sau criterii după care ne putem alege duhovnicul?
Nici vorbă! Niciun duhovnic nu are mai multă putere ca altul. Nu există duhovnici buni şi duhovnici mai puţin buni. Se poate doar ca la început unii să aibă mai puţină experienţă sau să nu fie înzestraţi cu duhul dragostei, care e de mare preţ în duhovnicie. Dar, în general, reuşita spovedaniei nu ţine de mine, ca duhovnic. Cel mai bine se simte un duhovnic atunci când îi spui cele mai grozave păcate. Trăieşte bucuria nemărginită că te-a uşurat. Şi oricât de greu ar fi păcatul, lui Dumnezeu îi place nespus căinţa celor care se spovedesc cu sufletul. Eu nu dau canoane care se fac repede, ca să se scape de ele...asta e o mare greşeală! Cel care se mărturiseşte trebuie să fie pregătit pentru a-şi pleca genunchii în faţa măreţiei harului divin. Şi ascultaţi ce vă spune Arsenie: toţi duhovnicii au har ! Important este să avem în vedere cele patru elemente ale Tainei Spovedaniei: să nu mai faci păcatul, să-l mărturiseşti, să te dezlege duhovnicul şi să faci canonul dat de duhovnic!
Toţi cei care se spovedesc şi se împărtăşesc după rânduială ştiu că numai duhovnicul este cel care hotărăşte cine şi când poate lua Sfânta Împărtăşanie. Dar dacă cel care se spovedeşte, se căieşte sincer şi îşi plânge cu lacrimi fierbinţi păcatele, poate nădăjdui la o scurtare a canonului dat de duhovnic ?
Sfânta Euharistie este suprema Taină a Bisericii noastre. Într-un fel, numai văpaia din sufletul tău decide când mergi la Împărtăşanie. După Spovedanie însă, duhovnicul este cel care hotărăşte cine este vrednic şi cine nu a se împărtăşi cu Sfintele Taine. Nu ne împărtăşim la voia întâmplării, domnule! Cu cât ascultarea este mai cumpătată, cu atât cuminecarea este mai uşor rânduită. Nu ne putem împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului după bunul nostru plac, ci numai cu încuviinţarea duhovnicului. Acesta are toată autoritatea de a lega şi de a dezlega, dar vă repet, aveţi mare grijă atunci când vă alegeţi duhovnicul.
Care este cel mai aspru canon în ceea ce priveşte Împărtăşania?
Aici e o mare taină dragii mei, duhovnicilor le revine o grozavă responsabilitate. Cele mai grele canoane pot opri pe cineva de la împărtăşit chiar şi 25 de ani, dar asta ar însemna să nu o mai poţi face niciodată. Eu, Arsenie, nu sunt pentru astfel de canoane. Cel căzut în păcat se obişnuieşte cu neîmpărtăşitul şi poate zice: „Parcă tot cu Împărtăşania am trăit până acum!”. Eu sunt pentru un canon pe care să-l facă zi de zi, în starea de simţire, nu de obligaţie tipicală. Eu nu dau canoane dintr-astea, care se fac repede, ca să se scape de ele. Suspinarea nu îţi ia timp, este la îndemână şi angajează toată fiinţa ta. Zici: „Of, Doamne!”. Nici că se poate mai grozav lucru decât un oftat din adâncul sufletului! Un simplu oftat face mai mult decât orice rugăciune, mai mult decât a zice repede, de zeci de ori, „Tatăl nostru”.
În calea spre mântuire, care se spune că se află la capătul răbdării şi al rugăciunii, credeţi că trebuie să învăţăm să preţuim mai mult timpul?
Singur Dumnezeu poate să hotărască dacă ne mai lasă timp sau dacă prelungeşte timpul vieţii noastre, şi asta pentru a fi cât mai mult împreună cu El. Abia după ce reuşim să înţelegem această relaţie, abia atunci începem să ne preocupăm de mântuirea noastră. Acesta este scopul principal, permanent, de neschimbat, de neuitat - mântuirea. Şi nu putem ajunge la mântuire decât dacă fugim de obiceiuri şi de rutină. Numai aşa ajungem la mântuire, numai aşa scăpăm de povara păcatelor care ne bântuie. Ferice, ferice, de mii de ori ferice de cei care, printr-o cât de mică venire în fire, se pregătesc, după cum ne învaţă Biserica prin Evanghelii, pentru mântuirea lor. Trebuie să ştim că atunci când amarul va fi mai mare şi mai mare, atunci va fi ferice doar de acela care-şi cunoaşte lucrul şi-şi mântuie sufletul. Să nu uitaţi nici o clipă asta!
Părinte, ce ne sfătuiţi să facem atunci când avem în faţă o carte de rugăciuni, iar gândurile ne zboară la cele lumeşti?
