PĂRINTELE CLEOPA : Din prisosul inimii grăieşte gura

De multe ori pierdem toată osteneala noastră si toată fapta bună, dacă nu păzim două lucruri: mintea si limba. Că tot păcatul se începe de la minte, de la gând si toată fapta rea se exprimă întâi prin limbă. Zice Mântuitorul că din prisosinta inimii grăieste gura. Si Solomon zice: Mai bine este a cădea de la loc înalt, decât a cădea prin limbă. Ferească Dumnezeu! De aceea trebuie mare băgare de seamă. Limba este organ cu care lăudăm pe Dumnezeu, la fel si mintea. Dar vrăjmasul le ia pe amândouă aceste organe: mintea o întunecă cu gânduri rele si limba cu cuvinte rele. Si atunci omul devine unealta vrăjmasului, că si gândurile lui sunt spurcate, si limba si cuvintele lui. Trebuie mare băgare de seamă.   

    
O femeie păcătoasă si-a pus îndreptare la o mărturisire si a început să ducă o viată sfântă. Post, rugăciune, milostenie, că era văduvă acum. Toată lumea se minuna în sat cum femeia aceea si-a schimbat viata. Înainte o stiau toti. Îi murise sotul, iar copiii îi avea pe toti căsătoriti. Mai avea un păcat, săraca, pe care nu-l putea lăsa. Toate celelalte le lăsase. Făcea si milostenie multă si post tinea, dar nu tăcea din gură. Să spună ceva de cumătra, de cumnata, de cutare. Când a venit la duhovnic, a zis: "Părinte, am postit posturile, am făcut milostenie, fac pravilă, citesc prin sfintele cărti; ei, dar limba asta n-o pot eu stăpâni! Mai vorbesc de unul, mai zic de altul, mai spun o minciună, mai spun o glumă, mai cutare".    

Era primăvară, când se arau grădinile si ogoarele. Duhovnicul îi zice: "Uite ce este, mătusă, nici eu nu-ti dau canon mare; dar n-ai voie să te împărtăsesti până nu vei face canonul acesta". "Care?" Duhovnicul avea un butoi mare cu sământă de scai. Stiti cum e sământa de scai, ca de ceapă. Măruntă. I-a dat mătusii un pumn bun de sământă de scai si i-a zis: "Uite ce! Când vei ara grădina, să te duci să semeni scaiul ăsta prin grădină, cât e grădina de lungă, si pe-o brazdă si pe alta".          

Si a semănat scaiul. Au crescut păpusoii, dar au iesit si scaii. La prăsit a mai tăiat din ei, dar n-a putut să-i taie pe toti. Când a venit femeia în Postul Sfintei Mării, o întreabă duhovnicul: "Ai semănat scaii?" "Da". "Ti-am spus că nu-i greu. Mata ai zis că păcatele pe care le faci cu limba nu-s grele. Eu ti-am dat să semeni scai. Du-te si-mi adu acum înapoi toate semintele acelea pe care le-ai semănat". "Vai de mine, părinte, zice, eu am prăsit, dar din nebăgare de seamă scaii aceia au făcut sământă, a venit vântul si a dus-o la megiesi, pe câmp. S-a umplut lumea de scai". Zice preotul: "Nu-ti dau împărtăsanie, până nu-mi aduci sământa înapoi". "Imposibil, părinte. S-a dus sământa de scai! A luat-o vântul, a făcut scai, s-a înmultit...".      

Vezi? Asa sunt si cuvintele noastre. Cuvintele noastre, dacă sunt rele, pe unde nu au ajuns? Au făcut sământă, au prins rădăcină si s-a umplut lumea de cuvinte rele. Cuvintele noastre sunt sământă de scai. După cum nu poti aduna sământa înapoi, după ce-ai semănat-o - la vreun an de zile, după ce s-a umplut câmpia de scai -, asa nu putem să adunăm răutatea si păcatul pe care le-am semănat noi prin limbă. De aceea trebuie mare pază a limbii. Ai văzut ce spune Solomon: Cine nu păzeste gura si limba sa, nu se poate mântui.   

Dar Dumnezeu nu ne-a făcut să fim muti. Ne-a dat limbă să vorbim. Dar ceea ce vorbim, să fie spre slava lui Dumnezeu si ceea ce este de trebuintă. Deci când vedem că începem a vorbi de rău pe altul, să stăm pe loc, că semănăm scai, si îl duce vântul în mai multe inimi. Să băgăm de seamă!

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul

Rugăciunea Postului Paştelui

          

„Doamne şi Stăpânul vieţii mele,
duhul trândăviei, al grijii de multe,

 al iubirii de stăpânire

 şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit,

 al răbdării şi al dragostei,

 dăruieşte-l mie, robului Tău.

Aşa Doamne, Împărate,

dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele

şi să nu osândesc pe fratele meu,

 că binecuvântat eşti în vecii vecilor.

Amin”.

  

Rânduiala parastaselor din Postul Mare

Autor: Mariana Borloveanu

 Biserica Ortodoxă a rânduit ca în toate cele şase sâmbete din Postul Mare să fie pomeniţi de către familii, toţi cei care au trecut la cele veşnice. Se fac parastase, care sunt însoţite de colivă îndulcită cu miere, coliva reprezantând nădejdea în învierea celui răposat, iar mierea, credinţa noastră în viaţa tihnită şi plăcută a mortului. De asemenea se dau de pomană colaci, vin şi lumânări, care închipuiesc Trupul, Sângele şi Lumina lui Hristos. E bine ca pomana să fie făcută săracilor, pentru ca milostenia să fie primită.

                                                                                          ( foto: Sava Laura)

 Pomenirea morţilor în perioada Postului Mare

În toată perioada Postului Mare, sâmbăta se fac pomeniri pentru cei morţi.

Aceste pomeniri încep cu sâmbăta lui Teodor, care se mai numeşte şi sâmbăta colivelor. Pentru a înţelege însă de ce Sfântul Teodor este pomenit în prima sâmbătă din Postul Mare, trebuie să precizăm faptul că împăratul Iulian Apostatul a poruncit la un moment dat, să se stropească cu sângele animalelor sacrificate idolilor, toate produsele care se vindeau în piaţa cetăţii imperiale, pentru a întina astfel prima săptămână din Postul Mare al creştinilor. Mucenicul Teodor i s-a arătat în vis arhiepiscopului Eudoxie, descoperindu-i acestuia planul lui Iulian şi sfătuindu-l să fiarbă graunţe de grâu şi să le împartă tuturor locuitorilor Constantinopolului, pentru ca aceştia să nu meargă să cumpere de la piaţă.

