CHIRURGUL OPEREAZĂ, DUMNEZEU VINDECĂ

Un dialog relizat de Mariana Borloveanu, cu prof.univ.dr. Vasile Sarbuvezi articol

 » In operatiile foarte grele, pacientii pivesc moartea cu seninatate.
» Viata si moartea implica unitate spirituala.

O discutie cu profesorul doctor Vasile Sarbu este o binecuvantare. Despre eminentul chirurg s-a scris si se va mai scrie multa vreme, motiv pentru care va propun sa fiti martorii unui interviu cu omul Vasile Sarbu.

» As vrea sa aflam cat de sinuos este traiectul bolii atunci cand vorbim despre medici.

V. S.: In mod paradoxal, medicii in general si chirurgii in special se ingrijesc destul de putin de sanatatea lor. Toti medicii din lumea asta ar trebui sa trateze un rege, ca si pe ultimul lui slujitor. Eu personal, mi-as lasa bucuros trupul bolnav pe mana elevilor mei. Un oftalmolog care suferea de o cataracta foarte complicata, avand si o incarcatura patologica deosebita, a dorit sa fie operat doar de elevii sai, ci nu de o echipa de elita. El s-a supus fara rezerve interventiei chirurgicale a elevilor sai, exprimandu-se ca, daca nu i-a invatat bine cum sa faca o astfel de operatie, atunci prefera sa-si piarda vederea.

» Ati fost pus vreodata in situatia de a ascunde adevarul?

— Fara-ndoiala! Mi s-a-ntamplat, din pacate adeseori, sa am in fata un coleg suferind. Nu am cuvinte sa descriu o asemenea situatie, extrem de dificila, in care nici macar nu poti sa-l menajezi. In fata unui bolnav oarecare putem vorbi in anumiti parametri, pe care numai noi, medicii, ii intelegem, astfel incat pacientul sa nu se intristeze. Dar cand te afli in fata unui coleg medic, este cumplit sa-ncepi prin a-i spune: "stii…este ceva, care… stii si tu ce este…". Am avut un coleg medic care a decedat intr-o garda a mea si n-am sa uit niciodata privirea aceea inlacrimata si mainile cu care strangea la piept o icoana, gandind la mantuire, cred eu. L-am ajutat sa treaca… dincolo!

» Care este legatura dumneavoastra cu Dumnezeu?

—Este una permanenta. Un medic ce opereaza sau trateaza un bolnav trebuie sa o faca asa, ca si cum Dumnezeu ar fi cu ochii pe el. Sigur o va face mai bine. De fapt, orice medic poate face mult bine altora, dar devine neputincios atunci cand este vorba el.

» Cum percep actul medical vizavi de moarte oamenii simpli?

— Pe ei nu-i sperie moartea si asta pentru ca oamenii de rand isi incep in marea

lor majoritate o terapie prin credinta, pe care mai rar o vedem la intelectuali. Ei vin la operatie spovediti, impartasiti, pregatiti pentru tot ceea ce le-a randuit Dumnezeu, si de ce nu, chiar pentru lumea de dincolo. Multi dintre ei mi-au destainuit in fata unor operatii foarte grele ca sunt pregatiti in egala masura pentru reusita operatiei ca si pentru moarte, pe care o privesc cu seninatate. Aici ar fi multe de spus, in sensul ca parafrazandu-i pe Sfintii Parinti "fiecare clipa trebuie traita cu gandul la moarte". Numai atunci omul poate constientiza cat de mult valoreaza viata. Este inutil sa ne amagim, cand cu totii stim ca adevarul este ca in subconstient toti isi doresc sa mai traiasca macar o luna, macar o zi, macar o clipa.

» Si atunci, cand clipa incepe sa doara, ce mai ramane, euthanasia?

— Sunt impotriva euthanasiei din mai multe motive si lipsa luciditatii la un bolnav incurabil il supune pe acesta unei certe erori de gandire. Acceptarea euthanasiei este un inceput de drum tragic. Personal, am avut un coleg chirurg, care la cel de-al doilea accident vascular, neputand sa mai vorbeasca a facut semnul crucii in idea de a i se scoate perfuziile si de a fi lasat sa moara. Este evident ca nici un coleg n-ar fi putut face asa ceva, dar se pare ca Dumnezeu i-a ascultat dorinta pentru ca in clipa imediat urmatoare a si murit. Dar, revenind la euthanasie, aceasta ar deschide calea unor crime necontrolabile. Or, viata fiind data de Dumnezeu, semenii nostri nu ne-o pot lua, cu atat mai mult cu cat ea nici macar nu ne apartine. Daca citesti cartile lui Cioran, ai spune ca Cioran se sinucide in fiecare zi, ceea ce nu-i deloc adevarat.

» Cum ii comunicati unui bolnav vestea ca va trece la cele vesnice?

— Romanii nu-si pot asuma usor ideea ca li se termina viata inainte de vreme si-atunci mi se pare o absurditate ca putinul pe care un om il mai are de trait sa fie incarcat de medici cu o durere in plus. Cred ca omul a fost facut de Dumnezeu, astfel incat sa moara atunci cand creierul sau a imbatranit suficient de mult pentru a nu mai realiza ce inseamna moartea. De aceea, viata trebuie traita cat mai frumos, dar nu fara tensiuni, pentru ca ar fi ca o apa lina care nu se lupta nici macar cu adierea vantului si lucrurile foarte usoare sunt extrem de plictisitoare.

» Arta chirurgiei
"Chirurgia are o componenta artistica. Pe langa functionalitate si organele umane, au nevoie de frumusete. Este insa o mare deosebire intre un artist autentic si unul care doar mimeaza arta. Parerea mea sincera este ca un artist care copiaza perfect ceva dinainte creat nu este artist. El trebuie fie sa se duca spre esente, fie sa combine altfel lucrurile, pentru a le da o dimensiune particulara, proprie lui. De aceea, daca mana chirurgului e despartita de cineva de creierul acestuia, inseamna fara indoiala  sfarsitul."

Moliftele Sfântului Vasile alungă răul din noi

                                                                                             de Mariana Borloveanu

Nimeni în lumea asta nu doreşte să cadă pradă întunericului şi a lucrurilor necurate. Prin aceste sfaturi duhovniceşti, preluate de la marii noştri asceţi, dorim să venim în ajutorul tuturor celor care caută drumul spre vindecare trupească sau sufletească. În mod minunat, persoana stăpânită de cel rău poate fi salvată prin puterea lui Dumnezeu, odată cu citirea moliftelor Sfântului Vasile cel Mare de către preot sau episcop.

Liturghia Sfântului Vasile Cel Mare se săvârşeşte de 10 ori pe an

Pentru a vorbi despre părintele nostru Vasile cel Mare, înainte de toate trebuie făcută cuvenita precizare că a trăit între anii 330-379, în vremea Sfântului şi marelui împărat Constantin. S-a născut în Cezareea Capadochiei, din părinţi dreptcredincioşi şi înstăriţi. A fost  cel dintâi ierarh care a întemeiat, pe lângă biserică, azile şi spitale, în acest fel venind în ajutorul celor săraci şi neputincioşi.

Pe cei înstăriţi îi îndemna pretutindeni să facă danii şi să îi ajute pe cei nevoiaşi.

A trecut la cele veşnice la vârsta de 50 de ani, în ziua de 1 ianuarie. L-au plâns atât credincioşii, cât şi necredincioşii, pentru că toţi l-au iubit şi l-au cinstit pentru bunătatea şi întelepciunea lui. În cei zece ani în care a fost arhiepiscop al Cezareei Capadochiei, părintele Vasile a făcut atât de multe fapte bune , încât, pe bună dreptate Dumnezeu a rânduit ca acesta să intre în istorie cu numele de Sfântul Vasile cel Mare.

În Biserica Ortodoxă, Liturghia Sfântului Vasile Cel Mare se săvârşeşte de 10 ori pe an: în ziua prăznuirii Sfântului Vasile, în Ajunul Botezului Domnului, în primele cinci duminici din Postul Mare şi-n joia şi sâmbata din Săptămana Patimilor, la care se adaugă Ajunul Crăciunului.