Eu sunt pentru rugăciunea din inimă. Momente de suişuri şi coborâşuri există chiar şi-n lumea sfinţilor. Şi la ei pot exista momente de vid. Dacă în timp ce te rogi o să vină duhuri rele să-ţi schimbe mintea de la rugăciune, nu trebuie să te temi. Nu există mirean sau monah, care să nu fie ispitit atunci când se roagă. Când sunt astfel de treceri, de la o trăire la alta, nu trebuie să încetăm a ne ruga măcar cu gândul. Puterea rugăciunii este grozavă. În timp ce unora li se întâmplă să piardă din calitatea rugăciunii, alţii, care se roagă cu inima smerită, simt cum le vine aşa, ca o mângâiere. Şi ei se roagă din nou, la fel de sârguitori, se roagă numai să le vină mângâieri, dar astfel de mângâieri pot să vină şi de la diavol. Nu vă daţi seama cât de bucuroşi sunt diavolii să te ţină în starea aceasta de falsă liniştire, ca tu să rămâi insensibil faţă de adevărata mângâiere a unei rugăciuni rupte din inimă, fără interes, fără oprire. Îmi spunea o fetiţă, o studentă la medicină: „Părinte, mi-am cumpărat toate cărţile de rugăciuni, acatistiere şi pe toate le citesc, dar cu cât citesc mai mult, cu atât gândurile lumeşti năvălesc peste mine. Şi simt că pierd firul rugăciunii”. Rugaţi-vă smeriţi, să-L aduceţi pe Dumnezeu în inimile voastre, decât să te înalţi cu mintea şi să te rătăceşti cumva pe sus, mai bine să nu fii nimic. Eu nu sunt pentru rugăciunile din cărţi, sunt pentru cele simple, sincere şi trăite. Smeriţi-vă şi iar smeriţi-vă !
Ce-i sfătuiţi pe cei care au alături fiinţe dragi, care trăiesc în permanentă uitare de sine şi-L mânie fără încetare pe Bunul Dumnezeu? Consideraţi că este de ajuns ca mamele să se roage pentru fii, întru iertarea păcatelor acestora, chiar dacă ei stăruie în greşeală?
Nu! Şi toţi cei care vin să mă cerceteze ştiu că am o convingere a mea şi anume că avem nevoie fără încetare de rugăciune, cel mai bine pentru om este să fie mereu cu Dumnezeu. Întotdeauna cu El, întotdeauna cu rugăciunea, întotdeauna cu uitarea de rău! Dacă nu te ţii cu toată nădejdea de sfoara care te leagă de Cer, dacă îţi dai drumul, cazi în neant, cazi în păcat, cazi în iad. Ţine-te cum poţi, în felul tău, dar ţine-te cu nădejde! Nu este suficient să se roage altul pentru tine! Diavolul ne pândeşte fără încetare şi, dacă nu suntem permanent cu Dumnezeu, lui asta îi place, se bucură. Omul poate alege să trăiască în plăceri şi nepăsare sau să trăiască în rugăciune. Un învăţat spunea: „Nu este ruşinos pentru un om de a cădea strivit de dureri, ci este ruşinos de a muri nepăsător şi istovit de plăceri”. Trebuie să ne cutremurăm de cuvântul de învăţătură al Sfântului Ciprian: „ Darul anume îşi face loc în noi, pe măsură ce se trezeşte eul nostru şi sunt dezrădăcinate patimile. Când inima se va curăţi de patimi, atunci se va înflăcăra simţirea către Dumnezeu”. Doar cei care îl caută pe Domnul Îl găsesc şi asta pe măsura împlinirii lor.
Care este măsura rugăciunii noastre sau altfel spus, când trebuie să conştientizăm că cerem prea mult de la Dumnezeu şi Maica Domnului?
Nimic nu este prea mult atunci când vine dintr-o inimă smerită. Măsura de curăţire a inimii este măsura de izbucnire a simţirii către Dumnezeu. Nu va mai fi iubire de sine, adică mândrie, când veţi vedea cât de mare este mila lui Dumnezeu pentru noi, păcătoşii. De Maica Domnului ce să mai vorbim, ea este stăpâna Cerului şi a Pământului. Eu unul, dacă îndrăznesc să mai cer zile de trăit de la Dumnezeu este numai ca să pot slăvi pe Maica Domnului. Cum să spui că îi ceri prea mult, trebuie să-i cerem cu toţii lucruri mari, pentru că iubirea ei nu are margini. Am tot spus-o de multe ori, Maica Domnului este foarte supărată pe toţi care nu-i cer nimic. Dumnezeu se arată nu atât celor care se ostenesc, cât celor simpli şi smeriţi. Oricărui ostenitor în Hristos şi Maica Domnului îi putem spune: „Smereşte-te, că ai pentru ce” !
No comments:
Post a Comment