Fiind astfel izbăviţi de întinăciunea idolatriei, graţie acestui mucenic nimicitor al idolilor, arhiepiscopul a poruncit credincioşilor să serbeze în fiecare an, la încheierea primei săptămâni a Postului Mare, un praznic care să comemoreze acest eveniment. Această primă sâmbătă din post este prilejul unei duble bucurii: încheierea primei perioade a postului şi prăznuirea mucenicului Teodor:  “ Să ne odihnim în sâmbăta de astăzi, oamenilor, încetând ostenelile cele de ieri, pentru Cel ce a binecuvântat această zi cu odihna şi cu prăznuirea cea de acum a mucenicului".

 Parastasul este slujba prin care ne pomenim morţii           

Slujba prin care sunt pomeniţi toţi cei care au trecut le cele veşnice, este cunoscută sub denumirea de “parastas". Parastasele sunt acela slujbe speciale, în cadrul cărora trupul mortului, nefiind de faţă, este simbolizat prin colivă. Verbul grecesc "paristemi" înseamnă a se alinia alături de cineva, a sta în rând cu cineva, a fi camaradul, apropiatul cuiva. Parastasul este slujba prin care noi ne alăturăm prin rugăciune celui mort, şi ne înfăţişăm lui Dumnezeu cu tot cu rugăciuni, prin intemediul cărora El să ierte păcatele celui adormit. Acestea se pot face ori de câte ori dorim să ne rugăm pentru morţii noştri, împreună cu Biserica şi cu preoţii parohiei de care aparţinem.

Se dă de pomană săracilor, nu rudelor

Toţi cei care au plecat din această lume nu-şi mai pot schimba starea de dincolo. O singură scăpare mai este. Aceasta ne este arătată în "Mărturisirea Credinţei Ortodoxe", în care se spune: "Credinţa ne învaţă că un mare număr de păcătoşi care s-au căit în clipa de pe urmă, sunt scăpaţi din iad, prin rugăciunile şi milosteniile celor vii". Prin rugăciunile celor vii înţelegem: rugăciunile preotului la Sfânta Liturghie, rugăciunile noastre, ale fiecăruia, pentru răposaţi şi parastasele pentru pomenirea morţilor, pomelnicele morţilor pe care le dăm preotului la Sfânta Liturghie. Acestea trbuie să fie însoţite de o prescură din care se scoate Trupul Domnului la Sfânta Jertfă; de o lumânare, ca să aibă mortul parte de lumină şi de vin, din care se pregăteşte Sângele Domnului. Parastasele se însoţesc de colivă îndulcită cu miere sau zahăr, căci coliva închipuieşte nădejdea noastră în învierea celui răposat, iar mierea sau zahărul, credinţa noastră în viaţa tihnită şi plăcută a mortului. De asemenea se dau de pomană colaci, vin şi lumânări, care închipuiesc Trupul, Sângele şi Lumina lui Hristos. Alături de acestea mai avem nevoie de tămâie şi untdelemn - toate fiind jertfe plăcute Domnului. Prin milosteniile care se fac în cadrul parastaselor înţelegem: mâncarea care se dă pentru sufletul mortului, vasele, hainele şi orice alte lucruri date de pomană, toate sunt doar pentru sufletul celui răposat. Se cuvine însă, ca aceste pomeni să fie împărţite săracilor, nu rudelor noastre sau celor avuţi, căci atunci pomana nu-i deplină şi, prin urmare, aceasta nu este primită.

Busuiocul este leacul leacurilor

Autor: Mariana Borloveanu

În miraculoasa plantă de busuioc, îşi au originea multe dintre legendele care au circulat de-a lungul vremii. Despre busuioc se spune că  ar fi crescut deasupra locului unde Sf. Constantin şi soţia sa Elena, au descoperit Sfânta Cruce.

Busuiocul este considerat o plantă sfântă

Originar din India şi preţuit de-a lungul vremurilor de  mai toate popoarele europene, busuiocul este o plantă sfântă, o plantă a sufletului, care, pe lângă faptul că aduce noroc, aduce şi sănătate.

Busuiocul este una dintre cele mai folosite ieruburi aromatice din lume.  Originar din subcontinentul Indian acesta a fost cultivat şi în Italia în timpul Imperiului Roman. Originea cuvântului "busuioc" se regaseşte în grecescul "basileus"( care înseamnă rege, regal).  Aroma busuiocului este cu atât mai puternică, cu cât planta este mai expusă razelor solare. Miraculoasa plantă creşte atât la latitudinile tropicale cât şi la cele temperate.

Iarba medicinală creşte în grădinile mănăstirilor

Planta a fost adusă în Europa de Carol cel Mare şi a fost cultivată ca iarbă medicinală în grădinile de pe lângă mănăstiri. În culturile vechi precreştine din Orientul Apropiat, dar mai ales în Palestina, busuiocul era considerat de asemenea o plantă sfântă, folosită în scopuri religioase şi păstrată până în vremurile creştinării Europei.

O altă legendă, de origine greacă de această dată, ne transmite mesajul că busuiocul este dintotdeauna planta care vindecă orice rană, aşa cum a vindecat rana unui monstru, care era  jumatate şopârlă, jumătate dragon, în timpul unui atac. Toate aceste poveşti sau legende, despre planta sfântă de busuioc, au la originea lor apartenenţa divină şi proprietăţile miraculoase, care vin din îndepărtate vremi.

Terapii cu frunze şi flori de busuioc     

Busuiocul este considerat un antidepresiv sigur, având puternice efecte sedative. Planta de busuioc este o sursă importantă de fier, calciu şi vitamina A, conţinând şi vitamina B6, magneziu şi potasiu. Datorită acestor proprietaţi, calmează tulburările de stomac, balonarea şi anorexia, şi stimulează producţia lactică a tinerelor mame. Infuzia de busuioc ajută la procesul de transpiraţie sau la eliminarea mucusului, în anotimpul rece şi acţionează ca diuretic, carminativ, antiseptic, antiinflamator gastric, intestinal şi renal.

Leacuri din bătrâni cu busuioc proaspăt sau uscat

• Sucul din busuioc proaspăt se picură în urechi pentru a combate congestionarea internă sau se aplică pe leziunile verucoase (negi, papiloame), repetînd tratamentul pînă la dispariţia lor.