 "Molitva", în limba slavă, înseamnă "rugăciune"

Aceste rugăciuni de dezlegare se citesc numai de către preot, în ziua Sfântului Vasile, sau în situaţii cu totul speciale, în cazul unor neputinţe grele. În general, ele nu se citesc separat de o altă slujbă, citirea lor făcându-se în biserică, după Sfânta Liturghie sau  după Vecernie. Aşa cum spuneam, moliftele fac parte dintr-un întreg al Bisericii, care implică, atât sfinţirea, cât şi binecuvantarea şi exorcizarea. Încă de pe vremea lui Origen s-a făcut referire la faptul că exorcizarea nu se referă doar la oameni posedaţi, ci şi la locuri bântuite de satana şi de lucrarea lui. Acesta este şi motivul datorită căruia, în orice casă este obligatoriu să se facă sfeştanie. Sfeştania este pentru casa în care locuim, ceea ce este spovedania pentru om. Dacă prin mărturisirea păcatelor şi dezlegarea acestora de către preot, omul se curăţeşte, îşi curăţeşte sufletul, îşi împrospătează harul primit prin Taina Sfântului Botez, tot aşa, prin stropirea cu apă sfinţită şi prin rugăciunile speciale ale preotului, casa sfinţită se curăţeşte de tot răul şi de toată lucrarea cea rea, datorate fie păcatelor celor ce locuiesc în ea, fie oamenilor răuvoitori, fie duhurilor rele. Sfinţirea locului respectiv ţine fără-ndoială de alungarea diavolului şi se face spre liniştea celor care locuiesc permanent acolo.

În Ortodoxie există, pe lângă asemenea rugăciuni de exorcizare, în egală măsură şi rugăciuni de laudă, de cerere, de mulţumire, sau pentru diferite trebuinţe.Toate acestea sunt la fel de importante şi fiecare îşi are rostul său. Este bine ca oamenii să ştie că, în afară de „Moliftele” Sfântului Vasile cel Mare, mai există şi "Moliftele" Sfântului Ioan Gură de Aur, precum şi "Moliftele" Sfântului Ciprian.

 Îndrăcirea poate veni de la blesteme sau vrăji

Aşa cum spuneam, Moliftele Sfântului Vasile se citesc în biserică în prima zi a anului, după Sfânta Liturghie, chiar în ziua în care îl prăznuim pe acest sfânt. Aşadar începem anul cu lepadarea de diavol şi unirea cu Mântuitorul Hristos, cu dezlegarea de toate legaturile malefice, pe care în anul care a trecut le-au pus asupra noastra diavolii, duşmanii sau chiar noi înşine. Nimeni nu poate veni la aceste dezlegări, dacă nu este bine pregatit. Înaintea Moliftelor Sfântului Vasile se impune un post foarte drastic şi o curăţenie trupească şi sufletească desăvârşită. Îndrăcirea poate avea loc ca urmare a păcatelor săvârşite de acea persoană ori moştenite de aceasta.  Un alt motiv al îndrăcirii poate fi şi blestemul arhieresc sau preoţesc, sau blestemul părinţilor trupeşti. Această nenorocire poate apărea la o persoană şi pentru că trăieşte într-un loc unde s-au săvârşit păcate grele sau s-a chemat acolo numele celui rău, fie prin înjurături, fie prin vrăji. Familia demonizatului trebuie să se roage permanent pentru acesta, citind acatiste şi paraclise către Maica Domnului, către Mântuitorul Hristos şi către toate Puterile Cereşti. Persoanele bântuite trebuie obligatoriu să participe la Sfânta Liturghie şi la Sfântul Maslu. Abia după aceea i se pot citi cele trei rugăciuni de exorcizare ale Sfântului Vasile cel Mare ( cel mai bine ar fi ca Moliftele să i se citească lângă racla unui sfânt, într-o mânăstire). Acesta, smuls din ghearele diavolului, devine închinător al lui Hristos, Dumnezeul lumii, venindu-şi în sine, asemenea aceluia care "pierdut a fost şi s-a aflat".

Foarte important: Nu încercaţi să citiţi singuri Moliftele Sfântului Vasile,

pentru aceste slujbe se citesc numai de către proţi, care sunt protejaţi de harul primit la hirotonie.

Pr. Arsenie Papacioc : "Un oftat din inimă face mai mult decât orice rugăciune"

                                                                                   
                                                                            
                                                                                            de Mariana Borloveanu                             De la Părintele Arsenie Papacioc am aflat că un păcat ascuns devine mai greu cu fiecare zi care trece. Multă vreme m-am tot gândit la ceea ce voia să ne spună părintele prin acest cuvânt de învăţătură şi împovărată de păcatele ştiute şi neştiute, am intrat în chilia marelui duhovnic. Nebănuite bucurii şi tristeţi am trăit în preajma părintelui Arsenie şi-am învăţat aici, că nimic nu este mai de preţ decât eliberarea sufletului.

 Alegerea duhovnicului este un lucru extrem de greu. Abia în momentul în care găsim duhovnicul potrivit, conştientizăm câte urcuşuri şi coborâşuri are drumul pe care trebuie să ne ducem propria cruce. Părinte, ce ne sfătuiţi să facem pentru a nu rătăci drumul cel drept?

Vedeţi dumneavoastră, această stare de cercetare este, cum vă spun eu întotdeauna, o stare de prezenţă. La duhovnic nu mergeţi la întâmplare, din simplă inerţie, de-aceea le tot spun celor care mă cercetează: niciodată să nu faceţi o spovedanie, aşa, tradiţional, raţional, ci numai afectiv.! Ca să puteţi gândi la mântuire, trebuie să fiţi bine spovediţi, cu responsabilitate, aceasta este taina care mântuieşte. O spovedanie este, negreşit, un fel de catehism şi dumneavoastră ar trebui să ma înţelegeţi mai bine decât oricare altul. Permanent te cercetezi, te frămânţi, iar când ajungi la duhovnic nu trebuie să te ruşinezi cu niciun chip: „Domnule, asta am făcut!”. Ce ruşine? Ruşinea este arma diavolului, grozav de puternică. Şi să mai ştiţi ceva şi vă rog să o spuneţi şi altora: dacă păstraţi un păcat ascuns sau spus sucit , ocolit, acesta devine şi mai mare. Nu trebuie să vă preocupe părerea duhovnicului şi nici reacţia lui de moment. Oameni buni, important este să reuşiţi să vă salvaţi şi nu să vă nenorociţi pentru păcatele voastre ascunse!

Dar dacă uneori păcatele sunt prea mari, iar cel care se spovedeşte rămâne mut în faţa dimensiunii păcatului… Poate se căieşte sincer, plânge, se roagă, dar nu are puterea mărturisirii. Ce sfat aveţi pentru un astfel de nefericit?

Fraţii mei, Mântuitorul nu S-a răstignit numai pentru o categorie de greşeli, ci pentru tot ceea ce este greşeală pe Pământ. Şi-atunci ai două căi, ori îţi spui toate păcatele la spovedit, pentru iertare, ori la Judecata de Apoi, pentru pedeapsă. Ele pot fi ţinute o vreme, dar neaflate nu rămân! Ori aici, cu lacrimi, la duhovnic, care te înţelege şi te dezleagă, ori rămâi pentru Dreapta Judecată şi-atunci va fi grozav de greu! Păcatele mărturisite nu se mai au în vedere la Judecată, pentru că mila Domnului le iartă, dar ce te faci cu cele nemărturisite, ascunse? Dacă aţi şti ce minunat lucru ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur, el spune că  cel mai important lucru cu care trebuie să ne prezentăm la Judecată este dezlegarea. Dacă nu vă algeţi un duhovnic pe sufletul vostru, sunteţi pierduţi copii. Duhovnicul trebuie să vă fie suflet pereche şi mângâiere la ceas de tristeţe.
Ce ne sfătuiţi în privinţa căutării, a cercetării, a descoperirii celui căruia să avem tăria de a-i mărturisi  fără tăgadă păcatele noastre? Există rigori sau criterii după care ne putem alege duhovnicul?
Nici vorbă! Niciun duhovnic nu are mai multă putere ca altul. Nu există duhovnici buni şi duhovnici mai puţin buni. Se poate doar ca la început unii să aibă mai puţină experienţă sau să nu fie înzestraţi cu duhul dragostei, care e de mare preţ în duhovnicie. Dar, în general, reuşita spovedaniei nu ţine de mine, ca duhovnic. Cel mai bine se simte un duhovnic  atunci când îi spui cele mai grozave păcate. Trăieşte  bucuria nemărginită că te-a uşurat. Şi oricât de greu ar fi păcatul, lui Dumnezeu îi place nespus căinţa celor care se spovedesc cu sufletul. Eu nu dau canoane care se fac repede, ca să se scape de ele...asta e o mare greşeală! Cel care se mărturiseşte trebuie să fie pregătit pentru a-şi pleca genunchii în faţa măreţiei harului divin. Şi ascultaţi ce vă spune Arsenie: toţi duhovnicii au har ! Important este să avem în vedere cele patru elemente ale Tainei Spovedaniei: să nu mai faci păcatul, să-l mărturiseşti, să te dezlege duhovnicul şi să faci canonul dat de duhovnic!