• Esenţa de busuioc, luată cîte 5-6 picături adăugate în lapte, ceai sau puse pe o bucată de zahăr cubic, are un rol benefic împotriva spasmelor gastrice, a durerilor de cap de origine atonă digestivă şi contra nevrozelor atonice.

• Macerat la rece obţinut prin ţinerea a 4-8 linguriţe de busuioc în apă, vreme de 8 ore, urmată de filtrare. Se bea acest preparat pe stomacul gol, de preferinţă dimineaţa. Acest remediu este considerat un adevărat elixir al tinereţii, recomandat în cazurile de îmbătrînire prematură, în tulburări de menopauză, andropauză, sterilitate masculină şi feminină, frigiditate, fiind un regenerator rapid, care opreşte procesele de uzură din organism.

• Infuzie din 1 lingură busuioc, uscat şi mărunţit, la 200 ml apă clocotită; se acoperă vasul şi se lasă să infuzeze 10 minute, se strecoară şi se beau 2 ceaiuri călduţe pe zi, prin înghiţituri rare, după mesele principale, obligatoriu un ceai seara, la culcare. Ceaiul de busuioc este un foarte bun energizant. Ajută la combaterea bronşitei, gripei, durerilor articulare, insuficienţei circulatorii, a reumatismului şi la desfundarea mucoasei nazale.

• Decoct din seminţe de busuioc, o lingură la 500 ml apă rece; se fierbe 5 minute, se infuzează 10 minute, se strecoară şi se bea toată cantitatea în cursul zilei; combate unele boli reno-genitale.

 • Sirop de busuioc, din 75 g părţi aeriene la 1 litru de apă. Are aromă suavă şi este recomandat pentru efectele favorabile asupra tubului digestiv, fiind un bun dezinfectant la nivelul intestinelor.

• Alifie de busuioc, din 20 g plantă uscată şi măcinată fin, amestecată cu 30 de g ceară albă, 30 g seu de oaie, 30 g terebentină, 60 g colofoniu şi 90 g untură de porc. Se pun la foc slab pînă se topesc şi se amestecă pînă la răcirea unguentului, după care se toarnă în cutii de plastic. Se foloseşte la tratarea rănilor purulente, a buzelor crăpate, călcîielor crăpate şi a ulceraţiilor infectate.

 • Cataplasmele din frunze proaspete, zdrobite şi aplicate pe răni deschise, favorizează vindecarea lor. Cu frunze proaspete se mai pot freca locurile înţepate de insecte (albine, viespi, ţînţari), reducînd mîncărimea pielii şi prevenind infecţiile provocate prin scărpinat. Se aplică pe frunte, în cazul durerilor de cap.

Frunzele de busuioc sunt folosite în mai toate bucătăriile lumii

Gustul busuiocului este aromat, dulce şi piperat în mod plăcut, împrumutând mâncării o aromă proaspătă. Mirosul şi gustul busuiocului se datorează uleiurilor esenţiale pe care acesta le conţine. Frunzele şi florile de busuioc sunt folosite astăzi în mai toate bucătăriile lumii.  

Goji, fructul tinereţii veşnice

Autor : Mariana Borloveanu

Fructele de Goji sunt originare din Tibet şi răspândite ulterior în mai multe zone geografice. În Medicina Tradiţională Chineză se pune mare preţ pe efectele obţinute în urma consumării acestui fruct. Cercetători din domeniul medicinei naturiste, au ajuns la concluzia că Goji este fructul cu cea mai mare concentraţie de antioxidanţi, având o influenţă esenţială în stimularea longevităţii şi fortificarea sistemului imunitar.

 25 g de fructe Goji asigură necesarul de energie al zilei

Deşi există o multitudine de combinaţii cu cele mai exotice şi neobişnuite ingrediente, efectul maxim al fructelor Goji este dat de consumul acestora în stare naturală şi în afara oricăror amestecuri. Fructele se pot consuma atât proaspete, cât şi uscate şi pot fi folosite de asemenea ca ingrediente în prepararea îngheţatei, a prăjiturilor, a sucurilor de fructe Goji, a vinului de fructe Goji. Efectul energizant al acestora poate fi remarcat pe parcursul întregii zile. Condiţia este ca porţia de 25g de fructe Goji uscate, să se ia în fiecare dimineaţă pe stomacul gol, cu 30 de minute înaintea micului dejun.

 Cu Goji mai mulţi călugări tibetani au depăşit suta de ani

În literatura chineză există multe legende legate de proprietăţile fructelor Goji. Cea mai cunoscută dintre acestea se referă la viaţa sănătoasă pe care o ducea o comunitate de călugări tibetani, fiind lucizi şi plini de energie până la vârste care depăşeau 100 de ani. Curios este faptul că până la vârsta de 80-90 de ani acestora nu le încărunţea părul şi nu le era afectată nici dantura. Sănătatea acestor longevivi călugări şi-a găsit explicaţia în faptul că beau apă dintr-o fântână în care cădeau fructe dintr-un arbust Goji, care se afla chiar desupra acesteia.

 Efecte benefice ale fructelor Goji

Fructele Goji au o foarte mare concentraţie de antioxidanţi, conţinând aproape toţi aminoacizii, foarte multe minerale (Ca,Mg,P,Ge,Cr,Se,Zn,Cu), vitaminele E şi C şi o mare varietate de polizaharide şi acizi graşi. Datorită prezenţei acestor componente nutriţionale, consumul fructelor Goji stimulează longevitatea, fortifică sistemul imunitar, reglează circulaţia sanguină, conferă imunitate bacteriană şi virală. Este eficient în cure de slăbire şi în combaterea celulitei. Fitosterolii au un rol important în menţinerea nivelului colesterolului la un nivel cât mai mic, inhibând absorbţia lui intestinală. Conţinutul de geranium creşte abilitatea corpului de a  produce g-interferon. Interferonul este un element important , de care organismul are nevoie în lupta împotriva cancerului şi a altor boli incurabile. Prin conţinutul mare de fitonutrienţi şi SOD( superoxid dismutază), aceste fructe inhibă peroxidarea lipidelor şi distrug radicalii liberi. Păstrarea sănătăţii organismului duce implicit la mărirea duratei de viaţă şi la o permanentă stare de bine.

Vestea despre calităţile terapeutice ale acestui fruct s-a răspândit, planta fiind cultivată ulterior în Himalaya şi întreagă Asia.

Părintele Varsanufie: Mângâierea duhovnicească rodeşte neâncetata rugăciune

Interviu realizat de Mariana Borloveanu

Pe părintele Varsanufie l-am întâlnit într-un moment de mari încercări şi am ştiut că din clipa aceea dimensiunea profunzimii duhovniceşti  va căpăta valenţe aparte. Imensitatea Munţilor Builei, care de-atâtea ori mi-au limpezit gândurile, avea să pălească în faţa puterii pe care o emană rugăciunea pustnicilor din sihastria Pătrunsa, aceşti dătători de flacără duhovnicească şi de mântuitoare lumină. E greu de găsit părintele, pentru că permanenta ascultare pentru acest smerit monah, este neâncetata rugăciune. Mai târziu aveam să aflu câte lacrimi varsă pentru durerile celor care vin să-i ceară sfatul şi cât de profundă este încărcătura dobândită de la fiii săi duhovniceşti. Faptul că este stareţ al acestui aşezământ monastic îi sporeşte dragostea şi grija pentru obşte, neuitând nicio clipă că : “Cel care vrea să fie cel mai mare, trebuie să fie sluga tuturor.” Toate doctoratele din lume nu valorează nimic în faţa simplităţii, curăţiei, dragostei şi rugăciunii acestui desăvârşit monah. În smerenia sa, părintele Varsanufie a luat o învăţătură de căpătâi de la Sfântul Grigorie de Nazianz: „Trebuie să fiu eu mai întâi curat şi apoi să curăţesc pe alţii. Să fiu eu înţelept, ca să înţelepţesc pe alţii. Să fiu eu lumină, ca să luminez pe alţii. Să fiu eu aproape de Dumnezeu, ca să apropii pe alţii. Să fiu eu sfânt, ca să sfinţesc pe alţii” .

 Aflându-vă în permanentă cugetare duhovnicească, legătura cu Dumnezeu este pe cât de profundă, pe atât de vie. Ştiind că ascultările au o rostuire aparte în viaţa monastică, mă-ntreb cum se ajunge la ascultarea deplină?

Cei 40 de vieţuitori care se nevoiesc la Sfânta Mănăstire  Pătrunsa, duc o viaţă de obşte desăvârşită. Toţi suntem împreună la slujbe, la ascultări, la masă. Prin rânduiala mănăstirii, fiecare dintre noi îşi are propria ascultare. Cu toţii le îndeplinim în desăvârşită armonie, în tăcere şi încercând să spunem în permanenţă Rugaciunea lui Iisus : "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". Când vorbim despre ascultare, vorbim despre îmbinarea nevoinţei duhovniceşti, această lucrare lăuntrică a inimii, cu datoria noastră de a ne ruga tot timpul către Dumnezeu, de a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru noi, pentru credincioşii care ajung cu atâta nevoinţă până la noi, pentru cei care au mari greutăţi şi probleme sufleteşti pe la casele lor, care vin şi ne cer ajutorul. Noi suntem tot timpul în această cugetare duhovnicească. În momentul în care întrerupem legătura cu Dumnezeu, întrerupem şi asculatrea pe care o avem, pentru că ascultarea deplină constă în săvâşirea lucrului pe care îl avem de făcut, plus rugăciunea neâncetată.Trebuiem să convieţuim în toată vremea pe care o trăim în sfânt locaşul acesta de-nchinăciune.

Deşi familia din lume a rămas undeva în Ardeal, Dumnezeu a rânduit să trăiţi o vreme la Frăsinei, după care aţi trudit la aşezarea şi temeinicia acestei frumoase familii monahale de la Pătrunsa. Cum s-a conturat acest traiect monastic şi cum aţi perceput chemarea?

Eu am venit la Sfânta Mănăstire la chemarea lui Dumnezeu. Am simţit dintotdeauna o chemare tainică, un glas lăuntric care m-a însoţit multă vreme în viaţa lumească. În prezent, cu mila lui Dumnezeu am săvârşit pe calea viaţii de mănăstire 21 de ani, care au trecut aşa...ca o zi, ca o singură clipă. Mă uit în urmă şi simt o bucurie nespusă pentru toată această vreme. Mulţumesc Cerului şi-i dau slavă lui Dumnezeu pentru această chemare, pentru această şansă, pentru această bucurie de a fi aici, în locul acesta pe cât de retras, pe atât de minunat. În colţul acesta de Rai, trăiesc bucuria de a putea să pun în practica vieţii mele sfaturile părinţilor din Pateric, din Filocalie sau din alte cărţi ale înţelepciunii duhovniceşti. Marea majoritate a călugărilor de aici, putem spune că am crescut împreună, pentru că viaţa noastră atunci a început, când am intrat în sfânt lăcaşul acesta. Şi tot împreună am învăţat să desluşim taina permanentei rugăciuni, a păşirii treaptă cu treaptă a urcuşului monastic şi a făgăduinţelor pe care le dăm Bunului Dumnezeu în a petrece viaţa noastră în luptă continuă, în descătuşare de păcate, până la sfârşit. 

 Prospeţimea zăpezii îmi şterge parcă toată întinăciunea păcatelor, iar duhul rugăciunii mă întăreşte. Gândind însă la frumuseţea clipei şi în egală măsură la asprimea vieţii de sihăstrie, mă-ntreb care este traiectul dintre revelaţie şi mărturisire?

Nu spun acelaşi lucru şi eu, că ar fi o viaţă foarte aspră în mănăstire sau practica personală a vieţii mele. Nici canoanele nu le adaptăm după locurile în care noi ca şi călugări vieţuim. Sunt bune exemple pentru fiecare dintre noi. Eu personal, încerc să mă îmbogăţesc la fiecare spovedanie, încerc să mă încarc cu pilda fiecăruia. Dacă cineva suferă şi eu sufăr împreună cu el. Dacă cineva pătimeşte, păcatele şi neputinţele lui le consider ale mele însumi, neputinţele, durerea celuilalt, le transpun prin inima mea, prin cugetarea mea. De aceea , atunci când cei care vin la noi să se spovedească aduc o povară în sufletul lor, o-mpart cu noi, fără ca ei să ştie. Ei pleacă mai liniştiţi, mai uşuraţi spre casele lor. Noi rămânem în inima noastră cu durerea, cu cugetarea la neputinţele şi la problemele lor. Bine-nţeles că prima îndatorire a noastră, a duhovnicilor, este de a ne ruga continuu pentru ucenicii pe care-i avem, a ne ruga lui Dumnezeu să-i ferească de încercările şi de ispitele acestei vieţi. Pentru păcatele cele mai grele, trebuie să suferim noi în locul lor, pentru durerea, neputinţa lor, încercarea lor, până când Bunul Dumnezeu le va limpezi şi lor viaţa, inima, le va lumina mintea şi le va înlătura primejdiile din calea vieţii pe care ei o trăiesc. 