Toţi cei care se spovedesc şi se împărtăşesc după rânduială ştiu că numai duhovnicul este cel care hotărăşte cine şi când poate lua Sfânta Împărtăşanie. Dar dacă cel care se spovedeşte, se căieşte sincer şi îşi plânge cu lacrimi fierbinţi păcatele, poate nădăjdui la o scurtare a canonului dat de  duhovnic ?

Sfânta Euharistie este suprema Taină a Bisericii noastre. Într-un fel, numai văpaia din sufletul tău decide când mergi la Împărtăşanie. După Spovedanie însă, duhovnicul este cel care hotărăşte cine este vrednic şi cine nu a se împărtăşi cu Sfintele Taine. Nu ne împărtăşim la voia întâmplării, domnule! Cu cât ascultarea este mai cumpătată, cu atât cuminecarea este mai uşor rânduită. Nu ne putem împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului după bunul nostru plac, ci numai cu încuviinţarea duhovnicului. Acesta are toată autoritatea de a lega şi de a dezlega, dar vă repet, aveţi mare grijă atunci când vă alegeţi duhovnicul.
 Care este cel mai aspru canon în ceea ce priveşte Împărtăşania?
Aici e o mare taină dragii mei, duhovnicilor le revine o grozavă responsabilitate. Cele mai grele canoane pot opri pe cineva de la împărtăşit chiar şi 25 de ani, dar asta ar însemna să nu o mai poţi face niciodată. Eu, Arsenie, nu sunt pentru astfel de canoane. Cel căzut în păcat se obişnuieşte cu neîmpărtăşitul şi poate zice: „Parcă tot cu Împărtăşania am trăit până acum!”. Eu sunt pentru un canon pe care să-l facă zi de zi, în starea de simţire, nu de obligaţie tipicală. Eu nu dau canoane dintr-astea, care se fac repede, ca să se scape de ele. Suspinarea nu îţi ia timp, este la îndemână şi angajează toată fiinţa ta. Zici: „Of, Doamne!”. Nici că se poate mai grozav lucru decât un oftat din adâncul sufletului! Un simplu oftat face mai mult decât orice rugăciune, mai mult decât a zice repede, de zeci de ori, „Tatăl nostru”.

În calea spre mântuire, care se spune că se află la capătul răbdării şi al rugăciunii, credeţi că trebuie să învăţăm să preţuim mai mult timpul?

Singur Dumnezeu poate să hotărască dacă ne mai lasă timp sau dacă prelungeşte timpul vieţii noastre, şi asta pentru a fi cât mai mult împreună cu El. Abia după ce reuşim să înţelegem această relaţie, abia atunci începem să ne preocupăm de mântuirea noastră. Acesta este scopul principal, permanent, de neschimbat, de neuitat - mântuirea. Şi nu putem ajunge la mântuire decât dacă fugim de obiceiuri şi de rutină. Numai aşa ajungem la mântuire, numai aşa scăpăm de povara păcatelor care ne bântuie. Ferice, ferice, de mii de ori ferice de cei care, printr-o cât de mică venire în fire, se pregătesc, după cum ne învaţă Biserica prin Evanghelii, pentru mântuirea lor. Trebuie să ştim că atunci când amarul va fi mai mare şi mai mare, atunci va fi ferice doar de acela care-şi cunoaşte lucrul şi-şi mântuie sufletul. Să nu uitaţi nici o clipă asta!

Părinte, ce ne sfătuiţi să facem atunci când avem în faţă o carte de rugăciuni, iar gândurile ne zboară la cele lumeşti?

Eu sunt pentru rugăciunea din inimă. Momente de suişuri şi coborâşuri există chiar şi-n lumea sfinţilor. Şi la ei pot exista momente de vid. Dacă în timp ce te rogi o să vină duhuri rele să-ţi schimbe mintea de la rugăciune, nu trebuie să te temi. Nu există mirean sau monah, care să nu fie ispitit atunci când se roagă. Când sunt astfel de treceri, de la o trăire la alta, nu trebuie să încetăm a ne ruga măcar cu gândul. Puterea rugăciunii este grozavă. În timp ce unora li se întâmplă să piardă din calitatea rugăciunii, alţii, care se roagă cu inima smerită, simt cum le vine aşa, ca o mângâiere. Şi ei se roagă din nou, la fel de sârguitori, se roagă numai să le vină mângâieri, dar astfel de mângâieri pot să vină şi de la diavol. Nu vă daţi seama cât de bucuroşi sunt diavolii să te ţină în starea aceasta de falsă liniştire, ca tu să rămâi insensibil faţă de adevărata mângâiere a unei rugăciuni rupte din inimă, fără interes, fără oprire. Îmi spunea o fetiţă, o studentă la medicină: „Părinte, mi-am cumpărat toate cărţile de rugăciuni, acatistiere şi pe toate le citesc, dar  cu cât citesc mai mult, cu atât gândurile lumeşti năvălesc peste mine. Şi simt că pierd firul rugăciunii”. Rugaţi-vă smeriţi, să-L aduceţi pe Dumnezeu în inimile voastre, decât să te înalţi cu mintea şi să te rătăceşti cumva pe sus, mai bine să nu fii nimic. Eu nu sunt pentru rugăciunile din cărţi, sunt pentru cele simple, sincere şi trăite. Smeriţi-vă şi iar smeriţi-vă !

 Ce-i sfătuiţi pe cei care au alături fiinţe dragi, care trăiesc în permanentă uitare de sine şi-L mânie fără încetare pe Bunul Dumnezeu? Consideraţi că este de ajuns ca mamele să se roage pentru fii, întru iertarea păcatelor acestora, chiar dacă ei stăruie în greşeală?

Nu! Şi toţi cei care vin să mă cerceteze ştiu că am o convingere a mea şi anume că avem nevoie fără încetare de rugăciune, cel mai bine pentru om este să fie mereu cu Dumnezeu. Întotdeauna cu El, întotdeauna cu rugăciunea, întotdeauna cu uitarea de rău! Dacă nu te ţii cu toată nădejdea de sfoara care te leagă de Cer, dacă îţi dai drumul, cazi în neant, cazi în păcat, cazi în iad. Ţine-te cum poţi, în felul tău, dar ţine-te cu nădejde! Nu este suficient să se roage altul pentru tine! Diavolul ne pândeşte fără încetare şi, dacă nu suntem permanent cu Dumnezeu, lui asta îi place, se bucură. Omul poate alege să trăiască în plăceri şi nepăsare sau să trăiască în rugăciune. Un învăţat spunea: „Nu este ruşinos pentru un om de a cădea strivit de dureri, ci este ruşinos de a muri nepăsător şi istovit de plăceri”. Trebuie să ne cutremurăm de cuvântul de învăţătură al Sfântului Ciprian: „ Darul anume îşi face loc în noi, pe măsură ce se trezeşte eul nostru şi sunt dezrădăcinate patimile. Când inima se va curăţi de patimi, atunci se va înflăcăra simţirea către Dumnezeu”. Doar cei care îl caută pe Domnul Îl găsesc şi asta pe măsura împlinirii lor.

Care este măsura rugăciunii noastre sau altfel spus, când trebuie să conştientizăm că cerem prea mult de la Dumnezeu şi Maica Domnului?

Nimic nu este prea mult atunci când vine dintr-o inimă smerită. Măsura de curăţire a inimii este măsura de izbucnire a simţirii către Dumnezeu. Nu va mai fi iubire de sine, adică mândrie, când veţi vedea cât de mare este mila lui Dumnezeu pentru noi, păcătoşii. De Maica Domnului ce să mai vorbim, ea este stăpâna Cerului şi a Pământului. Eu unul, dacă îndrăznesc să mai cer zile de trăit de la Dumnezeu este numai ca să pot slăvi pe Maica Domnului. Cum să spui că îi ceri prea mult, trebuie să-i cerem cu toţii lucruri mari, pentru că iubirea ei nu are margini. Am tot spus-o de multe ori, Maica Domnului este foarte supărată pe toţi care nu-i cer nimic. Dumnezeu se arată nu atât celor care se ostenesc, cât celor simpli şi smeriţi. Oricărui ostenitor în Hristos şi Maica Domnului îi putem spune: „Smereşte-te, că ai pentru ce” !

O minune pe pământ apostolic: Bisericile de cretă

de Mariana Borloveanu

La doar 15 km de Marea Neagră, în localitatea Basarabi-Murfatlar, se află un complex rupestru, săpat într-o stâncă de cretă acum mai bine de 1.000 de ani. Dacă ajungeţi în acest loc unic, veţi găsi un labirint de încăperi, în care au fost descoperite mai multe bisericuţe, un cimitir şi chiar vetre de foc. Scrise parcă într-o limbă misterioasă, cu litere greceşti, chirilice sau glagolitice, inscripţiile care se mai păstrează pe pereţi sunt încă nedescifrate.
Un miracol al creştinătăţii existent în Dobrogea
Bisericile de cretă de la Murfatlar se află printre lăcaşurile cu cele mai preţioase vestigii creştine din Europa. Valoarea acestui complex rupestru este dată, înainte de toate, de multitudinea inscripţiilor şi desenelor. Din păcate, multe dintre acestea au fost distruse de intemperii, deoarece creta este uşor degradabilă, iar această minune a creştinătăţii de pe pământ apostolic şi-a mai pierdut din valoare. Păşind însă în ceea ce a mai rămas din aceste încăperi care le-au fost lăcaş de închinare primilor creştini din Dobrogea, veţi găsi impresionante repere spirituale ale ansamblului vechi de peste un mileniu.
Traversarea dintr-un lăcaş în altul se face prin tavan
Zărită de la o depărtare apreciabilă, construcţia, oarecum atipică, structurată pe trei niveluri, creează vizitatorilor o mulţime de semne de întrebare. Ajungând acolo şi încercând să descifraţi ceea ce se observă la tot pasul, veţi trăi o adevărată enigmă.
Masiva peninsulă, situată în partea de nord-vest a dealului de cretă, este un bloc paralelipipedic, ce cuprinde trei biserici importante, suprapuse, denumite de cercetători într-un limbaj specific: B2, B3 şi B4. Acestea comunică între ele prin intermediul unor galerii, ce pot fi străbătute cu dificultate. Complexul rupestru este conceput pe verticală, deschiderea aflându-se în biserica de la intrare, iar locul de pătrundere a necesitat adăugarea unor trepte intermediare, deoarece nivelul de călcare a fost săpat mult mai adânc decât cel al pragului. În tavanul naosului din primele două biserici pot fi zărite deschizături care fac trecerea către bisericuţele de mai sus.

Un porumbel uriaş în pronaos
Biserica B4 este cea mai mare dintre cele trei. Lumina este destul de slabă, constând doar în raza care pătrunde dinspre intrare. Chiar şi aşa se poate distinge destul de bine minunea străjuită de cinci coloane ale naosului şi intrarea în altar, care este marcată de trei arcade foarte frumos ornamentate. În pronaos se mai pot vedea trei stâlpi, iar unul dintre aceştia este de-a dreptul impresionant prin inscripţiile runice săpate în cretă, alături de dragoni împletiţi în spirale, siluete umane şi mai multe cizme. Toate acestea culminează cu imaginea unui porumbel uriaş, înconjurat de cruci malteze şi alte simboluri mai mult sau mai puţin definite.
Chipuri umane, în rugăciune
Toate cele trei biserici au aceeaşi tipologie - pronaos, naos şi altar, dar şi alte încăperi alăturate, precum cavoul din biserica de jos. Toate acestea comunică între ele printr-un adevărat labirint de galerii.
Bisericile de cretă ale complexului rupestru de la Basarabi-Murfatlar sunt unice prin complexitatea şi distribuirea lor arhitecturală şi aduc foarte mult cu sutele de vestigii asemănătoare din Cappadochia, de unde ar fi fost luat acest model. Sfinţii săpaţi în cretă din lăcaşurile cappadochiene se regăsesc şi în aceste biserici din Dobrogea, prin reprezentarea unor chipuri umane, cu mâinile ridicate spre cer, în semn de rugăciune.
Cizma, un motiv misterios al complexului rupestru
Pe pereţii bisericilor de cretă de la Murfatlar există o succesiune de motive grafice, care simbolizează, după cum am văzut, o multitudine de aspecte ale vieţii spirituale de acum 1.200 de ani. Toţi cei care au trecut în vizită pe acolo, de-a lungul timpului, au lăsat semne ale existenţei lor, prin inscripţii sau desene cu valoare de simbol, un adevărat univers care a creat o punte între viaţă şi moarte. În simplitatea lor, oamenii de atunci au scrijelit ceea ce i-a marcat mai mult. Dintre aceste motive, cel al cizmei a fost îndelung studiat de specialiştii în domeniu. Cei mai mulţi au ajuns la concluzia că acest semn ar fi un mod de a marca acele locuri sfinte, ca fiind identice cu cel de la Sinai, acolo unde Dumnezeu i-a spus lui Moise: „Descalţă-te, că acesta este loc sfânt!”. În acest context, toate încălţările capătă conotaţie de simbol. Aşa se explică prezenţa atâtor desene ale încălţămintei, cizme, sandale sau opinci - fiecare pelerin şi-a marcat trecerea prin aceste tipuri de biserici scrijelind semne ale încălţămintei purtate.

Semne ale trecerii lăsate de înaintaşi

În acest adevărat labirint spiritual (atât la propriu, cât şi la figurat), în încăperile mici, cu lumină difuză, se disting multe elemente cu valoare de simbol. Şi dacă motivul cizmei îşi are misterele sale, există şi altele, cu valenţe clare, precum arcul cu săgeată, care în simbolistica creştină înseamnă alungarea lui Adam din Rai, sau diferite reprezentări ale cailor, care ne conduc la ideea prezenţei unor populaţii nomade în zona respectivă. Astfel, se conturează clar ideea că aceste biserici de cretă au constituit un loc de pelerinaj pentru creştinii de pretutindeni.

Rugăciunea inimii de la Arsenie Boca la Teofil Pârăian

Interviu realizat deMariana Borloveanu

Magia sărbătorilor ne predispune la o trăire aparte, în care oameni de pretutindeni se bucură de fiecare început de zi, iar bucuria convieţuirii spirituale ne face mai înţelepţi, mai buni ca oameni şi mai evlavioşi creştini. Dacă fiecare clipă a omului ar fi trăită cu bucuria înţelepciunii, fără-ndoială că dragostea creştină ar face lumină pe drumul sinuos al vremurilor care ne bântuie. Aşa l-am cunoscut pe părintele Teofil Pârăianu, pe o băncuţă din faţa Catedralei Sfântu Dumitru din Craiova, înconjurat de credincioşi de toate vârstele. Avea vorba blândă şi cu fiecare cuvât locul acela parcă se lumina, în pofida întunericului veşnic din viaţa părintelui. Deşi în plină iarnă, nimeni dintre cei de faţă nu trăda vreun fior de frig. Tot ceea ce a povestit părintele în ziua aceea , n-am să pot uita vreodată, iar ceea ce am simţit în prejma marelui duhovnic mă tem că nu-mi vor ajunge cuvintele să vă povestesc. Mă întrebam în acele clipe ce ne-a făcut să ne dorim atât de mult întâlnirea cu un spaţiu spiritual în care totul avea un răspuns. Acum, când sufletul acela curat şi bun păşeşte printre îngeri,când fiecare dintre noi încercăm să  facem loc luminii care se cerne de dincolo de cuvinte, ne este dor de clipa aceea şi de blândeţea poveţelor duhovniceşti ale acelei zile de iarnă. Părinte Teofil era duhovnicul tuturor, el însuşi mărturisind adesea cum arată calea spre mântuire.