Dumnezeu a rânduit să fiţi stareţul acestei sihăstrii din Munţii Builei. Deşi tânăr, am văzut că obştea vă preţuieşte, vă ascultă, vă caută sfatul. Cum reuşiţi  să păstraţi această stare de bucurie şi bună rânduială a obştei?

Aici cu toţii suntem una, vieţuind călăuziţi de înduhovnicită dragoste pentru aproapele nostru. Mântuitorul spune că: “Cel care vrea sa fie cel mai mare, trebuie să fie sluga tuturor.” De aceea în sihăstria de la Pătrunsa am încercat să formăm o familie, în care să dăinuie disciplina, pacea, buna rânduială şi bucuria celor de lânga noi. Fiecare dintre părinţi, fiecare dintre credincioşi, poate fi un foarte bun rugător, astfel încât putem să luăm sfaturi duhovniceşti, putem să luăm pilde de rugăciune de la ceilalţi confraţi ai noştri care vin la sfânta mănăstire. E minunat să îi asculţi atunci cînd aceştia îşi destăinuie frământările, lupta lor duhovnicească neâncetată. Măsura duhovnicească a fiecăruia dintre noi numai Dumnezeu o ştie. Cu toţii trebuie să creştem duhovniceşte, să nu ne mulţumim cu ceea ce suntem şi-n fiecare clipă suntem îndatoraţi să răspundem dragostei lui Dumnezeu cu această rugăciune : « Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul » . Această rugăciune exprimă bucuria noastră de a-L întâlni pe Dumnezeu, durerea din suflet pentru păcatele şi neputinţele noastre, durerea şi compătimirea pentru suferinţele celorlalţi semeni ai noştri.

 Cum se conturează permanenta stare a fiecăruia dintre monahii care vieţuiesc în această sihăstrie?

Aici fiecare clipă este unică, fiecare moment pe care îl trăim în Sfânta Mănăstire este diferit, faţă de cele pe care le-am trăit anterior. Noi trebuie sa ne întrămăm continuu duhovniceşte, să ne dorim o propăşire duhovnicească, nu trebuie să ne mulţumim cu starea noastră prezentă, nu trebuie să ne mulţumim cu ceea ce facem şi ce suntem. Trebuie să luptam continuu, să ne dorim o înbunătăţire atât personală, cât şi a comunităţii în care trăim. Rânduiala slujbelor de aici nu este ceva repetabil, de care să ne plictisim. Sfânta Liturghie este slujba în jurul căreia  gravitează întreaga noastră activitate, aici în Sfânta Mănăstire, în fiecare suntem îndatoraţi cu toţii a fi prezenţi. Excepţie fac doar călugării care au ascultare la bucătărie şi încă două ascultări extrem de importante pentru buna rânduială a obştei noastre. Noi toţi ceilalţi suntem împreună la toate slujbele pe care le impune viaţa de monah, începând cu Sfânta Liturghie şi culminând cu înălţătoarea slujbă de la miezul nopţii. Această împreunălucrare ajută la comuniunea noastră cu Dumnezeu. În această sihăstrie rugăciunea nu încetează niciodată, ea se continuă şi după ieşirea din biserică, ducând-o cu toţii în chiliile noastre şi la toate celelalte ascultări pe care le avem. Până şi ora mesei trebuie respectată cu sfinţenie, noi nu mergem acolo doar să ne hrănim, ci dornici de a asculta Cuvântul duhovnicesc de la masă, să ne îmbogăţim sufleteşte cu învăţăturile pe care părintele care citeşte în timpul mesei ni le transmite. Buna rânduială a programului liturgic este un bun prilej de a ne însuşi cuvântul de folos şi totodată de a ne manifesta dragostea pe care o avem pentru Bunul Dumnezeu, pentru aproapele nostru, pentru toţi cei dragi ai noştri, care deşi sunt la mare depărtare de locul în care Dumnezeu a ales să vieţuim, rămân în sufletele noastre şi-i pomenim în permanentă rugăciune. Vărsăm lacrimi pentru suferinţele lor, iar la priveghere ne gândim la necazurile şi nenumăratele probleme cu care se confruntă lumea de azi.

Rânduiala monastică de la această Sfântă Mănăstire este asemenea celei de la Muntele Athos, cu unele mici excepţii. Ce ne puteţi spune despre programul liturgic al Mănăstirii Pătrunsa, dar mai ales despre slujbele de la miezul nopţii?

Fiecare mănăstire îşi are rânduiala ei. Pentru că vieţuim în acest loc îndepărtat de lume, într-una din cele mai îndepărtate sihăstrii ale Olteniei avem şi un program duhovnicesc mai aparte. Şi mai este o rânduială căreia trebuie să ne supunem şi anume faptul că pe timpul nopţii în acest lăcaş nu rămâne nimeni de parte femeiască. După slujba Vecerniei, care se săvârşeşte în fiecare zi la ora 18,00, după ce apune soarele, noi rămânem în singurătatea mănăstirii, cu rugăciunile şi trăirile noastre. După bătaia clopotelor de la Pavecerniţă, slujba care încheie programul zilei, avem datoria de a ne retrage la chiliile noastre în tăcere şi linişte, pentru rugăciune.

 Am luat un cuvânt de folos, într-un pelerinaj pe care l-am făcut în Ţara Sfântă, de la un părinte român, Calinic; acesta ne-a arătat un ceas mare bizantin pe perete, după care călugării de la Mănăstirea Sfântul Sava îşi rostuiesc rugăciunea, după rânduiala acelui sfânt lăcaş. În fiecare zi, timp de opt ore monahii de acolo rostesc  Rugăciunea inimii. În locul acela de desăvârşită trăire şi rugăciune, după apusul soarelui toţi călugării se retrag la chiliile lor, în tăcere şi evlavie.Încercam şi noi să luăm aminte de la acei părinţi, chiar dacă rigorile de la Sfânta Mănăstire Pătrunsa sunt oarecum deosebite, iar noi cu smerenie recunoaştem asta. Suntem o obşte în formare şi asta implică ascultări dintre cele mai felurite, iar noi facem tot ceea ce ne stă în putinţă pentru a face totul în neâncetată rugăciune.La miezul nopţii, la ora unu, ne adunăm iar în sfânta biserică, pentru slujba de Utrenie sau Slujba de la Miezul nopţii. Aceasta este o slujbă obligatorie pentru toţi călugării, indiferent de dimensiunea ascultărilor pe care le practicăm peste zi. Este o slujbă deosebită, iar puterea rugăciunii de la miezul nopţii este unică.Diminaţa, la ora 8,00 se săvârşeşte slujba Acatistului, a Ceasurilor şi ca o încununare a acestora, Sfânta Liturghie. Mai presus decât toate ascultările este prezenţa noastră la slujbele care se săvârşesc în Sfânta Mănăstire Pătrunsa. Altfel spus, aceasta este ascultarea ascultărilor. 