 De la părintele aveam să înţeleg într-un târziu cum că nimic nu este lăsat în această lume la voia întâmplării, iar toate lucrurile care ni se-ntâmplă sunt dovada purtării de grijă a lui Dumnezeu, care ne luminează şi ne călăuzeşte spre adevăr. Şi pentru că la întâlnirea din ziua aceea de ianuarie, marea majoritate a celor de faţă erau intelectuali, mi-am îngăduit să-l întreb pe părintele de ce este mai îngăduitor cu oamenii simpli decât cu cei învăţaţi.

Părintele Teofil: Dragă, am tot spus la multe din conferinţele pe care le-am ţinut studenţilor, de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere, dar atunci când un om învăţat vine să se spovedească şi spune fără jenă că el n-a înţeles că trebuie să meargă la Sfâta Liturghie, eu cum să-l pot ajut?

Mariana Borloveanu: Şi totuşi, chiar dacă nu sunteţi de acord cu un astfel de comportament, eu ştiu că aţi instituit un fel de pact pentru rătăciţii care în cele din urmă se căiesc sincer şi apelează la dumneavoastră.

Părintele Teofil: Bine zis celor rătăciţi, pentru că Dumnezeu a rânduit iertarea pentru păcătoşi şi-atunci noi avem datoria să-i îndreptăm şi nu să-i pierdem. Dragă,celor mai neiniţiaţi, intelectualilor care dau năvală la spovedanie, le propun întotdeauna un program, conceput special pentru ei. Acesta are cinci puncte distincte, pe care le consider mai mult decăt obligatorii şi anume: 1) frec­ventarea bisericii; 2) rugăciunile de dimineaţă şi de seară; 3) citirea a doua capitole din Noul Testament în fiecare zi; 4) repetarea cât mai des şi cu cât mai mare intensitate a rugăciunii " Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,  miluieşte-mă pe mine, păcătosul", şi 5) practicarea postului.

M.B. : De la obligativitatea frecventării bisericii şi până la practicarea postului, totul poate fi respectat întocmai, dar ce ne facem cu Rugăciunea Inimii, care din câte ştim, implică o conduită trupească şi sufletească aparte?

Părintele Teofil : Rugăciunea Inimii are ca şi condiţie esenţială trăsătura definitorie a intelectualilor, gândirea de toată vremea. Şi pentru că toate ale omului pornesc de la gândul acestuia, este de la sine-nţeles că adevărata disciplină a fiinţei umane se bazează pe disciplina gândului. Oricât de evlavioşi am fi, nu ne putem mântui singuri, ci numai Hristos ne mântuieşte. Îl chemăm permanent în ajutorul vindecării noastre spirituale, pentru mântuirea noastră, printr-o rugăciune pe cât de scurtă, pe atât de ajutătoare, o rugăciune de toată vremea, cum o numea Părintele Arsenie Boca. Este vorba de rugaciunea "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul )sau păcătoasa".

M.B. : Este adevărat că o dată cu taina acestei înălţătoare rugăciuni, părintele Arsenie Boca v-a dezvăluit şi o taină a respiraţiei,care este obligatorie pentru reuşita rugăciunii?

                                                                                          ( foto: serafim Vic)
 Părintele Teofil: Dragă, această rugăciune are o rânduială aparte şi se recomandă a fi făcută în ritmul respiraţiei, dar nu oricum. Mai întâi, împărţim rugaciunea în trei: între respiraţii, deci fără să inspirăm şi fără să expirăm, spunem  cu mintea cuvântul "Doamne".  Apoi, trăgând aerul în piept spunem, tot în minte, nu cu cuvântul rostit : "Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu". În timp ce dăm  aerul afară din piept, tot cu mintea, zicem: "Miluieşte-mă pe mine, păcătosul". Procedând astfel, cu multă stăruinţă şi cu deasă şi atentă repetare, se statorniceşte în minte dar şi în câmpul interior al sufletului un gând de căpe­tenie, un fel de gând al gândurilor, care ne ajută să înlăturăm toate gândurile cele rele şi să primim cu seninătate gândurile cele bune, care sunt spre slava lui Dumnezeu. Eu aşa am învăţat de la Părintele Arsenie Boca şi cu metodele pe care vi le-am expus, exact  aşa am practicat şi practic, şi de mare folos mi-a fost întotdeauna. Din aceste motive şi eu, la rândul meu, îi învăţ pe alţii la fel, având nădejdea folosului sufletesc. Părintele Arsenie nu mi-a dat indicaţii mai speciale decât ceea ce v-am spus, dar nici nu i-a fost teamă cum că voi ajunge la inconveniente, la ispite, la devieri comportamentale sau de execuţie. Având în vedere toate îndemnurile părintelui dar şi experienţa pe care o am vis-a-vis de această rugăciune, eu ii previn întotdeauna pe cei interesaţi că implicarea în rugăciunea stăruitoare poate dezlănţui furtuni interioare, datorită mizeriei pe care o purtam în suflet, atâta vreme cât patimile n-au fost încă dezrădăcinate din fiinţa noastră. Şi le mai spun doritorilor practicării acestei înalţătoare rugăciuni, că nu trebuie să se inspăimânte nimeni, ci dimpotrivă, să stăruie în lucrarea care îl aduce pe Dumnezeu în fiinţa noastră şi ne ridică pe toţi cei care practicăm cu temeinicie Rugăciunea Inimii, spre Dumnezeu, care ne iubeşte şi ne iartă.

 M.B. : Care a fost canonul cel mai greu pe care l-aţi dat fiilor duhovniceşti, de-a lungul anilor?

Părintele Teofil : Dragă, eu n-am dat în viaţa mea un canon mai mare de trei ani, mă refer la oprirea de la împărtăşanie şi-am sa vă spun şi de ce. Sunt cazuri în care nici măcar nu pot fixa vreo limită. Am avut la spovedanie credincioşi cărora le-am spus că, pur şi simplu, sunt lipsiţi de religiozitate şi nici măcar  nu le-aş putea fixa vreun termen la care ar fi vrednici să se împărtăşească. Le-am arătat întotdeauna însă, drumul pe care trebuie să meargă, pentru a se face vrednici de darul lui Dumnezeu. Şi asta înseamnă luminarea minţii creştinilor.

 Cu ochii goi, ca ai statuilor, privea prin noi toţi părintele şi ne minunam cu câta limpezime răspundea la toate frământările noastre. Chiar dacă nu ne putea zări, părintele ne măngâia cu ochii minţii şi ne îndruma pe nebănuite căi ale desăvărşirii spirituale. Astăzi am vrea să-l mai avem alături, să ne putem lumina cu nelumina pe care la vremea aceea n-o înţelegeam.

Arsenie Boca, fenomenul de la Prislop

de Mariana Borloveanu

Să te poţi ruga la Mănăstirea Prislop, din judeţul Hunedoara, la mormântul părintelui Arsenie Boca este o binecuvântare. Oamenii îi cer câte ceva, iar părintele, din lumea drepţilor, înfăptuieşte minuni. Despre Arsenie Boca, Dumitru Stăniloae spunea că „este un fenomen unic în istoria monahismului românesc”.
                                   

Sihaştrii de la Prislop trăiau rugăciunea Sfântului Munte

Dacă ajungeţi în Ţara Haţegului, nu vă puteţi bucura pe deplin de frumuseţea acelor locuri fără să treceţi pe la Mănăstirea Prislop. În această gură de Rai, măreţia şi prospeţimea pădurilor vin să învăluie un lăcaş de spiritualitate aparte. Călugării care au vieţuit cu multă vreme în urmă în aceste locuri erau adevăraţi sihaştri, stăpânind mai bine decât oricine rugăciunea lui Iisus şi creând o punte de legătură între viaţa monahală de pe pământ românesc şi cea de la Sfântul Munte Athos. Obştea mănăstirii este alcătuită astăzi din măicuţe, acestea desăvârşindu-şi studiile la Seminarul Teologic Monahal al lăcaşului. Credincioşii care ajung aici se pot ruga la Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop, unul dintre monahii marcanţi ai secolului al XV-lea, un pustnic care a trăit într-o peşteră din apropierea cimitirului. Punctul culminant al spiritualităţii şi evlaviei îl constituie fără-ndoială pelerinajele de la mormântul făcător de minuni al părintelui Arsenie Boca. Mulţi îl consideră pe acesta asemenea Sfântului Serafim de Sarov, în sensul că ceea ce a făcut Sfântul Serafim pentru ruşi a făcut părintele Arsenie Boca pentru români.

Zian s-a pregătit de mic pentru singurătatea călugăriei

Părintele Arsenie Boca s-a născut la 29 septembrie 1910, la Vaţa de Sus, într-o familie de oameni simpli, dar cu frică de Dumnezeu. Numele său, la vremea aceea, era Zian. A crescut în „veşnicia care s-a născut la sat”, având predispoziţie spre singurătate şi profunzimea problemelor religioase. De tatăl său îşi amintea întotdeauna zâmbind şi povestind despre singura bătaie pe care a primit-o de la el în copilărie, pentru a învăţa „să nu mai piardă timpul”. Acesta a trecut la cele veşnice când Zian a terminat liceul, motiv pentru care tânărul student a fost nevoit să-şi vândă casa pentru a plăti cursurile Institutului Teologic de la Sibiu. Când problematica misticii comparate l-a stăpânit cu desăvârşire, a început să se îndepărteze de mama sa, încercând să se pregătească pentru singurătatea călugăriei. Tăcerea prin care se desăvârşea starea interioară şi-a pus amprenta şi pe numele ales la călugărie: Avva Arsenie. După terminarea Institutului de Teologie, prin grija Mitropolitului Nicolae Bălan, urmează Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, unde participă la cursurile de mistică ale lui Nichifor Crainic şi traduce „Filocalia”, împreună cu părintele Dumitru Stăniloae.
Comuniştii se temeau foarte mult de popularitatea părintelui
După ce a fost hirotonit ca diacon celib, tânărul truditor în cele sfinte a fost trimis pentru trei luni la Muntele Athos, de unde s-a întors întărit duhovniceşte. A fost uns în monahism la Mănăstirea Sâmbăta de Sus. Aici a debutat urcuşul duhovniciei părintelui Arsenie. Credincioşi din toată ţara au început să-l caute pentru a-i cere sfatul. În scurt timp a fost acuzat de legionarism şi arestat, după care a fost mutat la Mănăstirea Prislop, unde şi mai multă lume a început să-l caute. Comuniştii se temeau din ce în ce mai mult de popularitatea părintelui, motiv pentru care a început o perioadă de hărţuire, tortură şi condamnare la muncă silnică, la Ocnele Mari. Între timp, Mănăstirea Prislop a fost desfiinţată, măicuţele alungate, iar părintelui i s-a interzis să mai slujească. Timp de 15 ani a pictat biserica din localitatea Drăgănescu, din judeţul Giurgiu, loc în care era la fel de căutat ca şi la Prislop. Şi-a deschis apoi un mic atelier de pictură la aşezământul mănăstiresc de la Sinaia. Se spune că, înainte de a muri (la 28 noiembrie 1989), a prezis Revoluţia şi faptul că nimic nu se va schimba în bine, iar prigoana Securităţii se datora faptului că părintele Arsenie Boca prevăzuse sfârşitul lui Ceauşescu.

Cine ajunge la chilia sa primeşte ajutor
 

Fenomen unic al monahismului românesc, părintele Arsenie Boca este considerat cel mai mare duhovnic al secolului al XX-lea. Vorbea precum un trimis al lui Dumnezeu, care nici nu se tânguie şi nici nu ia parte la bucuriile efemere ale acestei lumi trecătoare. Când îl vedeai pentru prima oară, simţeai un fior rece prin tot corpul, dar, până apucai să te dezmeticeşti, rămâneai tăcut în faţa Sfântului, care părea dintr-o altă lume. La Prislop, unde a fost înmormânt la 4 decembrie 1989, duhul său încă mai dăinuie, precum şi chilia de pe Valea Sâmbetei a Munţilor Făgăraş, unde în peretele dur de stâncă, părintele a sculptat chipul Maicii Domnului. Chilia în care Arsenie Boca şi-a trăit sihăstria se află într-o zonă aproape inaccesibilă, cu toate astea, sunt credincioşi care înfruntă sălbăticia locului doar pentru a simţi duhul părintelui şi ajutorul pe care îl dă tuturor celor care ajung la gaura din stâncă.

Spovedania părintelui dura între patru şi şase ore

Oameni de la sute de kilometri veneau pe drumul anevoios de la Prislop spre a-şi găsi alinarea, pentru că părintele Arsenie Boca se îngrijea cu adevărat de sufletul semenilor. Marea sa bucurie era ca omul să se întoarcă spre credinţă şi să ducă o viaţă plăcută lui Dumnezeu. La o primă vedere era ca un sfânt, te domina cu o privire, care mai tot timpul era aţintită spre munţi. Privindu-i ochii, de un albastru rar întâlnit, aveai impresia că cerul a coborât pe pământ, pentru ca vorbele aspre ce aveau să urmeze să te biciuie pur şi simplu. Nu menaja pe nimeni, iar majoritatea celor care mergeau să-l cerceteze erau mustraţi în văzul tuturor celor de faţă. Spovedania părintelui Arsenie dura între patru şi şase ore, o spovedanie după Pravilă, care, pe lângă lacrimi şi suspine grele, aducea mult dorita eliberare a sufletului. Fiind văzător cu duhul, ştia taina fiecăruia şi îl ţinea sub patrafir până când acesta mărturisea chiar şi cea mai ascunsă povară a sufletului. Marele câştig era că nimeni nu pleca de la părinte fără un cuvânt de încurajare.

„Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse!”

Pe maica Serafima am cunoscut-o la Mănăstirea Bistriţa, în judeţul Vâlcea. Deşi acum stăruie în rugăciune lângă racla Sfântului Grigorie Decapolitul, şi-a amintit cu mare drag de anii tinereţii, când a avut bucuria de a fi ucenica lui Boca: „Părintele a trăit toată viaţa în rugăciune. Puterea sa duhovnicească era dincolo de cuvinte. Nimeni n-a reuşit să-l mintă vreodată, iar cuvântul lui îţi pătrundea până la inimă, făcându-te să înţelegi cât de bine îţi cunoaşte sufletul. Îşi cântărea vorbele, astfel încât şi omul învăţat, dar şi omul simplu să-l poată înţelege. Nu-i plăcea tristeţea din ochii oamenilor şi ades le spunea: «Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse!». Ca duhovnic nu era nici blând, nici aspru, iar lucrul cel mai greu de înfăptuit era când părintele ne cerea să nu mai facem ce-am făcut. Poate vi se pare simplu, dar vă spun, la cei 89 de ani ai mei, că acesta este canonul cel mai greu de ţinut dintre toate.”

Maica Veronica: „M-am călugărit peste exact 20 de ani, cum îmi spusese părintele”

„Era în vara anului 1948, povesteşte maica Veronica, de la Agapia. De copilă îmi pusesem în gând s-o iau pe calea călugăriei şi m-am dus la părintele Boca să-i cer sfatul. M-a privit blând, am auzit că nu zâmbea niciodată, apoi mi-a spus cu faţa întunecată că acest lucru se va-ntâmpla peste 20 de ani şi m-a trimis acasă, zicându-mi că mai întâi trebuie să-i cresc pe cei patru fraţi mai mici ai mei. Am plecat dezamăgită, fără să înţeleg nimic, dar când am ajuns acasă, ambii părinţi zăceau morţi. În ziua respectivă fuseseră pe câmp, la secerat, când s-a stârnit furtuna şi au murit răpuşi de un fulger. După ce mi-am crescut fraţii m-am călugărit peste exact 20 de ani, cum îmi spusese părintele Arsenie”.