 Eu plec de-aici îmbogăţită sufleteşte, cu sentimentul că frageda zăpadă va cerne veşnică lumină în calea paşilor mei spre neâncetata rugăciune.

Vă mulţumesc pentru că aţi ajuns în sihăstria noastră şi tuturor acelora care vin aici cu mult drag, să ne îmbogăţească pe noi, să ne întărească sufleteşte, pentru toţi şi pentru toate, slavă lui Dumnezeu ! Noi încercăm să ne rugăm în numele tutror creştinilor care ajung până la noi, încercăm să spunem o smerită şi adâncă rugăciune, în timp de noapte, în timp de zi, după puterile fiecăruia, după măsura iubirii noastre faţă de Tatal Ceresc. Aşa să ne-ajute Dumnezeu !

Îngerii Domnului ne numără paşii spre fapta bună

Interviu realizat de Mariana Borloveanu

Dacă vreodată povara gândurilor vă copleşeşte şi vă simţiţi răpuşi de imensitatea unei clipe ce nu conteneşte să doară, priviţi în sus spre vârful Muntelui Cozia şi veţi vedea cum albastrul infinit al unui cer nefiresc de limpede picură lumină peste sfânt lăcaş din imensitatea munţilor. Urcând la pas drumul nu tocmai accesibil ce duce la Mănăstirea Stânişoara, la capătul lui veţi avea sentimentul că aţi păşit pe o gură de rai. 

La Stânişoara am avut bucuria să-l întâlnesc pe părintele Laurenţiu, o minune de om, de o inteligenţă şi o profunzime aparte, a cărui lecţie despre adevăratul monahism este un dar de mare preţ.

Preacuvioase părinte, cum aţi ajuns în această mănăstire şi cum au fost începuturile aici? 

La vremea când am venit pentru prima oară în aceste locuri, mănăstirea nu avea decât doi vieţuitori, ajunşi aici ca urmare a persecuţiilor din 1959, când călugării au fost scoşi afară din mănăstiri. În anul 1987, când am ajuns eu aici, Stânişoara era doar un loc de odihnă şi relaxare. Veneau tineri cu corturi din toate colţurile ţării, se distrau, ascultau muzică, dar nici vorbă de credinţă. Ţin minte că la prima Liturghie pe care am săvârşit-o în biserica Mănăstirii Stânişoara nu am avut nici un credincios. Veneau, se uitau ca la ceva straniu şi plecau. Vă daţi seama ce se petrecea în sufletul meu de călugăr venit de la mănăstirile din Moldova, cele cu o viaţă spirituală aparte, unde credincioşii veneau în număr foarte mare! Încet-încet, cu multă răbdare şi temeinică rânduială monastică, mănăstirea a ajuns pe un făgaş normal, iar oamenii locului au început să vină unul câte unul la slujbele noastre. Ierarhul locului, Înalt Preasfinţitul Gherasim al Râmnicului, ne-a ajutat să punem rânduială în sfânt lăcaşul acesta şi să transformăm Stânişoara într-o aşezare monahală, cu toate rigorile ei. 

După cum aţi pus început pe meleagurile oltene, se pare că a existat totuşi ceva care v-a determinat să rămâneţi. Cum aţi reuşit să puneţi în bună rânduială obştea de aici? 

N-a fost deloc uşor la început, mă hotărâsem chiar să mă întorc în Moldova, de unde venisem. O parte din călugării veniţi odată cu mine au plecat. Era totuşi o voce interioară care m-a ţintuit locului, ceva îmi spunea parcă să rămân aici pentru că este nevoie de mine. Am rămas atunci, iar astăzi dau slavă lui Dumnezeu pentru hotărârea pe care am luat-o. Acum lucrurile stau cu totul altfel. La Mănăstirea Stânişoara vin oameni cu credinţă, oameni care preţuiesc viaţa monahală şi participă cu evlavie la slujbele noasre. Mulţi dintre ei rămân chiar şi peste noapte, să simtă puterea rugăciunii. E-adevărat, posibilităţile de cazare sunt modeste, mănăstireşti, putem să le dăm şi o masă de seară credincioşilor care rămân la slujbele sfintei noastre mănăstiri. Mare bucurie am atunci când îi simt că împărtăşesc dorinţa de limpezire a sufletului, de adâncă pace spirituală. După slujbele de noapte şi după Sfânta Liturghie oamenii pleacă de aici mai liniştiţi şi, cred eu, mai împliniţi duhovniceşte. 

 Viaţa monahală de la Mănăstirea Sihăstria îşi are rigorile ei, iar faptul că acolo v-aţi format întru călugărie îmi dă sentimentul că aţi dorit să puneţi şi în obştea de la Stânişoara aceeaşi rânduială monastică...

Este adevărat, la Mănăstirea Stânişoara avem o rânduială mai aspră, asemenea mănăstirilor din Moldova. Eu am ajuns aici la îndemnul Înalt Preasfinţitului Calinic de la Argeş şi am venit cu tot sufletul, dar am pus o condiţie esenţială: să se respecte şi în această mănăstire întocmai rânduiala de la Mănăstirea Sihăstria de unde eu veneam şi, pentru întâia oară pe aceste meleaguri, aveau să se săvârşească slujbele de la miezul nopţii. Ispite au fost multe, pe toate planurile, atât de la autorităţi, cât şi de la fraţii din celelalte mănăstiri, care aveau impresia că vom strica rânduiala locului, dar cu ajutorul lui Dumnezeu am trecut peste toate şi ne vedem de rânduiala noastră şi astăzi.

Dumnezeu m-a învrednicit ca în peregrinările mele prin sfintele mănăstiri să particip de mai multe ori la slujbele de noapte, iar ce am trăit în clipele acelea nu se poate descrie în cuvinte. Părinte stareţ, de ce este atât de puternică rugăciunea de la miezul nopţii?