Avea harul lacrimilor

Pe Veturia Iacob, din Lugoj, am cunoscut-o la spital, la Fundeni. Mi-a povestit cum, în urmă cu multă vreme, mama sa a mers la părintele Arsenie într-o mare disperare. Veturia a fost diagnosticată la vârsta de 9 ani cu scleroză multiplă, iar medicii i-au mai dat de trăit doar câteva luni. Când a ajuns în faţa părintelui, lacrimile au început să-i curgă şiroaie şi n-a mai putut să scoată nici măcar un cuvânt. În mod inexplicabil, în preajma marelui duhovnic simţeai nevoia să plângi, să-ţi uşurezi sufletul. Atunci părintele i-a spus: „Du-te cu Dumnezeu femeie şi ai grijă de fată, că boala asta îi va trece după ce ai să o ungi timp de şase luni cu ulei de sunătoare. Va face încă şase operaţii, dar va muri de bătrâneţe”. Mama a plecat plângând tot drumul până acasă, dar minunea s-a înfăptuit întocmai.
O altă mărturisire mi-a făcut-o Ştefăniţă Sass, elev în clasa a IX-a la un liceu din Alba-Iulia, care până la începerea liceului a urmat cursurile unei şcoli speciale, pentru că nu putea să articuleze bine cuvintele. În urmă cu doi ani a fost împreună cu mama sa, Fevronia, la mormântul părintelui, la Mănăstirea Prislop. După ce s-au rugat din toată fiinţa lor lângă groapa cu iz de crini, Ştefăniţă, fără să-şi dea seama, i-a spus mamei sale: „Ce frumos miroase!”. Fevronia a izbucnit în plâns şi i-a mulţumit părintelui pentru minunea care se petrecuse cu fiul său. De-atunci vin în fiecare an să-i mulţumească marelui duhovnic.
„Îmi pare rău de voi că sunteţi slăbiţi în credinţă. Veţi cădea din cauza fricii. Frica-i de la diavol; nu vă fie frică pentru a vă salva sufletele. Vor veni vremuri grele, dar toate sunt îngăduite de Dumnezeu. Care este tovarăşul de drum al fiecăruia, de la naştere până la moarte. Vor cădea şi cei aleşi. Îmi pare rău că sunteţi cei de pe urmă. Vă vor cerne. Vor pune impozite, taxe şi alte îngrădiri. Vă vor lua totul!“

Ultimele profeţii

Părintele profesor Simion Todoran a povestit că, la ultima întrevedere pe care a avut-o cu părintele Arsenie, acesta părea mai sănătos decât oricând şi i-a spus: „Este ultima dată când ne vedem. Mă duc, dar, de acolo de unde mă voi duce, am să vă ajut mult mai mult decât am făcut până aici”. La scurt timp, la 28 noiembrie 1989, s-a împlinit această ultimă profeţie. De altfel, încă din 1987, Boca a arătat locul în care să îi fie săpat mormântul. Mai mult, martorii povestesc că, în vara lui 1989, i-a cerut unui tâmplar să scrie pe crucea de lemn pe care i-o făcuse anul morţii: 1989. Povestea este confirmată de preotul Crăciun Oprea, care a văzut crucea la monahul Nicodim, duhovnicul Mănăstirii Prislop.
De-a lungul vieţii, părintele a ajutat mii de credincioşi, a prevestit evenimente viitoare şi continuă să facă minuni... chiar şi după moarte

Marele rol al monahului Valerian: pustnicia

Luminile scenei s-au stins, Lumina lui Dumnezeu s-a aprins întru veşnicie

Bucuria întâlnirii cu monahul Valerian a fost ca un vis frumos, din care îmi doream să păstrez clipa, spre a v-o dărui tuturor.

M-am trezit dintr-odată într-o gură de Rai, cu un miros de smirnă şi brad împrospătat de frageda zăpadă, care şterge toate relele lumii şi îţi arată cât de înălţătoare este Calea spre Dumnezeu. O veşnicie a Tainei, a Căinţei, a Împăcării, a Rugăciunii, aşa cum spune monahul Valerian: "Am ales pustnicia pentru a-mi plânge păcatele!"

Acolo, în creierul munţilor, într-o chilie modestă, fără curent electric, departe de lume, monahul se roagă la lumina zilei sau la lumina lumânărilor, desăvârşindu-şi rugăciunea la Sfânta Liturghie, în zilele de sărbătoare. Respectând voinţa sa de pustnic, n-am să vă redau întocmai dialogul pe care l-am avut, dar am să vă conturez o lume a purităţii, a înţelepciunii trăite la rang de smerenie, în care Dumnezeu ne mângâie pe toţi, picurând lumină din candela dragostei creştine.

Un drum ce mi-a părut o veşnicie

De ani de zile îmi tot imaginam cum va fi întâlnirea cu monahul Valerian şi dacă aceasta va fi, având în vedere faptul că până acum câţiva ani a trăit într-o mănăstire cu rânduială athonită?! Vestea mult-aşteptatei întâlniri am primit-o la ivirea zorilor, în vremea Acatistului, când un frate a venit şi mi-a spus că acolo, în munţi, urma să-l întâlnesc pe omul care se roagă neîncetat pentru noi şi pentru păcatele noastre. Era zăpadă, ceaţă şi frig, dimineaţă de iarnă, capricioasă. Am plecat pe întuneric şi nici prin minte nu-mi trecea că voi vedea un răsărit de soare cum n-am mai văzut niciodată. Drumul, în schimb, devenea din ce în ce mai periculos, pentru că sub zăpadă mai erau porţiuni cu gheaţă, pe care nu le puteam intui. Păşeam cu stângăcie, iar prăpastia de lângă poteca îngustă îmi dădea fiori. Dar mă rugam şi mergeam mai departe. Am avut norocul să am o călăuză care cunoştea foarte bine muntele şi care mi-a fost de mare ajutor. Multe lucruri interesante am aflat de la părintele Cosma, dar mai ales am început să văd cu alţi ochi vieţuirea în pustie şi nevoinţele pe care le trăiesc cei care aleg acest mod de viaţă. M-a impresionat, de asemenea, modul în care cunoştea fiecare rădăcină, fiecare lăstar, şi-am înţeles atunci că asta este hrana pustnicilor, că nu putem avea hrană duhovnicească atâta vreme cât nu ne putem îndepărta de hrana trupească.

Singurătatea în rugăciune are pentru sihaştri o tradiţie sacră

Nu este lesne să te-avânţi pe poteci aproape neumblate. Unii urcă uşor, altora li se pare greu şi renunţă. Renunţarea însă înseamnă recunoaşterea faptului că diavolul şi ispita au izbândit asupra dorinţei de a atinge fie şi cea dintâi treaptă a nevoinţei şi a permanentei rugăciuni. Rugăciunea tainică de la ultima troiţă a drumului ne-a întărit, iar cărările au început să se unească, la un moment dat rămânând una singură, mai blândă şi domolind panta de până acum. Era ca şi cum începea un alt drum, parcă mai singuratic, mai departe de lume... nu mai rămânea decât ca în hăţişul acela să strălucească un ochi de urs. Doamne fereşte! Pe-ntreg traseul n-am întâlnit decât trei oameni, doi tăietori de lemne şi un pustnic, pe care tare mă tem că l-am tulburat din rugăciune. Te cuprinde un mare sentiment de vinovăţie în faţa acestei monumentale linişti, dar mai ales în faţa călugărilor care zi şi noapte se roagă pentru iertarea păcatelor proprii, dar şi pentru iertarea nenumăratelor noastre păcate. Singurătatea în rugăciune are pentru sihaştrii acestor locuri o tradiţie sacră. Marea de lumină care se deschidea acum în faţa ochilor mi-a dat senzaţia că am ajuns într-o gură de rai. Un aer proaspăt cu miros de fag şi brad aducea cu sine toată limpezimea de pe tâmpla ninsă a muntelui. În sfârşit trăiam certitudinea că aici sălăşluieşte pacea dumnezeiască, după care noi toţi alergăm.

Întâlnirea cu pustnicul Valerian

După ce ne-am închinat la icoane şi am dat slavă lui Dumnezeu că am reuşit să ajungem cu bine, înfruntând capriciile nebănuite ale muntelui, am rămas cu privirea în zare, în limpezimea albastră care se cernea cu mărinimie peste clipa pomădată de fragedă zăpadă. În decorul acesta mirific şi sacru în acelaşi timp, în zarea care părea că nu se mai termină, pe poteca ce despărţea muntele de cer, aici a apărut monahul Valerian. Ştia că îl căutăm. Cu toate astea, a rămas în lumea lui, s-a oprit în faţa troiţei şi a făcut trei metanii, închinându-se şi ridicându-şi privirea către Puterile Cereşti, aşa cum face întotdeauna când trece prin locul acela. Când pustnicul Valerian s-a oprit lângă noi, parcă un fulger mi-a secerat toate vorbele şi tot ceea ce am putut să mai fac a fost încercarea de a-i săruta mâna şi de a primi o binecuvântare. Cu un zâmbet coborât parcă din lumina Psalmilor, monahul şi-a invocat nevrednicia şi sfiala de a face asta, găsind de cuviinţă că este mult mai înţelept ca el să sărute mâna părintelui cu care venisem la marea întâlnire. De-atâta amar de vreme îmi doream să cunosc lumea pustniciei şi trăirile care îi dau putere şi stăruinţă pustnicului în neîncetata rugăciune, încât la întâlnirea cu monahul Valerian am rămas cu ochii goi, ca ai statuilor, care privesc o imensitate a clipei, maiestuos îngemănată în eternitate.

"Am ales pustnicia pentru a-mi plânge păcatele!"

A început să vorbească despre Dumnezeu, Maica Domnului şi Puterile Cereşti, iar vocea lui cobora parcă din limpezimea lacrimilor cu care noi toţi ar trebui să ne plângem păcatele cele multe şi grele. Chiar aşa mi-a mărturisit ava Valerian: "Am ales pustnicia pentru a-mi plânge păcatele!" Nimeni nu poate şti cât de înălţătoare trăiri îţi poate aduce puterea rugăciunii trăite în singurătatea chiliei din creierul munţilor. Era vădit tulburat monahul şi asta m-a făcut să-mi plec privirea, simţindu-mă vinovată pentru faptul că i-am întrerupt meditaţia şi dialogul cu cele sfinte. Am simţit că mi-e ruşine de mine şi îmi plângea sufletul pentru tulburarea cea fără de voie, pe care, din păcate, o pricinuisem. Ceea ce m-a uimit cel mai mult au fost simplitatea şi profunzimea cu care monahul Valerian - care cândva a fost actorul Dragoş Pâslaru - a găsit calea spre mântuire. Fiecare clipă a fost o trăire, fiecare cuvânt a fost o lecţie de smerenie, iar Credinţa, Nădejdea şi Dragostea s-au încununat într-o viaţă ce vine din lumina Rugăciunii. 

"Să daţi slavă lui Dumnezeu că v-a învrednicit să ajungeţi până aici!"

Îmi căutam stingherită cuvintele şi-n clipele acelea găseam doar frânturi de fraze de care nici măcar nu mai făceam efortul de a mă agăţa. Uitasem de reportofon, de aparatele foto, de toată artileria jurnalistică pe care o aveam asupra-mi (în nevrednicia mea, venisem cu gândul unui fabulos interviu) şi nu conteneam să trăiesc bucuria de a-i sorbi cuminţenia vorbei şi dulceaţa smereniei, pe care se sfia să o recunoască. Pustnicul mi-a spus: "Soră Mariana, să nu vă pară rău că nu vă spun ceea ce aţi fi vrut... şi să daţi slavă lui Dumnezeu că v-a învrednicit să ajungeţi până aici, să ne rugăm împreună!" Privind înspre el, mi-am ascuns cu greu o lacrimă, amintindu-mi o întâmplare din Pateric, în care Sfântul Arsenie a refuzat să primească o patriciană romană care venise la el şi n-a făcut-o pentru că nu-şi iubea semenii, pentru că tot el spune: "Ştie Dumnezeu cât de mult vă iubesc, dar nu pot să fiu şi cu oamenii şi cu Dumnezeu!" 

Taina Rugăciunii se desluşeşte tot prin Taină

În faţa acestui rugător, stăpânit de o desăvârşită iubire faţă de aproapele şi a dragostei pe care o emană fiecare din vorbele sale, simt cum din candela Cerului picură o pace adâncă, învăluită într-o lumină necunoscută mie până acum, o lumină a bucuriei lăuntrice care nu se lasă umbrită de grijile şi necazurile acestei trecătoare lumi în care cu toţii trăim. Dumnezeu m-a învrednicit să fiu adesea în preajma marilor noştri duhovnici, a multor trăitori desăvârşiţi, dar întâlnirea cu pustnicul Valerian a fost cea mai dură şi în acelaşi timp desăvârşită în desluşirea multor semne de-ntrebare. Şi asta pentru că suişurile şi coborâşurile care l-au împovărat cu cele lumeşti i-au dat tăria şi profunzimea de a căuta şi de a găsi, în acelaşi timp, cele mai limpezi căi către iertare, către smerenie, către drumul spre mântuire. Întâlnirea cu acest monah din pustiul înzăpezit al munţilor mi-a dat convingerea că nu se cade să forţez urcuşul spre esenţa trăirii în pustie, că taina rugăciunii nu poate fi forţată prin raţiuni ale trăitorilor din lume. Şi-atunci cel mai înţelept lucru care îmi vine în minte este o rugăciune pe care ava Ghelasie, isihastul, chipul iubirii dumnezeieşti, ne-a lăsat-o: "Iartă-mă, Doamne, Părinte a toate! Îmbrăcat în Chipul Fiului Tău, vin şi eu, făptura Ta şi stau cu închinare în făptura Ta, într-o fericită oprire de taină, în care aş dori să stau o veşnicie. Fac Altarul de taină al Fiului Tău şi transfigurat, prefăcut şi eu în chipul de fiu de Creaţie, iată-mă primit în faţa Ta, unde nu poate sta nimeni decât în chipul Fiului Tău, peste care se odihneşte Duhul Preasfânt. Rugăciunea mea de făptură este Altar, Chip de Fiu şi ritual de a sta la hotarul iubirii de Fiu, că iubirea este Rugăciunea."

"Am luat coarnele plugului dumnezeiesc şi sufletul meu a iertat tot"

Mă doare când aud confraţi de-ai mei vorbind despre călugărul Dragoş Pâslaru. Greşit. Acela a fost actorul Dragoş Pâslaru! Acest fabulos actor a lăsat în urmă roluri mari, despre care s-a vorbit şi se va vorbi întotdeauna şi odată cu ele a lăsat un nume de mirean, cu care a strălucit în teatru şi film. Luminile scenei s-au stins, Lumina lui Dumnezeu s-a aprins întru veşnicie. Fratele din faţa mea a lăsat în urmă toate marile roluri, toate aplauzele unei incontestabile glorii, pentru că a găsit calea spre monahism, calea care l-a dus la loc de rugăciune şi înălţare a spiritului. Acesta este de fapt marele lui rol: Pustnicul Valerian. Astăzi este fascinat de calea mântuirii, a rugăciunii din pustiu, de Taina Iubirii Dumnezeieşti şi se uită cu îngăduinţă la nişte bieţi oameni care îi tulbură liniştea. Întâlnirea cu pustnicul Valerian este cea mai elocventă lecţie de smerenie pe care am primit-o vreodată. Când a plecat din lume spre a-L găsi pe Dumnezeu, a avut un mod personal de a-şi lua rămas-bun de la toate cele lumeşti: "Am luat coarnele plugului dumnezeiesc şi sufletul meu a iertat tot". În schimbul acestei desăvârşite iertări, Dumnezeu a rânduit ca monahul Valerian să-şi afle Calea, călăuzit de părintele Ghelasie, despre care ne spune: "Cel mai mare Dar duhovnicesc pe care ţi-l făcea ava Ghelasie era Iubirea. Iubirea pentru Dumnezeu-Sfânta Treime, pentru Maica Domnului şi pentru toţi Sfinţii Lui. Iubirea pentru aproapele tău pe care să-l percepi ca pe cel mai bun decât tine, iubirea pentru cei aflaţi în nevoinţe, Iubirea pentru întreaga creaţie a lui Dumnezeu." 

La plecare i-am spus: "Dumnezeu să vă-ntărescă!", şi mare mi-a fost bucuria când mi-a mărturisit că de asta are cea mai mare nevoie. Să mă ierţi, frate Valerian, pentru că am îndrăznit să-ţi tulbur liniştea şi să te rogi pentru mântuire şi pentru o lume mai bună!