Părinţii din vechime spun că rugăciunea de la miezul nopţii este rugăciunea cea de aur, rugăciunea de dimineaţă este rugăciunea de argint, iar cea de după-amiază este rugăciunea de aramă. Datorită liniştii şi datorită evenimentelor prin care a trecut Mântuitorul în viaţa Sa, cea mai puternică rugăciune este rugăciunea de la miezul nopţii. Eu am simţit-o de când am venit în mănăstire şi întotdeauna am pus mare preţ pe aceasta. Dacă o dată nu mă duc la rugăciunea de la miezul nopţii, eu sunt un om neîmplinit în ziua aceea şi gândesc că am pierdut o zi degeaba din viaţa mea. De aceea, aşa am deprins-o, aşa am păstrat-o şi nădăjduiesc să-mi ajute Dumnezeu să mor cu această obişnuinţă. 

Aşa cum spuneaţi, rigorile monastice impun ca toţi călugării care vieţuiesc într-o mănăstire să participe atât la slujbele de la biserică, dar şi la ascultările pe care le au în obşte. Cum învingeţi oboseala de peste zi, astfel încât să trăiţi cu dăruire slujbele de la miezul nopţii? 

Dumnezeu ne-ntăreşte, nici nu bănuiţi cât de mare este puterea Domnului atunci când dai dovadă de oleacă de râvnă! Îmi amintesc cu drag cuvintele părintelui Cleopa, preluate de la părintele Ioanichie Moroi, care spunea: "Ce-aţi mai face aţi mai face, dar biserica să n-o lăsaţi!" Eu m-am străduit atât cât am putut pentru ca atât la Stânişoara, cât şi la Cozia Veche să fie slujbă tot timpul.

Rânduiala monahală aţi dobândit-o la Sihăstria, acolo unde s-au format şi au deprins urcuşul spiritual cei mai mari duhovnici ai noştri. Aţi crescut şi v-aţi desăvârşit duhovniceşte în locul acela în care harul se simte în toată profunzimea fiinţei umane. Cum au fost anii pe care i-aţi trăit în preajma părintelui Cleopa?

A fost o viaţă frumoasă duhovnicească. Chiar dacă la vremea aceea noi eram doar nişte copii, era minunat lucru că aveam de la cine deprinde adevărata viaţă monahală, cu toată rânduiala. De-acum, au cam plecat la Domnul mai toţi marii noştri duhovnici şi nu ne-a mai rămas altceva de făcut decât să stăruim în rugăciune şi să păstrăm canoanele Bisericii, aşa cum ne-au fost lăsate spre păstrare. Pentru mine părintele Cleopa a rămas ca un sfânt, un ideal la care tot timpul mă lupt să ajung. L-am ascultat şi l-am urmat atâta vreme cât am vieţuit la Sihăstria, după care mi-am făcut un crez din tot ceea ce ne-a rămas de la părintele nostru. 

Cum se face că un om de o simplitate aparte, cum era părintele Cleopa, a reuşit să formeze duhovnici desăvârşiţi, care să vieţuiască în asceză şi neobosită rugăciune? 

Mai greu se-mplinesc poruncile Bisericii astăzi. Părintele Cleopa nu avea nişte rânduieli aparte, dar a ştiut întotdeauna să preţuiască şi să urmeze rânduielile Sfinţilor Părinţi. Toate învăţăturile pe care ni le dădea părintele Cleopa se regăseau în cărţi: în Pateric, în Filocalii, deci toată iscusinţa şi dăruirea vieţii monastice veneau din scrierile Sfinţilor Părinţi. Chiar dacă astăzi este mai greu, avem o nădejde totuşi. Există o proorocie undeva în Pateric, care spune aşa: "La sfârşitul veacului călugării vor fi ca mirenii, iar mirenii vor fi ca dracii"… Dar tot acolo aflăm un amănunt esenţial: "Acei călugări care vor trăi în bună rânduială monastică, în asceză şi neîncetată rugăciune, vor fi asemenea părinţilor de la începuturile creştinismului". Deci, toţi cei care vor avea răbdare mai pot avea o speranţă. Nu mai putem noi împlini întocmai rânduielile de altădată, dar trebuie să săvârşim cu toată fiinţa noastră slujbele din sfintele noastre biserici. Mai înainte de toate, trebuie să le punem pe cele duhovniceşti. Dacă vom căuta neîncetat Împărăţia lui Dumnezeu, vom vedea că toate celelalte tot de la Dumnezeu ne vor veni.

 

În vremurile acestea tulburi pe care le trăim, cu sărăcie, cu necazuri, cu boli, cu ispite multe şi grele, mai vin oamenii la mănăstire, părinte stareţ?

 

Să ştiţi că mai vin. Ei ştiu că aici toate se mai curăţesc, toate se mai spală... Toţi cei care ajung la mănăstire vin într-o anumită stare şi întotdeauna când pleacă de la noi sunt altfel. Şi este normal să fie aşa. Prin spovedanie, prin rugăciune, dar şi prin osteneala cu care înfruntă muntele până la sfânta noastră mănăstire, credincioşii simt răsplata ce vine de la Dumnezeu. Îngerii Domnului numără toţi paşii noştri spre fapta cea bună. 

De la Sfântul Apostol Pavel am învăţat că fără dragoste nimic nu este cu putinţă. Cum rodeşte dragostea pentru Dumnezeu şi pentru aproapele? 

Îndelunga răbdare duce la smerenie. Smerenia face să rodească dragostea. Fără smerenie nu putem avea dragoste adevărată faţă Dumnezeu şi faţă de aproapele nostru. 

Cum percepeţi diferenţa dintre generaţii, prin prisma credincioşilor care ajung la Mănăstirea Stânişoara? 

Încă mai avem copii buni, încă mai sunt suflete bune. De când lumea au existat diferenţe între generaţii şi-ntotdeauna cei mai vârstnici au considerat că sunt mai desăvârşiţi în tot ceea ce fac. Nu ştiu dacă noi, înainte de a-L cunoaşte aşa cum se cuvine pe Dumnezeu, am fost mai buni ca ei… Chemarea lui Dumnezeu şi lucrarea Duhului Sfânt în lume pot să facă din aceşti tineri nişte creştini de toată nădejdea. Dumnezeu lucrează. Noi n-avem căderea de a judeca pe nimeni, doar Bunul Dumnezeu o va face la vremea potrivită. Dacă tinerii abia au început urcuşul spre cele sfinte, oamenii mai în vârstă încearcă o statornicie a credinţei. Am cunoscut mulţi oameni care la început nici nu voiau să audă de Dumnezeu, dar s-au întors şi mare mi-a fost bucuria când i-am regăsit ca buni slujitori ai lui Hristos, poate ca şi Pavel de-altădată.

De multe ori am întâlnit semeni ai noştri care, deşi nu intră în biserică decât la Paşti şi la Crăciun, afirmă "eu am credinţa mea" sau "eu cred în felul meu". Putem vorbi despre credinţă, în afara Sfintei Liturghii?

Fără Biserică nu există mântuire. Nu se poate concepe credinţă fără Sfânta Liturghie. Aşa, şi dracii cred în Dumnezeu, cred de se cutremură, dar dacă nu fac porunca lui Dumnezeu, credinţa lor n-are nici o valoare. Dacă aceşti rătăciţi ai soartei ne caută, noi le arătăm calea cea dreaptă, dar fără voia lor, din păcate, nu putem face nimic. Fără biserică, fără spovedanie, fără pocăinţă nu poate fi vorba despre credinţă. 

Părinte, cât de grea este calea până la Rugăciunea inimii? 

După cum aflăm din scrierile Sfinţilor Părinţi, Rugăciunea inimii dacă o are unul la zece mii... De multe ori poate fi doar o părere, o-nşelăciune. Este nevoie de multă şi temeinică rugăciune. Aşa cum ne spune Sfântul Macarie Egipteanul: "Duhul Sfânt ne cercetează adeseori şi ne învaţă cum să ne rugăm". Multă lume care vine la mănăstire ne-ntreabă dacă poate spune Rugăciunea inimii. Aşa cum spuneam, până la Rugăciunea inimii este mult de urcat, această rugăciune este aceea rostită cu buzele, înţeleasă cu mintea şi simţită cu inima. În rest, putem vorbi doar despre începuturi de rugăciune. Abia după îndelungă răbdare şi foarte multă osteneală, putem să ne apropiem de trăirea acestei înălţătoare rugăciuni. Simţeau cu adevărat puterea rugăciunii pustnicii, schimnicii care se rugau în Duh, lepădându-se întrutotul de grija cea lumească. Noi mai avem cale lungă până acolo, dar dacă te osteneşti şi sporeşti în rugăciunile pe care le faci, Dumnezeu te ajută să ajungi la o anumită treaptă a rugăciunii. 

De curând am întâlnit o pustnică în inima munţilor şi am dat slavă lui Dumnezeu că mai există asemenea oameni. Mai sunt mulţi sihaştri prin pădurile noastre? 

Apăi, numai Dumnezeu poate şti. Sfinţii Părinţii spuneau că un călugăr poate nădăjdui la viaţa în pustie, la adevărata sihăstrie, doar după 20 de ani de călugărie, în ascultare, în tăierea voii şi în supunere desăvârşită. Vedeţi dumneavoastră, în mănăstire te lupţi cu oamenii, dar în sihăstrie te lupţi cu dracii. Dacă nu eşti bine învăţat şi dacă n-ai deprins smerenia aceea adevărată, poţi să cazi! Nici părintele Cleopa nu ne dădea uşor voie să ne retragem în sihăstrie şi asta m-a făcut să mă port la fel cu cei din obştea de la Stânişoara şi să ţin cont că pentru a face asta, un călugăr trebuie să ajungă la viaţa îngerească, la a-şi câştiga singur pâinea cea de toate zilele. Dumnezeu nu îngăduie nimănui să mănânce pâine nemuncită. Apoi, cei care se duc în pustie trebuie să fie nişte postitori desăvârşiţi. Am auzit şi eu că adevăraţii sihaştri trebuie să mănânce o dată sau de două ori pe săptămână, să facă în jur de o mie de metanii pe zi, să citească o Psaltire, să zică de zece-cincisprezece mii de ori pe zi "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul". Abia atunci putem spune că sihastrul are o lucrare. Dar dacă se duce să doarmă prin pustie şi să caute buruieni sau mai ştiu eu ce, apăi, asta numai sihăstrie nu e. 

Ce părere aveţi despre cei care aleg viaţa monahală relativ târziu, undeva după 50 de ani? 

Orice om care simte chemarea lui Dumnezeu, în orice timp s-ar întâmpla acest lucru, este bine primit în mănăstire. Dar şi aici este o problemă: ei toţi au chemare, dar depinde de răspunsul pe care i-L dau lui Dumnezeu. Singurul scop al venirii la mănăstire este scopul de a se mântui şi de a dobândi viaţa veşnică. Fără acestea, nu se poate! 

Părintele Arsenie Papacioc spunea că "trebuie să învăţăm să murim în fiecare clipă". Cum ar trebui desluşit acest îndemn al marelui duhovnic? 

Trebuie să nu uităm nici o clipă faptul că suntem muritori şi că viaţa este foarte scurtă. Dumnezeu a dăruit tuturor acest dar de a trăi pe pământ, prin care să ne răscumpărăm sufletele, păcatele strămoşeşti, pe care le moştenim şi să trăim în învăţăturile Evangheliei, prin care să dobândim viaţa veşnică. De aceea trebuie să ne gândim că murim în fiece clipă, cum spunea părintele Cleopa: "Moaaar-tea!" Dacă ne-am născut, trebuie să ştim că, la un moment dat, murim. Sfântul Vasile cel Mare ne învaţă că "moartea este cea mai înaltă filozofie la care putem gândi toţi". Şi-atunci gândul care trebuie să ne preocupe pe toţi deopotrivă este acela de a gândi cum ne vom prezenta în faţa lui Dumnezeu la Dreapta Judecată. Şi din nou mă-ntorc la Sfinţii Părinţi, care spun că povăţuitorul cel mai mare spre viaţa veşnică este moartea. 

Dumnezeu să ne dea răbdare, să ne dea înţelepciune să preţuim darul vieţii acesteia, ca prin aceasta să dobândim viaţa veşnică. Să mai lăsăm oleacă grijile veacului acestuia, pentru că Dumnezeu poartă grijă de toate, dacă noi căutăm să facem poruncile lui. Părintele Paisie, de câte ori ne duceam pe la el, la plecare ne spunea: "Să ne vedem la poarta Raiului!" Să ne-ajute Bunul Dumnezeu să ne vedem la poarta Raiului, dar pe partea dinăuntru, nu pe cea dinafară!